Epigonii Mihai Eminescu 502a3

Mitul creatorului : (arte poetice eminesciene) Eminescu a scris foarte multe arte poetice. Prima este “Numai poetul” iar pima postata este “Epigonii”. Prima strofa a poeziei “Numai poetul” il defineste pe Eminescu ca un poet romantic si pessimist, la o vreme in care nu il cunoscuse inca pe Schopenhauer, si alege din filozofia romaneasca acest font mai pesimist, spre deosebire de Cosbuc care descopera fontul optimist. Aceste doua versuri fundamentate sip e antiteza, definesc romantismul eminescian, mai mult aceste versuri ilustreaza si crezul artistic al poetului: “Dumnezeu geniului, m-a sorbit din popor/ Cum soarbe soarele un nour din marea de amar”. Nota pesimista e apoi accentuate prin aliteratie si prin motivul valului. Acesta se reia si in poezia “Dintre sute de catarge”. In aceasta lume, artistul e un predestinate, ii este dat sa atinga nemurirea, idea e accentuate prin adverbul numai : “Numai poetul (…) trece peste nemarginirea timpului” el e asemenea pasarilor care zboara a ceea ce e trecator, asupra valurilor. Exista in poezie si o metafora a creatiei “ramurile gandului”, metafora coalescenta prin care poetul exprima creatia artistic, fiind fictiune, imaginative. “Epigonii “e scrisa mai tarziu, cand deja l-a cunoscut pe Schopenhauer. Despre “Epigonii” se spune ca e arta poetica eminesciana scrisa la 29 de ani dar Maiorescu considera ca “Epigonii” ar contine si o antiteza exagerata. Eminescu intuind parca exigent criticului, cand trimite la revista Convorbiri literare acest poem il insoteste cu o scrisoare in care justifica tocmai aceasta antiteza. Din aceasta marturisire se intelege clar pesimismul poetului, adancita acum prin studiul lui Schopenhauer : “Noi, cesti mai noi, cunoastem starea noastra, santem treji de suflarea secolului, si de aceea avem atata cauza de a ne descuraja”, apoi autorul avertizeaza ca laudele aduse poetilor pasoptisti nu se refera la “meritul intern al operelor”, adica valoarea estetica, ci, la naivitatea “sincera”, la credina lor in idealurile epocii si ale poporului. Geneza poemului : Titlul poemului e preluat din titlul unui roman “Die epigonen” de Karl Immermann sau idea o preia din studiul dedicate folclorului de Schiller, poezia naiva si sentimental, aceasta naivitate a poeziei o descopera si la pasoptistii nostril, situatie care nu se accepta , la el primeaza caracterul esthetic. Cu toate acestea, cei doi oamanei de cultura, Eminescu si Maiorescu, su apropie prin conceptia estetica. Poemul are o structura antitetica, e alcatuit din doua mari secvente. In prima parte poetul evoca [e inaintasii sai, poetii pasoptisit, si prepasoptisit. Partea a doua e o critica a prezentului, Deci poemul e romantic prin structura, dar si prin specii. Reuneste oda si satira. Poemul e romantic si prin tema si prin idei. Romanticii critica prezentul. Crezul artistic al poetului este exprimat in partea a II-a, acolo descoperim doua definitii: a filozofiei si a artei. Penultima strofa are o claritate demna de un poet classic, tonul e didactic, intrebare si raspuns. Strofa e o sinteza a filozofiei idealiste si a conceptiei estetice a lui Eminescu. Ca filozof, Eminescu e idealist, deci platonician, de aceea el defineste filozofia drept “combinarea maiestrita a unor lucruri neexistente”. Platon e creatorul conceptului de idee pura, concept aprofundat apoi de Immanuel Kant. A doua definite a filozofiei : “carte trista si’ncalcita ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra” exprima pozitia agnosticista a poetului, el nu crede in recunoasterea absolutului, e o antiteza verbal. Ideea o exprima si Blaga prin acelasi procedeu al antitezei relaizate prin derivarea cu prefix negativ : “Si tot ce-i neinteles se schimba in neintelesuri si mai mari sub ochii mei”. Dar apropierea de Maiorescu e mai clara in definitia poeziei. Si poezie e definita prin mai multe metafore : “inger palid”, “voluptos joc de icoane”, “strai de purpura si aur peste tarana cea grea”. Ultima smetafora sintetizeaza conceptia estetica a poetului aporpiata de cea a lui

Maiorescu. Eminescu apreciaza mai mult forma, conditiunea materiala a poeziei, eminescu defineste arta drept “strai de purpua”. Si intr-o alta poezie : “Criticilor mei” eminescu exprima aceeasi idee : “Unde vei gasi cuvantul/ Ce exprima adevarul”. In ce priveste scopul artei, Eminescu asemeni lui Maiorescu este schopenhauerian. Potrivit lui Schopenhauer, omul e caracterizat printr-un egoism, sau printr-un concept al sau, vointa oamenilor de a trai, si daca arta prin emotia impersoana il face pe om sa se uite pe sine ca persoana, deci il face sa se elibereze de egoismul cotidian, opera e morala. Si pentru Eminescu, arta il inalta pe om. Apropierea de Maiorescu o intuim si in metafora artei ca joc. Metafora dezvoltata mai tarziu de Ion Barbu in poezia “Joc secund”. Deci si pentru Eminescu arta e o gratuitate, nu are un scop practice, e un joc, dar ramane o manifestare in care artistul isi exprima trairile, acesta este rolul epitetelor : “voluptos joc de icoane”, “glasuri termurate”. Imaginea artistica, vazuta ca o icoana, va fi preluata de Arghezi in “Testament”. Iata ca printr-o singura poezie se poate sustine viziunea lui Eminescu in legatura cu valoarea poeziei eminesciene, si cu referire la legaturile sale cu poezia secolului al XX-lea : “Pe cat se poate omeneste prevedea, poezia secolului al XX-lea va incepe sub auspiciile poeziei lui Eminescu”. Prima metafora surprinde poate nevoia de idealitate, de absolute a poetului, convingere romantica. Eminescu chiar versifica precept filozofice sau aforisme schopenhaueriene. Ptrivit lui Schopenhauer, moartea este unica finalitate a vietii. Puterea de sinteza a lui Eminescu este ilustrata de antiteza : “moartea succeed vietii, viata succeed la moarte”. Ultimul vers reia idea estetica a finalitatii artei, eliberarea de egoismul innascut al omului : “Si pun haine de imagini pe cadavrul trist si gol”. Dar am spus ca partea a II-a este o satira a contemporanilor. Emienscu ii condamna pe scriitori contemporani pentru lipsa idealurilor. Ideea se exprima printr-o metafora de facture popular : “Dumnezeul nostrum umbla” sau prin epitete “simtiri reci”, “inimi batrane”. Aceste epitete sunt uneori in antiteza, unul este paoptist, gerunziu acordat “masti razande”. Apoi ei sunt condamnati si pentru incultura “In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza” sau ii condamna pentru demagogie “Patria noastra-i o fraza”. Eminescu e autorul unor antiteze pronominale ”elea” in poezia de dragoste sau “noi-ei” in “Luceafarul” si “noi-voi” in Epigonii”. Eminescu se incadreaza intre epigone folosind persoana I plural si din modestie cum sunt multi, dar mai cu seama printr-o convingere prin care se exprima mesajul poetului e drama romantica spiritului de geniu care nu se poate desprinde de contingent, pentru ca, spune poetul, societatea are un rol egalizator, unformizator. Poetul exprima idea des in poezia aceasta. In final poetul printr-un gest rhetoric si usor grandilocvent isi ia ramas bun de la aceste pirite ale inaintasilor “Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina/ Toate-s praf… Lumea-i cum este si ca dansa suntem noi”. Enumeratia e o enumeratie de epitete, de antiteze, de metafore, care potrivit lui Schopenhauer toate-s praf. Autorul insista asupra acestei lumi de amar devenita apoi lume de noroi. Poetul de aceea neaga frumusetea idealurilor inaintasilor. Le declara inutile, de aceea pentru a insista asupra ideei foloseste repetita anaforica “Ați luptat luptă deșartă, ați vânat țintă nebună,/Ați visat zile de aur pe-astă lume de amar.”. Poetul are chiar sentimental ca traieste intr-o lume a valorilor rasturnate “O convenție e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;” sau revine “S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;”. Primul emistih e preluat de la un poet obscur, iluminist, Bob Fabian : “S-a intors masina lumii, s-a intors cu capu-n jos.”. dispretul fata de contemporani se exprima prin antiteza trecut-viitor. In prima parte, in oda, ca si in partea a doua, dar numai case refera la inaintesi, Eminescu foloseste cuvantul solemn, cand se refera la contemporani e vulgar, popular. Daca inaintasii aveau “cugetarile regine”, sufletul lor era un

inger, iar inima o lira, contemporanii “carpesc carul cu stele”, “manjesc marea cu valuri” sau exprima raceala, indiferenta lor “cerul nostru0i sur si rece, marea noastra-i de inget”. Cel mai interesant epitet este adjectivul sfant in varianta sa arhaica “ganduri santhe”, nota e usor arhaica “Noi reducem tot la pravul”. Partea I este o oda a scriitorilor prepasoptisti si pasoptisiti, pe care poetul ii cunoscuse din antologia lui Aaron Pumnul, urmas al scolii ardelene, profesorul de romana a lui Eminescu de la Cernauti. De acolo preia poetul inclusiv eventualele greseli. La varsta accea el nu avea inca cultura care l-a facut celebru. Partea I se bazeaza pe o enumeratie cronologica si valorica. Procedeul il va prelua mai tarziu Pillat in poemul “Batranii” reprezantativ pentru poezia traditionalista, deci cei care sunt evocati in strofa a II-a si a III-a sunt poetii prepasoptisiti, ei sunt caracterizati potrivit valorii lor printr-o metonimie, o metafora, un epitet, un vers, doua, trei versuri, si apoi cate o strofa lui Eliade, Bolintineanu, Muresan, Negruzzi, si lui Alecsandri trei strofe. Acesti poeti carora le dedica o strofa sau mai multe Alexandrescu, Blontineanu, Muresan, Negruzzi si Alecsandri sunt si poetii apreciati de Maiorescu. Strofa dedicata lui Negruzzi din nou creeaza inadvertente, pentru ca pasoptistul e cunoscut ca prozator, a scris si poezie, e poate fragmentul din “Aprodul Purice”, dar Stefan cel Mare nu a fost domnul cel tiran si viclean, si atunci cele doua epitete se refera cu siguranta la Alecsandru Lapusneanu. Versul in partea intai este solemn, maiestuos, grandios, versul are o larga respiratie, de aceea autorul va apela si la pleonasme, in timp ce in partea a II-a in satira, versul este sacadat cu numeroase cenzuri.