Capul Lui Decebal.pdf 494wy

CAPUL LUI DECEBAL Ediţia a-Il-a

EDITURA

FUNDATIEI DE INI<'ORENERGETICĂ SFÂNTUL APOSTOL ANDREI 2005

Coperta şi ilustraţiile: Angela Paşca

Dedicaţie: NAŢIUNII ROMÂNE, CU dragoste

Editura Fundatiei de Inforenergetică , Sfântul Apostol Andrei Bucureşti, martie 2005 Este interzisă reproducerea lucrării "Capul lui Decebal"© sau a unor fragmente, fără acordul editurii.

Redactor de carte Consultant ştiinţific Corector ed. 1 Consilier editorial Tehnoredactare computerizată Tiparul:

C.L.e. Claudian Dumitriu C.L.e. Claudian Dumitriu George Bulăeş Florin Sava Brădeanu PROXIMA lmpex s.r.l.

Mulţumesc din toată inima celui din Cer care mi-a inspirat trăirile, soţului meu, care aici pe Pământ a descifrat istoria scrisă în piatră şi mulţilor mei prieteni văzuţi şi nevăzuţi.

I.S.B.N. 973- 98028-0-X 2

3

Îndemn, (La prima editie) O carte se citeşte cu ochii şi cu mintea. O carte se citeşte la lumina şi cu căldura inimii. Şi vezi din ea atât cât pot să vadă ochii şi mintea. Şi simţi din ea atât cât este în stare să-ţi simtă inima. Dar ea poate lumina ochiul şi mintea să vadă dincolo de ceea ce văd. Şi poate aprinde în inimă focuri de mult uitate mocnind în cenuşă. Apropiaţi-vă de această carte şi citiţi-o aşa ca să vedeţi cât de departe puteţi să vedeţi prin ea dincolo de ceea ce se vede, ca să simţiţi ce focuri nestinse vi se pot aprinde în inimi, ca să vedeţi ce ruguri de jertfă sunteţi în stare să înălţaţi spre cer. Şi când citind-o astfel, veţi simţi nevoia, la timp anumit să o rostiţi, cu glas tare în cuvinte, să o rostiţi aşa cum e rostul cuvântului să fie rostit. Veţi răzbi să auziţi şi cuvintele încă nerostite ce au trăit în ochii şi mintea şi inima celui ce a văzut cum realităţi din lumi prea înalte coboară, prind viaţă în suflet şi cer să se întrupeze în cuvânt în afară. Şi veţi simţi atunci cum e să citeşti o asemenea carte la lumina mintii şi căldura inimii. Iar dacă veţi voi să vedeţi vreodată cum arata puterile ce s-au intrupat în cuvinte, veţi vedea cum cuvântul rostit solemn în afară, în lume se manifestă ca apa şi vântul, se învârtejeşte ca norul purtat de vijelie, răsună ca bubuitul de tunet şi străluceşte ca strălucirea de fulger peste codrii mugind în furtună. Sau se îmbracă tainic în haina înfăţişărilor sfinte şi picură murmur în liniştea serii. Sau se înalţă rugă în noapte spre stele, spre tronul din zări al Celui prea Înalt. Si de vă veţi ridica până acolo, veţi simţi aşa cum simte toate acestea şi sufletul acestui neam, revărsat aici, în aceasta carte, în cuvinte. lOr. Lazăr Paşc~ Preşedintele Societăţii de Antropozofie din România

4

5

~

~

CAND TIMPUL SE TERMINA

Ploua mărunt. O ploaie deasă şi caldă, plăcută şi liniştitoare mângâierea unor bunici. O şoaptă umedă ce curge din cer:

ca

,Ai

răbdare! Linişteşte-te! Deschide-ţi sufletul şi lasă-mii să-ţi spăL neliniştile; să-ţi alin durerile; lasă-mă să mă strecor acolo unde pluteşte amărăciunea, ca să o iau de la tine! Adună-te şi nu dispera. Vin din Cer şi sunt cu tine!" Bărbatul oftă adânc absorbind parcă şoapta în interior; ieşi de sub obroc şi îşi ridică faţa, întâmpinând picurii, cu ochii deschişi; ridică mâinile spre cer ca o rugă, ca o îmbrăţişare, şi stătu aşa nemişcat primind darul apei. Se abandonă ploii total; şi aceasta, ca o iubită tandră, îi mângâie şuviţele castanii şi ondulate, îi spălă fruntea încinsă de gânduri, îi şterse de pe obraj i încrâncenarea durerilor, îi luă parcă de pe umeri povara grijilor, pătrunse până la piele, udându-l temeinic şi se scurse apoi, pârâiaş, croindu-şi drum pe lemn şi piatră spre pământul primitor. Valuri, valuri de ploaie, treceau peste el mângâindu-l, iar bărbatul sta neclintit, nedorind parcă să-i scape nimic din sărutul ploii. Într-un târziu zâmbi ... aşa, cu ochii spre cer, zâmbi larg şi încrezător - un zâmbet ce parcă îi deschidea făptura, scuturând haina grea a grijilor. Privi în jur şi abia atunci realiză că era ud, încălţările

7

musteau de apă; dar se simţea bine ... puternic,

din nou puternic ...

sigur pe el. ~ . . Zalmoxe nu-l uitase. Ii trimisese ploaia - prieten pentru dac!, stavilă pentru romani; îi ţintuise pe duşmani nu departe de cetate. li spuseseră iscoadele că stăteau împotmoliţi în vale; î~presuraţi p~rc~ de pretutindeni de şuvoaie năvalnice. TrunchiUn de copaci ŞI bolovani le-a prăvălit în cale apa sfântă a Sargeţiei; le-a rupt şi le-a luat corturile la vale, le-a speriat caii, a inundat toate carele cu provizii şi îmbrăcăminte şi i-a lăsat uzi şi flămânzi, singuri parcă în mulţimea lor, speriaţi de natura aceasta neprietenoasă ce le stătea împotrivă. ~ Noaptea era şi mai rău. Ii împresura ceva, nevăzut, cu şoapte, urlete de fiare, murmure războinice; parcă fiecare frunză şi fir de iarbă avea ceva de zis. Îi certa Cerul şi Pământul. Mai erau şi săgeţile care ţâşneau de undeva, din copaci, din pietre, din nori, şi nici una nu se irosea; se infigeau adânc în carne. Fantome albe cu arcuri în mâini, îi hărţuiau noapte de noapte. Şi ploaia care nu mai contenea!

* *

*

În foişor, bărbatul mai zâmbi o dată ploii, mulţumindu-i. Ştia că Zalmoxe îi acordase un răgaz oprindu-i pe romani undeva jos, nu departe de cetate. Trebuia să acţioneze repede, era ultima şansă. Coborî grăbit din foişor îndreptându-se spre odăile sale. Călca hotărât şi ferm, cu fiecare pas spunând parcă: NU mă dau bătut! Suntem puternici;

suntem la noi acasă! Zalmoxe ne apără! O dâră de apă rămânea în urma lui, băltind pe podele, încărcată de griji şi îndoieli. Iar el, călca semeţ ca un învingător,

transmiţând

în

- Re~~le a z~mbit. din nou! ~tirea se răspândise cu repeziciune de .la străjerul dl~ foişor la. ultimul oştean şi acum se iţeau pe coridoare capete carunte sau tmere, ca să-I vadă. Decebal al lor. Era din nou aşa c~~ î~ şti~u - plin .de o f?rţă interioară ce-i ţâşnea parcă de peste tot, liniştit, sigur de sme. Privea undeva, înainte şi zâmbea uş~~. Ca ce~ul ~upă ploaie îi erau ochii - limpez! ... curaţi de orice gnji, ... IU~Ino~1 c~ speranţa, '". albaştri ca zările. Işi scuturase parcă gr:utatea războiului de pe umeri. Răspândea în jur putere, siguranţă .,. Incredere ... Erau împreună şi va fi bine! Da, acesta era Decebal! Bărbatul Îşi vedea de drum nevăzându-i parcă, dar bucurându-se În sinea lui de bucuria lor. Îi simţea pe toţi aproape. Erau ca o familie mare, grijulie şi iubitoare, un monolit care nu putea fi distrus. Toată ţara era aşa! Şi totuşi ... duşmanul era aici în interior, distrugând totul în jur. De ce? Cum? La intrarea în odaia de taină, doi oşteni ca două statui cu săbiile scoase ... păzeau. - Să vină Marele Preot! zise Decebal intrând. - Acum, Stăpâne! unul din oşteni se îndepărtă grăbit. Intrat în odaie, regele se aşeză pe una din laviţe. Aici era locul lui de taină, cel mai retras şi mai misterios din palat. Aici venea când voia să fie singur, el cu gândurile sale. Aici vorbea sufletul lui cu ~alm~xe, .lânşă altar~l din colţ, acolo unde o feştilă ardea continuu Ierburi. mirositoare. Incă două laviţe şi o masă completau odaia. Blănuri de urs pe laviţe şi pe jos. Pe locul regelui, blana era albă. ~i~~ni nu ş!ia de unde venise ursul acesta ciudat, mare şi alb, ce se pnpaşise pe langă cetate. L-au bănuit că este bolnav, l-au hăituit, dar ursul alb le scăpa totdeauna şi apărea în altă parte. Până când la o v~~ătoare, Decebal s-a trezit singur faţă în faţă cu el. Ridicat în două picroare, ursul îl privea; era ceva omenesc în el şi Decebal a lăsat ~abia jos. Când straja s-a apropiat l-au văzut pe Rege mângâind ursul Iar acesta gudurându-se ca un câine uriaş lângă piciorul lui.

jur speranţă şi încredere. 8

9

De atunci nimeni nu s-a mai atins de urs, l-au lăsat să-şi vadă liniştit de murele lui. Uneori, venea aproape de ziduri şi mormăia chernându-şi parcă prietenul. Dacă era în cetate, Decebal ieşea, îl mângâia şi se îndepărtau singuri, el şi ursul. Straja regelui, flăcăi voinici şi de nădejde au vrut să-i urmărească, ca nu cumva viaţa stăpânului să fie în primejdie. Ursul i-a simţit, s-a întors şi a morrnăit ceva ... parcă le vorbea ... şi dintr-o dată toţi au înţeles că Regele intra acum Într-o altfel de pază şi că nu trebuiau să-şi facă nici un fel de gânduri. De fapt s-au şi găsit în pădure, în trei rânduri, iscoade care numai gânduri curate nu aveau, şi care au sfârşit jalnic înainte de a se putea apropia de rege: una muşcată de o viperă, alta atacată de un roi de albine (venite de undeva din vale), iar a treia - ţintuită de un copac de coarnele unui cerb, care la venirea străjilor alertate de strigătele victimei, s-a îndepărtat maiestuos - un cerb cu stea În frunte, au spus oştenii la foc seară. Taină mare! Bătrânii vorbeau că Regele lor are puteri mari, că vorbeşte şi limba urşilor. Dar nu ştia nimeni ce făceau cei doi, ore întregi ... şi cum se înţelegeau. Nu s-au lăsat păgubaşi şi tot i-au urmărit, dar aşa ... de departe ... să nu se simtă. L-au auzit pe Rege râzând, ... de necrezut, dar parcă ursul îi răspundea ... i-au văzut stând jos, ca doi oameni la sfat ... i-au văzut, aşa ... în zare, cum dădeau din cap a aprobare, când unul, când altul ... sau, se priveau şi apoi plecau, încet mai departe. Animalele pădurii, treceau pe lângă ei, ocolindu-i: firesc, de parcă prezenţa Regelui-om printre ei ar fi fost cel mai normal lucru. Ursul îl aducea pe Rege înapoi până la cetate şi se afundau, el În pădure, iar Regele în odaia de taină. Până într-o dimineaţă, când trupul i-a fost găsit în faţa porţii, cu un vârf de lance în piept. Se târâse să moară lângă prietenul lui. Şi-a dat sufletul ca un om, uitându-se în ochii celui pe care l-a iubit. Un timp nimeni nu s-a putut apropia de Decebal. A stat nemişcat În durerea lui, lângă trupul ursului, veghindu-l parcă; nici când oştenii i-au adus În faţă pe cel ce ucisese ursul, nu s-a trezit din durerea lui. L-a Întrebat atât:

\O

- De ce? - Era un duh necurat! Am vrut să te apăr, Stăpâne! - Cine te-a pus, că nu tu singur ai gândit nerozia asta?! - Nu pot spune Stăpâne, am jurat! N-a spus nici la cazne; a murit aşa cum era: un oştean curajos dar ... slab la minte. Au luat blana şi au pregătit-o de parcă ursul alb era din nou viu; au ars restul şi cenuşa au îngropat-o la rădăcina unui brad, iar blana a pus-o Regele acolo unde erau din nou singuri: în camera de taină, pe laviţa lui. Când era obosit, se întindea pe ea, Îşi punea capul pe labă şi stând aşa cap lângă cap, parcă vorbeau. Aşa stătea şi acum, aşteptându-I pe Vezina. Închise ochii şi i se păru că ursul îl ţine în braţe. - M-ai chemat, Rege!? Decebal deschise ochii. Marele Preot intrase neauzit, aşa cum făcea de obicei. Din neamul lui Deceneu, Vezina moşteni se de la acesta o parte din blândeţea şi înţelepciunea-i legendară, chemarea către Cer, precum şi un curaj cu totul deosebit. Avea aceeaşi faţă prelungă a strămoşului, doar ochii şi părul îi erau negri. Îmbrăcat în straie albe, lungi până la călcâie, Vezina îşi privea regele cu duioşie. Era ud tot şi nu-i păsa. "Ca un copil teribil e regele meu! Atât de

blând şi de năpraznic uneori. " Cei doi se priveau zâmbind. Vădea o legătură puternică zâmbetul lor, o legătură tainică, de suflet. Ştiau că ei doi sunt stâlpii Daciei acum, ştiau că trebuie să facă faţă, să reziste, să învingă pentru Ţară şi pentru Zalmoxe. Decebal se ridică, cu regret parcă, din braţele ursului, mângâindu-l pe cap. O săgeată de durere trecu prin pieptul Marelui Preot, ca de fiecare dată când Îşi vedea regele netezind blana ursului; se simţea vinovat... Doar din preoţii lui a fost acel neghiob mărginit la minte şi la suflet care n-a înţeles legătura dintre om şi animal, dintre Regele oamenilor şi Regele pădurilor şi a tocmit ucigaş. L -a descoperit, dar prea târziu. Plimbându-se Îngândurat prin odaie, Decebal grăi: - Mare Preot, a căzut Cetatea Aibă În mâinile romanilor. S-a înroşit piatra muntelui de la sângele curs - al nostru şi al lor. Am luat 12

cetatea înapoi, dar pentru cât timp? Romanii au împresurat Blidaru şi Costeşti; se îndreaptă spre Sarmisegetusa. L-am tr~mis.'pe Callidromus cu daruri la regele partilor, Pacorus al II-lea ŞI... mCI o veste până acum. Longinus, dârzul şi curajosul Longinus.,'. îl iuAbeam, deşi pe el îl lăsase Traian să ne supravegheze după război; n-a Inteles că noi vrem doar pace şi libertate, că luptăm ca neamul nostru strămoşesc să rămână aici, pe vetrele străbunilor, cu obiceiurile şi datinile noastre, cu tristeţile şi iubirile noastre. Nu ne-a înţeles şi s-a otrăvit. Asta l-a supărat şi mai tare pe Traian. Ceea ce n-am crezut ca se poate întâmpla, uite că se poate: au apărut trădătorii; de unde au venit puterile care au transformat nişte oameni până nu de mult cinstiţi şi curajoşi în nişte trădători de ţarăl? Decebal se opri întrebând parcă cu toată inima. Cu un glas domol şi blând Vezina vorbi: _ Mărite Rege, puterile cele rele sunt în om: lăcomia şi frica. Dacă nu le învingi tu pe ele, pun ele hăţurile pe tine. Iar la greu, totul se ascute. Şi apoi, toată pădurea are uscăturile ei... mai multe ... mai puţine ... Într-un neam curajos, cinstit şi. drept. ca. al dacilor, ~ubit de Cel din Lumină ...mai sunt şi lepădături, slabi din fire; la bine stau ascunşi, nu se văd, dar la greu ... Clătinând trist din cap Decebal îşi pomi din nou paşii prin odaie. _ Mmda ! De fapt nu de aceea te-am chemat. Avem de luat o hotărâre - o hotărâre ce mă apasă de mult şi te rog să fii lângă mine! _ Aici şi în veşnicie, Rege! pentru Dacia şi pentru Zalmoxe! Cuvintele au răsunat clare şi limpezi, vibrând puternic a jurământ. Marele Preot, cu mâna dreaptă la inimă, se înclină în faţa altarului şi apoi în faţa regelui. - Te ascult Regele meu! _ Vezina, amândoi ştim o mare Taină, pe care nu avem dreptul să o descoperim decât la vremuri de pierzanie, şi numai atunci. Că~i, dacă vom prăpădi comoara pentru un val trecător; va fi rău! Aşa nu-a spus Scorillo, tatăl meu pe patul de moarte. Şi mi-a mai spus că Marele Preot va şti şi el!

13

- Adevărat! Moşul meu, n-a putut să plece la, Zalmoxe până nu mi-a încredinţat mie taina lăsată de Înţeleptul Deceneu; dar asta numai după ce Întemeietorii- m-au ales Mare Preot al Daciei. - Vezi tu Vezina, de la Marele Rege Burebista câţi domni s-au perindat şi n-au folosit Taina. - Rege, nu orice bărbat poate aceasta. Ei au cunoscut-o dar n-au primit semnul de la Zalmoxe: aprobarea vremii şi a omului! - Oare nu-i acum timpul? Nu suntem noi pe cale să fim cuceriţi, desfiinţaţi? ! - Stăpâne, şi în războiul trecut au ajuns romanii la Sarmisegetusa, dar până la urmă ... uite că nu ne-au desfiinţat! Poate, Decebal... reuşeşti şi de data asta! - Dacă nu apăreau trădătorii, care să-i istorisească lui Traian de pregătirile noastre de întărire a cetăţilor, şi acum era pace. Şi totuşi, Vezina ... de data asta parcă e altfel. A apărut ceva nou, ca un vânt rău printre ei; romanii au o îndârjire, o ură. Tot ce cuceresc, distrug, prăpădesc. Pareti ar vrea sti şteargă şi amintirea a ce a fost. Nu ştiu ce i-a întărâtat aşa ... Şi nu-l înţeleg pe Traian?! ÎI ştiam un adevărat luptător, cinstit şi drept, nu un prădalnic şi un nesăţios ca acum. E ceva rău care-l îmboldeşte. - Decebal, tu ştii ce trebuie să faci, dar cum sti faci, ştii? Şoapta pluti gravă între pereţi. . - Ştiu doar că putem când trebuie, când e vremea, sti trezim Marea Forţă a Neamului, în faţa căreia nici un duşman nu poate sta. Nu ştiu însă cum să fac. Mi-a spus regele, tatăl meu, de cei patru Înţelepţi dintre Întemeietori, care o să mă ajute, dar unde sunt, cum ajung la ei, nu ştiu. Aştept semnul ! Oftând îngândurat Decebal se aşeză încet pe laviţă, pe blana ursului. - Decebal, vremea e grea! Să stăm noaptea asta în linişte, fiecare cu sine, sti-l rugăm pe Zalmoxe sti ne ajute, să ne lămurească ce avem de făcut. S-aprindem lumini, ca sufletul nostru sti aibă drumul curat 1

\

• Ordin că lugă rese getodacic alcă tuit din preot i asceţ i ce tră iau izolat i pe vărfuri de munţ i (V. Pârvan •• Getica" ). 14

15

II

spre Înalt. Eu mă duc În Sanctuar; când primesc vreun semn, te anunţ. Aplecându-şi uşor capul cu respect, Vezina ieşi Încet, plutind parcă, din încăpere. Aşa era el, cum Îi era şi mersul: un om blând, liniştit, cu gânduri adânci şi înţelepte. La război când învârtea sabia era la fel de senin, doar ochii lui ardeau ca tăciunii aprinşi ... şi nimeni nu se putea apropia. Privind În urma lui, Decebal se amuză:. Şoapta mea e tunet pe lângă strigătul lui. Abia acum se văzu că e ud, şi deschise uşa cerând alte haine. Dădu poruncă să fie lăsat singur, oricine va veni cu orice veste. Chiar tii lui dacă vin! Să aştepte! Pe coridor să nu circule nimeni! Voia linişte. Doar Vezina, când va veni ... să intre! Îşi frecă corpul ud cu prosopul aspru de in şi îşi schimbă hainele. îşi şterse pletele ude, apoi şterse şi blana ursului parcă mângâindu-l. Aşeză cu grijă buşteni pe vatra din colţ şi le dădu foc. Flăcări jucăuşe se ridicau din ce în ce mai semeţe, dând lumină şi o căldură plăcută. I se făcuse puţin frig. Sta În faţa focului, încălzinduse ... Şi dintr-o dată îşi aminti de un alt foc În altă vatră, În faţa căruia stătea el, tânăr şi ea ... Nedeea firavă şi blondă ca un spic de grâu prima lui soţie. Venise de undeva din miazănoapte şi îl fermecase cu imensitatea albastră a ochilor şi a sufletului ei. I-a zâmbit... I-a mângâiat... I-a iubit... i-a dăruit un fiu - Andru, şi a plecat la Cer, uşoară ca un fulg de păpădie. l-a lăsat ca amintire ochii şi zâmbetul ei, În băiatul, care acum plin de răni, recucerise Cll oştenii lui, Cetatea Aibă - Cetatea Roşie. Mult timp n-a putut s-o uite. L-au sfătuit bătrânii să se aline şi i-au adus-o pe sfielnica şi buna Mirina - i-a fost o soţie atentă şi grijulie ca o mamă. Pe băiatul lor - venit la viaţă cu greu - l-au numit Darie. Aşa a vrut ea - a dorit poate să fie mare împărat, ca acela al perşilor. După ce s-a sculat din patul de lehuzie, simţind o puternică chemare, plecase pe munte şi trăise o vreme acolo preoteasă solitară, rugânduse la Zalmoxe pentru Regele ei. Îi trimisese de câteva ori sfaturi

înţelepte. Apoi plecase şi ea, senină, la Cer, încheindu-şi datoria pe pământ. A rămas el cu cei doi băieţi atât de diferiţi unul de altul. Andru, era ca un argint viu, Într-o continuă mişcare ... alerga, se căţăra, veşnic plin de cucuie şi vânătăi ...n-avea răbdare să-i asculte pe dascăli şi era mereu pedepsit ... nu se supăra, râdea şi fugea iar la trânte şi jocuri, era mereu printre flăcăi. De cum crescuse, începuse să alerge şi după fete. Părea uşuratic, dar dacă ÎI priveai adânc în ochi, vedeai altceva ... I-a găsit în câteva nopţi, treaz, privind cerul cu o intensitate pe care nu i-o cunoştea. Sub masca de nepăsare, băiatul ăsta ascundea trăiri adânci. Fiul lui cel mare! Darie, era altfel domol, retras şi sfios ~a o fată, era de mic mereu printre Bătrânii Sfatului, ascultându-i. Invăţase şi taina luptei, de nevoie, dar nu-l trăgea inima. Era mereu visător, împletind gânduri numai de el ştiute. Doicile şi dascălii aveau de furcă, când cu unul, când cu altul. ~ar Aei,băieţii, ~e înţelegeau bine între ei. Cel mare îl proteja pe cel mic. II ocrotea ŞI nu se supăra când prâslea îi dădea câte o lecţie de înţelepciune. Râdea, il ciufulea şi îl sălta pe umeri, alergând cu el prin cetate. ,,Andru e un suflet bun dar care nu se lasă modelat", zâmbi Decebal, se aplecă, mai puse lemne pe foc, aţâţă jarul şi îşi continuă amintirile cu ochii la flăcările ce parcă se jucau fugărindu-se printre trunchiuri. A treia lui soţie, Margena, domoală dar hotărâtă, a pus ordine în viaţa lui. I-a adus pe lângă iubirea ei, o linişte aşezată, statornică, ca munţii şi pădurea. Se simţea împlinit lângă ea, se simţea bine. Dar uneori, inima şi gândul i-o readuceau pe ea, Nedeea ... iubirea lui năvalnică şi albastră. Atunci Îi era necaz pe omuleţul care apăruse din unirea lor, luându-i-o, păstrând-o numai pentru sine, în zâmbetul şi ochii lui. Margena era o înţeleaptă, care înţelegea şi aştepta cu răbdare ca el, Domnul, să-şi întoarcă sufletul la ea; şi din iubirea lor domoală sa ivit pe lume întâi o fată, Doriana, şi apoi Sargex. Mezinul - 'un băieţel tăcut, cu ochii mari căprui ca ai mamei lui, suflet curat ca un ghiocel... plecase sol la Zalmoxe în războiul trecut. Avea numai 10

16

17

ani. Fusese mândru de alegerea Bătrânilor, dar uneori, amintindu-şi ochii băiatului căutându-i pe ai săi în ultimele clipe, o durere ca un fulger îl săgeta. Doriana - Dora - Doruţ era primăvara lui. O năzbâtie blondă, cu ochii ca frunzele timpurii, năvalnică şi totuşi sfioasă, alergând mereu printre flori; îi era dor de ea. Le trimisese pe amândouă, mamă şi fiică, la adăpost ascuns în munţi, împreună cu femeile şi copiii cetăţii. Pe loc au rămas doar bărbaţii - să ţină piept duşmanului; dintre băieţii lui aici era doar Darie. "Precis e undeva stând cu Bătrânii de vorbă ", zâmbi mândru Decebal, văzându-l parcă aievea. În odaie era acum Întuneric, lumina doar flacăra feştiIei şi tăciunii din vatră. Gânditor, Decebal se apropie de altar, stătu o vreme tăcut cu capul plecat, uitându-se parcă înlăuntrul său, apoi ridică capul şi privind cerul prin fereastră, rosti cu o voce adâncă şi gravă:

"Cu inima deschisă, te rog pe tine Zalmoxe, ascultă-mă! Ţara ta dragă e în mare necaz! Vezi-ne pe noi, cei ce încercăm să o apărăm; vezi-mă pe mine, cel pus rege prin voia ta. Vezi-ne şi ajută-ne! Căci la o singură vorbă a ta romanii se vor răspândi în cele părţi din care au venit". Se opri parcă ascultând şi urmă:

"Noi trebuie să luptăm, aşa e, dar rogu-te, învaţă-ne cum să o facem mai bine. Şi dacă trebuie ... dacă e vremea ... dă-ne semn!" Se opri privind lung spre cer apoi înclină capul cu veneraţie salutând parcă pe cineva tare drag; îl ridică si rămase aşa, cu privirile agăţate de stele. Întemeietorii îi spuseseră ceva deosebit pe când se pregătea de Marea Iniţiere; ştiau şi unii din Bătrâni; începeau a spune câteodată seara În jurul unui foc despre un om pe numele lui Andrei, care venise de departe, din miazăzi, şi se aşezase aici, la noi, lângă malul lstrului, unde acesta face cot spre miazănoapte, printre dacii lui Cotiso din câmpia de răsărit. Multe lucruri povesti se Andrei, când urca se sus în munţi, la peşteri. Le vorbise despre Cer şi despre Trimisul Lui - un om ce

l8

vindec~s~ orbii, sculase din pat pe cei ce de mulţi ani erau strâmbi şi înţepeniţi, un om ce făcea numai bine În jurul lui şi care adusese la viaţă şi morţii. Omul acela vorbea şi răspândea în jur numai iubire. Mii de oameni îl urmau ascultându-i vorbele. El îi Învăţase cum să trăiască în armonie cu Cerul ... cum să se roage ...le lăsase poruncă să se iu~ească Între ei aşa cym El i-a iubit pe toţi ... dar preoţii acelor locuri neînţelegându - L, II răstigniseră pe cruce.

Dacă venea .la noi îl puneam Mare Preot sau chiar Rege ". gândi Decebal. Mal spunea Andrei că Acela, la trei zile de la moarte A

';

înviase. Ieşise din mormântul de piatră şi se arătase ucenicilor săi în trup, ca să creadă că EI este Fiul Celui din Lumină, Fiul Iubirii - este Hristos. Tare mult le plăcuse tuturor istorisirea. Vorbise mult cu Vezina ~i amândoi ~redeau că Hristos este desigur un frate, poate un frate mal mare al lui Zalmoxe ... oricum învăţăturile Lui erau aproape la fel cu cele lăsate lor, dacilor, de Zalmoxe. Desigur, este un frate mai mare şi mai înţelept, cu mai multă putere, pentru că zeul dac nu Înviase pe nimeni. Oricum Zalmoxe, era al lor şi ei continuau să se roage la el, că-I cunoşteau. Şi Aapoi era şi el acolo sus în Ceruri. Vezina, ştia el mai multe de la Intemeietori... La o discuţie de taină îi spusese că Zalmoxe, venit înainte, pregătise drumul Fratelui Celui Mare şi Inţelept, aici, la daci! Oftă gânditor şi închise fereastra. Arunca nişte ierburi mirosi~oare În foc şi se duse să se întindă pe laviţa lui, pe blana ursului alb. Stătea culcat cu ochii deschişi şi aştepta. Aştepta ca Zalmoxe să-i dea un semn.

* *

*

19

;i J"

Cei pat,:u stră~ni se rotiră, se întoarseră ameninţători, dar recunoscandu-I, începură să se plece şi să se îndoaie să miorlăie nişte vorbe, din care nu se distingea nimic. ' Marele Preot se întoarse, deschise uşa şi strigă straja. . - L.uaY-i .pe~~şti patru oameni şi duceţi-i afară din cetate, şi să nU-I mal lăsaţi sa intre. Vedeţi cine era de pază când au venit călcând consemnul!? ?upăA ce porunca a fost Îndeplinită, continuă, întorcându-se spre preoţn ce m~remenis~ră, stane de piatră cu ochii în podele. . - Iar VOI,ce aveţi a spune? Doar nu v-aţi inghiţit limbile şi nici o boală nu v-a luat graiul de vreme ce abia s-au stins ecourile bolboroselii voastre?! Ce făceaţi aici, lângă locurile noastre sacre cu nişte străini de. a.c~şAtianetr~bnici? .. Aţi adus urâtul În mijl~cul nostr~? ~Ce av~ţl aICI I~ strachină? .. Tăceţi?! Nu spuneţi nimic?! Mie puteţi sa nu-rru spuneţi, dar pe Zalmoxe nu-l păcăliţi! Vă aştept întrun ceas, la altarul din sanctuarul mic! . Îi privi îndelung, c~ durere Aşimânie, se întoarse şi ieşi pe uşă, mal .gre~ parcă de ~.um intrase. fi trăgea în jos amaruI... erau preoţi de-al lUI pe care II crescuse de mici, văzuse cum inima lor se ~eschid~, î.i în~ăţase c.u..răbdare ani în şir din taina stelelor şi a timpului, din tama le.culfIl sufletelor şi a trupurilor, din învăţăceii lui - acum el, călcau legtle sacre. Ce se-ntâmplase în sufletele lor? Unde le dis~ăruse lumina şi curăţenia privirii? Ce nu fusese temeinic pus şi se dăramase? Aduceau străini cu obiceiuri urâte lângă sanctuarul lor, locull~or de reculege.~e ~i rugăciune, locul lor de înălţare spre Cer ... ca să faca ce? lnca.ntaţll c\Ud~te la nişte zei ce nu erau bine-plăcuţi lui Zalmoxe. Aşa sunţea el. ŞI asta acum, tocmai când neamul are mai mare nevoie de unire în faţa duşmanului. "De unde le-au venit ideile

După ce ieşise din camera de taină, Vezina pomi spre Sanctuar. Trecea pe coridoare şi prin săli, printre oşteni, aproape neobservat, în linişte, ca o părere. Pe nimeni nu deranja, unii nici nu-l observau, atât doar că lăsa în urma lui o undă de linişte frumos mirositoare. La una din uşi se opri brusc. Ceva îl neliniştea. Ceva ce venea din spatele uşii aceleia. Deschise uşa, aşa cum făcea totdeauna, uşor, pe neauzite, şi pătrunse în odaie. Pe rafturi de lemn, frumos rând uite lângă perete, erau diverse obiecte de cult, unele vechi tare şi ne-mai folosite, altele mai noi, vase de ulei, vase cu diverse ierburi, unele vindecătoare, altele frumos mirositoare - vase pline cu praf luminos de aur, soare lichid închis în piatră; se aflau acolo ştergare de in ţesute de fecioare, văluri albe de borangic, rînduri de haine ca neaua pentru preoţi şi preotese (preotese nu mai erau, dar hainele rămăseseră). În mijlocul odăii nişte umbre tropăiau într-un dans ciudat. Privi mai bine la oamenii ce se învârteau ameţiţi parcă, ridicând mâinile şi coborându-le până la pământ, ca într-un ritual straniu, bolborosind ceva cu icnete şi sunete de groază. În mijlocul lor era o măsură cu un ~Iid din care ieşea o şuviţă subţire de fum răspândind o duhoare grea. In odaie domnea întunericul, doar un opaiţ mic de veghe lumina palid feţele oamenilor. "Ce figuri schimonosite! ", gândi Vezina şi dintr-odată ... recunoscu pe doi dintre ei: erau preoţi, învăţăcei de-ai lui. Ceilalţi patru ... parcă îi cunoştea, îi mai văzuse prin cetate - erau dintre negustorii nomazi, călători veşnici ce treceau uneori prin ţară; se ocupau cu vrăji şi descântece mai mult decât de negoţ. Magii negri! Puţin sălbatici, certaţi cu apa, cu ochii veşnic umblători după luat, aveau obiceiuri ciudate şi vorba mieroasă. Oamenii spuneau că puteau chema sufletele celor care muriseră şi le puneau să-i slujească. Urâtă treabă, neplăcută lui Zalmoxe! Urâţi oameni, ca fire şi ... ca miros. Strâmbând din nas, dar stăpânindu-se; Vezina întrebă candid: - Ce faceţi aici? Ce-i învârteala asta? Preoţii se opriră, aşa cum îi prinsese vorba; sudori reci începură să le curgă pe spate. Nu îndrăzneau nici să ridice ochii din pământ.

.. Ofta tnst; din ~el 33 de învăţăcei, uite că trei nu l-au înţeles şi mct el nu a luat bine seama la ei. Şi-a amintit ca abia vorbise cu Decebal de trădare şi trădători. Pângărire de suflet şi de credinţă!

20

21

astea ciudate? Cine i-a învăluit? Cum i-au cunoscut? Probabil de când i~am tr~mis la Roma cu solie; am auzit eu ceva despre nişte chefuri, .(em.el.a~r... am zis că-i doar o rătăcire a tinereţii ."

=:

Intră în sanctuar şi se opri în dreapta altarului, mai aprinse încă o feştilă, aruncă ierburi mirositoare în flacără şi stătu aşa, gânditor şi trist, apoi deodată, se aşeză jos pe o piatră, obosit de amărăciune şi rămase cufundat în cugetări adânci, Şi vremea trecu. Puţină, multă, nu ştia; când deodată auzi paşi pe dale apropiindu-se. Deschise ochii larg, adunându-se parcă şi îi văzu pe cei doi vinovaţi apropiindu-se; se ridică şi stătu în faţa lor aspru, trist. După ce s-au închinat, întâi în faţa altarului şi apoi în faţa Marelui Preot unul dintre ei zise cu obrăznicie: - Am vrut să ajutăm cetatea. Străinii ne-au promis că în schimbul aurului vor asmuţi duhurile întunericului contra romanilor. Aşa că, noi putem să vă ajutăm! Vorbea de parcă ar fi cerut şi un premiu pentru ce făcă. - Sărmanilor! V-aţi aliat cu bezna ca să ajutaţi Soarele! Au nu ştiţi voi oare că lumina alungă orice întuneric? Cum aţi putut?! Doar tot ce v-am învăţat eu a fost legat de Cer, de Soare, de Lumină, de Iubire. Unde aţi găsit voi murdăria şi minciuna în care vă scăldaţi? Plecaţi din faţa mea şi din cetate; să nu vă mai văd vreodată! Trădarea sufletului este cea mai gravă! Rugaţi-vă la Zalmoxe ca bolboroselile voastre să nu fie rodnice, căci altfel mare blestem aduceţi în casa noastră! Plecaţi odată! Aţi început şi voi să mirosiţi ~ Pl.ecaţit., urat... Nu striga, dar glasul lui lovea ca un bici. Cei doi se buluciră spre uşi şi ieşiră în grabă. După ce ecoul paşilor lor se stinse şi liniştea se aşternu deplină în sanctuar, Vezina se întoarse încet şi se îndreptă spre altar. Acolo, în picioare, în lumina feştilelor ce ardeau, închise ochii şi se cufundă parcă înlăuntrul său. Stătu aşa, nemişcat, o vreme, cu respiraţia atârnată ... undeva sus. a clipă, cât o eternitate, trupul Marelui Preot păru că-şi ia zborul pe unda sufletului, apoi Vezina ridică mâinile Încet în sus a rugă, aripi albe cătând către Înalt.

"Zalmoxe, Tu cel din Ceruri, care ne aperi şi ne ajuţi, ne cerţi şi ne mângâi, Tu, îndură-te de nemernicii ăştia, de prostia lor, şi şterge

22

II

vorbele lor nesocotite ca să nu stârnească răul asupra noastră căci şifără asta suntem la mare necaz". ' . Ajută-ne in ceasul durerilor noastre. Şi dacă trebuie, dă-ne un sem~, Do~mne, ca să-Ţi cunoaştem voia ... şi să purcedem la fapte. Ia-l.~n grija Ta pe regele nostru, Decebal şi condu-i Tu gândurile şi paşii!

o.,croteşte-Ţi Stăpâne poporul că la mare strâmtoare este! Roaga-te Zalmoxe la Cel Prea Luminat pentru noi!" .Marele Preot rămase cu braţele ridicate într-o rugă mută ~ontmuă, ca o ~tatuie a implorării, ca un zid luminos în faţa urâciunit invocate de dOI... da, de doi copii ai săi.

* *

*

PI~aia stătuse parcă să se odihnească. Şi pe când în cetate, un ~ege.şI un Mare Preot se adânceau în rugăciune, afară, nu departe de ziduri, pe malul râului, doi tineri vorbeau in şoaptă, ţinându-se de mână. Păreau ~ fi doi băieţi tineri după îmbrăcăminte. dar după glas unul era prea gmgaş pentru aceasta. - De ce n-ai plecat cu femeile, sus, în munte? Cât crezi c-ai să ~~,i aşa, a~cu~să !n hainele astea? Regele o să.te vadă şi atunci... să ~ t.ll. se auzi dojenitor vocea baritonală a unuia din tineri. Şi pe urmă aier e luptă, dacă ţi se întâmplă ceva! . .- Nu ~ă inte~sează nimic - replică glasul argintiu - şi nu ştiu numc decat ~ă te ~ubesc,. Darie; nu voi să te las singur la primejdie. Am să stau lângă tme! ŞtIU să mă bat ca băieţii; doar m-a învăţat tata! . - Dar o să te descopere cineva, o să te recunoască că nu eşti băIat!

23

_ Ba nu! Stau mai mult pe lângă tătuca şi fratele meu, au ei grijă. Dar la luptă, să ştii că vin lângă tine. Nu mă alunga că oricum vin în urma ta. _Tu n-ai fost în nici o luptă, nu ştii cum este când vine cineva asupra ta cu sabia şi dacă nu eşti puternic şi atent, o păţeşti. Du-te mai bine sus, la femei, când m-oi întoarce din luptă, să aibă cine mă aştepta, dragă! _ Ba! Eu stau lângă tine. Nu te teme, tătuca m-a învăţat de toate, ca pe un băiat: să trag cu arcul, să mă bat cu pumnii şi cu sabia, ba ştiu chiar să mă bat şi cu ciomagul! _ Măi, da grozavă fată eşti tu Ilinca! şi tânărul nu mai apucă să mai zică nimic, că două mânuţe gingaşe se şi încolăciseră după gâtul lui, trăgându-l în jos. Luna, dintre fagi, mai apucă să vadă sărutul lung al tinerilor

şi

apoi, discretă, se ascunse după un nor.

* *

*

În tabăra romană domnea liniştea şi întunericul. Ploua mărunt, continuu, cicălitor, udând tot. Nici un foc nu stătea aprins. În corturi. zgribuliţi de frig, romanii dormeau încercând să-şi uite foamea. Străjile îşi tăceau drumul atente la orice zgomot, la orice foşnet. În cortul mare imperial, Traian stătea la sfat cu generalii săi. Era mânios din cale-afară. Erau inglodaţi aici, în ploaie şi nu puteau urni maşinile de război, carele de luptă; cavaleria şi infanteria înaintau greu printre trunchiurile şi bolovanii prăvăliţi de ape. Stăteau pe loc, pradă fantomelor albe, care dădeau iama noaptea şi tăceau victime. Cu greu au prins acum câteva nopţi, dou~ dintre ele şi ce să vezi - erau femei. Au ajuns să se lupte cu femeile! In ţara asta parcă totul se luptă cu el: pădurea cu copacii ei ce ascund capcane. 24

apa asta care curge din cer şi alta care se revarsă din matcă cerul tună şi fulgeră ... şi mulţi zic că sunt semne că trebuie să se întoarcă. !-a~ b~tut. pe daci în câteva rânduri, erau aici, În inima ţării ... tnvmgaton ... dar de ce nu aveau bucuria izbânzii?! Era ceva, în aer parcă, care-i Împingea înapoi... Îi descuraja. . "Poate a~ea~ drep'a.te... cum le zicea ... da, magii negri" - şi T.ral~~ p~rca 11 wvazu in faţa ochilor: tuciurii, cu ochii mici, puţin prezişt, ziceau ca fac negoţ; dar toţi ştiau că ăsta era doar un motiv să fie lăsaţi să treacă. Mereu se fereau, se doseau prin locuri Întunecoase ?e parcă se as~u~deau ~e c~va. De la iscoadele sale ştia că noaptea I~s.ca şObo,lan11ŞI fac n~şte ritualuri stranii prin păduri sau alte locuri tente, c.u san~e ~e om ŞI de animal. Nu avea Încredere în ei, deşi unii gen~rah de ." lUI se folosiseră de ei: Silvanus şi-a adus înapoi sclavul fugit, Flavianus a reuşit să se însoţească cu o matroană care ÎI respingea.?e a~i d~ zile, pe Cornelius l-au vindecat de dureri de şale. M.a~lI. ăştia wZ.lceau că dacii sunt un popor mai aparte, cu zei puternicI.' Iar cetă1lI.e lor au nişte altare, nişte sanctuare, locuri sacre, in c~re el vorbesc direct cu zeul lor. Mai ziceau ceva şi mai ciudat: că dacii se credeau nemuritori. . Nu înţel~gea ce însem~~ asta ..Doar el îi văzuse cum mor În luptă Ş1... nu se mal scoală., Pro:tll~ NU-I plăceau magii negri, dar ... poate o să ascu.lte sfatul lor. ŞI o sa distrugă complet cetăţile, cu altare cu tot, probabil că aveau ŞI preoţi deosebiţi... şi pe ei o să-i caute. w

"wSăvăd dacă şi atunci vor merge la moarte râzând ca acum. Mam saturat de zâmbetele lor. Mă sfidează, asta e! Toată ţara asta parcă mă sfidează!" , Se, plimba .înciudat, prin cort de colo colo; picurii de ploaie !ove~u intr-un ritm egal mvelişul cortului. Ce-ar vrea să fie acum în m~ont~ Romă! S.ă si.mtă, căldu~a soarelui! Dar până nu distruge CUibul asta de daci ce I se împotrivesc Cll atâta dârzenie, nu se lasă. O să trea~~. totul prin fo~ ,şi sabie. N-o să lase piatră pe piatră. Iar pe ei, pe daci 11va duce robi in lanţuri, în urma carului său de luptă. Iar comoara ... va dezgropa misterioasa comoară a dacilor şi o va duce la Roma. Nimeni nu ştia că un dac bicisnic, venise pe ascuns în 25

cortul său şi În schimbul vieţii şi a unei părţi din comoară, i-a Numai unul dintre ei, cel mal tânăr, nu se amestecase În vorbă. dezvăluit locul ascunzătorii. O ştia bine, doar era pr}eten cu D~cebal.. Traian Îi zâmbi. Îi era drag Amilius pentru curajul şi cinstea lui. Prieten ... o grimasă de silă apăru pe faţa lmpăratulul. NU-I - Dar tu, ce spui? a pe trădători, dar ce să-i faci, treb~ia să-i !o~os~ască. După ce - Cum porunceşti tu, împărate! Eu ascult! va intra În cetate şi va lua comoara, va şti el ce sa faca cu trădătorul, - Ştiu că-mi eşti fidel Amilius şi mă bizui pe tine. Dar ia spunecu Bicilius. Cum au putut însă dacii, să facă prostia şi să pună mi, ce face prizoniera ta, femeia dacă pe care ţi-am dăruit-o? Cum te tezaurul dac Într-un singur loc, nu înţelegea. descurci cu ea? Vezi că e de neam nobil, Bicilius spune că e Trebuie să aibă răbdare. Privi pe rând la cei cinci bărbaţi ce logodnica fiului cel mare al lui Decebal. O pradă frumoasă pentru stăteau posomorâţi în jurul mesei; aveau figuri obosite dar hotărâre. tine, nu-i aşa? Dar ce faci, te-ai înroşit ca o fată mare?! neîndurătoare. - A fugit stăpâne, nu ştiu cum, dar a dispărut din cort noaptea _ Ce ziceţi să facem vitejilor!? Nu mai avem mîncare, iar apa. trecută. ne-a udat toate carele! Decebal, În calea noastră a Tacut prăpăd: - Cu străjile la uşă? De aici, din mijlocul oşteni lor? grânele le-a ars, vitele le-a ascuns, oamenii au plecat in bejenie,.totu: - Cu străjile ... În jurul cortului. Nu ştiu cum ... e pustiu, totul e împotriva noastră, dar aşa cum e, trebuie sa - Arnilius, de ce n-ai legat-o? Învingem. Cum stăm cu moralul oşteni lor? .. ~ - Stăpâne, doar nu era o sălbăticiune, ci o femeie şi Încă o _ Binişor! Dar oricum, în scădere. It mal ţine doar gandul la femeie frumoasă! bogăţiile cetăţilor, deşi ploaia asta le macină nervii Încet, încet. Atâta - Tu te-ai îndrăgostit de ea, băiete şi ai lăsat-o să plece, nu-i aşa? aşteptare! Iar caii s-au lenevit. Frumoasă ţară, dar parcă pr~a Te-a vrăjit.. .. şi a scăpat. sălbatică - şi romanul privi gânditor afară la pădurea ce se zărea prin Amilius lăsă capul jos. Nimic nu-i scăpa Împăratului; se uşa cortului. îndrăgostise de femeie de la prima privire. Era gingaşă, frumoasă, dar _ Flavianus, nu uita de bogăţiile ei! Aur, eu văd aur peste tot! Şi În acelaşi timp curajoasă şi dârză; cu greu, prin vicleşug, au prins-o drumurile parcă sunt poleite cu aur; îmi vine să strâng toată pul?erea pe ea şi pe amica ei în timp ce trăgea cu arcul În oşteni. în rochiile lor asta strălucitoare în saci şi să o duc la Roma. Vreau să devm un lungi .albe, păreau nişte fantome, aşa repede dispăreau în pădure. cetăţean bogat, poate chiar intru în Senat. ~ . O chema Andrada. Era adevărat, o lăsase să plece; trimisese _ Până să ajungi la aur, ţrmebuneşti aici mai ales noapt:a. Pa~ă straja În alt loc şi ieşise şi el din cort. în tabără era atunci linişte, toţi pietrele vorbesc, te lovesc, te al~ng~. E~ zic ~s~ p!ecăm ~napol, ca dormeau zgribuliţi în corturi sau se adăposteau de ploaie. A văzut-o, multe semne ni s-au arătat - aşa ZIC ŞI cel bătrâni din trupa. Nu sunt umbră aibă, cum se strecura prin noapte spre codru, liberă şi laşi - dar aici nu este luptă deschisă, te impresoară ceva nevăzut care îndrăzneaţă ca pasărea cerului. te apasă ... te învinge. . .. "Să ai parte de noroc, şi fericire!" i-a strigat sufletul lui; şi _ Te-ai speriat degeaba Cornelius! Ţi-am spus să nu mal bel ca parcă auzindu-I femeia a Întors capul, l-a privit, i-a făcut un semn ai vedenii. Când eşti treaz parcă eşti altfel. Mai bine du-te şi te culcă; uşor cu mâna, ca o fluturare de aripă şi a dispărut În noapte. Traian se uita pe rând la ei cum se apostrofau unii pe alţi~'. 1 ~ - Gata cu sporovăiala! se auzi de odată glasul supărat al înţelegea ... şi el voia să plece, dar nu înainte de a învinge definitiv Imparatului. V-am chemat să alcătuim planul de atac. Bicilius ne-a w

ş:

pe daci. 26

27

localnic îi putea duce spre drumul acesta atât de bine ascuns încât şi ei, cei de aici, trebuiau să fie atenţi să-I găsească. Din loc în loc, până la cetate, în poieniţe ascunse printre brazi, aşezări liniştite de daci vieţuiau în armonie cu muntele şi Cerul; erau familiile oştenilor din cetate, ale crescătorilor de oi, rneşteşugarilor, toţi cei care împreună împlineau viaţa cetăţilor. Acum, oştenii, toţi * bărbaţii şi flăcăii în putere, erau la luptă., în aşezări rămăseseră numai bătrânii neputincioşi, copiii şi o parte din femei. Trebuia să le * * Mai era puţin până la ziuă, noaptea î~i. ~trângea văl urile dea de veste ... să plece cât mai repede ... să lase tot şi să plece, sus în întunericului, grijulie ca o gospodină. Pe cer IŞI Incepeau ,d~mul munţi sau în peşteră ... să fugă din calea duşmanului. Când ajunse în emisarii luminii ce venea - primele raze ale astr.ulul_c~ InC~ st~ dreptul primelor case, ici colo se zărea lumina câtorva opaiţe deja ascuns după munţi - păsările începeau să se :o~asc~. In c~lbu,n aprinse. Dacii se pregăteau să-şi înceapă noua zi. ciripind una către alta; cele mai harnice se ŞI I.mbalau deJ~ In Strigătul de chemare şi pericol înfioră zările. De peste tot picăturile de rouă, brazii se u~duia~ uşor, ~ez~orţIndu se. dupa un răsăriră în prag şi se apropiară în grabă femei împletinduşi cosiţele somn odihnitor, de undeva din zări se auzi cantecul unui cocoş ... încă ciufulite de somn; se auzeau scâncete şi strigăte de copii. Vestea primele ceasuri ale unui început de zi. ..,' a căzut rea ca tăişul unui topor, întrerupând firescul zilei. Să se Tropot de copite ... undeva în depărtare ... apor din c~ In ce .ma: grăbească ... trebuiau să strângă cât puteau şi să plece. Iscoada plecă aproape ... un călăreţ grăbit venea pe potec,ă. v~ând parca ~ă prindă mai departe pe cărare, să ducă vestea şi la ceilalţi. zorile înainte de a se ridica spre înalt. Işi îrnboldea caluţul cu Femeile alergară spre case şi într-o clipită tot satul se însufleţi ca călcâiele şi cu vorba: "Mai repede ... trebuie să ajungem la timp ... un furnicar: se încărcau care, se înjugau boii, se pregăteau copiii, cei hai, Încă puţin ... grăbeşte-te ... să ducem vestea. " ,~ neputincioşi erau aşezaţi cu grijă între cojoace; se ascundeau în hrube Înţelegând parcă vorba şi graba, cu sufletul langa ~~uflet~l proviziile ce nu mai încăpeau, să nu cadă nimic în mâna duşmanului. omului, roibul parcă zbura. Trebuiau să ajul~gă la a~e~an~e. dl~ Femeile în putere şi cei câţiva băetani ce mai rămăseseră acasă îşi poieniţă cu vestea cea rea: romanii afl~seră ~ăr~r.Ilelor tairuce. ZIle ŞI luară arcul şi tolba cu săgeţi pe umeri şi înconjurară grupul, nopţi stătuse de veghe, nevăzut, iscod~n.dmlşc,anle trup~lor rom_a~e::: protejându-l. Încet-încet plecară pe drumul bejeniei. După ce şi-a intuindu-le frământările, nemulţumirile. Pandea clipa hota~~rtI. urcat bunurile în car, Gemiţia îşi sărută sora mai mică încredinţându-i retragere sau atac. Abia la miezul nopţii ce trecuse, comandanţii de frâiele. Se vor întâlni sus la peşteră. Ea trebuia să ia drumul stânei, să legiuni dădă ordinul: în zori de zi tncepea ~tac~l. ._ le iasă înainte copiilor, să-i conducă spre adăpost; cei mici plecaseră I-a urmărit de sus, mergând cu greu, cal ŞIcălăreţi, ca~e ~e I,upta. de o zi, sus la oi, cu mâncare pentru tatăl lor, iar acum era vremea să pedestraşi, printre bolovani şi trunchiuri căzut~.:. dar. In~Intand... se întoarcă ... să nu cadă în mâinile duşmanului. când deodată armata se împărţi în două, o parte IŞIcontmua drumul Mergea grăbită uitându-se în toate părţile, prin tufele de mure, înainte, iar ceilalţi, începură a urca pieptiş, ocolind şi întorcân~u~s: sau prin zmeurişuri ca nu cumva năzdrăvanii cei mici să se fi oprit să parcă. Şi dintr-o dată îşi dădu seama: r?manii căut~u poteca tal?lca se ospăteze... se puteau depărta de drum ca să culeagă ciuperci ce ducea spre cetate ... urma să le cadă m spate. Tradare! Numai un "Codruţ, Iza, sunteţi pe aici? Veniţi la mama! ... Codruţ ... Iza ... ".

arătat drumul de acces spre cetate. Mâine în zori, cu toată ploaia asta. atacăm!

29 28

Strigătului ei îi răspundeau numai păsărelele ciripind nedumerite. Urca în grabă, din ce În ce mai repede, pieptiş, lăsând cărăruia, agăţându-se de rădăcini şi crengi ca să ajungă mai repede ... poate nau apucat să plece Încă ... din când În când se oprea şi Îi striga. Au întâmpinat-o întâi câinii cei mari, atenţi, cu botul în vânt, adulmecând-o; apoi au început a da bucuroşi din coadă. Când a ajuns la coliba stânei abia mai răsufla; deschise uşa grăbită ... privi ... şi se lăsă jos să cadă, uşurată: cei doi prunci ai ei dormeau încă liniştiţi zâmbind unui vis de copil. Stătu câteva clipe privindu-i, apoi se ridică şi se duse să-şi caute bărbatul. Îl găsi în staulul oilor îngrijind o mioară beteagă. Se aşeză lângă el şi începu ai spune vestea cea rea. Şi stătură aşa, cap lângă cap, inimă lângă inimă, sfătuindu-se până când se auzi pe pajişte râsul argintiu al celor mici. Atunci Gemiţia se ridică şi se duse să-i pregătească de plecare. Bărbatul rămase gânditor. "Ce m-aş mai duce şi eu să lupt, să fiu cu ei să-i apăr!" Dar nu putea pleca; obştea îi lăsase în grijă turma de oi de când se întorsese din războiul trecut fără mâna dreaptă. Asta era treaba lui şi trebuia să şi-a facă bine ... mai ales în timpuri de restrişte. Gerniţia se apropie cu cei doi copii de mână, erau gata de plecare. - Poate ar fi mai bine să rămâneţi aici, la stână! M-ai putea ajuta pe mine. Nu cred că romanii vor urca până aici. - Gavrix, din toată inima aş vrea să pot rămâne, dar obştea are nevoie de mine. Trebuie să mă duc să-i ajut. - Lasă măcar copiii! - Noi vrem să mergem cu mama! şi două perechi de ochi rugători se îndreptară spre Gemiţia. - Nu ştiu ce să zic, ţi i-aş lăsa, dar mai mult ar să te încurce ... mi-ar fi dor de ei şi lor de mine ... şi poate mi-ar fi de ajutor. Lasă-i să vină cu mine la peşteră. - Zalmoxe să vă ocrotească, femeie! Tu ştii ce faci! mâna bărbatului urcă mângâind uşor, cu sfială parcă, pletele femeii, apoi creştetele cârlionţate ale pruncilor. Îi privi adânc în luminile ochilor. apoi se aplecă şi îi luă în braţe pe rând, aşa, într-o mână, le sărută

30

obrajii îmbujoraţi ... apoi se ridică şi stătu în faţa ei drept, luându-şi rămas bun ... o îmbrăţişă cu gingăşie şi stătură aşa privindu-se ... o clipă ... o eternitate. Apoi femeia, oftând uşor, se desprinse zicând: - Rămâi cu sănătate, Zalmoxe să te ocrotescă! Gemiţia se îndepărtă, siluetă aIbă cu doi Îngeraşi de mână. Bărbatul rămase privind În urma lor, apoi oftă, se întoarse şi se duse spre treaba lui: oştirile aveau nevoie de hrană şi el nu putea să-şi irosească timpul. Cobor~ cu grijă urmărind poteca, fir ascuns ce ducea spre adăpos~ul din peşteră. Acolo trebuia să întâlnească restul obştei, să se aşeze ŞI să aştepte ca duşmanul să plece de pe tărâmurile lor. ,,Am fi

putut pleca din vreme, atunci cândfemeile şi copii cetăţii au urcat spre adăposturi. Dar obştea noastră, ca şi celelalte din poieniţele a/ăturate, erau departe de mersul duşmanului ... drumul spre ele era tainic şi bine ascuns ... şi apoi, noi trebuia să rămânem pe loc, să coacem pâini, să coasem haine, pieptare şi coifuri din piele ... să ajutăm cetatea. Luptăm cu toţii În felul nostru ... dar acum cineva trădase şi calea spre aşezări fusese deschisă." Gândurile i se învălmăşeau, tulburând-o; cei doi copii mergeau şi ei tăcuţi înţelegând parcă. ' Au~a}~ns la peşteră, ~e drum ocolit, pe culmi de munţi, după ce soarele IŞI incepuse coboraşul. Locul era gol. ,,N-au ajuns Încă... Boii

trag greu ... Merg prea încet.: Totuşi ar fi trebuit să ajungă ... Dacă ... nu se poate, Zalmoxe nu ne lasă. " ~uând ~in nou copiii de mână porni pe drumul pe care obştea trebUia să vină; voia să le iasă Înainte. Mergea atentă ascultând sunetele pădurii. Şi dintr-o dată se opri: un zgomot nelărnurit de zăn~ănit de ~rme, tropote de cai, strigăte de oameni se apropia p~rcă auzmdu-se din ce În ce mai desluşit, mai aproape. Privi În jur şi căută u.n ascunziş, zări nişte tufe, sus pe stâncă, deasupra drumului, urcară ŞI se ascunseră În tăcere. Stăteau încremeniţi uitându-se în jos. După puţină vreme apărură după cotitură trupele romane. Cu ~I~ pe piept, căşti metalice pe cap, purtând lăncile cu semeţie, mam.tau. Mergeau pe drumul spre cetate... treceau şi nu se mai tennmau. "Mergând aşa, mâine În zori ajung la porţile 31

Sarmisegetuzei ... Dar unde sunt ai noştri?" Şi dintr-o dată îi văzu: printre oşteni, între lăncii, carele lor cu bunuri şi provizii şi în urma lor legate în frânghii o parte din femei şi câţiva băetani. Cu hainele rupte, însângeraţi şi loviţi, mergeau cu greu ascunzându-şi cu demnitate durerea. "Dar unde sunt ceilalţi? Bătrân ii, copii mici? ... Celelalte femei? Sora mea?" nu mai avea răbdare, voia să pornească înapoi să-i găsească. Dar trebuia să mai aştepte, romanii încă treceau. După un timp ce ei i-se păru cât un veac, totul se linişti şi praful de pe drum se aşeză la loc ... zgomotele se stinseră ... parcă totul în jur îşi revenea la viaţă. Cercetând împrejurimile, Gemiţia ieşi din ascunziş şi porni grăbită spre aşezare, urmărind firul drumului, dar ascunzându-se mereu printre copaci şi tufişuri. Urmele trecerii romanilor se vedeau peste tot: crengi rupte, bolovani răsturnaţi. Simţea o îndârjire dureroasă în ea. Ostenise de atâta mers, obosiseră şi copii... dar mergeau mai departe chemaţi de o forţă tainică ce-i atrăgea. Dintr-o dată văzu ... văzu, dar sufletul ei nu voia să înţeleagă ... stătea încremenită ţinându-şi copiii de mână şi privind la ce mai rămăsese din obştea ei: răspândiţi pe marginea drumului, trupurile bătrânilor, zăceau încremenite în neputinţa morţii... zăceau printre bolovani şi resturi de care, haine rupte ... urme ale unei bătălii inegale. Şi printre ei, ţinând încă arcul în mână câteva dintre femeile şi băetanii obştei. "Dar unde sunt cei mici?" înainta cu paşii de durere privind într-o parte şi în alta şi în cele din urmă îi găsi. Fuseseră strânşi împreună şi aruncaţi în râpa ce străjuia într-o latură. Gemând ca o fiară rănită, femeia începu să coboare ţinându-se de rădăcini şi crengi până la ei... câţiva mai mişcau din mânuţe, dar aveau căpşoarele zdrobite. - Zalmoxe, ăştia nu-s oameni! Sunt mai răi ca fiarele! De ce îngădui? Aplecându-se spre trupurile zdrobite Gemiţia cercetă cu ochii şi cu sufletul căutând urmele de viaţă. La sfârşit luă În braţe două trupuri de copil în care i se păru că inima mai bate încă. Urcă cu greu, sprijinindu-se în coate şi genunchi, purtându-şi preţioase 32

povară. Ajunsă sus, se aşeză un pic să se odihnească. Apoi îşi desprinse fota din jurul taliei, îşi scoase marama din cap, şi făcu din ele două trăistuţe în care puse trupurile schilodite, le agăţă de umeri şi apucându-şi de mână copiii ce stăteau încă încremeniţi privind, dădu să plece pe drumul spre stână, dar se opri. Se Întoarse, mai privi odată locul măcelului şi spuse: - Să nu uitaţi niciodată ce aţi văzut aici, în Valea Rea! Apoi dispăru în pădure, urcând spre stână.

33

venit timpul, ţara e in pericol! Vino! Te aşteptăm! Şi... fii atent!" mia spus-o fără glas dar am Înţeles tot. Apoi au dispărut; iar eu, credemă, am Iăcrimat de fericire. M-a cuprins aşa ... o bucurie mare. . - Păstrează bine fericirea În inima ta, Rege, căci nu o să fie uşor drumul tău şi nici lipsit de primejdii nu o să tie. Am văzut un porumbel alb ce zbura spre soare şi un corb uriaş apărut din senin care s-a repezit la el, lovindu-\. O pasăre stranie, urâcioasă ... ucigaşă! Ai grijă Decebal, fii atent! Soarta Daciei e În mâinile tale. Zalmoxe fie cu tine! Vezina veni încet spre Rege şi cei doi se îmbrăţişată bărbăteşte de rămas bun. Stătură aşa câteva clipe lungi, transmiţându-şi parcă * unul altuia Încredere, putere, căldură. - Vezina, tu rărnâi aici, În cetate, împreună cu Darie, să ţineţi * * piept romanilor până mă Întorc. Ai tu grijă ... frate! Aşa şi erau - fraţi de dureri, de hotărâri şi de bucurii. Stăteau alături, umăr la umăr, in fruntea ţării de aproape 20 de ani. Din uşă, Începea să se lumineze de ziuă. Ploaia stătuse de cu seară. Vezina se mai întoarse odată şi îl privi lung pe Rege. De ce simţea Acum, În cetate totul apărea curat şi proaspăt la ivirea zorilor. Mai oare că îl vedea pentru ultima dată?! Cu glasul tulburat îi mai dădu erau nori pe cer. dar dintr-un colţ începea să se arate ~oarele. câteva poveţe pentru drum şi ieşi repede. În cetate, cei doi bărbaţi de frunte nu dormeau. Incet şi gânditor, închise uşa după el şi de durere nu mai putu să facă nici un pas. vrând parcă să menajeze oştenii ce Încă moţăiau, Vezina străbătea culoarele spre Rege. Ajunse în dreptul odăii de taină ... străjile se Răsuflă adânc, făcu un efort şi se desprinse din loc, ducându-se să dădură de o parte făcându-i loc să treacă. Deschise uşa şi intră. verifice apărarea cetăţii. Îl sculă din somn pe Darie; ("Cam somnoros Decebal stătea culcat pe blana lui de urs cu ochii deschişi. Când îl băiatul ăsta, parcă nu doarme noaptea") -şi plecară amândoi spre foişor. In grabă uită să-i spună că tatăl său pleacă, că poate ... văzu se ridică ferm şi hotărât. Decebal ieşi şi el la scurt timp şi se pregăti de drum. Alese doar - Să ai o zi bună, Decebal! Şi să izbândeşti! câţiva oşteni, luă puţine merinde şi calul lui năzdrăvan. N-a mai _ Şi ziua ta să fie bună, Vezina! Şi viaţa ta! Spune-mi ce semn ai zăbovit nici să-şi ia rămas bun de la Darie, dar nu-i nimic ... se va primit? Dar grăbit, neaşteptând răspunsul Marelui Preot, Decebal întoarce; şi Regele ieşi în galop pe poarta dinspre răsărit zburând vorbi cu emoţie primul: Parcă spre soare cu oştenii după el. Mergea condus de forţe nevăzute, _ Nu ştiu dacă am dormit sau am fost treaz. Am văzut patru dintre Întemeietori, cu glugile albe trase pe cap. dar ... prin glugi le prin sufletul lui, cu mintea nu ştia unde. Şi-au mers ore bune, când vedeam feţele erau luminoase; abia puteai distinge trăsăturile de călare, când pe jos, furişându-se printre pâlcuri răzleţe de romani. Ce atâta strălucire Parcă Îi cunoşteam bine. Au venit, s-au aşezat În l~-ar mai fi atacat, dar n-avea voie să primejduiască actiunea, n-avea jurul meu şi m-au luat de mâini; o senzaţie de forţă, de iubire mare. timp pentru ei ... se va întoarce şi atunci .. puternică, năvalnică mi-a umplut fiinţa. Unul dintre ei mi-a zis: ,.A A

34

35

A ajuns la locul intâlnirii, în amurg, când soarele începea să s~ ascundă după brazii înalţi. Şi dintr-o dată recunoscu locul... mal fusese aici, întâi cu tatăl său şi apoi de vreo două ori singur; venise la sfat, ceruse poveţe şi invăţătură de la înţelepţii din peşteră. De fapt nici nu ştia de unde vin ei aici la întâlnire. Tatăl său - Scorillo, îi spusese: .Din cele patru zări". Ajungeai aici numai când ei îţi deschideau drumul, altfel rătăceai prin jur mult timp şi nu-i găseai. Se intâlneau în marginea poieniţei, lângă stânca aidoma unei căciuli, ca şi acum. Urmele jarului se mai vedeau încă, tăciunii mai ardeau mocnit, dar bătrânii înţelepţi ... adormiseră. Nu-i mai văzuse până acum atât de obosiţi; stăteau, În jurul lemnelor aproap~ sti.nse, culcaţi, şi probabil... visau. Decebal descălecă, se apropie ŞI cu respect atinse umerii celui mai aproape. - Întemeietorule, am venit! Te salut şi îţi doresc ... Dar acesta stătea prea inert aşa că Decebal se opri d in vorbă, se aplecă şi trase gluga de o parte. O faţă senină de bătrân, cu ochii deschişi privind etemitatea. Murise. Si atunci, văzu pata de sânge de pe spatele lui. Se duse către ceilalţi. Toţi morţi! Romanii trecă pe aici şi se îrnpiedicaseră de cei patru bătrâni; ce rău le tăceau? Dar ... cum de-i găsiseră? Şi acum el ce să facă? Fără ei ... nu mai ştia. Deodată, din spate se auziră foşnete, trosnete de crengi călcate, paşi care fugeau; unul din oştenii care se îndepărtaseră cercetând împrejurimile se năpustise într-un tufiş şi trase afară o pocitanie dAe om tuciuriu, cu ochii piezişi ce începuse să se tânguie de frică. Il aduse în faţa lui Decebal. _ Mai erau vreo doi, Rege, dar numai pe ăsta am reuşit să-I apuc. Ceilalţi au fugit ca iepurii. - Căutaţi atent prin împrejurimi, poate îi găsiţi. Câţiva oşteni de pe margine se îndepărtară în linişte observând locurile. Decebal se întoarse şi privi pătrunzător spre cel prins. - Tu cine eşti şi ce cauţi? Cum ai ajuns aici? Asta e isprava voastră? zise arătându-i pe înţelepţi. - Stăpâne nu ştiu despre ce vorbeşti, eu sunt neguţător.

- Neguţător zici? Căutaţi-Il. .. oştenii începură să-I caute în traista atâmată, în haine; scoaseră la iveală o punguliţă de piele din care ci1zUră bucăţi de animal uscate: un cap de găină un şoarece, două picioare de lup şi ... o inimă de om. Într-un buzunar ascuns,în haine, lângă piept, au găsit un jungher încă murdar de sânge neuscat - Acum ştiu cine eşti! Îmi spunea Vezina de voi, că v-aţi aciuit pe aici. Magii negri! Deci aşa arătaţi. Nici să vă uitaţi drept în ochii omului nu puteţi! Ce tertipuri aţi folosit ca să ajungeţi aici, ce forţe aţi chemat în ajutor? Că singuri nu-i puteaţi găsi! Aţi venit tiptil şi Îaţi înjunghiat pe la spate. Ai să-ţi primeşti pedeapsa ... Tăiaţi-i capul să nu mai poată face rău! - Decebal! răsună de odată clar glasul magului. Vorbea cu ură uitându-se la Rege. Eu mor dar nici tu nu mai ai mult. Nimic n-o să mai rărnână din ţara asta neprimitoare. Marele nostru preot şi noi toţi ne-am făcut treaba bine (râdea răutăcios). Şi unii dintre ai tăi ne-au ajutat! Proştii! Vor muri şi ei! - Piei năpârcă! Zalmoxe ne apără! - Dar pe Înţelepţi de ce nu i-a ajutat? Ai? Îţi spun ca să te cutremuri: duhurile întunericului au fost asmuţite asupra voastră. Veţi muri cu toţii! Râse din nou. Decebal se apropie şi îl privi drept în ochi, îl ţintui parcă şi magul începu să tremure, la început uşor, apoi din ce în ce mai tare, ca apucat de friguri. Neslăbindu-l din priviri, Decebal îi spuse rar şi răspicat: - Zalmoxe n-o să ne părăsescă niciodată! Noi, dacii, suntem copiii lui! Apoi se întoarse şi făcu semn unui oştean să-I ia. Făcu câţiva paşi prin poieniţă, se întoarse apoi lângă foc şi se aşeză acolo unde ar fi fost locul lui, printre Înţelepţi, la discuţii. Nu luase prea bine în seamă ce-i spusese Vezina referitor la magii negri. Şi uite că erau puternici ...de reuşiseră ei să ajungă la cei patru Înţelepţi. Răul şi întunericul! Se foloseau de romani ca să înăbuşe Lumina şi Iubirea din inima neamului dac, să şteargă din suflete toate învăţăturile lăsate lor, din străbuni, de la Hyperboreeni... de la marea regină Hestia ... de la Zalmoxe ... de la Andrei... Voiau să murdărească cu ura lor locurile

36

37

sacre ale dacilor, de taină şi inchinăciune ... meleagurile acestea binecuvântate În care orice pribeag venit cu gânduri bune, găsea adăpost, hrană şi ... un cuvânt bun. Aşa erau ei ... dacii ... cei de aici, din munti. .. cei din câmpie ... cei din miazănoapte. Regele Burebista îi unise pe toţi. A urmat apoi un vânt rău stârnit de unii trimişi pe alte meleaguri pentru a învăţa tainele luptei oştirilor şi care s-au Întors Cll obiceiuri urâte, cu gânduri de stăpânire ... şi i-a despărţit... Un vânt rău, ca şi acum ... Şi stătu trist, cu capul În pământ, gândindu-se; după o vreme ridică ochii la Cer şi zise din tot sufletul lui Îndurerat:

-1!~ dr

fiiii

-: / /

\

I

\.

I

38 39

cete, .dacii încercau să ţină piept cu îndârjire duşmanului care înainta totUŞIpas cu pas. "Cum au putut să pătrundă romanii in cetate? Că . numai cu scările pe ziduri nu aveau cum!?" se întrebă Deceb 1 1 a m ump ce. mamAtasp~e ocu.1 bătăl}ei. Dacii se dădeau de o parte din calea lui, Afă:~d~:1 loc ŞI.salutandu-l bucuroşi. Dar, un căpitan de oaste bătr.an 11 reşi m faţă .ŞI.îl opri punându-i o mână pe piept: - Stai ~e loc fiule! AICIe prea târziu! Bici1ius i-a adus pe romani noaptea, pnn tunelul secret, în cetate. Nu mai avem ce face S t 1" N . . . . un prea, ~u ţI. ~I om mal ţ.me piept a~~i,cât. s-o putea, ca să ai timp să plecl,.m sus, rn p,artea hb~ră a ţăru; să-ţi strângi iar oaste şi să te întorct să ne ape~1 le.gea ŞI neamul, să-i arunci pe netrebnicii ăştia pest~ Istru. Nu te IrOSIdegeaba. Du-te că ai multe de făcut! In sp~~ele. ?ătrânul.ui, se iviră, făcând zid, câţiva dintre ~nducătoru oş.tmI. Ce"bine-i cunoştea! Stăteau gravi şi de neclintit in faţa sa, ~p:mdu-~. II priveau cu hotărâre. Unul Îi zise: .Du-te Decebal ... atei rămânem noi! Pentru fi... Taradu-te'. Za lmoxe sa- te ocrotească! "

- Nu ne lăsa, Bunule! Şi dintr-o dată îşi aminti, de parcă o ceaţă i se ridicase de pe cap, spusele înţeleptului din vis; dar auzi şi completarea: "Şi dacă noi nu suntem, fă-o tu singur! Poţi aprinde Forţa Mare a Neamului! " Întemeietorii deci, ştiau ce se va întâmpla. Nu înţelegea de ce trebuise să se întâmple moartea lor, dar acum nu avea timp de cugetare. Mulţumi în gând zeului dac, apoi Înţelepţilor şi dădu porunci oştenilor să-i aşeze frumos, unul lângă altul cu capul spre răsărit. Le închise ochii şoptindu-i fiecăruia: .Zalmoxe să te primească in împărăţia lui". I-au acoperit apoi cu frunze şi crengi şi au plecat spre cetate, înapoi, în mare grabă. Se va întoarce şi atunci va face cele cuvenite pentru ei. Acum are o misiune mare de îndeplinit şi nu are timp nici să se odihnească. Neamul lui şi Ţara sunt în primejdie. Mergeau acoperiţi de mantia nopţii zorind, dar caii obosiseră şi alţii de schimb nu aveau. Au ajuns înapoi la Sarmisegetusa în zori, în plin vaiet şi zdrăngănit de arme. Trupuri de romani zăceau peste tot în jurul zidurilor. Sus, printre capetele de lup înfipte în piatră, feţe îndârjite de daci. Dar parcă erau mai puţini., se auzea şuierul atât de cunoscut al steagului lor, urmat de chiote, răcnete, îndemnuri la luptă ... Ce se întâmplase? Straja Îi văzu şi deschise repede porţile. Romanii pătrunseseră în cetate, prin spate, în partea de miazănoapte; pe drumul lor tainic, pe trecătorile numai de daci ştiute. Trădare! Numai aşa au găsit duşmanii drumul spre ziduri. Decebal înaintă în cetate. Vestea venirii sale se răspândi ca fulgerul şi îi însufleţi pe apărători. - A venit Regele! A venit Decebal! Plin de mânie, cu vestita sa sabie În mână, Decebal se repezi spre partea cetăţii unde pătrunseseră romanii. Pe pragul sanctuarului, parcă într-o ultimă rugă, văzu zăcând corpul lui Vezina blocând intrarea; şi În moarte păzea locurile sacre. Decebal se opri, se apropie, se inclină în faţa trupului celui ce-i fusese prieten şi sfătuitor de nădejde aducându-i un ultim salut. ,,Ne vom vedea în Cer!" gândi şi goni mai departe. Ordonaţi, ascultând comanda conducătorilor de

vrănd pa ă ă . . re s -ŞI mtIpărească in suflet imaginea dacilor lui luptând Jertfindu-se cu bucurie şi seninătate pentru Neam şi Ţară .? Sanct I " ... pnvi ÎnăI . u~ ..: ~nvi spre foişorul de unde contemplase de atâtea ori ţirnile... IŞIluă rămas bun de la ursul lui alb ... se Întoarse şi ieşi În goană pe poarta pe care nu demult intrase.

40

41

,

:1

A'

. Nu putea să plece, era o furie năvalnică în pieptul său. Dorea săI spuibere pe duşmani dar ... o şoaptă venită parcă pe aripi de vânt îi adie la ureche: .Forţa Mare a Neamului! Nu uita!" ' ~~ t~zi, cutremurat, din mânia lui şi chibzui. Privi în jur şi văzu ~şt:nll lUIbra~I, .cu pieptare de piele şi cuşme pe cap, gata de jertfă, ~=d cu c~raJ.piept duşr:nanului luptând, îl văzu pe Darie cu ei şi Îi " pe ceilalţi. .. cu CăŞtIde metal pe cap, zale pe piept înai tâ d mcet AI' d . , m an , ..: mrnu ţm U-ŞI rândurile. Ornorâseră străjile şi acum des.chlde~u porţile, alţii escaladau cu scările zidul... şi parcă nu se mal terminau, S

~tunci ştiu că Sa~isegetus~

"" mai putea fi salvată. Nu acum!

e"va întoarce! Chernă lângă el câţiva oşteni... mai privi o dată în jur A

•

A

,

Coborî În grabă muntele, luând cărarea către Cetatea Roşie. acolo unde fiul său cel mare, Andru, îi ţinea la distanţă pe romani. Acolo, ei doi, vor şti ce au de tăcut. Călărea tăcut. Îi lipsea Vezina. sfatul şi blândeţea lui. Se opri de câteva ori, uitându-se în urmă la cetatea din care deja ieşea fum. Treceau pe lângă pâlcuri de romani răzleţiţi de grosul armatei şi-i treceau prin tăişul sabiei. Dar pâlcurile începură să se îndesească. Îşi făceau loc cu greu. Romanii erau parcă peste tot. Le trebuia un ascunziş pentru odihnă şi sfat. "Suntem aproape de peşteră", gândi Decebal şi cu un efort se învârti odată cu sabia În mână tăcând un cerc de romani morţi în jurul lui. Aveau un scurt răgaz cât să ajungă sus la adăpost. Acolo erau În siguranţă, se puteau odihni câteva ore, ca la noapte să o pornească iarăşi. Priponiră caii într-un loc ferit şi porniră pe urcuşul abrupt; cu greu ajunseră cu toţii sus. Peştera era ascunsă, nu se vedea din drum. Aici se piteau uneori el şi fratele său de nu-i mai găsea nimeni, când plănuiau vreo poznă. Au intrat toţi Il în peşteră şi obosiţi s-au aşezat care încotro să se odihnească; Îşi ştergeau sudoarea cu mâneca hainei şi îşi căutau o poziţie cât mai comodă. Sprijinit de stâncă, Decebal privi grijuliu la tovarăşii lui ... după ce adormiră cu toţii, închise şi el ochii. Imagini dragi îi răsăreau în minte: munţi împăduriţi, poieniţe pline de flori, râuri cu ape limpezi şi printre ele dacii lui, neamul lui drag, paşnic şi primitor ce ridica ciomagul numai când lupul intra la oi. Şi parcă le auzi glasul cântând seara În jurul focului: "Rău mă dor ochii mă dor De lumina stelelor Şi-am să plec şi-am să mă fac Lemn de brad şi lemn de fag. Rău mă dor picioarele, De bătut cărările ..:' •

Cu ochii minţii văzu cercul fetelor, rotindu-se Încet, păsări albe, bătând ritmul, invârtindu-se invers şi răSpunzând cu glasuri grave cântului ... şi parcă toată pădurea cânta şi dansa cu ei. Pentru ei, pentru dacii lui, pentru tărârnurile strămoşeşti era gata de orice jertfă. Oftă şi deschise ochii; privi razele de soare ce pătrundeau prin frunzişul des de la intrarea peşterii, se răsuci puţin căutând o poziţie mai bună, şi încercă din nou să adoarmă. Figuri familiare îi răsăriră în minte, venind de undeva din negura amintirii: o văzu întîi pe mama lui, Smaranda, întinzând braţele spre el şi în urma ei, apăru fratele său, Diegis, cu zâmbetul lui veşnic poznaş. Apoi Nedeia ... cu părul blond tluturând, cu ochii ei ca lacurile muntelui, venea spre el plutind, dar nu mai ajungea. S-a văzut pe el, cu Darie alături; dintr-o latură s-a apropiat încet de ei Andru, şi i-a luat de mână. Aşa îmbrăţişaţi mergeau ei trei spre ele. Deodată Decebal tresări şi deschise ochii. ,,Dar mama, Diegis,

ii văzu pe flăcăi, invăluindu-Ie,

Nedeia, sunt morţi! Noi suntem încă vii! Mai avem ceva de făcut pentru ţară, şi neamul dac! Darie, ofi trăind? Cu puhoiul de romani infaţă, el care nici prea priceput in mânuitul sabiei nu e. Înţeleptul meu Darie!" Tată! îşi şterse rapid lacrima ce încerca să se strecoare pe sub pleoape. "Băieţii lui! Se luptau acum, sau erau deja la Zalmoxe?" privi spre cer printre ramuri, întrebând parcă. Apoi, dintro dată îi apărură în minte flăcăii lui trecând prin Marea Încercare destinată conducătorilor. Zâmbi, mândru de ei!

* *

*

Marea Încercare era o adevărată sărbătoare. Ţinea trei zile şi toată obştea stătea cu sufletul la gură urrnărindu-i pe cei ce se Încumetau. Probele începeau la răsăritul soarelui. Prima zi era ziua cântec popular 42

43

Curajului şi a Îndernânării: se întreceau În mânuitul sabiei, în precizia ţintirii cu arcul, în puterea şi dibăcia mânuirii ciomagului şi la sfârşit, se întreceau În lupta luptelor - trânta; dezgoliţi până la brâu flăcăii se apucau cu mâinile goale încercând să-şi pună adversarul la pământ. Atunci din jur se auzeau strigăte de încurajare, chiuituri, urale care însoţeau fentele dibace ale luptătorilor. Fricosul - un flăcău costumat în straie femeieşti cu clopoţei agăţaţi de gât şi de mâini, ce zornăiau la fiecare mişcare încerca mereu să se bage între ei, împiedicându-se, tăcând diverse tumbe şi giumbuşlucuri, simulând frica; când îl vedeau aşa ... caraghios, cu clopoţeii sunând, văitându-se şi fugind de colo colo, împiedicându-i uneori pe cei doi să se lupte (mai ales când aceştia aveau nevoie de un răgaz de odihnă), obştea toată se amuza. Conducătorii de oşti stăteau de jur împrejurul luptători lor şi apreciau din ochi care dintre flăcăi deprinsese într-adevăr arta apărării şi a atacului; acelora le dădeau la sfărşitul zilei, ca semn distinctiv o panglică roşie pe care aceştia şi-o legau la cingătoare, Ziua a doua era ziua Înţelepciunii şi a Cunoaşterii. Tinerii care aveau panglica roşie, treceau acum, pe rând, prin faţa înţelepţilor; se opreau în faţa fiecăruia, se aplecau în semn de respect, apoi în linişte aşteptau întrebările. Primul înţelept era cel ce cunoştea viaţa pădurilor şi a florilor, a ierburilor şi a tuturor roadelor pământului; acesta îl iscodea pe flăcău cu diverse întrebări încercându-i isteţimea şi cunoaşterea, iar la sfârşit îl punea să aleagă de pe o tipsie cu mai multe feluri de roade, pe cele sănătoase.Tânărul se uita printre boabele de grâu şi de mei, printre merele rumene şi tulpini înflorite de tot felul şi punea de o parte ceea ce era bun. Dacă alegerea era bine făcută, Înţeleptul îi înmâna, ca distincţie, un snop din trei spice de grâu pe care tânărul îl agăţa la cingătoare, Dacă nu reuşea, îl chema să se apropie mai mult de el, să se aplece şi îl săruta pe obrazul drept ca încurajare pentru următoarea dată când trebuia să repete probele. AI doilea Înţelept era cel ce cunoştea tainele vieţii animalelor iar tânărul dacă reuşea să răspundă la toate iscodirile, urma să 44

recunoască mesajul unui cântat de pasăre ori o urmă de animal descriind şi În ce stare era acesta când lăsase semnul. Ca răsplată şi semn al izbânzii primea un corn de cerb pe care şi-I agăţa tot la cingătoare alături de spice; dacă nu, un sărut de consolare şi de indemn pe obrazul drept. Al treilea Înţelept îl întreba despre oameni, despre sufletele trăirile, obiceiurile lor, ce-ar trebui să facă în diverse situaţii speciale, cum să facă pace, să aducă liniştea bucuriei şi plinătatea inimii, cum să stăvilească mânia şi răzbunarea, cum să se comporte ca lui Zalmoxe să-i placă. Ca răsplată primea o piatră lucitoare cioplită în chip de inimă, cu o mică agăţătoare, Al patrulea Înţelept era cel ce cunoştea mersul stelelor şi al Pimântului, cum se uită şi ce spun ele, de acolo de sus oamenilor. Vorbea cu fiecare pretendent în parte, dar finalul probei se dădea la căderea nopţii când toată bolta era luminată; atunci tânărul arăta constelatii şi stele, direcţii şi mesaje. O stea frumoasă, strălucitoare din argint era răsplata cuvenită. Şi când flăcăul se prezenta obştii cu cele patru trofee la cingătoare - să te ţii urale şi cântece de bucurie. Bărbaţii îşi aruncau căciulile în sus, fecioarele fluturau batistele, din mulţime ieşeau Fricosul şi Mincinosul (cei doi fârtaţi mascaţi şi caraghioşi) îl Înconjurau şi-I provocau cu diverse glume. Mai comentau ei şi-n timpul probelor, dar acum, la sfârşitul zilei a doua era vremea lor - şi nu scăpa nici unul până nu le răspundea glumeţilor pe .măsu~ă, spre hazul obştei. Începeau cântările În jurul focuri lor ~rtn~, Iar ~ete şi flăcăi se prindeau de mijloc, rotindu-se În ritm, mgânand "Cantecul dacilor". . . Dar ei, voinicii care trecă probele, se retrăgeau de o parte, În hlU~te, pregătindu-se pentru ce urma. Când soarele Începea să luml?eze cerul, fiecare era luat de "naşul" lui ( un conducător mai vechi care trecuse cu cel puţin trei ani mai inainte prin Încercări); ac~sta îl ducea la râu, ÎI irnbăia ca pe un copil, îl îmbrăca În straie nOI, albe, mirosind a flori de câmp, ţesute de fecioare, Îi pieptăna f,letele, îi lega la brâu cingătoarea cu premiile şi-i dădea În tot acest unp poveţe de tot felul, după cum credea fiecare.

45

Când primele raze ale soarelui luminau poieniţa îl lua de mână Ce era mai greu abia urma: să explice în cuvinte cât mai simple şi-l ducea în cercul Bătrânilor, care, în picioare, solemni, îl aşteptau, fără multe ocolişuri de ce a făcut alegerea aşa, ..ce l-a îmboldit : Îl aşeza în mijlocul cercului, îl săruta pe frunte şi apoi se depărta totu~ sub o~hii pătrunz~tori ai Marelui Înţelept. Când tânărul oprindu-se şi el în cerc. Cu faţa spre soare, ridicând mâinile, bătrânii efigla .obş~el, se auzeau Iar urale şi chiote de bucurie până departe. Pe îşi începeau rugăciunea ... Cerul să-i dăruiască celui vrednic Darurile urmă Iar tacere .., urma proba Marelui Preot. de care avea nevoie ca să facă ce trebuia pentru Neam şi Ţară. Naşul Acesta, tăcut, îi făcea semn să se apropie îl studla p ţi ,_. . . Ch ~ , " ' u m ŞI 1 stând şi el întocmai, se ruga pentru copilul lui de suflet. ZIcea,,, ~ ea"!.a ş01m~l! A vea Marele Preot un şoim uriaş, ce stătea Aşa nemişcaţi, statui albe înălţare spre cer, îşi puneau ei picătura undeva, ~I~ padure .ŞI ve~ea imediat ce acesta avea nevoie de el. de suflet, picătura de lumină, în panerul de zestre cerească ce i se Acum, tanarul trebuia să-şI dovedească puterea sufletului şi să ch ~ d 1 . 1 ' eme dăruia tânărului. După un timp, când bătrânii îşi terminau ruga, naşul cu gan u şOlm~; toţi cu sufletul la gură se uitau pe sus şi aşteptau, îl lua pe tânăr de mână, şi înclinându-se amândoi în faţa fiecăruia din Când .reuşea, şoimul venea planând uşor; dacă simţea că tânărului îi cerc, ieşeau şi se preumblau alene, tăcuţi, prin pădure, ca totul - trăire era fncă , cobora ca un fulger şi-l ciupea zdravăn de braţ, de umăr, şi simţire - să se aşeze bine şi temeinic în făptura flăcăului, Apoi coapse, d e ce apuca, până îl oprea Marele Preot. acesta era dus într-un loc liniştit să doarmă câteva ore; când soarele .J?~că şoimul simţea că tânărul este viteaz, că nu-i este frică de el era deasupra capului începea partea cea mai grea, ziua a treia, când ŞIcă.lllUb:şte, venea Încet şi i se aşeza pe umăr, atingându-I pe obraz urma proba Marelui Înţelept, a Marelui Preot şi apoi înfăţişarea în cu. CIOCU~,~ mt~-o. alintare. Atunci Marele Preot zâmbea, mângâia uşor faţa Regelui. Obştea se aduna din nou În jurul Sanctuarului, tăcută. şoimul ŞI Il tr~mltea~În ~ădure, i~r Învingătorului îi dăruia un stilet pe aşteptând cu sufletul la gură. Tinerii - fiecare însoţit de cei doi care ace~ta mandru Il arata obştei, Trecuse şi acest examen. garanţi (luptători recunoscuţi) şi de naşi, înaintau câte unul într-e Ylttma probă ..Tânărul se apropia grav şi tăcut şi se oprea la un linişte deplină, pas.m faţa Regelui, care ridica privirea deodată şi i se uita drept În Marele Înţelept le punea în faţă două coşniţe acoperite df ochi. A ~ea, ~ecebal o căutătură, de pătrundea până în adâncul ştergare albe; tânărul trebuia să se uite în ele, ~să aleagă unul şi îr sufletulUI, citind bune ~i rele. Numai cei aleşi rezistau privirii de oţel cuvinte cât mai simple să-I convingă pe Marele Intelept de trăirea lu cercetătoare ~ R~gelU1; pe unii Îi apucau tremurăturile, pe alţii îi din momentul alegerii. Dacă acesta era mulţumit îi dăruia tânărului c treceau su~on reci, unora le fugeau ochii departe ... efigie de metal cu o sabie gravată pe ea. Dacă nu ... îl săruta pe în A~ncl Decebal ofta îi punea mâinile pe umeri şi-i da ca obrazul drept, c~~~are Să~tul pe obrazul drept. Dacă acesta reuşea să-şi menţină Obştea care îşi ţinea răsuflarea de emoţie, nu ştia ce este îr ~hll in clarttat~a albastră a privirii Regelui, cu curaj şi sinceritate coşniţe, şi nici tinerii nu aveau dreptul să spună. El, regele, Ştii a" SOlută,~~tunc~ .Decebal îl cerceta atent, apoi, de era mulţumit desigur, doar şi el trecuse prin faza asta: una din coşniţe avea o sabk zambea, Il Im~r~ţlşa pe tânăr şi-i dăruia apoi sabia de conducător, cea şi un rând de haine simple, de oştean iar cealaltă un rând de hain' cu care acesta IŞI va conduce în luptă oştenii. împodobite cu cusături în fir de aur si un colan de pietre preţioase ~e bucuri: atunci În întreaga obşte - încă unul din tineri era Cine alegea bogăţia sclipitoare, materială, nu era bun; conducătoru vrednIC de pus in frunte. trebuia să aleagă bogăţia curajului şi a vieţii aspre de oştean,

~;ă~

46

47

*

*

*

În peşteră, Decebal se răsuci căutâdu-şi o poziţie mai comodă. Amorţise stând aşa nemişcat, cu gânduri le plecate ... amândoi băieţii aveau săbii de conducători, ce-i drept spre surprinderea lui - nu se aşteptase nici ca Andru să treacă de proba înţelepciunii şi nici Darie să treacă de lupte ... Îi cunoştea puţin pe băieţii lui; n-avusese timp de ei, era mereu preocupat de treburile ţării. Îl aleseseră Rege şi trebuia să facă faţă. ~ Îl aleseseră ... în minte îi veniră imagini clare ale pregătirii sale. Işi aminti ...

*

*

*

Îşi aminti peştera de lângă Muntele Sfânt, unde zăbovi se vreme îndelungată, pe lângă călugări, îmbogăţindu-şi sufletul şi mintea, urmărind mersul stelelor, descifrându-le spusa, căutând sensurile adânci ale nemărginirii firii şi ale lui însuşi... atunci pătrunsese cu ochii sufletului dincolo de viaţă şi înţelesese mai profund nemurirea taina lăsată lor de Zalmoxe. Atunci şi-a aflat şi strămoşii din ţara Hyperboreii. Stătuse o vreme aici, apoi când călugării au primit semnul, i-au pregătit drumul spre Munte. A pornit la răsărit de soare, după ce-şi spălase În apa limpede tot trupul şi gânduri le. A urcat, parcă pe raze de lumină, sus, spre Columnele Cerului. A trecut prin nori... şi a ajuns. Stând în picioare; lângă vulturul lui Prometeu, cu fruntea în soare, îl aşteptau Intemeietorii. A intrat cu ei într-o altfel de lume unde Cerul şi Pământul îşi împleteau trăirile şi 48

inţelesurile. A trecut aşa o vreme ... nu ştia cât ... aici parcă măsura timpului nu avea sens ... auzea şi înţelegea tâlcuri noi la vorbe vechi. Nimeni nu se ocupa special de el, vieţuiau împreună, dar fiecare gest, fiecare vorbă, erau taine adânci. Apoi... M~ea Iniţiere., p~ştera cu miros de răşină şi ierburi parfumate, luminată de opaiţe, Inţelepţii din jurul lui ce-l priveau cu atenţie ... trecerea prin faţa lor - fiecăruia trebuia să-i răspundă la o singu~ întrebare, mai mult sugerată decât auzită. După ce şi-a ~ot~Clt parc~ sufle~l şi mi?tea ~i a lămurit cu fiecare după cum Simţise el enigrnele întrebărilor, Intemeietorii au clătinat din cap zâmbindu-i, a aprobare. ' A urmat Ruga cea Tainică dintr-un început de zi. L-au aşezat în mijloc. Avea straie albe lungi, ca ale lor, dar fără brâul ţesut în culorile cerului, focului, şi soarelui. Stăteau în jurul lui, blânzi şi inţelep~i, având toţi cuşma iniţiatică (cea cu stea albă în frunte) acoperindu-le pletele de nea. I-au şoptit poveţe şi îndemnuri, fiecare câte unul... ca ~rsitoarele ce me~esc viitorul pruncului; şi pentru el era acum ... un Inceput de Viaţă, Inceput de Drum. După ce şi ecoul şoaptelor s-a stins, o tăcere solemnă şi-a întins vălurile acoperindu-i. Totul. ~ncremen.ise; ~tâncă şi oameni, doar flăcările feştilelor aveau undu~n de lumină. Incet, într-un ritual de adoraţie, de contopire cu eternitatea .... Întemeietorii ridicară mâinile spre Înalt... se rugau în tăcere ~tru el, pune.au ~ufletul lor chezăşie de iubire pe cartea vieţii lui, ~n~u. cu ~ummă îndemnul lor spre înţelepciune şi pace; cu ochii lnchişi el simţea că se ridică şi devine din ce în ce mai mare ... că su~etul lui .cuprinde toată zarea, pământ şi Cer ... că e peste tot, în once fir de Iarbă, în orice pasăre, îp orice om . Se simţea puternic şi veşnic ca muntele şi dintr-o dată n-a mai fost nimic decât o simţire copleşitoare, ceva de dincolo de fire o mare iubire - ardea parcă tot în Iubire - şi el a ştiut atunci că aceasta este Nemurirea... Un tunet prelung cutremură zările senine, ca un semn ceresc al binecuvântării... şi el stătea aşa ca o torţă a sufletului ca ~.' , un zbor spre Inalt... trăia cu toată fiinţa lui eternitatea ...

49

nemărginirea ... liber şi fericit, înţelegea şi vedea cu tot trupul parcă ... Într-un târziu, când a deschis ochii, ruga încetase, înţelepţii stăteau în jurul lui şi îl priveau, bucurându-se pentru el. În ziua aceea s-a plimbat singur pe munte, vorbind cu cerul şi cu norii, văzând parcă altfel tot ce-l înconjura. Privea văile şi înălţimile cu nesaţ, iar inima lui, vorbea menind parcă, viitorul ce va să vină: Să fii mănoasă, ţara mea bogată Cu pruncii falnici, cinstiţi şi curaţi! Casa să-ţi fie ca o pâine coaptă, C-uşile deschise dragostei de fraţi! Se simţea el peste tot şi în tot şi parcă totul era în sufletul lui, imbinându-se şi definindu-l. A doua zi a urmat proba focului, când liniştit a luat jar în palmă, l-a arătat, lăsându-l apoi uşor la loc În vatră, fără să scoată nici un oftat. A urmat proba ursului; şi acum îşi amintea ursul acela mare ce mormăia ameninţător când a intrat în grota lui. A trebuit să-I supună cu privirea, să-i arate că-I înţelege, că-I iubeşte, dar că omul e lăsat în legile firii stăpân. Se învârteau în cerc, unul în jurul altuia, om şi animal, în lumina obscură ce răzbătea prin crăpătura de la intrare. Numai când a îmblânzit fiara, şi i-a pus mâna pe cap mângâindu-l, iar aceasta a încetat mormăitul fioros şi parcă cânta, se alinta, abia atunci au venit şi l-au scos din grotă. A urmat proba finală, de care şi acum se înfiora amintindu-şi: într-o încăpere din peşteră, luminată într-un colţ de un opaiţ mititel, a stat şapte zile şi şapte nopţi singur, fără apă, fără mâncare, fără vorbă. Se întindea pe piatră, iar se scula şi făcea câţiva paşi... totul într-o reculegere totală... El singur cu sufletul lui şi cu tot Universul. Uneori i se păruse că umbre albe se preling pe lângă pereţi. În ultima noapte, un glas venit parcă din stâncă, cu sunet grav dar limpede şi blând, i-a vorbit: - Eşti pregătit, Decebal? - Da ... Doamne! apucase să spună aşa, nici el nu ştia de ce. - O să ai o viaţă grea, cu multe încercări şi dureri. 50

- Nu mă tem! Zalmoxe mă va ajuta! - Eşti gata să mori pentru Ţară, pentru Neam?! - Sunt gata! - Eşti gata să-ţi jertfeşti şi familia, copiii? - Sunt gata! răspunse ferm şi răspicat, deşi atunci nu avea încă familie, copii, nu ştia ce greu era să-i jertfeşti. - Decebal, să-ţi conduci ţara cu dragoste de oameni; şi Zalmoxe Îţi va fi alături atâta timp cât în sufletul tău nu va fi ură şi răzbunare, cât nu vei silnici pe nimeni şi nu vei călca Legile Cerului. Fii binecuvântat, fiule! Şi atunci, de unde, de neunde, o mângâiere trecu peste pletele lui, peste fruntea şi ochii lui închişi. Nici nu Îndrăznea să-i deschidă. într-un târziu, când a privit în jur ... era singur. Vorbise oare cu el... sufletul lui, cu glas tare, sau ... Zalmoxe Însuşi.

* *

*

Şi acum când îşi amintea parcă simţea adierea blândeţea glasului. Ştia că fusese Zalmoxe.

mângâierii

şi

. _ "Dumnezeul neamului nostru! Dar acum, Tu, Doamne, de ce ţia., intors faţa de la noi? Ce-am greşit? " şi Decebal privi ingândurat întrebător spre cer. Solii ... nu mai trebuiau trimişi soli aşa cum se obişnuiseră. Acel preot Andrei, Întemeietor credinţe în Dacia, ce le povestise despre Hristos, spusese Domnul Iubirii şi tot ce se cere prin şi cu iubire se aude ŞI

la Zalmoxe al unei noi că Acesta e sus la Cer.

.Ji!e-aspus doar Andrei să nu mai jertfim oameni, şi nici zilele să nu n~le mai luăm singuri - căci viaţa e un dar de Lumină ce nu trebuie nSipită. "

51

Dar obştea avea obiceiurile ei vechi... şi la primejdie nu încăpeau înnoiri. Aşa s-a dus şi băiatul lui cel mic. Oftă din greu: ,.,Mezinul meu, roagă-te la Zalmoxe pentru ţara la! .. Mai apără şi pacostele astea de magi negri ca nişte corbi Întunecaţi adulmecând furtuna. Ei cu duhurile lor necurate .... Ce gânduri triste! ...Se sculă În picioare, scutură din umeri par~.ă să arunce povara amărăciunii şi făcu câţiva paşi prin faţa peşteru, cu fereală, să nu fie văzut. Peste tot era linişte; se auzea foşnetul frunzelor bătute de vânt, cântecul păsărelelor; soarele lumina pădurea ... pădurea lui de argint... ţara lui bogată cu oameni frumoşi şi viteji... cu râuri limpezi trecând grăbite peste nisipul strălucitor ... cu munţi semeţi şi falnici asemeni dacilor, ascunzând bogăţii în inima lor... cu lanuri bogate de grâu ... câmpii cu flori ... fete frumoase ... o ţară şi un neam de Nemuritori. Îi iubea! Avea sufletul plin de ei! Răsuflă adânc, mai zâmbi odată lumii, îşi alese un loc mai moale şi se aşeză. Se uită la tovarăşii săi - oşteni de nădejde ce i-au stat alături În atâtea bătălii. Acum, dormeau uşor gata să sară imediat la luptă la chemarea Regelui. Printre ei, poate cel mai viteaz, Dobre, prietenul lui din copilăria fără griji. Îşi sprijini mai bine capul şi fără să-şi dea seama adormi şi el profund. Când se trezi soarele apusese, dar noaptea nu era încă deplină, Ceilalţi se trezi seră deja şi aşteptau în tăcere. _ Luaţi câteva fructe din zmeurişul de alături ca să vă ţină d~ foame. Mai avem lumină tocmai bine cât să coborâm la potecă. ApOI luăm drumul Cetăţii Roşii. Aşa şi făcură; În linişte, ajutându-se de trunchiuri şi răd~cini de copac, coborâră. Unul dintre ei merse de luă caii şi porniră. lnaintau cu grijă prin pădure ocolind vreascurile ce puteau face zgomot. aplecându-se pe sub crengi. Deodată s-a auzit, dintr-o parte, murmur de glasuri. S-au oprit şi au privit cu atenţie printre copaci, era un grup de romani strânşi În jurul unui foc, I-au auzit vorbind Între ei: _ Decebal e pe aici pe undeva. Trebuie să fim atenţi să nu pierdem premiul ce Traian l-a pus pe capul său.

52

- Nu numai pe capul său dar şi pe mâna sa dreaptă! râse Încetişor altul. - Sunt mulţi care au plecat să-I caute... poate OI;navea noi norocul ăsta. - DRrce-o să facă cu capul lui? - Păi, am auzit că la serbările victoriei ÎI va rostogoli pe treptele Gemini. - Îmi şi închipui scena - râse un altul, dar nu mai putu continua căci râsul îi deveni un gâlgâit când sabia Regelui dac îi străpunse gâtuI. Nici ceilalţi nu au avut altă soartă. Le-au tras apoi corpurile În tufişuri să nu se vadă, au stins jarul şi şi-au văzut de drum. Mergeau În linişte, atenţi, ocolind focurile ce se zăreau; nu puteau să-i atace pe toţi pentru că erau din ce În ce mai mulţi. Treceau cu fereală pe lângă ei, prinzând veşti despre lupte. - Nimic n-a mai rămas din Sarmisegetusa; şi pietrele a pus Traian oştenii să le răspândească. - De ce atâta îndârjire?' Doar a găsit comoara dacilor în râu, acolo unde i-a arătat Bicilius, sau cum i-o mai fi zicând. - Eu l-aş omorî pe Bicilius, nu-mi place deloc. - Aşa cred că o să facă şi Traian, dar acum mai are încă nevoie de el. Poate mai sunt comori de descoperit... Bogată ţară, Dacia! Treceau tăcuţi şi fiecare vorbă auzită i se Înfigea Regelui ca o săgeată În piept. Bicilius! Ce fatalitate-l adusese în drumul său, în bătălia de la Bârzava. Atunci Bicilius l-a ferit cu scutul său de o lance duşmană ce se abătea asupra sa. Ca recunoştinţă l-a ţinut pe lângă el, deşi cu greu a măgulelile dese pe care acesta i le aducea. "E lacom, şi linguşitor. Cum de m-am încrezut în el doar pentru un gest? Mi-a salvat viaţa atunci şi acum mi-o pierde! Dar nu de viaţa mea e vorba acum, ci de existenţa neamului dac. De ea nu are voie nimeni să se atingă ." Mergeau ocolind mult, întorcându-se uneori, pentru a evita grupurile de romani. Parcă nu mai ajungeau odată. Mai era puţin până Începeau să mijească zorile când au zărit, sus pe munte, zidurile. Era acolo sus, Cetate din piatră, continuînd parcă muntele 53

spre înalt, semeaţă şi falnică, de neînvins. Acolo sus vor .fi î~ - Să ştii că dacă nememicul de Bicilius nu te arăta, noi treceam siguranţă. Trebuie doar să ajungă la intrarea secretă, de .su? ~ldun. pe lângă tine! Mai aveau puţin ... se simţeau mai sprinteni parcă ... mal VIOI:..~Au - Cum e Sarmisegetusa? Cum ai scăpat? Câţi aţi scăpat? început să urce fără să se mai ferească, când ... un glas aspru strigă de - Cetatea e arsă şi dărâmată; cu răutate dărâmată. Am scăpat, răsunară văile: nici eu nu ştiu cum, cu câteva răni uşoare. M-am trezit ameţit sub o - Uite-I pe Decebal! Prindeţi-I pe Decebal şi ecoul repetă ... grftmadă de cadavre. Ea m-a aiutat să ies şi ... iată-mă. Decebal... Decebal... - Ea? Soldăţelul cel firav işi scoase cuşma de pe cap şi un râu de Urcat pe o piatră, peste râu, Bicilius îl arăta unui grup numeros plete negre plutiră spre umeri. de romani. - Ilinca? Eşti chiar tu? - E cel cu cuşma neagră cu stea în faţă, doar el are mantia aşa - Eu, mărite Rege! aibă, vedeţi ... că e tivită cu aur! - Şi ce faci tu aici, unde e tatăl tău? Şi parcă de peste tot se aud glasuri: .Să-l prindem pe Decebal!" - Tătuca e mort şi frate-meu la fel. Unchieşul şi o parte din Regele se uită în jur, toţi ai lui îi stau împrejur să-I. apere. De Bătrânii Sfatului s-au ascuns în pădure când a început atacul; iar noi peste tot, parcă, se apropie romanii; Se uită înspre ~~t~te ŞI la poale.:. tinerii, după bătălie, care am scăpat, o parte am plecat după Măria Ta, se zăresc umbre ... cine sunt oare? Ii arde fruntea ŞI mima. Capul lUI, iar alţii au plecat după Bătrâni. Şi... iată-ne! zâmbea cu îndrăzneală capul Daciei rostogolit pe scările Romei în prafl Za.lmoxe, n.u îngă?u~ uitându-se la Rege - acum doar trecuse printr-o luptă. aceasta! Continuau să urce grăbiţi mărind parcă distanţa dintre el ŞI - Tată! Rege! Dacă scăpăm cu bine, aş vrea să mă însoţesc cu romanii din vale. Deodată Decebal realiză că cei de la poalele cetăţii Ilinca! O iubesc ... Ne iubim de câţiva ani au căşti metalice şi pieptarele de zale ale ror:tanilor. Coborau şi ei - Dacă vă iubiţi, Înseamnă că aprobarea Cerului o aveţi, căci atraşi de strigătul trădătorului. Dacii se opriră. Incotro? iubirea este trăirea Cerului. Dar aici, pe pământ, cu slabele mele - Regele meu, schimbă-ţi îmbrăcămintea cu mine. ~m s~ ~ă puteri, mă alătur şi eu voii voastre şi vă binecuvântez! prefac că eu sunt Regele. Capul meu să-I ia că nu reprezintă nume. Parcă erau într-o altă lume; nu mai ştiau de primejdii, nici de Te rog, Rege, primeşte capul meu în dar! . duşmani. Cei doi tineri se îmbrăţişară apoi căzură în genunchi în faţa A vea dreptate, nu mai era timp. Nu era vorba de el, Decebal, c~ Regelui; acesta îşi puse mâinile pe capetele lor, şoptind: .Zalmoxe să de Regele Daciei. În dosul unor tufe, îşi schimbară rapid hainele, el ŞI unească iublrile voastre, în veci! Vă binecuvântez! " bunul lui prieten din copilărie. Deodată, se auzi în vale un zgomot Oştenii din jur cercetau neliniştiţi împrejurimile. Era o tăcere ce nou, ca de luptă, care se apropia. Bicilius cu ai săi fură daţi înapoi ascundea ceva, o tăcere ameninţătoare. Şi deodată ... se iviră ... din peste râu. Un pâlc de daci urcau muntele spre Rege şi în fruntea lor ... toate părţile, împresurându-i. Dacii făcură zid şi lupta începu. Nu mai Darie, ţinând de mână un oştean slăbuţ. aveau unde se refugia. Darie.lupta lângă falsul rege, protejându-l, ca - Tată! de când nu-i mai spusese aşa - tată! el era mereu rege: să Întărească impresia că acela e Decebal. Se luptau dacii ca nişte era ... Decebal. Ce puţin timp a avut să fie şi tată. ( se încălzi inima ŞI zmei... până şi în cădere mai loveau câte un roman. Dar apăreau se repezi spre fiul său. Darie al lui. Se ţineau în braţe şi se iubea~. mereu alţii ... Şi rândurile dacilor s-au subţiat... cădeau unul câte unul, Voiau parcă să-şi spună tot ce nu avuseseră când să-şi spună. D~ne cu ochii spre cer, cerând parcă cu ultima suflare ajutorul lui Zalmoxe, se desprinse din îmbrăţişarea tatălui şi zise cu glasul frânt de emoţie: nu pentru ei, pentru Regele lor. Mai rămăseseră câţiva: dacul cu 54

55

mantia aibă împreună cu Darie, llinca şi câţiva oşteni, mai în vale ... iar puţin mai sus Decebal cu un grup mic. A . Deodată, răsună un ţipăt. Ca săgetat, Decebal mto~rse .ca~ul ŞI văzu ... văzu sabia romanului cum se îndrepta spre Darie ŞI dintr-o dată timpul se dilată ... sabia cade încet... abia vizibil... Decebal vrea să strige, dar glasul nu i se aude ... vrea s~ se ~runce spre roma?, dar picioarele îi sunt parcă lipite de piatră ... ŞI sabta coboară ... Dane ~-o observă, se luptă cu altul... sabia mai are pu~in şi.:. Un trup subţire parcă se aşază lin între sabie şi spatele lUI Dane.... cuşm~ cade eliberând valurile de păr negru şi... sabia taie... t~pul subţl~el se înconvoaie şi alunecă spre pământ, ca într-un dans ~lm ~e gr~ţle. Cu mişcări parcă nefiresc de încete, Darie se întoarse ŞI.sabia lUIcu~ă viaţa romanului... apoi se aplecă duios peste fată Şl..:. ~n altu~ ~m spate il lovi mişeleşte. Darie cade lin, peste t~PAulfetei .ŞI.cu ultimile puteri îl ia în braţe. Uniţi în moarte - uniţi m ~eşmcI~. Decebal vede ... vede ... deodată strigă cu durere, ca un tu~et mtr~ V~I: ., _Zalmoxe, de ce îngădui? şi ecoul repetă ... îngădui ... tngădui ..... Încremenit de durere părea că nu vede nimic; deodată s.epom~n~ îmbrâncit cu putere ... şi se dezmetici. Un oştean îi salvas~ viaţa. :~1Vl repede în jur. Văzu romanii care strângeau Acercul. ŞI e~,,,câţiva, Nemuritorii, ţinându-le piept. linişte mare Il cupnnse ş~.m acea clipă ştiu ... ştiu cu toată fiinţa lui că a sosit ce.asul plec~rn ~le ~a Zalmoxe. Avea nevoie de un scurt răgaz Să-ŞI pună gandunle in

°

~~.

A

Auzindu-l parcă, din cerul ce abia s~. l~m~n~, cobon ca un fulger, o pasăre uriaşă, ca un duh al nopţii ŞI ţipând a. D?0arte.s~ repezi spre romani; se roti de câteva ori coborând spre el; îngroziţi, apărându-şi capetele cu scuturile, aceştia. se retrăgeau .pa~ cu pas. Unii mai curajoşi ridicară lancea, dar dihania parcă-i stmţe~, se repezea şi-i ciupea adânc de braţe, de obraji, de ~e nimerea. Cu.ţipete de groază romanii fugiră; nu departe, dar suficlen~ să fi~ la distanţă de duhul acela necurat şi totuşi ... să nu-l piardă din ochi pe Marele Dac. Stăteau pitiţi în tufişuri aşteptând. Regele nu putea să le scape. Dihania se aşezase sus pe o ramură şi veghea. 56

Decebal zâmbi. Era şoimul uriaş al Marelui Preot. Zalmoxe îi acordase un răgaz. Se !ndreptă Încet spre tinerii îndrăgostiţi, iIJlbrăţişaţi în veşnicie. Ingenunche lângă ei, le închise ochii mângâindu-i şi se rugă: .Primeşte-i Doamne in împărăţia Ta . Sunt frumoşi şi curaţi. Şi-au iubit ţara şi neamul, s-au iubit mult unul pe altul. " I-a mai mângâiat odată, s-a ridicat şi.... alături, cu cuşma în mână şi mantia albă pe umeri stătea Dobre. Sprijinindu-se parcă de umerii prietenului său, Decebal se îndepărtă câţiva paşi gânditor. Apoi se opri, se întoarse şi privindu-şi prietenul În ochi Îi zise: - Dobre, ne ştim din totdeauna, am fost alături la bine şi la rău şi vom muri tot împreună, azi... aici. - Decebal, fugi! Încearcă să te strecori printre ei. Am să-i aţâţ eu în altă parte. Fugi, salvează-te! - Îţi mulţumesc pentru jertfa ta ... dar, nu! Nu se mai poate. Ar fi o încercare inutilă. Eu ştiu că acum şi aici... e momentul şi locul. Zalmoxe mi-a dat un răgaz să plec cu cinste la el, nu ca un lup hăituit şi omorât pe la spate. De aceea, te rog pe tine, prietene, să-mi faci acest ultim serviciu. Trimite-mă tu la Zalmoxe! Dobre se cutremură. Ar fi tăcut orice pentru Decebal, s-ar fi lăsat bucuros omorât pentru el, dar să ridice el sabia asupra Regelui Daciei... nu putea, i se părea un sacrilegiu! Să-I omoare el pe Decebal? Nu era în stare. Privindu-i frământarea, Regele continuă: - Tu nu mă omori, tu mă salvezi! Mă salvezi de la o moarte ruşinoasă, înjositoare. Vrei tu, ca după ce ne vor răzbi, să mă vezi la picioarele lor, lovit, batjocorit, târât poate în tabără şi Închis Într-o cuşcă? Asta vrei? - 0, nu Doamne, dar ... - Dacă nu spunea Andrei, că lui Zalmoxe nu-i place, îmi luam viaţa singur, bărbăteşte ... dar, acum ceva, parcă de Sus, mă reţine. Ajută-mă să mor cu cinste sub sabia unui viteaz! Te rog, Însă, să mă laşi întâi să mă reculeg puţin şi când îţi fac semn ... atunci! Regele şi prietenul tău te roagă!

57

- Te ascult, Rege! Te ascult şi te preţuiesc prietene! zise Dobn, Rămase liniştit în aşteptare; nici n-a simţit sabia, ci doar cu glasul tulburat. ângâierea prietenului care-i închidea ochii. S-a simţit deodată u.şor, Decebal se uită roată În jur; romanii se iţeau pe după tufe, atenţi, roînceput să se ridice de la pămînt şi să păşească spre soare ... un timp dar Încă nu Îndrăzneau. Aşteptau să se lumineze de ziuă de-a binelea. ~imul a zburat alături, conducându-l, apoi ... ca să devină iar curajoşi; le era teamă de duhul acela zburător. Porni Pe munte, romanii se dezmeticiseră ,,- Ce fac ei? De cine se Încet, cu capul sus, spre un fag înalt, ce parcă domina împrejurimile, sperie? Ce-a fost asta? ... Vrăji..." auziseră ei bine că dacii erau ... De pe o creangă de sus din vârf, şoimul îl privea aten~. . ciudaţi... Întărâtaţi, au tăbărât pe mâna de oameni, cu zâmbetul lor Luă trunchiul fagului în braţe şi stătu aşa ... cateva clipe ... c nelipsit pe buze. Aceştia, ca nişte statui vii cu br~ţe de oţel ~~ obrazul lipit de scoarţa alburie de parcă îşi lua rămas bun de la copac aşteptau... şi lupta se porni parcă m~i crmcen~ ..: cadeau ~.omanll şi prin el de la toate pădurile ţării, de la munţi şi văi. Se-nto~rse, se grămezi pe lîngă fiecare dac... dar el erau puţim, duşmanii parcă lipi cu spatele de trunchi şi-şi ridică privirea spre soarele care mcepes izvorau de undeva ... şi până la urmă ... i-au doborât. să înroşească zarea. Vorbi cu glas încet, dar clar şi limpede: Regele, cel cu mantia aibă, rămăsese ultimul, deşi se băgase - Dumnezeul neamului meu, tu, Zalmoxe, slăvit să fii În veci' mereu în iureş ... voiau să-I prindă viu ... răsplata era mai mare ... şi Din toată inima îţi mulţumesc pentru tot - mi-ai fost sprijin mereu, 1, satisfacţia... L-au înconjurat... Claudius Maximus, comandantul bine şi la greu, ne-ai presărat bucurii, ne-ai alinat dureri şi d~că c legiunii le-a făcut semn să-I lase pe el. Aşa era şi normal, doar era clipă am crezut că ţi-ai întors faţa de la noi, iartă-mă, acuma ŞtIU că vorba de un Rege. eu am fost orbit de răul ce mă împresura şi nu te-am văzut. Tu, era Dobre, aşezat lângă trunchiul unui copac, rănit, sprijinindu-se în lângă mine! În ultimele mele clipe pământe~e, te rog Doa~m,e genunchiul şi braţul stâng, cu piciorul drept întins înainte, atin gînd cu îngăduie sufletului meu să rămână aici, în DaCia .nataIă, s~o~ap~r It talpa scutul căzut... priveşte la romanii ce stau în jur cu lăncile gata eternitate. Acum ştiu că Marea Forţă a Neamului zace, picatura cu de atac. Îl vede pe unul, care se desprinde de grup, se apropie cu picătură, în fiecare suflet şi aşteaptă să fie trezită ... trezită şi unită' sabia ridicată ... şi atunci cu ultimele puteri, râde biruitor şi-şi înfige Lasă-mă să-i ajut pe dacii mei, pe nepoţii şi pe toate vlăstarele ce Sf pumnalul său, uşor curbat, în gât... simte ceva cald care gâlgâie, o vor naşte cândva pe aceste meleaguri, să se aprindă în ei Flacăra. ceaţă plăcută îl învăluie ... şi alunecă la pământ, uşor, cu ochii privind Abia atunci când Marea Forţă a Neamului va ţâşni din toate inimile, cerul şi zâmbindu-i lui Zalmoxe. torţa ei va arde tot răul, va risipi întunericul, va aduce pace şi iubire Înciudat, Maximus taie capul şi mîna dreaptă, încă calde ... le pe pământ. Îngăduie, Zalmoxe să îndeplinesc a:easta Î~ vreme! : mai lasă un timp jos, pe pământ, apoi îşi scoate mantia, le ridică şi le Se aplecă, puse fruntea jos şi vreme de cateva clipe se co.n~o~; înveleşte se-ntoarce şi gânditor se îndepărtează cu oştenii lui după cu glia ţării; luă apoi un pumn de ţărână ... îl frământă în miini, ;' el. Totuşi au Tacut o treabă bună. sărută cu evlavie ... îl puse înapoi jos ... îl netezi cu palmele ... 1, După ce totul se linişti şi o linişte parcă ireală se aşternu peste mângâie, parcă ... ridică capul, privi zarea ce se lumina ... zâ~bi I~rg, tot. .. de undeva, din vale ieşi un om şi începu să, urce spre câmpul de cu tot sufletul... se-ntoarse spre prietenul său ... avea faţa luminată de luptă. Odată ajuns, se opri, privi atent în jur, cercetând locurile. Se ceva ce izvora din interior şi-I transfigura ceva, ca o fericiri apropie de cadavre căutând ... îl văzu pe Dobre ... clătină mulţumit din misterioasă ...şi-i TaCUsemn: .Acum!" cap mai făcu câţiva paşi... deodată tresări şi privi atent puţin mai A

sus 58

şi văzu trupul lui Decebal...

59

îngheţă ... mai privi odată ... era

Decebal fără nici o îndoială ... dar atunci, capul cui era dus în tabără? Ce să facă? Ceva din sufletul lui îi spunea să lase lucrurile aşa ... dar Traian îl cunoştea pe Decebal... va recunoaşte falsul şi atunci ... capul lui va fi În joc. Şi pe deasupra mai pierdea şi partea din comoară . doar îşi făcuse atâtea visuri ce va face el la Roma cu averea . Bicilius, căci el era, stătu o clipă pe gânduri, dar apoi, hotărât, îşi scoase sabia, tăie capul şi mâna cu sigiliul regal, .. "Dar mâna nu m~i contează a cui e" - gândi uşor amuzat. "Tot nu credeam eu In nemurirea voastră!" Luă trofeul şi începu să coboare fără a privi În urmă. ~ Tunetul se auzi năpraznic şi ecoul Îl repetă. Inspăimântat, Bicilius, începu să fugă, de parcă cineva îl urmărea. Dar spaima din suflet îl copleşi ... se opri răsuflând adânc încercând să-şi astâmpere bătăile dezordonate ale inimii. Privi în sus, instinctiv ... văzu şi se cutremură ... profilat pe cer, uriaş cu frunt~a în .~oare ... Dec~bal... ma~ măreţ ca niciodată ... Il privea ... Işi acoperi ochii cu braţul liber ... apoi se repezi în jos, în vale, disperat spre grupul de romani ce se îndepărtau agale. Îi ajunse, se apropie de Comelius Maximus, îi vorbi ceva în şoaptă, îl trase deoparte... mai feriţi... îi explică ceva gesticulând ... apoi desfăcu pachetul şi-l dădu. Romanul îl privi atent, uşor neîncrezător ... adică el luase capul altuia? Mai vorbiră. pUl!n şi î~ cele din urmă convins, romanul aruncă în tufiş capul ŞI mana lui Dobre, înveli în mantie pe cele ale Regelui şi mâna cu sigiliul r~g~1, apoi se înapoie la grupul de ostaşi care-l aşteptau. Nu le spuse mrruc de păcăleală, nici Bicilius nu va spune - căci altfel... Şi gândind aşa, se apropiară de tabără. Comelius Maximus îl chemă pe dacul trădător şi împreună intrară direct în cortul Împăratului. Stătu acolo o vreme, apoi ieşi bucuros şi se îndreptă spre cortul lui. În urma lui ieşi şi Bicilius. În tabără era bucurie mare, se răspândise zvonul că Decebal a fost ucis ... de-acum Dacia era a lor. Traian ordonă adunarea Într-un pătrar de ceas. Veniră cu toţii. Împăratul le vorbi, aşa cum nu~ai e~ se pricepea să o facă., le mulţumi şi-i lăudă. pentr~ curajul .ŞI răbdarea avută... le promise recompense substanţiale ... Iar la sfîrşit. 60

ca o încununare le prezentă pe o tipsie ... capul lui Decebal şi mâna lui dreaptă. Uralele s-au auzit până departe, îngânate de ecou. S-a terminat cu ţara asta neprimitoare ... de-acum e pe mîna lor ... vor stârpi ei orice urmă de rezistenţă. Mulţumit, Traian intră în cort, privi gânditor la tipsia lăsată pe masă, luă apoi mâna, clătină din cap şi o aruncă deoparte ... de ea n-avea nevoie. Privind apoi la capul Regelui dac, zise: - Decebal, te-am învins! Unde ţi-e acum nemurirea? rămase aşa, cu gândurile departe, filozofând poate la soartă, la numărul zilelor ce i se dau unui om ... Ia Roma ... la viaţa lui... cine ştie! Poate se gândea la trădare ... de asta se găseşte peste tot. .. şi la Roma şi aici, peste tot unde se găsesc oameni care-şi vând sufletul pe bani, mulţi, puţini... doar bani să fie. Scârbit, se ridică, chemă un oştean ce făcea de strajă şi-i dădu o poruncă. Acesta ascultă atent, dădu din cap c-a înţeles, ieşi din cort şi porni să-I caute pe Bicilius. A doua zi, de dimineaţă, mergând spre pădure, un, roman dădu de corpul neînsufleţit al dacului şi alergă să-i spună lui Traian. Acesta dădu din cap şi-şi văzu în continuare de treburi...

* *

*

Pe locul luptei, totul parcă încremenise ... frunzele adiau a jale ... păsările cântau de dor ... trupurile zăceau aşa cum căză, romani şi daci, unii lângă alţii, Împăcaţi prin moarte, nu mai erau duşmani. Deodată un morman începu să se mişte. Încet, încet apăru întâi o mână, apoi capul... şi cu greu ieşi la iveală un tânăr dac. Se ridică clătinându-se, se propti apoi bine pe picioare şi privi cu jale în jur. Se duse pe rând pe la semenii lui, le închise ochii murmurând ceva. Ajunse în dreptul trupului Regelui, se aplecă în genunchi, puse capul pe inima ce nu mai bătea şi stătu aşa, o vreme ... se ridică, luă o sabie

61

şi Începu să sape acolo, la rădăcina copacului, o groapă adîncă. Mergea greu, el abia se mişca, dar nu putea să lase trupul aşa, pradă animalelor. Sub o rădăcină groasă, dădu de un gol mare care parcă aştepta ceva ... se Întoarse, luă cu dragoste În braţe corpul mutilat şi-l " depuse cu grijă. Atunci văzu pumnul stâng rămas strâ~s pe sa~ie: Î! desprinse de trup şi îl puse alături de mormânt, apor acoperi bine totul cu pământ, puse frunze deasupra pentru a-I ascunde, mai privi o dată atent pentru a memora locul, copacul, se ridică, se duse mai încolo În pădure şi culese cîteva flori, cu greu, şi le puse ofrandă de dragoste, pe mormântul celui ce fusese Decebal. Luă apoi sabia şi pumnul strâns purtând inelul regal atât de cunoscut, mantia albă şi cuşma de la Dobre cel viteaz, mai privi Nu foarte departe de locul tragediei, Andru, fiul cel mare al odată în urmă şi plecă şontâc, rugându-L în gând pe Zalmoxe să-l Regelui, păşea cu greu pe cărări de munte. Urca cu un pâlc de oşteni, ajute să ajungă cu ele la Bătrâni. răniţi toţi.; care apucaseră să scape. Urcau spre adăpostul Bătrânilor, Spera Andru să-I întâlnească acolo, pe Decebal. Auzise de căderea Sarmisegetusei şi se gândea ce supărare îi va face Regelui când va afla că n-a reuşit să ţină Cetatea Roşie în mâinile sale. Scăpaseră doar ei, câţiva, prin tunelul secret şi se strecurară printre romani, noaptea. Venea istovit şi amărât. l-au văzut Întîi femeile şi i-au împresurat. Iau oblojit, i-au hrănit, i-au alintat şi pe el l-au pus să povestească. Lea povestit despre Cetatea Roşie şi cum au murit acolo, eroic, cu sabia în mînă, taţii, soţii şi copiii lor. Când rostea numele unuia ce murise, deîndată o femeie ducea colţul maramei la ochi şi se retrăgea grăbită ... se bucura pentru moartea În glorie a eroului ei, dar îşi plângea singurătăţi le. S-a urcat apoi la Bătrâni şi a aşteptat. Abia pe seară au venit veştile, spuse întâi pe ocolite ... apoi de-a dreptul: "Decebal a murit! Capul şi mâna cu sigiliul, sunt la romani!" un tânăr oştean, mergând cu greu, adusese mantia aibă, sabia şi mâna stângă a regelui cu inelul regal şi povestise. O jale adîncă cuprinse tot muntele. Zadamice au fost oare jertfele atâtor tineri, simbolul Daciei lor, a Daciei Sfinte, să fie umilit acum la Roma?! Asta nu trebuia să se întâmple! Sfatul Bătrânilor se

..,

HOTARARE DE DESTIN

62

63

adună degrabă, chernară şi câteva femei, mai înţelepte. Să hotărască ce era de făcut, . tă -~e., .. - Zalmoxe, te rugăm, În ceasul dureri '1or noastre, aju Stăteau tăcuţi, înmărmuriţi, ascultând încă o dată Istonslr~a tînărului, Nu mai aveau Rege! Nu-I mai aveau pe Decebal! Cetăţile întărite, căzusem ... Sarmisegetusa, cea de neînv~ns ... uite, că fuse~e invadată de romani. Bici1ius îi dusese pe duşmani pe drumul lor ferit, pe la miazănoapte, pe la Vârful Pătru lui, pe cărările lor de taină, deau căzut în spatele cetăţii şi, au pătruns prin intrare.a se.cretă... .• "Decebal! Dacia ta, Dacia noastră n-a murit, ŞI nu va murt In

sufletului, ceva care spunea că nimic nu-i definitiv pierdut, că vor lupta. Cu mişcări Încete, Eneus Îi puse pe umeri mantia albă, îi încheie paftaua de argint cu însemnele regale, i-o potrivi atent, luă inelul regal şi sabia din mâna Bătrânului şi i le inmână zicând: - De acum tu eşti regele nostru! Şi să ştii că aşa a vrut Decebal intotdeuna, ca tu să-i fii urmaş în fruntea Ţării! Ţi-a transmis prin mine, numele iniţiatic de taină pe care el l-a purtat, numele lui de suflet şi te roagă să-I porţi cu cinste! (apropiindu-se de el, îi şopti la ureche: "Vesna '', apoi depărtându-se, continuă) Să ne fii un Rege bun aşa cum şi Decebal a fost! Cuşma o vei căpăta numai după ce vei veci, cât va trăi măcar unul singur dintre noi! Totul e cuprins În trece şi tu prin probele de pe Muntele Sfânt, de la Columnele inimile noastre! Ni-avem Rege?! Dar tu ne-ai lăsat urmaşul pe care-I Cerului, acolo unde spun legendele că uriaşul Atlas ţinea bolta pe doreai. Fiul tău cel mare! Avem Rege!" umeri. Vorbeau în şoaptă, Bătrânii. Marele Înţelept, cel mai în vârstă Zicând acestea, îl luă de mână şi-I plimbă, încet, prezentându-l dintre ei, pe numele lui - Eneus - luă mantia albă, acum cu. pete obştei. Cei din jur, Bătrânii, oştenii, femeile şi copiii, îi zâmbeau sângerii, cuşma cea cu stea albă, sabia şi pumnul stân~ ~u melu~ larg, apoi plecau uşor capul cu respect şi iar îi zâmbeau. ÎI iubeau şi regal, se ridică, înaintă până în mijlocul lor şi se opri. Se ridicară toţt aveau încredere în el. Copleşit parcă de sentimentele ce năvăleu peste în picioare, solemni. Una dintre femei se duse de chemă toată obştea. el, emoţie, durere, hotărâre, toate deodată, Andru privea în ochii Stăteau în cerc, înconjurându-i; Eneus, întinse braţele, arătând tuturor celor din jur, se unea parcă cu fiecare Într-un tot luminos. Era atâta însemnele regale, sabia şi pumnul regelui; cu greu deschise pumnul iubire ... ăştia erau dacii lui... dacii lui Decebal! Se înclină şi el cu cu sabia în care se găsea strânsă şi o bucată din pământul drag al respect întâi În faţa Bătrânilor, apoi în faţa obştei, scutură din umeri Daciei. ii luă sabia cu grijă, o aşeză pe un ştergar alb, îi scoase uşor uşor şi ridicând mâna dreaptă pe care-şi pusese inelul regal, rosti ca inelul cu însemne le regale şi-l puse alături, îşi aplecă capul cu respect un jurământ: şi cu dragoste ... şi toţi, ca la un semn, se plec~, dus~ră mân~ - Pentru Zalmoxe, pentru Dacia, pentru tot neamul nostru, sunt dreaptă la inimă ... ca un ultim salut adus trupului muritor, apoi gata! ridicară privirile spre Cer ... şi aşa într-un singur glas, rostiră: Cuvintele au răsunat clar şi puternic. Nu se terminase bine ecoul _ Te iubim şi te vom iubi mereu, Decebal! Zalmoxe s~ te lor când, din senin, se auzi un tunet prelung. Ridicam ochii privind primească în împărăţia sa! Tu vei trăi veşnic în inimile noastre ŞI ale cerul, dar bolta era senină ... începeau să apară stelele. Şi toţi ştiură, urmaşilor urmaşilor noştri! că de acolo de sus, Zalmoxe îi auzise şi se bucura ... era cu ei, caApoi, Eneus lăsând mâinile în jos chemă lângă el p~ ~n a~t ntotdeauna. Iar Decebal, probabil era lângă el. semen de vârstă, îi puse odoarele În braţe şi căutându-l cu pnvirea, Il Bătrânii ridicară mâinile spre cer, Într-o rugă mută şi ceilalţi îi chemă lângă el pe Andru. Acesta se apropie tăcut, respectuos; ave~ unnară. Stăteau aşa, cu sufletele spre Înalt, cu ochii mari, înscrise parcă pe obraji şi în luminile ochilor încrâncenarea luptei deschizându-se spre infinit. Parcă Cer şi Pământ se uneau prin mâna Era durere dar mai era ceva ce-l ţinea drept, ca o hotărâre li 64

65

aceea de oameni ... ploaie de stele ... Clipe de eternitate! Clipe de nemurire! Încet, pe rând îşi lăsară braţele în jos, stătură câteva momente să se adune, iar apoi, în linişte plecară fiecare la treburile lui; erau multe de făcut şi ei erau mai puţini. Bătrânii mai vorbiră un timp cu Andru, apoi îşi reluară sfatul. Una din femei, zise inimoasă: - Să ne strângem puterile, să-i atacăm, să le luăm capul şi mâna Regelui şi să le aducem aici în munţi, să facem cele cuvenite. - Ai vorbit cu inima, dar trebuie şi puţină chibzuială. Dac-om face precum zici, se-ntorc ... şi cine să le ţină piept... am rămas mai mulţi bătrâni, femei şi copii decât oşteni. Aici trebuie procedat altfel. - Păi, cum să facem? - Să mai gândim un pic şi ne-om vedea când o răsări luna. Plecară gânditori. Andru încă nu-şi revenise pe deplin. ÎI copleşeau emoţiile trăirilor ... parte de durere ... parte de bucurie ... ceva înălţător îl învăluia... şi din adâncuri de suflet, de sub ziduri bine-nchise, răzbătu ca un şuvoi năvalnic... ,,Decebal mă iubea ...

mâna ce a slujit dacii, lângă discul Academiei de Spiritualitate din carpathi ... şi a aceleia Acare-i fusese dragă şi soţie ... apoi c1ătinară din cap şi se hotărâră. In vremea aceea, Andru, îşi pusese capul în poala Andradei şi mângâiat uşor, adormise. Avea nevoie de odihnă, de un răgaz ca gândurile şi inima lui să se aline, să-şi adune toate puterile să poată fi ceea ce Decebal a văzut în el - urmaşul lui. Zâ~b~ în visAşiAse mişca uşor; îl văzu pe Rege venind spre el cu braţele. IAntmse,.razand cum nu-I mai auzise demult. Şi se repezi, ţmbrăţişându-şi tatăl cu disperarea copilului ce nu se credea iubit. Îl strângea tare la piept şi simţea dincolo de fire dragostea tatălui. Şi În vis începu să plângă de fericire ... mâna regelui tată îl mângâia cum făcea pe când erau ei copii mici. Brusc, se trezi ... avea ochii umezi dar .zâ~be~. AA~dr~~a î.1 mângâia uşor şi tandru, iar în jurul vera Bătrânii ŞI-I priveau. De ce era parcă o apăsare în jur? Nu simţeau cât era el de fericit? Scăpase de cea mai mare durere a anilor lui, părerea că nu fusese dorit... că făcuse un rău venind pe lume. Ce prostii făcuse când uneori îşi înecase amarui în vedre de vin ... Dar tata ... nu era supărat pe mine ... mă iubea, şi m-a lăsat urmaş ... de acum fiul îşi înţelegea pe deplin tatăl şi lumea era prea mică pentru mai de mult m-a lăsat, nu acum la nevoie ... şi eu care ... ce mult m-a fericirea lui. durut gândul, veşnic, că taia nu mă iubeşte ... că sunt vinovat ... doar Sări sprinten în picioare şi sufletul lui vorbi cu glas tare:

10;

la naşterea mea a murit mama ... am simţit mereu că tata a iubit-o - Vă iubesc pe toţi! Iubesc pădurea aceasta şi râul, iubesc cerul mult ... uneori se uita la mine, şi o vedea pe ea... ce mult aş fi vrut s-o ~u păsările, iubesc ţara asta într-un fel cum n-am ştiut până acum să ştiu lângă mine ... cum era oare? .. Decebal m-a iubit ... Ştiu că, şi IUbesc. Iertaţi-mă, dar l-am visat pe Decebal, pe tata ... acum mă iubeşte de acolo de sus!" ridică capul şi-şi adânci privirile Se opri brusc, sesizând tăcerea încremenită a Andradei a în puzderia de stele ale nopţii. Pomi agale către pădure ... îi făceau bine brazii din jur ... era linişte ... şi deodată o văzu ... stătea rezemată de un trunchi şi-l privea. aşteptându-l.; Andrada... logodnica lui... frumoasa şi curajoasa Andrada. Merse spre ea, o cuprinse de mijloc şi intrară aşa îmbrăţişaţi, în pădure. Ieşise luna, dar pe ei nu-i vedea ... codrul şi muntele le ocrotea iubirea ... şi ei intrară în nemărginire ... Bătrânii se strânseră iară, şi vorbiră şi se sfătuiră., vreme lungă ... unde să îngroape cu cinste mâna lui Decebal cu sigiliul mare şi capul lui, după ce le vor lua de la romani ... dacă e bine să-i punt

- ~ndru, tu ne eşti Rege acum şi totuşi noi ... nu mai avem Rege! TrebUIe să înlocuim mâna şi capul lui Decebal cu altele. Simbolul Daciei libere a fost, este şi va fi Decebal. Nu putem să lăsăm Dacia

66

67

Bătrânilor. Greşise cu ceva? Era prea plin ca să-şi dea seama. Se uita şăgalnic în ochii fetei, apoi privi la Bătrâni ... îi venea să râdă văzându-i atât de solemni. Viaţa e minunată! Aşa cum e ea cu ~ricoleA şi bucurii,. c~ duşmani şi cu mulţi prieteni. Vor învi~ge! Sunţea in el forţa ŞI simţea că va putea. Nu ştia cum şi cu cine dar Zalmoxe. îi .pusese în suflet speranţa şi nimic nu-I va opri. Se opri din elanul lUi ŞI aşteptă să-i audă pe Bătrâni.

să se prăvălească în praf, la picioarele duşmanului. Aşa ne-a poruncit şi Zalmoxe. Stăteau demni, puţin trişti în jurul lui privindu-l. Nu înţelegea nimic. Aveau dreptate - mâna şi capul lui Decebal trebuiau să rămână aici, să fie cinstite cum se cuvine. O idee bună, să fie înlocuite; aşa romanii nu vor băga de seamă şi vor pleca mândri spre casă. Şi ce glumă ... Traian va avea ca trofee, nu capul regelui, nici mâna lui, ci altele, nu contează care ... ce păcăleală ... Şi dintr-o dată îşi dădu seama. Se clătină sub povara adevărului... trebuia un cap care să semene bine cu al regelui... şi cine semăna, de uneori, în lumină mică îi şi confundau ... El... el! Te vom cinsti Rege şi te vom iubi pentru jerfa ta! Stătea neclintit, cu ochii mari deschişi, lacuri albastre de munte privind nemărginirea. "Tată, ajută-mă să fiu demn de tine!" strigătul sufletului său se auzi în ceruri, dar pe pământ era o tăcere încremenită, solemnă. Privi în jur, la Bătrânii împovăraţi de ani şi înţelepciune, la pruncii ce încă dormeau fără nici-o grijă, la femeile ce-şi începeau lucrul, harnice ca albinuţele, la bravii lui oşteni, ce se odihneau plini de răni; privi pădurea, auzi foşnetul frunzelor şi cântecul păsărelelor, cu ochi nevăzuţi cercetă toată ţara lui dragă, cu râuri limpezi, cu câmpii mănoase, munţii cu aur închis în pietre şi-şi spuse în gând: ,,Pentru voi mă jertfesc. Asta va fi victoria mea. Vă

dăruiesc visele mele de viaţă, vă dăruiesc energia asta clocotitoare din mine, vă dăruiesc anii mei netrăiţi. Şi vă mulţumesc că m-aţi găsit vrednic de jertfă. Primiţi darul tinereţii mele. De-acum ea va rămâne veşnică! Zalmoxe îţi mulţumesc că m-ai făcut asemenea tatălui meu, că pot acum înlătura înjosirea marii mele iubiri: Dacia şi Decebal. "

umeri, îşi scoase sabia, (nici în somn nu le lăsase) şi i le în mână lui Eneus. - Să ne grăbim! Ţara are nevoie de noi! Eu sunt gata! porni, cu capul sus spre locul stabilit. Tăietura asta de sabie tata n-o avea ... aşa că ascundeţi-o sub o tăietură nouă ... şi plecă mai departe. Andrada se uită în urma lui. Călca la fel de hotărât şi puternic ca şi tatăl lui. Porni încet, în urma lor, ca să-I mai privească, să şi-l întipărească bine în inimă. Era mândră pentru el, dar nici ea nu ştia de ce lacrimi i se iţeau sub gene şi o durere surdă îi apăsa pieptul. Nu va rămâne singură. Îi va lua imaginea cu ea şi când Îi va fi mai greu, se va uita la cer, unde sigur sufletul lui mare va sta lângă toţi ai lui, lângă Zalmoxe. ÎI văzu stând drept, pe locul jertfei, privind în zare, luminat de primele raze ale soarelui ... deodată îi simţi ochii aţintiţi asupra sa, cu dragoste şi îi veni să strige: "Te voi iubi mereu!" '" dar clipa trecuse. Tânărul era acum gata. Cinstea de a-I trimite la Zalmoxe i-a revenit lui Eneus, cel mai bătrân dintre ei. Andrada, deşi curajoasă, Închise ochii. După câteva clipe când îi deschise, Andru nu mai era În picioare. Nu mai stătu să privească ce se întâmplă, ci se-ndepărtă, singură, cu chipul lui în inimă şi acolo, departe luă un brad În braţe şi stătu aşa până când simţi că o pace adâncă o cuprinde, de parcă copacul îi dăruise ceva din Înţelegerea sa, din liniştea sa. Abia atunci se-ntoarse în tabără şi se amestecă printre femei, încercând să se facă utilă. Seara, căzu frântă de oboseală, abia reuşi să se întindă că şi adormi. Brusc, tresări şi deschise ochii mari privind ţintă cerul... Acolo, în zare, dar totuşi atât de aproape, stătea măreţ şi falnic Decebal cu cei trei fii în jur ... Stăteau În veşnicie de strajă Daciei străbune! Glasul lui se auzi limpede şi clar: "Forţa

Închise o clipă ochii şi când îi deschise, privi senin şi calm la Bătrâni, iar pletele albe zâmbiră: ,,Aşa sunt pruncii ţării!" Vorbi CU Mare a Neamului e înfiecare dintre voi în unirea voastră, în iubirea glas hotărât, parcă încărcat de înţelepciune. Nu mai era tânăru~ Voastră!" Imaginea mai persistă un timp, apoi se diluă şi se pierdu năbădăios, iute la mânie, repezit, pe care-l ştiă ... Era fiul lUI în stele. Decebal! Cu mişcări încete, ca-ntr-un ritual, îşi luă mantia de pe Doar frunzele foşneau, şoptindu-şi una alteia: Forţa Mare a Neamului... Adormi din nou, liniştită. Ştia ce are de făcut. 68

69

* *

* *

În tabăra romană, era zarvă mare. Se făceau pregătiri de plecare, se strângeau corturi, se înghesuia prada, se strângeau chingile cailor, se auzeau glasuri ce strigau. În cortul său, Traian dădea ultimele porunci: cine să rămână aici în Dacia, de pază, cum să-i ţină în frâu pe barbari, unde să înalţe cetăţi noi. Deşi învinsese armata dacă, luase robi tineri, femei şi chiar copii, nu se simţea învingător. Decebal murise, capul şi mâna lui erau închise într-o casetă şi păzite bine şi totuşi ... pe oriunde se ducea. parcă de peste tot, Regele dac îl privea cu asprime din stele, din frunze, din pământ; parcă şi păsărelele cântau tot ,,Decebal. Decebal!" Nu se mai putea spăla în râu, căci în oglinda apei îl vedea tot pe el. Nu mai putea să se odihnească, avea o apăsare ciudată pe cap. Mânios şi nemulţumit, ştia că era ceva ce nu cucerise, ce nu putea fi cucerit. Nu înţelegea ce, cu mintea lui ordonată de militar şi se temea să nu înebunească. Şi-atunci grăbi cât putu de mult plecarea. Să plece din ţara asta ciudată! . . Plasă o escortă specială pentru caseta cu preţioasele rehcve ŞI ordonă ca nimeni să n-o deschidă.isă nu se atingă de ea. Amilius fu însărcinat cu paza; şi tot grupul acesta special, cu caseta închisă î~ trei lăzi ferecate, fu plasat în mijlocul trupelor. Nici carele cu aur ŞI pietre preţioase din comoara dacilor, nu erau atât de straşnic păzite ". Şi tot convoiul acesta, cu romani, care de pradă, robi în lanţun. începu să se târască lent, pe drumul de întoarcere spre Drobeta, spre Roma. Erau prea grăbiţi să plece şi prea încărcaţi ca să observe umbrele ce apăreau dintre copaci, iscodeau şi dispăreau. Tot drumul lor era urmărit pas cu pas. 70

*

*

- Caseta cu sigiliul, mâna şi capul Regelui, e ferecată în trei lăzi, puse una în alta. Şi e bine păzită. Pe lângă străjerii ce se schimbă des, ca să fie mereu vigilenţi, mai e pusă şi în mijlocul oştirii. N-ai cum să ajungi la ea fără să-ţi ridici în cap o mulţi~e d: roman!. Iscoada.tăcu, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Venise In graba cu veştile la Bătrâni şi acum tăcea îngândurată. - Ce-i de făcut? - Dac-am ataca spre casetă, şi-ar da seama ce urmărim şi ar intări paza. - Aici trebuie să mergem altfel, cu fereală, cu dibăcie rosti Eneus. - Trebuie să umblăm cu multă grijă, să nu dăm greş, căci altfel totul va fi în zadar; şi apoi asta nu se poate! - Ai dreptate, dar cum să procedăm? Întrebă unul mai tânăr (avea numai 80 de ani). - Am eu un gând, zise încet Eneus. Ştiu că iubirea şi adevărul nu dau greş niciodată! Mă mai gândesc şi vă spun; se ridică încet de pe trunchiul de copac şi se duse spre grupul de femei.

* *

*

În cortul său, Amilius încerca să doarmă dar povara responsabilităţii îl apăsa prea tare. Privi lada ce trona în mijloc; în 71

timpul nopţii, o lua din car şi o aducea În cortul. lu~. s-o a~b,ă permanent sub ochi. Se foia neliniştit. ~ar ~are. numai grija pazei II apăsa? Ştia că mai era ceva, dar nu voia sa ştie ce. ,El era oştean. trebuia să-şi asculte comandantul, aşa cum era el, ?Iand. sau as~ru. corect sau ... Şi totuşi nu-l cunoscuse pe Traian nemilos ŞI necruţ~t?r ca aici, în Dacia. "Treaba lui, nu-i a mea!" Iarăşi se răsuci In cuverturi. De unde i-a răsărit mila şi înţelegerea faţă de ţara asta: de oamenii ei? EI era oştean şi fusese şi în alte războaie cu Traian. cotropise şi alte ţinuturi, dar aşa ceva nu mai simţise. Ce se întâmpla cu el? Nemulţumit de sine, se mai rostogoli dintr-o parte în alta, dar nicăieri nu-şi găsi locul. Gândurile lui fugeau a~urea. .., Şi-a amintit că naşul tatălui său, îi povesti se de munţu du: c~re venise, copil fiind, de ţara de basm în care se născuse. Oştean ~atra~: hărţuit în lupte, venerat de legiunea pe care-o conducea cand .11 povestise acestea, avea glasul tremurat. Era copil şi nu ~ăduse atenţie lacrimei ce se ivise printre pleoapele moşului; era numai o poveste ca toate poveştile cu zei şi zâne, poate puţin mai altfel,. dar tot poveste .. Acum încerca să-şi amintească numele munţilor, numele ţării. Nu reuşi, dar din negură, îi răsună în minte, clar numele regelui de atunci al ţărişoarei: .Burebistal Ce ţară o mai fi şi asta? Habar navea. El îi ştia pe conducătorii Romei, în rest învăţase să lupte bine şi conştiincios, să nu gânde~scă pr~a mult, să ascult~ ordine;e:. Desigur, nu era vorba de Dacia. Atunci, ce-llega de .locurlle. Deodată, chipul Andradei îi apăru clar în rrunte. InI.ma I se încălzi, îl cuprinse o duioşie tandră şi se linişti. Asta e: o IUbea pe Andrada! Zâmbi în întuneric, închise ochii şi adormi curând. O visă pe ea. Venea pe un câmp de flori, în plin soare, alerga şi pletele negre îi săltau pe umeri. Alerga spre el cu mâi.nile î~tinse ş~ zâmbea. Îi zâmbea cu ochii, cu fruntea, toată era numai un zambet ş~ o fericire ... Se dăruia toată ... Şi în vis Întinse mâna spre ea... ea veni uşor, plutind parcă, şi-şi puse capul în palma. lui pri~i"-du-l şăga~nic. Era atât de intensă privirea ei, Încât tresări ŞI se trezi, In faţa lUI, CU privirea din vis stătea Andrada. "E o nălucă ... nu se poate ... Încă mal visez. Nu putea să ajungă până la cortul meu, printre atâţia oşteni

=:

72

dar să mai şi treacă de străji.." Se pişcă de picior şi-l duru ... se şterse la ochi şi iar se uită ... Andrada era tot acolo, frumoasă şi vie cu rochia ei albă şi lungă, cu părul negru pe umeri. - Cum ai venit? Ea se aplecă şi ridică de jos o mantie neagră, se acoperi cu ea şi din Andrada nu se mai văzu nimic, doar o beznă adâncă. Mantia alunecă într-o parte şi se ivi iar zâmbetul fetei. - Nu te bucuri c-am venit? - Oh, iartă-mă! Sunt complet năucit. Te rog vino, ţine-mă de mână să ştiu că eşti vie, nu o nălucă. - Sunt vie şi mi-e foame. Nălucile nu cred că mănâncă, zise ea apropiindu-se şi ciugulind din ciorchinele de strugure de lângă pat. - Încep să cred că eşti aievea. Mă bucur c-ai venit, dac-ai şti cât de mult mă bucur (dar se opri gândind că un oştean nu trebuie să-şi dezvelească prea mult inima). Dar, pentru ce ai venit, că doar nu de dragul meu ai trecut prin atâtea primejdii? (şi tot sufletul lui aştepta ca ea să spună ,,- Ba da, pentru tine! ") Fata se aşeză liniştită pe pat lângă el şi-l apucă de mâini. Privindu-l drept în lumina ochilor, îi vorbi duios şi lin: - Amilius! Soarta a făcut să fiu prinsă şi adusă în cortul tău. Atunci ţi-am cunoscut eu sufletul şi l-am îndrăgit. Eşti cinstit, Amilius, eşti blând şi îngăduitor şi pentru asta te respect, eu Andrada, de neam dac, pe tine romanul. Acum, te iubesc ca pe un frate, dar mai târziu, poate ... - Andrada, vrei să spui că rămâi cu mine? Parcă era prea mare fericirea pentru el. Se clătină uşor şi închise ochii. Vocea ei răsuna şoptit, ca un murmur de izvor: - Mai am o datorie pentru ţara mea şi după aceea, numai după aceea... Dacă mă ajuţi şi tu, o să-mi fie mai uşor. - Fac orice pentru tine, numai să nu mă pui să-I omor pe Traian. Asta nu pot face. - Fii liniştit! Neamul nostru e paşnic, nu ucide pe nimeni mişeleşte. Atacă numai dacă e atacat. Altfel e blajin şi primitor; Oricineare loc la masă de vine cu gânduri paşnice.

73

- Parcă-l aud pe bunicul meu: nu ştiu de ce Îmi vine mereu în minte, aici ... în ultima vreme ... Şi el zicea ceva asemănător ~es~re un popor din miazănoapte, nu ştiu care ... Andra~a,. t~ ştu cme : Burebista? Întrebarea îi ţâşnise din suflet... se dojeni singur: cu~ sa ştie biata fată, doar nici el nu ştie? ... mare-i fu ~i~area câ~d ? aUZI: . - Burebista a fost un mare Rege al Daciei, mult înaintea lui Decebal! Dacă fulgerul ar fi lovit cortul, efectul ar fi fost mai mic de~ât al spuselor Andradei. Se uita la ea, venind parcă din alte zări. El romanul, mândru de obârşia sa, afla acum că de fapt era ... dac. Ceva în sângele lui clocoti cu mândrie - totdeauna i-a a?mir~t pe~tru c~ra~ şi dârzenie. Dar gândurile îl rodeau: tu, romanul VICtoflOS, din părmţ~ patricieni, eşti acum pui de barbar? Andrada îi văzu frământarea ŞI înţelese. Se retrase cuminte într-un colţ şi aşteptă răbdătoare. A doua zi tabăra a rămas pe loc pentru odihnă şi nimeni nu s-a mirat că Amilius n-a ieşit din cort. Se mai zvonise, de la străji, că stătea înăuntru împreună cu o femeie dacă, din cele prinse şi cum Amilius era tânăr ... prietenii râdeau îngăduitori şi treceau mai departe de cortul lui. ,,Aşa roman zic şi eu - gândea câte unul cu invidie - Eu trebuie s-o ţin legată pe a mea ca să stea şi el, poftim, şopteşte, şi râde cu ea pe-nfundate, ca doi indrăgostiţi.".. .... Străjile patrulau conştiincioase păzind lăzi le ŞI pe cel ?Ol tmen: Sclava mai ieşea din când în când, cu gluga trasă peste OChi, ba dupa apă la râu, ba să culeagă nişte zmeură ... Şi nimeni nu se atin~ea de ea. Până şi Traian văzând-o, s-a întors indiferent cu spatele, zicând: O sclavă, foarte bine dacă-i supusă. " " Aşa că oştenii nu s-au mirat, când în plină noapte, femeia cu glugă a ieşit din cort, cu ciubărul pentru apă pe cap, îndreptâ~du-se cu paşi mărunţi spre râu. Chiar una dintre străji, zise cu g~as mal t~re: - S-au Înfierbântat porumbeii, le trebuie apă de Izvor? ŞI se pă toţi pe râs. Sc1ava trecu liniştită şi sfioasă mai departe. văzându-şi de drum. Se-ntoarse după un timp cu ciubărul pe cap, se uitară lung după ea, ba unul voi să bea apă din el... fata se opri în loc ... şovăi... vru să coboare greutatea ... dar perdeaua cortului se dete

74

de o parte şi cu glas aspru Amil.ius o c~emă }nauntru. Intr.ă încet .~~ rt şi cu un oftat greu lăsă ciubărul JOs. lngenunche ŞI cu gnja cO ~ d u- Ie uşor, oase din apă mâna şi capul lu!• An d ru, Ie şterse, mangam S~nă le uscă bine, apoi scoase caseta din ladă, şi le puse cu grijă ~i1untru. Puse caseta la loc, încuie apoi toate trei lăzile pe rând, se intoarse şi-i dădu cheile lui Amilius, zicând: - Pentru fapta ta am să te iubesc şi am să te slujesc toată viaţa! Amilius auzea ceea ce îşi dorise mereu, dar acum era prea tulburat ca să realizeze aceasta. Totul a mers atât de repede, încât el practic nu se dezmeticise încă. Îmbrăţişările Andradei, ~estăinu~rea despre capul şi mâna fiului lui Decebal, numele lui Burebista suprapus peste chipul bunicului pe care l-a iubit atât de mult, toate se învârteau în el. Atâta ştia: că ceva puternic îl leagă de locurile astea, de popor, de Decebal; ceva nedefinit dar trainic şi străvechi. Nu ştia că era chemarea sângelui străbun. Şi pe urmă, obiceiul roman de a rostogoli la picioarele învingătorului capul învinsului era dezgustător; parcă ei ar fi barbarii, nu dacii. De aceea fu de acord cu înlocuirea ... În fond era tot un cap de rege, care semăna perfect cu Decebal. Dar el a stat deoparte. I-a dat ei cheile şi Andrada a făcut totul. Se uită cu surprindere la ea, el oşteanul călit În lupte n-ar fi putut să treacă atât de calm, prin toate astea. "Ce avea poporul ăsta? Ce-Î însufleţea şi-i susţinea? '.' De undeva din străfunduri, răsări timid un zâmbet: " ...Poporul meu, oare şi eu sunt ca ei? " Văzându-i zâmbetul, Andrada se înmuie deodată şi căzu jos, cu ochii în lacrimi. Încordarea Îi dispăru, abia acum ştia că bătălia era câştigată - sigiliul, mâna şi capul Regelui se vor odihni la loc de cinste în munţii pe care i-a iubit atât. Călugări vor veghea mereu lângă ele cu dragoste şi recunoştinţă. Iar celălalt cap, cel pe care ea îl strânsese la piept, îl legănase şi-l sărutase, acolo la râu, înainte de a-l pune în ciubăr, capul acela la fel de bărbos şi arătos, cu părul vopsit ca să semene cu al Regelui, capul acela se va rostogoli în praf, pe trepte ... dar a primit jertfa din dragoste de neam şi sufletul ei era mândru de el. »:»

75

Îşi şterse ochii; abia acum simţi mângâierile bărbatului de lângă ea şi-l privi zâmbind ... un zâmbet trist. Mai privi odată, lung, spre ladă, luându-şi ramas bun şi se întoarse spre Amilius. Îşi făcuse pe deplin datoria de suflet faţă de ţară, acum trebuia să-I răsplătească, cum promisese, pe bărbatul din faţa ei. - O să ne întoarcem într-o zi! Îţi promit că ne vom întoarce! zise el dorind ca spusa lui să se împlinească. - Să ne ajute Zalmoxe şi să-ţi audă dorinţa! Zorii zilei i-a găsit îmbrăţişaţi, obraz lîngă obraz, scrutând parcă viitorul, unul visând la fericire, celălalt cu liniştea datoriei împlinite - ştia că nu va mai călca pe pământul străbun niciodată.

DRUMUL JERTFEI

"

1

Sigiliul, capul lui Decebal şi mâna lui, în acest timp, se "'depărtau În mare grabă de tabăra romană. Puse Într-o cutie de lemn, bişnuită la exterior, ca să nu bată la ochi, în interior erau învelite În ânză de borangic subţire ca firul de păianjen, alb ca neaua, tivit cu r de aur. Aveau nişte ierburi frumos mirositoare În jur, şi aşa pus, ' egele parcă dormea pe un câmp de flori. . Mergeau în mare grabă, ca babele-meşteriţe să-I spele şi să-I egătească pentru somnul cel lung. Trebuia dus, apoi, Într-un loc urne ,unde spusese Regele. Au mers fără oprire, dar cu mare reală. Zalmoxe i-a ajutat şi acum, că n-au Întâlnit nici un duşman drum. Au ajuns şi au pus În mâna babe lor pretioasa povară. ~. S-a strâns din nou sfatul Bătrânilor. A fost adusă noua cutie În tare urma să fie pus capul Regelui. Cutia era din lemn, cu aur şi ,ietre scumpe împodobită, căptuşită cu pânză de borangic aibă. Capacul, însă, era din cristal cu Încuietori de aur. Aşa o făcuse, mai demult, un meşter aurar, care nu ştia nici el de ce trebuie s-o facă şi 1a ce va folosi. Şi-a ascultat chemarea şi a făcut-o după inima sa. Acum stătea tăcut, cu cutia sa în mână bucuros că putea ajuta şi el cu ceva. O puse jos, în mijlocul cercului de Bătrâni şi se retrase respectuos. El îşi făcuse treaba, restul îl depăşea. Au stat aşa Bătrânii, neclintiţi, cu cutia între ei până şi-au tenninat femeile treaba. Atunci, Eneus s-a aplecat, a luat cutia şi cu gesturi solemne a înmânat-o ... şi iar au aşteptat În linişte. Peste un timp, meşteriţa cea bătrână, veni Încet, purtând pe braţele Întinse cutia, pusă pe un ştergar alb şi aşa a aşezat-o Între ei.

i

76 77

AI patrulea, era din garda palatului, oştean de nădejde, voinic ca un urs, blând altminteri, Îşi îngrozea duşmanii când se repezea răcnind ca fiara spre ei. Aşa i se şi spunea - Ursul. AI cincilea era aproape un copil, subţirel şi firav, nimeni nu bănuia ce rezistenţă şi curaj ascunde. Fusese stegarul Regelui. Permanent lângă el, insensibil la pericole, el flutura steagul Într-un fel deosebit, de scotea un şuier atât de ameninţător, de băga groaza în cei ce le stăteau în fată. Mai avea ceva deosebit flăcăul acesta ... peşteră. Drumul e plin de primejdii... ~ ~ ~ parcăI ocoleau săgeţile... săbiile îşi schimbau drumul şi nu-l Şi când tocmai voiau ei să-şi strângă capet~l~ un~I.I~nga alt~~ ~a atingeau spuneau babele că-l spălase maică-sa în lapte de iapă ... se sfătuiască se auzi un fâlfâit puternic de anpi. Priviră cu tOţII In cine ştie Acum stătea modest, copleşit parcă de sarcina primită, dar sus; planând: un şoim uriaş cobora lin, făcând cercuri din ~e .în ce .cu bucurie că fusese ales. Gânditor, se duse, luă steagul, şi-l puse mai strânse, până ajunse deasupra cutiei. Atunci îşi strânse aripile, se ,.aIături de cutia regească. aşeză alături şi îşi apropie ciocul de capacul prin care se ~vedea. figur~ Cele două femei... erau nişte femei obişnuite, femei dace, Regelui; ciocăni uşor ca şi cum ar fi vrut să-I trezeasca, apoi parc.a învăţate cu greul luptei, cu aşteptatul soţului, aprige şi semeţe ca înţelegând, îşi culcă capul pe cutie, omeneşte, lângă obr~ul adormit nişte muntence ce erau. Şi-au pus tolba cu săgeţi pe umăr, arcul în pe vecie. Stătu aşa câte~a clipe lungi, a~oi ridică c~pul ~Itâ~~~-S~ la .mâini, şi s-au aliniat liniştite lângă bărbaţi. cei din jur, semeţ ca ŞI cum le-ar fi ZIS: "Vedeţi ce faceţi. ~I se Au făcut cu toţii o rugă de ajutor pentru drum şi, după ce au ridică într-un zbor lin, din ce în ce mai sus, până dispăru. Era şoimul ':primit sfaturile şi au memorat traseul tainic, grupul s-a înclinat în faţa Marelui Preot. S-au uitat după el În zare până l-au pierdut din ochi. Şi s-au strâns iar Bătrânii în cerc, sfătuindu-se, să ~leagă ech.ipa: .Bătrânilor întâi, apoi în faţa obştei strânsă să-i conducă, pecetluind toţi ar fi vrut să fie ei aleşii, chiar dacă plăteau această cinste cu vla~a: jlstfel legământul că vor duce cutia la locul stabilit, cu preţul vieţii. Baciu a luat cutia, învelită în steag, a pus-o în traista special Au ales Bătrânii pe 7 dintre ei: 5 bărbaţi şi 2 femei. De ce aşa? NICI 'prinsă de gât, a aranjat-o astfel încât să-i vină în dreptul inimii, apoi ei nu ştiau. Aşa le spusese Zalmoxe. Trei dintre bărbaţi erau dintre s-a urcat pe cal. Aveau toţi trăistuţe la fel în caz de nevoie, Au mai conducătorii vechi, ce stătă alături de Rege mulţi ani. plecat capul o dată a rămas bun şi grupul s-a îndepărtat, într-o tăcere Primul cel mai În vârstă şi cel mai priceput era Baciu, el fusese solemnă. Toţi i-au urmărit cu privirea, stând În picioare cu cuşmele înţeleptul oştirii - cu el se sfătuia Decebal când plănuia un atac. EI in mâini, dând ultimul salut căpeteniei dispărute. primi comanda micii trupe. . Vântul se oprise ... totul era încremenit... doar copitele cailor ce Al doilea ca vârstă şi ca pregătire urma Cedru, un oştean ager ŞI duceau spre depărtări capul Regelui lor se auzeau din ce în ce mai iute in învârtirea sabiei, domol ~i aşezat altminteri; familia îi fusese slab, până dispărură ... o linişte de dincolo de fire se aştemu peste ei. decimată de romani ... de atunci, de la aflarea veştii, părul lui albise Au mai rămas, aşa, o vreme ... cu ochii duşi departe ... apoi s-au uitat deodată iar cute de durere îi brăz dau obrazul. unii la alţii. Al treilea, era Bălanul, porec-lit astfel din cauza părului lui blond - Mâine o pregătim pe Doriana! rosti ferm Eneus. Şi Bătrânii şi creţ; cu aerul său candid păcăl ea pe oricine - dar nu era bine să stai clăti nară din cap a aprobare. în faţa sabiei sale, când era mânie .s,

Prin capacul de cristal, Regele se vedea dormind liniştit în~re flori şi borangic ... avea o lumină pe faţă pe care m~artea nu 1-0 putuse şterge ... era un zâmbet abia desluşit dar care cuprlnse~e totul... şi florile. Trupul era ceva trecător, dar Decebal era ~n simbol, e~ trebuia să rărnână aşa, viu, în eternitate ... şi pentru cel ce vor veni peste veacuri. Zâmbiră mulţumiţi Bătrânii .. _ Bună treabă! Acum să alegem pe cel ce vor pleca cu el spre

:!

1

78

79

Dacia nu murise! Dacia trăia şi ei trebuiau să ducă mai departe mesajul de dragoste al Regelui lor - dragoste de Neam şi Ţară ...

*

*

*

Pe poteci numai de ei ştiute, grupul înainta încet, cu grijă. În frunte călărea Ursu deschizând drum, apoi Baciu cu comoara de gât. cele două femei, stegarul şi Bălanul, iar ultimul ocrotindu-i parcă. venea Cedru. Dădeau de o parte crengile, aplecându-se pe sub coamă, când ale stejarilor, când ale brazilor, după cum îi ducea poteca. Din când în când se auzea jos, în vale, zgomot şi voci ... romanii. Trebuiau să treacă neobservaţi... se opriră şi învelită copitele cailor să nu facă zgomot izbindu-se de pietre. Mergeau în tăcere, inţelegându-se din priviri. Ocoleau cu grijă bolovanii căzuţi, să nu-i pornească cumva la vale, atenţionând străjile romane. După o cotitură se opriră ... poteca era blocată de trunchiuri căzute unele peste altele, până departe, în vale. Să le ocolească pe sus nu puteau - era un perete abrupt de stâncă - în vale trebuiau să coboare prea mult, ar fi putut fi simţiţi. Descălecară şi se sfătuiră In şoaptă. Hotărâră să ridice cu braţele trunchi după trunchi, şi să-I aşeze cumva, alături de potecă, sprijinit de copacii ce stăteau bine înfipţi În stâncă ... Zis şi făcut! Toţi şapte apucară pe primul şi încet, încet, îl dă pe potecă înapoi, pe unde veniseră, şi-l sprijiniră cu mare grijă de copaci. Seîntoarseră şi fără nici o vorbă îl luară pe următorul; se trudiră aşa o vreme bună, până când nu mai rămase decât unul singur, parcă cel mai gros şi mai lung ... sau poate li se părea lor, de oboseală. ÎI prinseră cu mâinile şi după ce incercară de câteva ori, reuşiră să-I mişte din loc şi tot aşa, puţin câte puţin, îl adă lângă ceilalţi. Îi dureau palmele de la ramuri şi aşchii şi când îl aşezară, probabil că 1-

au împins mai cu năduf, că după ce până acum nu se dădea dus ac ' um totul în jur. Se duceau la vale trunchl.urI ŞIA bolovani, cu zgo~~t mare, oprindu-se la mică distanţă de straJ~ ce I.nc~pea să se nehmştească. Şi ca să fie pocinogul întreg, calul lUI Baciu Incepu deodată să necheze prelung . . Atunci, romanii .realizară că pe munte, sus, sunt daci şi se formă A rapId. ~ trupă ce porn.l să urce In mare grabă. In timpul acesta, voinicii noştrI. încălecară rapid şi o porniră cât puteau de repede înainte. Nu se mal putea~ ascunde - mai era puţin şi romanii dădeau peste ei. Ar fi ~scuns cutia ~ndeva, dar dacă ei mureau cine ştia să vină să ducă mal d~p.arte ~~eţlOsul c~p. Se grăbeau, dar poteca era îngustă, abruptă uneon, Iar can lor ObOSIseră.

. I I î ncepu. s:o. Ia a va. e antrenând

Deodată yrsu se ~p~i şi întorcându-se către Baciu, spuse: - Eu mă mt~rc să-I ţin pe loc. Mă-ntorc până la locul cu buştenii, să ~readă că eu l-am rostogolit peste ei intenţionat, poate aşa nu vă mal urmăresc. Îşi plec~ cap~l, c~ m~na dreaptă pe inimă, salutând şi o luă în mare grabă ~napOl. Abia ajunse la buşteni, că se şi ivi primul roman de d~~ă cotitură, Cu un efort peste fire, Ursu ridică un trunchi şi-l repezi In e~. Calul rO?Ianului se poticni şi căzu aruncându-şi stăpânul, pe vale-~ JOs. Dar. din urmă veneau ceilalţi, furioşi. Descălecaseră şi .se apropiau amenlnţător, înconjurându-l. Cu spatele lipit de stâncă, Ursu era gata de luptă. Şi aceasta începu! Se lupta dacul ca un erou. Nu se puteau ~propia de el, parcă erau mai mulţi, nu unul singur; darA deAund~va,. d~ntre romani, porni o săgeată ce-şi atinse ţinta. Strângan~ din dinţi de durere, ~rsu ?,ase de ea şi o scoase din corpul său, dar din rană se porni ŞUVOIde sange. Uriaşul, cu o mână Îşi ţinea rana c~ alta se apăra de duşmani, dar era din ce în ce mai slăbit... o ceaţă I se puse pe ochi, scutură din cap încercând s-o alunge dar ceata devenea din ce În ce mai deasă. ' M~~ar dac~ i-a păcălit şi nu mai pornesc căutarea mai departe ... RomanII se opriseră şi se uitau la el cum moare.

80 81


.

.::{!/",>~. /

\

1"\

,,;:'"

.- ..- .~;.'..:,: .-;. .

- Ei, dacule, acum ce mai poţi face? O să te leg de cal şi-o să te târăsc prin tabără să dea toţi cu piciorul în tine ... uite câţi camarazi ne-al UCIS. Cel ce vorbise avea o privire rea. Se apropiase şi se aplecă să-I apuce, când deodată simţi ceva uriaş, cu gheare care-I lovi de-l azvârli cât colo. Când se ridică, cu umărul tot sfâşiat, văzu un urs mare lângă dac şi alţi doi apropiindu-se, mormăind pe cărare. - Duhuri necurate! Fugiţi! strigă înspăimântat şi o luă la goană pe jos. Caii fugiseră deja nechezând speriaţi. Ceilalţi romani încercară să se lupte cu urşii, dar după ce încă doi rămaseră pe jos cu oasele frânte, renunţară şi ei şi părăsiră în grabă locul. - Neamurile mele! şopti pentru sine dacul şi-şi dădu sufletul.

* *

*

Jos, în tabăra romană lăsată de Traian pentru supraveghere, era agitaţie mare - se comenta incidentul, se bandaj au rănile celor ce apucaseră să ajungă jos. Comandantul castrului, avea o nedumerire: "Ce căuta dacul acela, acolo deasupra, având un cal cu copitele înfăşurate ... dacă

voia să se răzbune, aşa de unul singur, nu i-ar fi păsat dacă calul făcea zgomot, doar el a făcut mult mai mult, rostogolind pietrele ... Probabil că ascundea ceva... Ce? Poate vreo solie? Dar către cine, că prin jur n-avea cui o da? Dar dacă ducea sus pe munte ceva de preţ? Vreo comoară poate ... Dar calul n-avea nici o povară, şi nici dacul... Traista de la gât o lăsase jos la începutul luptei, şi s-a văzut că era goală ... Înseamnă că nu era singur Altul, sau alţii duceau comoara şi el a rămas În urmă... da, da să-i oprească pe ei . Trebuie să urc eu, acolo sus, să caut urmele Şi asta urgent! Urşii . 82

83

prostii ... nu erau duhuri deloc ... ce prăpăd făcă! ... " El era curajos şi nu credea în fantome sau alte poveşti. Ieşi din cort în grabă şi ordonă ca zece ostaşi să vină cu el sus, la locul faptei; să vină şi unul ce fusese de faţă să-i arate. Cei şase daci îşi continuară drumul cu şi mai multă fereală. 8aciu era îngrijorat; reuşise oare Ursu să-i păcălească pe romani ? Mergeau încet, gânditori. Se-ntunecase şi drumul se vedea din ce în ce mai greu; nu puteau aprinde nici o torţă, ca lumina să nu-i dea în vileag. Pădurea era deasă şi luna nu se vedea. Trebuiau să se oprească câteva ceasuri... tocmai bine, se şi odihneau. Căutară un loc retras, ascuns între copaci, ferit de drum ... îl găsiră după puţină vreme ... opriră ... dă caii la adăpat mai departe. la un găvan cu apă de ploaie ... apoi îi priponiră ... şi se aşezară şi ei să se odihnească. Făceau de strajă cu rândul, numai bărbaţii. Baciu, dormea, sprijinit de un trunchi de copac, cu traista atâmată de gât... era incomod, îl rosese braţul traistei... dar el nu dădea nimănui comoara. I-a venit. rândul să facă de strajă, în ultimul schimb. S-a ridicat, s-a întins să se dezmorţească, a ezitat puţin, apoi şi-a scos traista şi i-a dat-o lui Cedru; doar cât face el de strajă. S-a îndepărtat spre locul de pază, iar Cedru, cu paşi uşori, se duse spre cealaltă parte, lângă o stâncă prăvălită, pregătindu-se să se culce;.. Incerca să doarmă dar gândurile nu-i dădeau pace. Işi aminti de nevastă, de copii '" nu, nu-şi putea permite acum să se gândească la ei; toate forţele trebuiau să fie aici, la ce aveau ei de făcut. Deodată auzi un zgomot, ca o târâială de paşi; cineva, poate vreun animal venea spre ei. Se auzi un şuier scurt. Semnalul de primejdie; iute ca o părere se strecură într-o despicătură a stâncii pe care o observase de la-nceput şi se piti... se făcu una cu stânca.

* *

*

~artonius, comanda~tl!l .castrului, împreună cu cei zece oşteni, urcara pe urmele celorlalţi. IŞI luminau drumul cu torţe aprinse ... dar parcă~ J?ădurea îi înghiţea în întunericul ei. Au ajuns la locul bătăliei: Au zărit cadavrele romanilor morţi ... Să-i ducem, jos, in tabără ... Dar unde era trupul dacului ? ... nu se vedea nicăieri ... au luminat peretel~ stân~ii, au luminat cărarea, au luminat în vale şi-au cercetat cu OC~I ate~ţI :.. Au văzut într-o porţiune de pământ, urmele urşilor, a~ ~aI. găsit ŞI alte urme ciudate, mai sus pe cărare ... dar dacul ... nicăieri, , Intrigat, romanul se uită de jur împrejur : Unde-i cel ce făcuse prăpădul acesta printre ai lui ? Pe locul unde stătuse erau urme de şi~ ..: atât. Trupul dispăruse, Într-un timp relativ scurt.

r=

/nseamna ca era ceva deosebit de preţios de ascuns, a cărui trecere "nu t.':..ebuiasă lase urme. gândi Sartonius. Trebuia să-i urmărească cât fat I~d~aproap~ ... Să nu piardă timpul ... Mai trimise după alţi zece oşteni din tabăra, cu poruncă să-I urmeze şi pomi înainte pe cărare ...

;:>Al~ drum nu puteau lua, în. sus era prea abrupt, iar jos eram noi. Stinseră torţe le, păstrând numai una. ;, Mergeau încet, cu urechile ciulite. Îi plesneau crengile peste obraJI: rugunle de mure li se agăţau de haine ... parcă totul îi trăgea }ttapol ... dar gândul comorii îi stăpânea ... Sartonius nu se lăsa. La ~~ ~moment dat, făcu un semn şi toţi se opriră, Descălecară şi l~ară cau într-o parte cu un oştean de pază, iar ei plecară pe jos. Aşa ,il ~?unea lui ceva, ~ă ~u mai aveau mult ... erau aproape de ţintă iar can fac zgomot '" mamtau încet, cercetând trunchiurile de copac pe lângă care treceau - fiecare parcă ascundea ceva - când cel cu torţa, care mergea în faţă, călcă pe prundiş li s-a părut că le ţiuie urechile d~ zgomot. Imediat s-a auzit un şuierat ca de pasăre. Un şuierat cam Ciudat. Sartonius se opri şi privi în direcţia de unde venise ... printre <

84 85

copaci văzu, sau poate i se păru că vede nişte umbreo car~ dispărură, Îşi strigă oştenii şi fugiră toţi într-acolo ~pnnsera Ş~ celelalte torţe să vadă cât mai bine din fug~ traseră cat~va săgeţi în umbre pe lângă umbre vor vedea luminau locuioşi rumic nu se vedea nimic deosebit doar pădurea tufişunle dese de mure Dacii nicăieri oPoate mi s-a părut! îşi zise Sartonius şi ordonă încălecarea. Porniră grăbiţi, pe cărare în~inteo o ~ o ~ ~ După ce totul se linişti şi întunencul se ms~~la I~r ~n ~a~ure. răsună de undeva, chemarea aceea ciudată a păsării ... ~I CinCI dm~re ei apărură care dincotro: femeile ieşeau din tufişuri, ~u gl~gl!e mantiilor negre pe cap, Bălanul şi stegarul coborau spn?tenI dl~ copac, Cedru ieşi din crăpătura stâncii, daor u~~e .era Ba~\U ~ ... ti căutară acolo unde era locul de pază ... se uitara in Jur ..: dadura.o~o~ ... într-un târziu. îl găsiră În nişte tufe, ascuns atât ?e bine de m~1 el nu-l văzură până un geamăt nu le atrase atenţia II traseră afa~a. () săgeată înfiptă în spate adânc .0' Se uita la ei cu un zâmbet trist ... 000

'"

00:

000

000

'"

000

000

000

000

000

'"

000

000

În adăpostul din munţi, unde Bătrânii, femeile, copiii şi o parte din oştenii care scăpaseră cu viaţă încercau să ţină nestinsă viaţa vechii Dacii, se făceau pregătiri pentru un eveniment important: boriana, cu două prietene, treceau pragul de la copilărie direct la maturitate. Aveau numai 10 ani şi nu 12 cât cerea tradiţia, dar erau 1;· 'Vremuri grele care nu lăsau răgaz. Era prima sărbătoare de acest gen la care taţii erau absenţi - probabil priveau din Cer. Margena, fF,ffioţionată, cu un cârd de femei după ea, alerga de colo-colo, iranjând ultimele detalii. Şi acum totul e gata! r Veniră Întâi Bătrânii; din 24 câţi erau în cetate mai rămăseseră ~oar 12. Mergeau încet, solemni, cu pletele albe frumos aranjate abia vorbind, le şopti: . . ~ . ieste gulerul cămăşii. Era o dimineaţă cu soare cald şi nu-şi mai _ Pe mine lăsaţi-mă aici, oricum mor ! VOI duceţi-va ma~ pă cuşmele, le ţineau în mâini. departe! Grăbiţi-vă ! Cu preţul vieţii să-I duceţi pe Decebal ...- ŞI !: S-au rânduit în cerc şi au rămas în picioare. În jurul lor s-a strâns oftând uşor îşi trimise sufletul la Cer. . _ ~rdonată şi cuminte, la o mică distanţă, obştea - femeile şi copii de-o Cedru îi închise ochii, iar apoi îi smulse săgeata. Erau, fuseseră. p,arte, bărbaţii de al~: Stăteau tăcuţi, în reculegere. Apo~i, întorcân~ubuni prieteni, camarazi de luptă, de necaz. şi bu~ur!i.. . spre soarele ce-şi Incepuşe drumul pe boltă, Eneus incepu a Zice, _ Zalmoxe să te primească în grădina lui! IŞI aplecă capul In f,dicând mâinile spre cer: semn de respect şi preţuire pentru Baciu. Cedru preluă comanda .. - Zalmoxe, ţie, Dumnezeul părinţilor noştri, îţi aducem slavă! trupei. . Ajută-ne acum ca întotdeauna, ca ceea ce facem să fie bine făcut. _ Bălane tu îl iei în spate. Nu-l lăsăm aici. Tu, stegarule, te dUCI ;r\pără tu, Zalmoxe, destinul neamului dac! şi aduci caii din văiogă. Încet fără zgomot .,. romanii s~ pot înt~arcc , Lăsând mâinile în jos se întoarse în cerc, iar Bătrânii se aşezară ... deşi, nu cred probabil că vor merge încă destul timp pe carare buturugile special pregătite. Eneus Întoarse capul şi făcu un semn. înainte ... dar noi ne vom întoarce puţin înapoi, vom da drumt~1 'f)in peşteră ieşi o mică prinţesă în rochie albă, lungă, cu jerbe de flori cailor, apoi vom urca peretele abrupt, printr-o latură pe care o ştiu Şo~' de câmp prinse pe ea, cu pletele blonde căzându-i pe umeri. A vea un o vom lua de-a dreptul peste coamă. Zis şi tacut ! St:ga~u~ adu:e cal~o bucheţel de flori în mână. În urma ei păşeau alte două copiliţe în Bălanul îl luă pe Baciu şi porniră în mare grabă, dar m linişte, mapot rochii asemănătoare. Veneau graţioase ca trei mici mirese şi intrară în cercul Bltrânilor. Se opriră în faţa lui Eneus, făcură câte o plecăciune 000

'00

k

,pe

'0'

86

87

graţioasă în faţa lui, apoi se întoarseră în celelalte trei zări şi se plecară în faţa tuturora. Reveniră zâmbitoare d~n nou. cu faţa ~prt Marele Înţelept. Acesta se uită şăgalnic la cele trei fete ŞI le întrebă: - De ce veniră-ţi frumoaselor aşa gătite?! Răspunseră Într-un glas: .. . I - Ca să ne daţi dreptul să trecem de la copu. .. la oameru . - Măi să fie, dar ce aţi făcut voi ca să meritaţi aceast~? - Am învăţat să coasem, să dereticăm, să pregătl~ masa,. să spălăm, se repezeau toate trei luându-şi vorba una alteia ca nişte copii. Doriana completă: - Eu am mai Învăţat câte puţin din mersul stelelor şi al Pământului, din viaţa florilor şi a pădurii. - Dar despre obârşiile noastre, despre strămoşi, aţi aflat? - Cum de nu, doar despre asta ne povestesc bunicii seara În jurul focului! Ştim despre Dromichete şi cum ... - Ce ştiţi voi despre Dromichete? - Dromichete a fost un rege trac ... că tracii erau şi ei daci... adică dacii sunt şi ei din neamul trac ... şi era un rege mare şi rău Lisimach care a vrut să-I cotropească pe Dromichete, adică ţara asta ... şi atunci. Dromichete l-a învins şi t -a poftit la ospăţ şi i-a dat de toate. - Păi cum, dacă Lisimach era duşman, cum de l-a poftit la ospăţ: - Păi da, tocmai aicea e ... că Dromichete s-a purtat blând cu răul. - Dar de Burebista ce ştiţi? - Mult înainte de Decebal, dacii erau împărţiţi în mai multe ţărişoare şi a venit Burebista şi i-a strâns la un loc! - Dar de Zalmoxe ce ştiţi? - Zalmoxe este zeul dacilor şi este sus ... la Cer ... şi acolo îi primeşte pe toţi care sunt cinstiţi şi viteji. . - Văd că sunteţi atât de înţelepte, că ... dar ia spuneţi, ce vreţi VOI să faceţi în viaţă? Primele două, gureşe, răspunseră: - Să ne iubim bărbaţii şi să creştem prunci curaţi pentru Ţară! Doriana, după un moment de chibzuială, răspunse: - Să-mi apăr Ţara şi Neamul!

- Cine te-a Învăţat, dornniţă, să răspunzi aşa? - Nimeni ... l-am văzut pe tata şi pe fraţii mei! Eneus clătină trist din cap: - Grele vremuri când şi fetele trebuie să înveţe arta războiului. Căci asta veţi face, dragele moşului: veţi avea dascăli şi Într-ale inţelepciunii şi Într-ale războiului. Pe toate trebuie să le ştiţi face. Şi si le faceţi bine! - zâmbi şi continuă adresându-se celor două fete: - Vă dăruiesc acum, În numele tuturor, prima coroniţă, coroniţa de flori. Aţi făcut azi primul pas spre maturitate, aţi dat prima probă. Străduiţi-vă cât mai mult şi când veţi fi gata veniţi pentru a doua coroniţă, dar fiţi atente, că n-o mai primiţi aşa uşor ca pe prima, aşa că fiţi sârguincioase! Şi acum ia veniţi mai aproape. Fetiţele, cu timiditate, se apropiară. Eneus se Întoarse, luă câte o eoroniţă de flori, care stătea pregătită şi tacticos le-o puse pe cap potrivindu-le ca să stea bine. Fetele, pe rând, îi dăruiră bucheţelul de flori din mână - mototolit de atâta emoţie - Bătrânul le sărută pe Imândoi obrajii şi amândouă, după ce mai făcură câte o plecăciune tu coroniţa pe cap, plecară bucuroase către mamele care stăteau de o j)arte.

r.

Doriana stătea în continuare dreaptă în faţa Bătrânului. Dornniţă, ţie nu-ţi dau coroniţa de flori a fetelor, pentru că Jebuie să depăşeşti limita lor. Ţie Îţi dăruiesc coroana de stejar a ~ieţilor, căci tu, acum, ÎI reprezinţi pe regele Daciei, pe Decebal! tuă din spate coroana de stejar şi solemn o puse pe capul fetei. {. - Ai să înveţi cât mai repede, tot ce fraţii tăi mai mari au învăţat chiar mai mult. Legătura noastră cu celelalte grupuri ce au rămas \t munţi e deocamdată întreruptă, dar aici este Sfatul Bătrânilor şi tici este familia Regelui ... Aşa că noi, acum, pentru continuitatea beamului vom pune pe umerii tăi greaua dar dulcea povară a msemnelor regale. Unul dintre Bătrâni aduse pe braţe mantia, sabia şi euşma lui Decebal. Cu mişcări încete, în acelaşi ritual ca la Andru, Eneus puse inantia pe umerii copilei. Era ca o pelerină ce atingea pământul.

* -

li

88

89

j

(;\,' ....;.~.::·c ~\,

_Sabia ai să o primeşti când ai să ştii ce să faci cu ea! Cuşma ... aici e o problemă.; până acum niciodată cuşma de Mare Iniţiat n-a stat pe capul unei femei ... o să vedem, cu timpul. Să înţelegi bine că tu îl reprezinţi acum pe regele Daciei. Mama ta îţi va sta alături. La fel şi noi. Hotărâri le le vom lua totdeauna împreună. Bătrânii se ridicară Încet în picioare, plecară capetele albe în faţa fetei şi spă grav: - Să ne trăieşti Regină Dacă! Să conduci ţara cu dragoste către reîntregire! Zalmoxe să-ţi stea alături! Micuţa Regină sta gravă, privindu-i, cu mantia atârnându-i pe pământ şi cunună de stejar pe cap. Deodată, i se auzi glasul argintiu: - Pentru Ţară şi Zalmoxe sunt gata să-mi dau şi viaţa! înclină capul, luă un colţ al mantiei şi îl sărută, se duse spre Eneus dăruindui bucheţelul de flori, se întoarse şi ieşi din cerc, mai bătrână decât intrase. Toţi s-au dat de o parte făcându-i loc. Margena, Hezmeticindu-se, se duse repede după ea. • - Cine a învăţat-o să spună aşa ceva? întrebă unul din Bătrâni.

ţ'

~ţel~p~i~~r~t~;e~~i~~~P:;i!~~:'

_ v.'

.

.-~:.~~Z:1~c_'_~:;::.> _"'"

'. ~~.. ' .~.

/Ir~·-\~ .\>..: F~:~~7';;: '\.,~/'Z,'',;\ \~~ ~t~~~ .,

':

.' ~

'"'''''"

,'

:;,.,~,::":'.,

4_.

tt.. ,, "

:,I -

\'~.

..•..

.)

>

'-.

t~~I~~a ~:c~~l~~~~.:~~ f~;u~::~~i

s~o::g:

~~~~~~

\~ \~:'.. ~unci, fiecare să o înveţe câte ceva pe Regină... atâta doar să-i mai

,'o \. ,

s~fio;nz~s:rt~~~!a~:~~o:~~~;~~;~

•.

•

~._'-'~.'-

'

•

.\::;,

'\. ;

•

{

,!

.,

,1

•

/ :

90

Cei patru mergeau deja de o zi întreagă. Îl îngropaseră pe Baciu ,şidupă un timp şi pe una din femei - fusese lovită de săgeată, dar nu fosese un geamăt; a mers cât a putut, deodată s-a aşezat lângă un copac să se odihnească şi nu s-a mai ridicat. 91

Erau obosiţi, cu răni la mâini de la prinsul de stânci şi crengi, dar mergeau înainte; încet, dar mergeau. Ajunşi în vârf, Bălanu s-a urcat pe un copac înalt şi a iscodit zarea. Veştile pe care le-a adus erau dintre cele mai rele. Valea pe care ei trebuiau să o treacă, era plină de romani; deci nu puteau trece pe acolo. Pe vechiul drum, pe care-l ocoliseră, îi căutau oştenii lui Sartonius. Cum să facă? Pe ce drum să o apuce? Cedru stătea cu capul În mâini, necăjit, încercând să găsească o cale. Deodată, auzi un fâlfâit puternic de aripi şi pe umăr i se aşeză Marele Şoim. ÎI ciupi de obraz, a mângâiere, apoi se ridică în sus, zbură puţin Într-o direcţie şi se Întoarse. Cedru se uită la el şi zârnbi trist. Şoimul repetă de câteva ori zborul şi în cele din urmă dacul Înţelese că pasărea voia să-i arate un drum. - Oricum nu avem nici o altă ieşire ... ÎI urmăm pe Şoim! Şi uite, aşa, cu ochii dupa şoim, dar şi atenţi la drum, au pornit din nou. Şi-i ducea Şoimul, pe unde picior de om nu mai călcase: păduri de brazi cu crengile atât de dese şi împletite de nu puteai trece printre ele, urmau poieniţe în care iarba şi florile depăşeau aproape înălţimea unui om ... iar copacii ... Într-una din poieniţe au văzut ceva minunat: fluturi mari, frumos coloraţi se roteau În jurul lor şi li se aşezau pe braţe, pe cap pe umeri... Iar zburau. Se roteau şi dansau perechi, perechi ca la o nuntă a fluturilor. Şi-au bucurat ochii şi sufletele şi au plecat mai departe. Fluturii i-au însoţit o bucată de drum apoi s-au Întors la poieniţa lor, tărâmul lor de vis. Nu le păsa de şoimul ce zbura pe sus şi nici şoimului de ei. Mâncau de pe drum, zmeură, mure şi ciuperci, dar femeia. rămânând puţin în urmă şi intrând mai adânc Într-un zmeuriş, ţipă deodată şi... întorcându-se, bărbaţii văzură un urs care se ridicase mânios în două labe şi o apucase pe femeie. Până au ajuns ei acolo, ursul plecase mormăind supărat, dar femeia, cu toată faţa jupuită, cu umărul rupt şi pieptul sfăşiat, zăcea jos dându-şi sufletul. Au îngropat-o şi pe ea într-o poieniţă cu flori şi au plecat mai departe. Erau numai trei şi nu ştiau cât mai au de mers. Au trecut printr-o pădurice în care toţi copacii fuseseră arşi dar numai de la o distanţă

92

de pământ cam cât ar fi un cal cu călăreţ cu tot; trunchiuri golaşe spre cer, cu marginea parcă tăiată şi arsă; toate trunchiurile cam de aceeaşi înălţime; în jur nici iarba nu creştea; parcă era ceva duşmănos, rău, şi ei au plecat în grabă, ocolind păduricea. Noaptea s-au odihnit câteva ceasuri, mai mult pe furate, apoi, iar la drum. Au ajuns la o cărăruie, pe care acum o urmau. Cedru recunoscu locul - nu mai aveau mult. Parcă au prins aripi la picioare. Şoimul zbura undeva, deasupra pădurii şi ei îl urmăreau printre crengi. N-au dat importanţă ţipătului lui ameninţător şi nici faptului că s-a repezit undeva înainte. Ei mergeau repede, bucuroşi că sunt pe aproape. Dar, la o cotitură, văd în faţa lor venind pe cărare, un grup de romani. Au încremenit şi unii şi alţii. Asta era! Dacii s-au pregătit de luptă. Romanii erau mult mai numeroşi, dar ei erau viteji şi aveau ceva nepreţuit de apărat. Cu săbiile în mână şi surâsul pe buze aşteptau. Romanii se repeziră şi lupta începu. 8ălanul şi stegarul, îi strigară lui Cedru: - Fugi! Tu du-te, simbolul Daciei e la tine, nu uita! Atacând şi retrăgându-se, mişcându-se de acolo-colo, se învârtiră cu romanii după ei, aşa fe 1 încât schimbară locurile, poteca pe care trebuiau să meargă era liberă, În spatele lor. Şi Cedru fugi. Romanii îl văzură pe cel ce avea traista plină că fuge şi încercară să se ia după el. Dar nu-I cunoşteau pe Bălanul, Ca unparaleu se lupta.Totuşi, în cele din urmă il încolţiră şi câţiva romani reuşiră să se strecoare să fugă după Cedru. 8ălanul răcni: - Du-te stegarule şi apără-Il Aici mă descurc eu singur! Cu un hohot ameninţător de râs se repezi în duşmani dându-i câţiva paşi înapoi. Stegarul se Întoarse şi fugi după Cedru. ÎI văzu de departe atacat şi sări din spate printre romani, se aşeză alături de el, împingându-I uşor în spatele său.

93

r

,1'/

94

- Du-te, tu du-te, rămân eu! Din nou Cedru se Întoarse şi se îndepărtă fugind. Şi nu departe, in faţă, văzu gura peşterii... intrarea în altarul secret. Un preot bătrân, dintre Întemeietori, aştepta în prag. Pe umărul lui sta măreţ Şoimul, care parcă-l anunţase. Mai avea numai câţiva paşi şi... va ajunge În dreptul peşterii. Intrarea e pe stâncă, la înălţime, deasupra potecii. Porni să se catere ... Încă un pas ... Încă un pas. a săgeată şuieră şi îl lovi undeva în piept. Nu mai simţi nimic. Cu o forţă supranaturală se prinse de colţii stâncii şi urcă ... urcă ... cu un ultim efort scoase traista şi o puse la picioarele Preotului. Atât mai văzu cum preotul luă traista, o ridică către Cer mulţumind lui Zalmoxe şi intră în peşteră; o piatră uriaşă dăltuită coborî de sus şi intrarea se închise. Abia atunci, Cedru simţi durerea, alunecă pe stâncă şi căzu jos pe potecă, chiar când stegarul trecea ducând romanii după el, mai departe, cât mai departe. Dar peştera nu se mai vedea. Era stancă, solidară cu restul. Şi Cedru, cu un ultim efort se întoarse şi zâmbind privi către Cer. - Mulţumesc Zalmoxe! De acum pot veni liniştit în împărăţia ta! Mi-am tacut datoria. Înăuntru, În peşteră, cei opt Întemeietori privesc cum starostele lor închide peştera pentru vecie. Ştiau ce înseamnă asta. Dar aşa au hotărât dinainte: nimic din cunoaşterea Daciei străvechi, nimic din sufletul Neamului să nu cadă pe mâna duşmanului. Acum aveau şi o altă comoară de slujit şi păzit. Au luat cu sfinţenie traista şi au scos Iădiţa. Au pus-o pe altar printre feştile aprinse şi au aruncat ierburi mirositoare în foc. Au inceput rugă tainică pentru cel ce a fost Decebal, de mărire şi slavă a Neamului, rugă pentru izbândă, rugă pentru reintregire. Decebal parcă surâdea printre flori. (Încă opt ani după aceea capul lui Decebal a fost cinstit cu regularitate de tot mai puţinii Întemeietori rămaşi în viaţă. În tot acest timp, o fetiţă le-a adus de mâncare şi apă pe una din răsuflătorile

95

galeriei peşterii, care se mai văd şi azi, până când ~ata a m~rit. de boală şi nu a mai apucat să transmită secretul ei. Osemintele ultimilor Întemeietori păzesc şi azi capul celui mai mare şi iubit rege dac. sufletele lor nemuritoare de viteji s-au dus lângă el în cer, pentru a-I sluji şi după moarte cu iubire şi credinţă - aceasta este lecţia Iăs~tă moştenire urmaşilor) - (completare ed. 2-a e.L.e. Claudian Dumitriu).

Surâzând dispreţuitor, Traian făcu gestul de a lovi, dar ... nu putu mişca piciorul. Mai încearcă o dată. Îşi încordă muşchii ... nimic. Şi atunci, îşi coborî privirea şi rămase cu ea ţintuită. Capul deschisese ochii mari, lacuri albastre de munte, şi o privire de gheaţă îl fixă pe Traian. Parcă ar spune: "Să nu îndrăzneşti!" De uimire, Împăratul nu mai putu nici vorbi. Încremenise. Privea ca hipnotizat la ochii aceia:

"...Puternici ... şi acum ochii ăştia sunt puternici ... Parcă totuşi nu-s ochii lui Decebal... Dar ce-i cu mine?.'''

Mulţimea aşteaptă ... rumoare ... Generalii care erau pe laturi * începură să şuşotească. Cei de lângă Împărat stăteau şi ei încremeniţi privind la capul ce-i fixa stăpânitor. Intr-un târziu, Traian închise * * ochii şi şopti printre dinţi: - Puneţi-I înapoi în casetă! În acel moment, vraja se destrămă. Amilius ieşi în faţă, se Roma ... Serbările victoriei ... Traian, în carul lui de luptă, trecu aplecă, luă parcă cu drag capul în mâini, îi trecu palm!! peste ochi triumfal precedat de purtătorii de fascii. Mulţimea aclamă: închizându-i, şi-I puse încet, cu grijă, înapoi În cutie. Intinse cutia .Imperatore! Traian Imperator! Slavă lui Traian, învingătorul închisă Împăratului. Traian o ridică deasupra capului prezentând-o. Daciei!" Traian trecu ca un erou salutând, apoi urcă treptele spre Mulţimea strigă, ovaţionă, urlă. Fără să-i mai dea atenţie, Traian mai tribună. Este aclamat, îmbrăţişat, adu lat, de toţi cei strânşi acolo să-I salută de câteva ori, porunci să li se organizeze jocuri şi ospeţe şi primească. . intră în palat, gânditor, cu cutia în mână. Trecură apoi trupele învingătoare în uralele mulţimii. Se În săptămânile care au urmat, s-a vorbit mult despre daci. aruncară flori, se auziră strigăte de bucurie. Oştenii trecură mândri, Împăratul îl chemă pe Amilius şi alţi câţiva prieteni de nădejde şi îi surâzători. Trecură prin faţa mulţimii carele cu comorile furate. Se întrebă cum li s-a părut poporul acesta. Realiză că-şi formase o târăsc robii legaţi în lanţuri; sunt bărbaţi, femei şi copii. Şi la sfârşit imagine deformată. Magii cei negri aveau şi ei contribuţia lor. Uite lumea aşteaptă cu sufletul la gură clipa cea mare - umilirea regelui cum s-a lăsat prostit şi a făcut ce nu a mai făcut. Putea cuceri Dacia dac care le-a pricinuit atâtea necazuri. Se lăsă o tăcere încordată. ca un cavaler, cu demnitate. Ura şi încrâncenarea nu-i făceau cinste. monnântală. Amilius ştia de la femeia dacă povestea lui Dromichete şi a lui În faţa Împăratului, veni Amilius cu o cutie pe braţe. Avea ~ Lisimach. Ce lecţie de suflet! Aflase de la dascălul lui despre ce uşoară emoţie ca Împăratul să nu sesizeze înlocuirea. Cu gesturi . scrisese Herodot: "Cei mai curajoşi şi mai viteji dintre traci". Mai Încete, solemne, scoase Capul din cutie şi i-I întinse respectuos. vorbea şi despre credinţa dacilor în nemurire. Şi amintindu-şi de Traian îi făcu semn să-i aşeze jos, la picioarele lui, sAă-1poată Iov]. 'ochii aceia deschişi, Traian parcă era înclinat să creadă şi el. Încet, cu grijă parcă, Amilius aşeză capul cu faţa spre Impărat, jos. 1.1 Scrise toate acestea în jurnalul lui de luptă; le scrise cu mâna lui, potrivi puţin, mângâindu-l parcă, apoi se ridică şi se duse la locul lui. ;aşa, ca să se ştie. Puse jurnalul împreună cu înscrisurile sale de taină, printre generali. : pentru ca vremea ce va să vie să cunoască toate, aşa cum au fost ele; r

~ 96

97

1

cu izbânzi şi bucurie, cu pierderi şi jale, cu greşeli şi dureri în suflete - vitejie şi jertfe - toate la un loc însemnând cucerirea Daciei. Mai adăugase apoi gânduri le şi frământările sale privind poporul dac, aşa cum îl descoperise el abia acum; ca urmaşii săi să le cunoscă*). La bazele Columnei ce s-a ridicat în cinstea victoriei, el a aşezat cutia cu capul, cu respect. A dat ordin să fie trimişi în Dacia ingineri şi constructori, arhitecţi şi învăţători. Se pare că ar fi spus: "Să-i

cu tehnica noastră, şi să învăţăm de la ei cinstea, şi nobleţea sufletească! " ajutăm

Andrada a mai trăit câteva luni şi se stinse încet, de dor. Amilius, singur şi îndurerat, plecă înapoi în Dacia, cu inginerii trimişi de Traian. Şi mai făcu ceva, ce-l învăţase Andrada: i-a căutat pe tinerii care aveau moşi sau strămoşi veniţi de pe locurile acelea. de mult, ca bir pentru armată. A făcut el cumva de le-a trezit curiozitatea şi i-a luat pe mulţi cu el. Au ajuns în Dacia şi nu au mai plecat. Au rămas la obârşiile lor!

A alunecat; mult, puţin, nimeni nu ştie. Dar şi-a luat cu ea şi amintirile. Le-a păstrat bine şi le povesteşte oricui trece pe acolo; trebuie doar să asculţi şi s-o înţelegi. Ţi-o şoptesc frunzele, ţi-o cântă păsările, iar dacă stai pe malul râului ascultând susurul apei ce trece , domol peste pietre, distingi în clipocitul ei... cuvintele poveştii. Căci peste tot, În arbori, în pământ, în flori sau în apă, în vântul care bate I sau în norii care trec, în tot ce există, povestea e încă Vie. În mijlocul poieniţei se înalţă un fag secular. Încărcat de ani, trecut prin furtuni, îşi înfige rădăcinile adânc în pământ. Trunchiul gros, abia poate fi cuprins de trei oameni ţinându-se de mâini. E brăzdat de şanţuri ca obrazul unui bătrân de riduri. Dar se ţine falnic; 'de secole e tot falnic. Coroana sa de crengi este cea mai ciudată lincrengătură, văzută vreodată, o dantelărie măiastră din care nu mai distingi care ramură pe care o susţine, o îmbinare perfectă ce-şi ridică .vlăstarele spre cer; arborele vieţii unui neam. • Puţin mai jos, într-o latură, un alt fag, 'la fel ca primul ca t1nfăţişare, dar parcă îi lipseşte ceva din măreţie. Tot falnic şi jimpunător, tovarăş de viaţă cu primul, stă înainte ca un paznic, ca un (prieten grijuliu. La o distanţă de câţiva metri de cei doi venerabili vegetali, ţi se tinfăţişează cea mai ciudată. apropiere de arbori: un fag mai tânăr 'decât cei doi, înalt şi drept, de care s-a încolăcit ca o liană... un mesteacăn. Crengile celor doi se unesc, se împletesc, de parcă s-ar susţine unul pe altul. . Mesteacănul are numai câteva ramuri...şi în toată unduirea sa în Jurul celuilalt, vezi efortul dăruirea lui, pentru ca fagul să crească cât ,mai drept, mai falnic, mai înalt. Acesta la rândul lui trimite câteva 'crengi ocrotitoare în jurul firavului mesteacăn. Zici că e un flăcău Care-şi ţine mireasa de mijloc. O iubire vegetală imposibil de înţeles, ar spune oricine văzându.i, Orice cunoscător îţi va spune că un fag şi un mesteacăn nu pot creşte astfel alături. Şi totuşi ...

f'

ACUM

În zilele noastre, undeva În munţi, există o poieniţă anume. Nu mai e pe locul de dinainte, mişcările muntelui au împins-o la vale. *) De Bello Galico - jurnalul lui Traian s-a pierdut În istorie, au rămas numai referirile la el - nota ed. 98

99

De jur împrejurul acestor trei adevărate monumente naturale, la o oarecare distanţă, începe o pădure de mesteceni tineri, înalţi şi drepţi de mai mare dragul. Stau unii lângă alţii, ca nişte oşteni aliniaţi, în jurul fagilor. Respectuoşi, îi înconjoară cu dragoste. protejându-i. De pe cărare, nu-i poţi vedea pe cei din centru, tineri i îşi fac bine datoria. Fac un grup aparte, pădurea de mesteceni cu cei trei din interior; în jurul lor, mai departe, muntele îşi desfăşoară verdeaţa brazi lor. stejarilor, rară o ordine anume ... totul într-o dezordine veselă. Doar aici... parcă un arhitect a întocmit planurile ascultând o poveste. Căci dacă te îndepărtezi puţin, cât să poţi cuprinde în ochi toată poienita şi o priveşti aşa, lung, lung, mai mult cu ochii sufletului, ai să vezi cum fagul secular se estompează şi dispare şi în locul lui... ai să-I vezi stând semeţ ... pe Decebal. E grav, dar dacă îl priveşti atent îi vezi ochii ... lumina. Şi zâmbetul! Stă falnic şi semeţ, statornic - răsărind din piatră, munte între munţi - în mijlocul Ţării pe care a iubit-o atâta. Şi în el e parcă povestea unui neam de oameni ce şi-au înfipt rădăcinile, aici, în glie. cu suflet curat, cu dragoste şi vitejie. Un neam ce n-a ridicat sabia mişeleşte asupra nimănui, ce a dorit să-şi semene grâu I în pace, să-şi crească copii În armonie cu Cerul şi Pământul. Alături, puţin mai jos, cu sabia în mână, Dobre priveşte spre Rege... cu drag priveşte. E dragoste şi jertfă! La câţiva metri mai la vale doi tineri stau îmbrăţişaţi în veşnicie - Dacie cu Ilinca lui - fata parcă s-a încolăcit toată pe trupul băiatului: ochii ei privesc spre el cu toată dragostea din lume, iar el, tandru, o înconjoară; inimă lângă inimă, suflet lângă suflet. De jur împrejur, oşteni cu cuşma dacă, înconjurându-i protector: cu sabia scurtă şi încovoiată în mână, stau gata să-şi apere conducătorul. Decebal priveşte hotârât înainte scrutând veacurile. Şi parcă fiinţa lui creşte, creşte, devine din ce în ce mai mare. Fruntea lui atinge cerul, soarele îi este cunună şi el întinde braţele ocrotitor. 100

Se uită Decebal peste Ţară şi parcă spune: "Să nu uiţi române Legea, niciodată! Care ne-a fost dată de Bunul Dumnezeu, În iubire Mare să-ţi duci viaţa toată, Şi in Bucurie - Sfânt poporul meu!" I

Dacă tresari de uimire şi neîncredere, atunci fulgerător, imaginea se schimbă şi vezi iar poieniţa cu fagul secular, impunător din centru şi celălalt bătrân de alături. Vezi armata argintie a mestecenilor de jur împrejur şi vezi minunea unirii unui fag cu un mesteacăn, într-o iubire veşnică, vegetală, Chiar dacă nu înţelegi cu mintea ce spune muntele şi pădurea, ce cântă păsările şi şopteşte râul, oricum ar fi afară, de plouă sau de e senin, ceea ce vezi te cutremură. Îţi pătrunde în suflet şi nu mai uiţi. Ai încredere în sufletul tău! El ştie să asculte povestea şi într-o zi, ţi-o va spune şi ţie. Ai răbdare!

*

*

*

Rămas aici, acasă, printre oamenii, pădurile şi munţii Daciei, .stâncă neclintită închisă între stânci, flacără nestinsă a iubirii de Ţară şi de Neam, Decebal ne surâde şi acum din inima muntelui şi ne spune: "Pui de dac, române, sunt aici cu tine! Trezeşte-te! Păstrează ·Sfânta Taină a locurilor sacre dacice, a Marii Forţe a Neamului care e şi in fiecare dintre voi, in unirea voastră, in iubirea voastră! ..Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi!"

101

Notele editurii

,

..•...

'.' .....

,_

_ .. -

..•.. ,.,..,~~"".

--~

/// _.~_;,.,/ --,'-

..

/ ,---..-:')

~.. ~

) {"::..\ •..•..-".'.'~ ,.>..-F ~~_~,~ .L-.,.. .-

./

--'-

~.~

..

------..--•.... ------.-- ~

:,----'

,,'- -z:-:

_._~/

Cartea Capul lui Decebal este rezultatul unor cercetări făcute începând cu luna august 1991 până În septembrie 1996, În locurile unde s-au petrecut evenimentele descrise, în care au trăit personajele ei. Evenimentele în care sunt acestea implicate, s-au petrecut în anul 106 d. Hr. pe teritoriul Daciei, deci spre finalul celui de al doilea război daco-roman care a pus capăt existenţei Daciei şi marchează începuturile existen ei statului Român. Autoarea, lexandra Dumitriu, şi-a propus prin această primă carte să redea o parte însemnată din informaţiile implementare, existente în memoria locurilor, unde s-au petrecut aceste evenimente ai căror protagonişti au intrat în istoria României. Culegerea, "citirea" acestor informaţii istorice s-a Tacut cu ocazia multor "expediţii", tabere şi cercetări organizate din 1991 de Societatea Română de Radiestezie, mai recent, din 1995, de Fundaţia de Inforenergetică "Sfântul Apostol Andrei" şi din 2004 de Societatea de Inforenergetică. La acestea au participat mulţi oameni care au în comun dragostea neţărmurită de Dumnezeu, de ţară şi de semeni, dorinţa de a afla adevăruri istorice despre geneza poporului român. În decursul acestor cercetări, de multe, ori, din memoria pietrelor, locurilor, ruine lor, s-au cules informaţii şi s-au vizionat adevărate "filme" ale unor evenimente disparate, aparent rară nici o legătură, câteodată paradoxale, petrecute nu în succesiunea cronologică firească în timpul de atunci - adică, evenimentele s-au "citit" în ordinea succesiunii deplasări lor în diferite locuri din ţară. De abia în septembrie 1996 s-au putut aranja cronologic, în ;,succesiunea reală de atunci, toate informaţiile cunoscute despre perioada menţionată. Mulţumesc pe această cale tuturor acelora care şi-au adus contribuţia la "conştientizarea" unei "cunoaşteri" care există de sine stătător, independent de fiinţa noastră umană şi care este redată sub o formă literară în această carte .

'---------~-~~=--::_~:~._._~--_// 103

Conţinutul cărţii invită la meditaţie. Această meditaţie va fi utilă multora. care azi uită sau mânjesc adevărata istorie a acestui neam. Spre bucuria tuturor românilor şi a strămoşilor noştri daci, capul conducătorului lor În primul rând spiritual, Decebal, nu a fost "umilit" pe treptele GEMINI din Roma (ceremonia inversă aceleia a "triumfului" Învingătorilor), el a fost protejat şi salvat de la aceasta. de aceia care l-au iubit, respectat şi apărat, astfel Încât el se găseşte într-un anumit loc din ţara noastră şi nu sub Columna lui Traian de la Roma, aşa cum se cunoaşte. Aceia care ne-au invadat plaiurile şi omorât străbunii, merită un alt loc în istorie, iar dacii au fost şi vor rămâne nişte modele umane de spiritualitate benefică şi comportamentală, care trăiau conform Legilor Belagine care conţin Poruncile Decalogului Creştin, chiar mai Înainte ca Moise să le ia de la Tatăl Ceresc - Dumnezeu şi să le scrie pe Tablele Legii nr. 1. Poate atunci când calitatea noastră a tuturor va mai creşte, vom acorda cinstea cuvenită celui care din iubire de neam şi plaiuri, a cerut Bunului Dumnezeu să-I lase-n veşnicie, să le apere pe acestea, să le vegheze, supravegheze şi coordoneze - atunci i se va ridica un monument corespunzător în locul unde a fost pus de acei eroi daci din 106 d. Hr. Când vor exista garanţiile necesare realizării acestui proiect, locul va fi aflat. Altfel, va rămâne În continuare În patrimoniul spiritual necunoscut al strănepoţilor dacilor din viitor conform Legilor Divine. Faptele şi persoanele descrise În mare parte nu sunt "dovedite" de probe materiale, documente, decât parţial deocamdată, Însă nu sunt nici combătute, Toţi aceia care au participat la ele, (la "citirea" lor), credem în adevărul lor, ele existând În Banca de Date a Tatălui Ceresc - Dumnezeu, Atotştiutorul şi a Toate-Făcătorul (fosta Bancă de Date Acaşică - termen arhaic, dar perimat, cunoscut pe întreaga planetă la toate popoarele) precum şi în sufletele noastre. Ne bucurăm că putem pune la dispoziţia cititorilor o parte din aceste file de istorie spirituală, Însoţite de o grafică şi copertă de excepţie, realizate de doamna Angela Paşca, pictoriţă şi graficiană cu

real har, în pictura şi grafica spirituală românească şi universală, care a ţinut în acest fel să contribuie la efectul spiritual al cărţii. Regretatul doctor !Lazăr paşcâ!, fostul preşedinte al Soci~tătii de Antroposofie din România, azi în ceruri, trimite un frumos "Indemn" adresat cititorilor acestei cărţi. Consider că opera antroposofică, spirituală, istorică, a lui Rudolf Steiner continuată în prezent şi în România de această Societate, este benefică, necesară şi conţinutul îndemnurilor preşedintelui ei, foarte potrivit cărţii şi cititorilor. Ne bucurăm că prin această carte vom reuşi să ne cunoaştem mai bine istoria neamului şi o mică parte a făcători lor ei. Ne cerem iertare pentru omisiunea, necesară momentan, a unor locuri în care s-au petrecut unele evenimente, precum şi pentru unele carenţe de calitate a prezentării cărţii, determinate de anumite considerente financiare. În cazul în care cititorii se vor simţi atraşi de subiecte de acest tip, vom continua publicarea unor cercetări de istorie spirituală a trăitori lor buni şi drepţi de pe plaiurile româneşti. Cei care doresc să-şi exprime părerea despre carte, o pot face pe adresa Fundaţiei de Inforenergetică "Sfăntul Apostol Andrei", Calea Văcăreşti nr. 209 bl. 85A ap. 27 S 4, Bucureşti. C. L. C. Claudian Dumitriu Preşedinte al Fundaţiei de Inforenergetică "Sf. Ap. Andrei" Societăţii Române de Radiestezie Societăţii de Inforenergetică

104

105

CUPRINS

Îndemn

...............................................

5

Când timpul se termină...........

7

Hotărâre de destin..................

60

Drumul jertfei........................

74

Acum

a..... . .•. .•. •.• .. ...••.•.....•.

Notele redactiei

96 101

Undeva În munţii României există o piatră căreia localnicii îi spun pe bună dreptate "Patul lui Decebal" ..... 107 106

"

I

" ...Femeile În putere şi cei câţiva băetani ce mai rămăseseră acasă îşi luară arcul şi tolba cu săgeţi pe umeri şi înconjurară grupul, protejându-l. Încet-încet plecară pe drumul bejeniei ..."

108

"

" ...Imagini dragi îi răsăreau în minte: munţi împăduriţi, pline de flori, râuri cu ape limpezi şi printre ele dacii lui..." 109

poieniţe

ALEXANDRA DUMITRIU