Religia Evreilor - Iudaismul 413xe

19 RELIGIA EVREILOR IUDAISMUL

In religia evreilor se deosebesc două perioade principale: una pînă la dărîmarea Ierusalimului (an. 70 d. Hr.) şi alta după aceea pînă în vremea noastră. In cea de-a doua perioadă, religia evreilor a suferit unele modificări care nu sînt nicidecum lipsite de interes.

A. pINA LA DARIMAREA IERUSALIMULUI (an. 70) 1. SCHIŢA

ISTORICA

Palestina biblică, în care s-a desfăşurat istoria antică a poporului evreu, se află pe ţărmul răsăritean al Mării Mediterane, avînd în nord munţii Liban, iar către est şi sud întinsele stepe şi deşerturi ale Siriei şi ale Arabiei. Clima Palestinei este caldă şi mai mult uscată. Apele sînt puţine şi cu debit redus. Rîul Iordan, care formează în cursul său lacurile Merom şi Ghenizaret, vărsîndu-se apoi în Marea Moartă, este o adevărată binefacere pentru acest ţinut arid. Bogăţiile naturale ale Palestinei sînt puţine. Un mare avantaj l-a format aşezarea la răscrucea drumurilor care leagă cele trei continente: Asia, Africa şi Europa; drumuri ale caravanelor comerciale şi ale schimburilor culturale, dar şi ale marilor cuceritori: babiloneni, asirieni, egipteni, hitiţi, perşi. In ceea ce priveşte populaţia, pămîntul Palestinei a fost locuit încă din paleolitic. Mai tîrziu, în perioada marilor mişcări de populaţii, s-au scurs pe aici numeroase triburi care veneau dinspre nord şi nord-est, coborind către valea fertilă a Nilului sau stahilindu-se pe ţărmul mării, pe podişuri, pe malurile Iordanului. Aşa au fost: canaaniţii, ararneii, filistenii - aceştia din urmă dînd şi numele Palestinei - şi în BÎtrşit evreii. In istoria veche a evreilor se pot deosebi trei mari perioade: perioada care se întinde de la Avraam pînă la Samuel şi care cuprinde aproape întregul mileniu al IT-lea î. Hr.; regatul (sec. XI-VI î. Hr.) şi perioada dintre exil şi dărîmarea Ierusalimului (597 Hr.70 d. Hr.). î.

a) De la Avraam pînă la Samuel. La începuturile ei, istoria poporului evreu a constat dintr-o serie de emigrări şi peregrinări prin ţinuturile de stepe şi deşerturi dintre valea Eufratului şi valea Nilului. In valea Eufratului, în centrul şi sudul Mesopotamiei, trăiau în mileniul al ITI-lea î. Hr. diferite neamuri semite. Către aceste ţinuturi fertile se îndreptau necontenit alte valuri de semiţi, veniţi din afară, care se mişcau apoi, de-a lungul Eufratului, către Golful Persic.

ISTORIA RELIGIILOR

356

De aici, din oraşul caldeean Ur, Iahve l-a chemat pe Avraam, făgăduindu-i că va ridica din el un popor mare şi că prin el se vor binecuvînta toate neamurile pămîntului (Fac. XII, 2_3)1. La porunca lui Iahve, Avraam a părăsit UruI împreună cu toată casa sa, pornind spre Canaan, pămîntul făgăduit lui şi urmaşilor lui. După peregrinări care i-au dus pînă în valea Nilului, în Egipt, ei s-au stabilit în Canaan către sfîrşitul secolului al XIX-lea Hr.2 . Aici, noii veniţi au început să fie numiţi evrei (Fac. XIV, 13), nume care însemna probabil "nomazi", "emigranţi". O nouă migraţie îi duce din nou în Egipt, unde se înmulţesc şi prosperă în timpul anarhiei şi al dominaţiei hicsoşilor (1730-1562 Hr.), probabil ei înşişi semiţi sau semitizaţi. Alungarea hicsoşilor din Egipt a fost urmată însă de violente persecuţii îndreptate împotriva evreilor, persecuţii care aveau să ducă la emigrarea lor şi la întoarcerea în Canaan. Ieşirea evreilor din Egipt după 5-6 secole (430 de ani după Biblie, leş. XII, 40) a avut loc probabil în secolul al XIII-lea î. Hr., în' timpul celei de a XIX-a dinastii de faraoni. Sub conducerea lui Moise, evreii au trecut în mod miraculos Marea Roşie, scăpînd de armatele egiptene care îi urmăreau şi rătăcind apoi prin deşert timp de 40 de ani, în drumul lor spre Canaan. Este timpul cînd se formează o nouă generaţie, străină de unele influenţe nocive suferite de părinţii lor. Acum populaţiile dezbinate ieşite din Egipt se contopesc Într-un popor unitar, conştient de chemarea sa ca "popor ales", şi se pun bazele teocraţiei ehraice prin legile promulgate de Moise şi rezumate în Decalog (leş. XX, 1-17). Sub conducerea lui Iosua, evreii cuceresc Canaanul, după aproximativ şapte ani de lupte grele. In urma cuceririi acestui teritoriu, se produc în viaţa triburilor evreieşti mari transformări. De la viaţa de păstori nomazi, evreii trec treptat la agricultură şi la viaţa sedentară. In ceea ce priveşte organizarea politică, dacă greutăţile vieţii în pustiu şi nevoile luptei pentru cucerirea Canaanului au impus unirea triburilor într-un singur popor, aşezarea în pămîntul făgăduinţei, dezvoltarea economică şi bunăstarea care i-a urmat au avut drept consecinţă dezbinarea evreilor şi slăbirea conştiinţei de unitate etnică. Cele 12 triburi ale evreilor îşi au acum fiecare teritoriul său şi se dezvoltă deosebit, conform condiţiilor speciale şi intereselor proprii. In afară de toate acestea, evreii încep să sufere şi influenţa canaaniţilor, incontestabil superiori în ce priveşte civilizaţia materială şi cultura, Această influenţă se face simţită nu numai pe plan economic şi cultural, ci şi pe plan religios, cu toată superioritaî.

î.

1. Comentînd conţinutul acestor versete, Mircea Eliade scoate în evidenţă caracterul special al chemării lui Avraam faţă de tot ce se poate întîlni în religiile Orientului Apropiat din mileniul al II-lea Hr. Este vorba de "mesajul personal al lui Dumnezeu şi urmările acestui mesaj. Fără să fie invocat în prealabil, Dumnezeu se revelează unei fiinte omeneşti şi îi face o serie de cereri urmate de făgăduieli uimitoare" lHistoire, 1, p_184). 2. Cu privire la această epocă îndepărtată şi prea puţin cunoscută din istoria evreilor, renumitul arheolog z Andre Parrot spune: "în rezumat, tot ce ştim despre epocă şi mediu, datorită documentării istorice şi arheologice, extrabiblice, se acordă perfect cu tradiţia biblică consemnată în Geneză" (Abraham et son temps, Delachaux & Niestle, Neuchâtel, 1962, p_ 84 - BIT). Cf. Pr. Atanasie Negoiţă, Istoria poporului Bibliei după cercetările mai noi, în ,,Mitropolia Banatului"; XI (1961), nr. 7-12, p. 2237; idern, Cadrul istoric al Bibliei, în ,,Mitropolia Banatului", XIX (1969). nr. 9-10, p.630-641. î,

RELIGIA EVREILOR. IUDAISMUL

357

tea evreilor din acest punct de vedere sau tocmai din cauza acestei superiorităţi. Religia canaaniţilor, plină de senzualism, cu sărbătorile ei zgomotoase însoţite de muzică şi dans, cu sacrificii spectaculoase şi prostituţia socotită sacră, i-a atras pe evrei. S-a ajuns astfel la un sincretism religios, la o religie populară, în cadrul căreia evreii îşi împărţeau adoraţia între Dumnezeul părinţilor lor şi zeităţile canaanite. Salvarea din această situaţie aveau soo încerce mai întîi judecătorii. Aceştia, concentrind în mîna lor puterea militară şi judecătorească, dar şi pe aceea de şefi religioşi, au reuşit să unească triburile mai întîi în lupta împotriva canaaniţilor, care ocupau încă oraşele şi principalele puncte strategice, apoi împotriva filistenilor, din ce în ce mai primejdioşi. De asemenea, din punct de vedere religios, judecătorii au reuşit să menţină în rîndurile poporului amintirea legămîntului lui Avraam cu Iahve, reînnoit apoi pe muntele Sinai, şi conştiinta evreilor ca popor al lui Iahve. Activitatea judecătorilor a fost însă temporară. Ei au apărut în momente de primejdie politică, piersîndu-şi apoi autoritatea, iar triburile revenind la vechea lor autonomie. Anarhia politică, incursiunile populaţiilor din afară şi mai ales primejdia pe care o prezentau filistenii au făcut necesară unirea triburilor într-un stat, sub conducerea unui rege. b) Regatul: Adevărata unitate politică se realizează prin întemeierea regatului, parţial sub Saul, apoi înglobînd toate triburile sub David şi Solomon. Sub David (c. 1013-973 î. Hr.), evreii îi înfrîng definitiv pe filisteni şi cuceresc Ierusalimul, care va deveni centrul politic şi religios al statului teocratic. Teritoriul Palestinei atinge acum cea mai mare întindere a sa. Solomon (c. 973-933 î. Hr.) continuă opera tatălui său, întărind unitatea statului şi desăvîrşind sistemul de apărare. De asemenea, el stabileşte o nouă organizare istrativă şi pune bazele unui larg schimb comercial cu ţările vecine. Dar numele lui Solomon este legat mai ales de construirea templului din Ierusalim. După moartea lui Solomon începe declinul politic al evreilor. Statul unitar se împarte în două regate (c. 926 Hr.), al lui Iuda şi al lui Israel, în permanentă luptă între ele şi cu popoarele vecine. Frămîntările interioare contribuie şi ele la slăbirea continuă a celor două state, care se vor prăbuşi sub loviturile marilor imperii vecine. Cel dintîi cade Israelul (721 î. Hr.), cucerit de Sargon al IT-lea,regele Asiriei. Un mare număr de israeliţi sînt deportaţi în Mesopotamia, iar teritoriul cucerit este colonizat cu o populaţie adusă din afară; ceea ce va avea drept rezultat un mare amestec de populaţii şi de credinţe religioase. In anul 597 este cucerit şi regatul lui Iuda de către Nabucodonosor al IT-lea, regele Babilonului. In anul 586 î. Hr., Ierusalimul este distrus şi cea mai mare parte a iudeilor sînt deportaţi la Babilon3 . î.

c) De la exil pînă la dărîmarea Ierusalimului. Perioada exilului a însemnat pentru iudei un lung şir de suferinţe materiale şi morale, dar şi începutul unei renaşteri religioase, care a fost mai ales opera profeţilor, a acelui "duh nou" (lez. Xl, 19) adus de profeţi. Prăbuşirea celui de-al doilea Imperiu babilonean sub loviturile militare ale perşilor (538 Hr.) şi expansiunea acestora în tot Orientul Apropiat vor schimba situaţia politică a iudeilor. Palestina intră sub dominaţie persană, iar iudeii din exil se întorc în patrie. Revenirea din exil s-a făcut în trei etape, între anii 538 î. Hr. şi 398 Hr. Cei î.

î.

3. Andre Parrot, Babylone et l'Ancien Testament, Delachaux & Niestle , NeuchâtelParis, 1956, 141 p. (BIT).

ISTORIA RELIGIILOR

358

repatriaţi s-au aşezat în ludeea, pe un teritoriu restrîns în jurul Ierusalimului, formînd o comunitate religioasă, în locul vechii comunităţi etnice şi politice. Micul stat iudeu creat sub dominaţie persană cunoaşte o scurtă perioadă de restaurare. Se reconstruieşte templul şi se refac zidurile Ierusalimului, se restabileşte cultul central organizat. Dominaţia persană este înlocuită curînd de cea egipteană, apoi de cea siriană şi greco-macedoneană (332 î. Hr.). Prin dezmembrarea imperiului lui Alexandru cel Mare, Palestina va intra în statul elenistic al Seleucizilor. Persecuţiile îndreptate împotriva iudeilor de Antioh al IV-lea Epifaniu (175-163 î. Hr.), care a încercat să distrugă monoteismul şi să elenizeze cu forţa pe iudei, au provocat însă lupta de eliberare a acestora. Sub conducerea Macabeilor, se obţine independenţa politică şi are loc o nouă restaurare religioasă: templul, profanat de sirieni, este purificat şi cultul restabilit. Se reface regatul, dar acesta va avea o viaţă scurtă. In anul 63 î. Hr. începe dominaţia romană, exercitată mai întîi prin păstrarea regilor locali, apoi prin sistemul procuratorilor. Iudeii reiau lupta de eliberare, care va culmina cu războiul dintre anii 66 şi 70. Iudeii sint înfrînţi. In anul 70 Ierusalimul este distrus, iar templul ars. 2. IZVOARE Ca şi celelalte religii, religia evreilor este studiată pe baza izvoarelor arheologice şi a celor scrise. Cele dintîi, studiate în cadrul arheologiei biblice, cuprind rezultatele cercetărilor efectuate nu numai pe teritoriul Palestinei, ci şi pe teritoriile ţărilor vecine, cu care evreii au avut legături: Mesopotamia, Egiptul, Fenicia4 . Aceste izvoare sînt preţioase prin vechimea lor şi prin faptul că ele confirmă şi ilustrează datele din Biblie. Sînt însă puţine şi se referă mai mult la vechile populaţii ale Palestinei, decît la evrei. Aşa că numai în chip indirect aflăm din ele cîte ceva despre viaţa religioasă a evreilor. Izvoarele scrise, în afară de Biblie, sînt de asemenea sărace , Ele cuprind cîteva inscripţii, corespondenţă, documente diplornatice , unele scrieri cu caracter istoric, între care în primul rînd scrierile lui Iosif Flaviu (c. 37-95), Antichităţi iudaice şi Războiul iu.daic'", precum şi cele filosofice ale lui Filon din Alexandria (c. 25 î. Hr.-c. 40 d. Hrl. Trebuie amintite aici, pentru noutatea şi valoarea lor, faimoasele manuscrise de la Marea Moartă, din secolele 11-1 î. Hr., descoperite în grotele de la Qumrân, Murabba 'at şi Khirbet al Mird, despre care s-a scris mult în lumea întreagă şi la noi în ţară 7. 4. VI. Prelipceanu, Textele din Ras Şamra şi raportul lor cu Vechiul Testament, în "Candela", L-LII (1939-1941), p. 538-567 şi extras (BA, BIT). 5. Flavius Josephe, Histoire ancienne des [uifs et La guerre des [uifs contre les Romains 66-67 ap: J.-C., trad. A. Lidis, Paris, 1968-1973, XXVI+954 p. (BIT). 6. J. Danielou, Philon d'Alexandrie, ed. a IV-a, A. Fayard, Paris, 1958, Avant· Propos, p. 7 (BA). 7. încă din anul 1962 se puteau număra 4459 de titluri de lucrări despre descoperirile de la Marea Moartă. Bibliografia mai veche la: Pr. praf. Grigorie Marcu, Lumină de la răsărit. Zece ani de la descoperirea manuscriselor străvechi din depresiunea Mării Moarte, în "Studii Teologice", X (1958), nr. 1-2,p. 126-136;Pr. Sabin Verzan, Cronologia manuscriselor de la Marea Moartă, în "Studii Teologice", XII (1960), nr. 1-2, p. 40-59; 1. Săbăduş, Descoperirile de la Marea Moartă şi raportul lor cu Noul Testament, în "Studii Teologice", XVII (1965), ne. 3-4, p. 219-240.

RELIGIA EVREILOR. IUDAISMUL

359

Dar cel mai preţios izvor, nu numai pentru cunoaşterea religiei evreilor, ci şi pentru istoria lor, îl reprezintă fără îndoială acele cărţi recunoscute de evrei şi de creştini ca fiind revelate'' şi care formează Biblia, Sfînta Scriptură. In Biblie, Vechiul Testament, care ne interesează îndeosebi pentru istoria evreilor şi a religiei lor", cuprinde cărţile sacre scrise înainte de venirea Mîntuitorului. Canonul iudaic, fixat probabil în timpul lui Ezdra, după întoarcerea iudeilor din exil, cuprinde 39 de cărţi. Biserica Ortodoxă şi protestanţii menţin acelaşi număr de cărţi canonice ale Vechiului Testament, aşa cum s-a transmis dealtfel prin Sfinţii Părinţi. Biserica Romano-Catolică, pe baza hotărîrilor Conciliului de la Trident, numără 46 de cărţi. După sinodul iudaic de la jamnia (c.90-100); care se pare că a închis în mod oficial canonul iudaic, Biblia cuprinde următoarele colecţii de cărţi: Legea (Torăh], formată din cele cinci cărţi ale lui Moise (Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul), cuprinde o serie de texte legislative prezentate în contexul istoric al principalelor evenimente prin care au trecut evreii de la Avraam pînă la moartea lui Moise. Profeţii [Nebni'îm}, colecţie care cuprinde, după canonul iudaic, aşa-numiţii profeţi anteriori (Iosua, Judecătorii, Regii) şi profeţii posteriori, împărţiţi în profeţi mari (Isaia, Ieremia, lezechiel) şi profeţi mici (Osea, Amos, Miheia, loil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi). "Scrierile" (Kethubhim, "celelalte"), colecţie din care fac parte toate celelalte cărţi canonice ale Vechiului Testament, unele cu conţinut istoric (Cronici, Ezdra, Neemia) sau profetic (Daniel), iar cele mai multe cu conţinut sapienţial sau poetic. Vechimea acestei împărţiri este confirmată şi de cărţile Noului Testament, în care se vorbeşte despre ,,Moise şi prooroci" (Luc. XXIV, 27) sau despre ,,Legea lui Moise, prooroci şi psalmi" (Luc. XXIV, 44). In ceea ce priveşte limba Vechiului Testament, acesta este scris în cea mai mare parte în limba ebraică, afară de cîteva mici fragmente scrise în limba aramaică. Scrierea folosită a fost alfabetul consonantic fenician, care a trecut însă printr-o serie de transformări. In cele din urmă, în Palestina s-a introdus aşa-numita scriere pătrată, adusă de iudei din Mesopotamia şi în· care au fost transcrise treptat toate cărţile sacre ale canonului iudaic. Din numeroasele studii cu privire la descoperirile de la Marea Moartă şi în special la esenieni, publicate de Pr. Atanasie Negoiţă şi de orientalistul Const. Daniel în diferite reviste străine şi româneşti (mai ales cele ale BisericiiOrtodoxe Române), am identificat 20 de titluri pe seama celui dintîi şi 14 pe seama celui de-al doilea. Este o contribuţie substanţială, care merită să fie remarcată. Ar fi însă fastidios să înşirăm aici titlurile acestor studii cu locul şi anul apariţiei. Din bibliografia străină mai nouă menţionăm numai: H. Bardtke (ed.}, QumranProbleme. Vortrăge des Leipziger Symposions liber Qumran-Probleme vom 9. bis 14 Oktober 1961. Akademie-Verlag, Berlin, 1963, VIlI+369 p. (BA); R. de Vaux, Les Manuscrits de la Mer Marte, în voI. Bible et Orient, Les Ed. du Cert, Paris, 1967, p. 317375 (BIT). 8. VI. Prelipceanu, Inspiraţia Sfintei Scripturi, în "Ortodoxia", XII (1962), nr, 4, p.463-488. 9. Idern, Importanţa Vechiului Testament, în "Candela", XLVIII (1937), nr. 1-2, p. 116-140 (BIT, extras BA).

360

ISTORIA

3. RELIGIA

RELIGIILOR

EVREILOR

Deşi religia evreilor a urmat foarte de aproape linia dezvoltării istorice a acestui popor, totuşi, din punct de vedere religios, se poate vorbi de patru perioade în loc de trei, şi care sînt în acelaşi timp patru etape ale revelaţiei: perioada patriarhilor, în care are loc chemarea lui Avraam; perioada exodului, dominată de personalitatea lui Moise şi în care se pun bazele teocraţiei; perioada profeţilor, a căror activitate începe încă din timpul regalităţii şi se va întinde pînă tîrziu, după revenirea iudeilor din exil, şi, în sfîrşit, iudaismul, în care iudeii întorşi din captivitatea şi se transformă intr-o comunitate religioasă.

bahilonică

se adună în jurul Ierusalimului

a) Perioada patriarhilor. Istoria religiei evreilor începe deci cu chemarea lui Avraam, ales de Dumnezeu din mijlocul populaţiilor semite, politeiste şi idolatre, care trăiau în oraşul caldeean Ur din sudul Mesopotamiei. Această chemare a însemnat şi începutul revelaţiei, care va continua în timpul migraţiei către Canaan şi care va fi primită apoi de urmaşii lui Avraam, Isaac şi Iacov. Adevărurile revela te sînt puţine şi simple, dar ele reprezintă germenul înaltelor descoperiri care vor urma. Desigur, nu se poate vorbi de o teologie a epocii patriarhale, ci numai de cîteva învăţături esenţiale, fundamentale. Principala trăsătură caracteristică este monoteismul. Dumnezeul lui Avraam, apoi al lui Isaac şi Iacov, este unic. El este desemnat prin termenul ebraic EI şi prin derivatele sale Elohoh şi Elăhirn. Acest termen se întîlneşte la majoritatea popoarelor semite şi înseamnă Dumnezeu, divinitate, avînd în acelaşi timp şi sensul de "puternic", ,,atotputernic" 1 o. Forma de plural Elohim, mult discutată, reprezintă un plural de maiestate, care, de cele mai multe ori, este însoţit de atribute şi verbe la singular. Denumirea EI este însoţită uneori de un determinativ, care se referă fie la un loc de cult anume, fie la atributele divinităţii, fie la unele fapte Il. In ceea ce priveşte raporturile dintre divinitate şi om în epoca patriarhală, acestea sînt precis reglementate, luînd forma unui contract, a unei alianţe solemne (berîth) între Dumnezeu şi Avraam (FaC. XV, 18). Dumnezeu intervine necontenit în viaţa aleşilor Săi: îi călăuzeşte în drumurile lor, îi apără de primejdii, pedepseşte răul şi răsplăteşte binele, comunică direct cu ei prin teofanii şi prin vise. Omul, la rîndul său, se manifestă viaţă curată şi prin împlinirea riturilor.

prin

Morala patriarhală reiese limpede din cartea Facerii. Omul îi datorează lui Dumnezeu, în cadrul legămîntului încheiat cu Avraam, ascultare şi respect. Dumnezeu pedepseşte pe cei răi (Fac. xxxvrn, 7) şi îi apără pe cei drepţi (Fac. XVIII, 23-33). Curăţenia inimii şi nevinovăţia sînt de asemenea răsplătite (Fac. XX, 4-7), dreptatea şi generozitatea lăudate (Fac. XX, 14-18), adulterul, prostituţia şi păcatele contra firii sînt condamnate şi pedepsi te grav. Familia este privită aproape ca o instituţie sacră; ea are

10. Septuaginta îl traduce prin 1TaJJTOKpaTwp. 11. Astfel, Dumnezeul patriarhilor este numit: El-Beth-el ("Dumnezeu din Bethel ", Fac. XXXI, 13), El-shaddaj ("Dumnezeu atotputernic", Fac. XXVIII, 3; leş. VI, 3), El-olam ( ••Dumnezeu cel veşnic", Fac. XXI, 33), El-elyon ("Dumnezeu cel prea-înalt", Fac. XIV, 18), El-roi (••Dumnezeu atotvăzător", Fac. XVI, 13).

RELIGIA

EVREILOR.

IUDAISMUL

361

origine divină şi este creată de Dumnezeu monogamă (Fac. II, 24). Femeia este respectată şi îşi are drepturile ei. Este isă însă poligamia şi practicată chiar de patriarhi (Fac. XVI, 1-4; XXV, 1). De asemenea, sclavia nu este interzisă. Ba chiar şi minciuna este uneori justificată (Fac. Xll, 13; XX, 2) şi înşelătoria tolerată (Fac. XXVII). Acestea însă îşi găsesc explicaţia în stadiul primitiv de dezvoltare în care se găseau evreii, în convieţuirea cu celelalte popoare şi în influenţele inevitabile ale unora asupra altora. Revelaţia începe să germineze în împrejurări sociale, politice, culturale şi religioase care erau ale lumii de atunci şi ale timpului respectiv. Cultul din vremea patriarhilor este asemănător în multe privin ţe cu ceea ce întîlnim la popoarele vecine. Astfel, locurile de cult erau în aer liber) cu altare simple sau însemnate cu pietre (Fac. XII, 7-8). In peregrinările continui cu turmele lor, în stadiul de civilizaţie în care se găseau şi în împrejurările de viaţă în care trăiau, evreii nu aveau cum să înalţe sanctuare. Locurile de cult erau legate de obicei de teofanii, aşa cum s-a întîmplat de exemplu cu piatra pe care Iacov a ridicat-o la Betel şi pe care el însuşi a numit-o "casa lui Dumnezeu" (Fac. XXVIII, 18-19,22). In ceea ce priveşte săuîrşitorii cultului, nu se poate vorbi în perioada patriarhală de un sacerdoţiu organizat. Actele de cult erau săvîrşite de capul familiei, care împlinea astfel funcţia de preot. Ca rituri, evreii chemau numele lui Dumnezeu, se rugau (Fac. XX\' , 21), se prosternau (Fac. XXIV, 52), făceau lihaţii şi ofrande şi aduceau sacrificii de animale. însuşi legămîntul pe care Dumnezeu îl încheie cu Avraam este pecetluit în mod solemn printr-o jertfă (Fac. XV, 9-10). Sacrificiul omenesc însă, atît de mult practicat în acea vreme la alte popoare, este oprit de Dumnezeu (Fac. XXII, 12--13). Un rit practicat de majoritatea popoarelor semite, dar care capătă altă semnificaţie la evrei, este circumciziunea, care devine semnul distinctiv al alianţei dintre Dumnezeu şi poporul Său ales. Sensul circumciziunii este deci profund religios la evrei. Eshatologia epocii patriarh ale este vag exprimată în cartea Facerii. Dar, dacă nu găsim aici o doctrină bine precizată, actele de cult şi unele referiri indirecte duc la concluzia că exista totuşi credinţa în nemurire şi chiar intr-o răsplată a faptelor din viaţa pămîntească. In cadrul legămîntului încheiat de Dumnezeu cu Avraam, acestuia i se făgăduieşte: ,,Iar tu vei trece la părinţii tăi în pace" (Fac. XV, 15). Moartea însăşi nu este o dispariţie totală, ci o "trecere" la părinţi, o "adăugare" la propriul popor (Fac. XXV, 8,17).

b) Perioada exodului: Lunga perioadă egipteană din istoria poporului evreu este aproape complet necunoscută, deoarece Biblia nu ne-a transmis decît foarte puţine ştiri. Se poate deduce însă că urmaşii patriarhilor au reuşit să păstreze depozitul sacru al revelaţiei şi amintirea vie a legămîntului încheiat de Iahve cu Avraam. Odată cu ieşirea evreilor din Egiptl2 , începe să se desfăşoare prodigioasa activitate a lui Moise, cu care revelaţia intră intr-o etapă superioară. Dumnezeu se arată lui Moise 12. După îndelungi controverse, cercetătorii sînt în general de acord cu fixarea datei exodului pe la 1230 î. Hr., sub faraonul Menephtah (E. Drio ton , La date de L'Ex o de, în La Bible et I'Orient, Traveaux du premier Congres darcheologie et d'orientalisme

ISTORIA

362

RELIGIILOR

pe muntele Horeb (leş. III, 1-2), descoperindu-se celui nou chemat ca ,,Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov" (leş. III, 6) şi dezvăluindu-şi pentru prima dată numele: ,,Eu sînt Cel ce sint" (leş. IIl, 14). Este cuvintul ebraic Iahve, care va deveni numele propriu al Dumnezeului lui Israel. Într-o nouă teofanie, Dumriezeu va reveni asupra acestui nume, precizînd chiar că lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov li s-a descoperit ca El-Şaddaj, ca Dumnezeu Atotputernic, dar că acestora nu li s-a făcut cunoscut cu numele Său de Iahve (leş. VI, 2_3)13 . Prin toate acestea se subliniază atît continuitatea revelaţiei începută prin Avraam, cît şi trecerea acestei revelaţii pe o treaptă superioară. Descoperirea numelui lui Dumnezeu reprezintă şi începutul unei noi perioade în istoria religioasă a evreilor: religia patriarhilor devine acum religia lui Iahve, iar Iahve devine Dumnezeul lui Israel. Misiunea încredinţată de Dumnezeu lui Moise are trei aspecte: scoaterea evreilor din robia egipteană, unificarea şi organizarea lor pentru a forma poporul ales al lui Iahve şi, în sfîrşit, călăuzirea acestui popor către Canaan, către pămîntul făgăduit, în care trebuia împlinită înalta sa menire. Constituirea poporului lui Iahve se va face pe baze teocratice, Dumnezeu însuşi fiind conducătorul poporului Său ales. Alianţa încheiată cu Avraam trece pe o treaptă superioară şi este minuţios reglementată. Pe muntele Sinai, în noi şi repetate teofanii, Moise primeşte de la Iahve legislaţia, mai întîi în forma concentrată a Decalogului (leş. XX, 1-17), apoi în forma amplificată şi amănunţită cuprinsă în aşa-numita "Carte a legămîntului" (leş. XXIV, 7). Ideea de Dumnezeu este precizată şi aprofundată în perioada exodului. Descoperirea numelui lui Iahve, fără să reprezinte o definire a lui Dumnezeu, care rămîne inefabil, exprimă totuşi veşnicia , transcendenţa, omniprezenţa divină. Iahve este unicul Dumnezeu ("Să nu ai alţi dumnezei afară de mine !", leş. XX, 3) şi nu numai al lui Israel, ci şi al întregii lumi (,Al meu este tot pămîntul", leş. XIX, 5). Moise precizează din nou acest lucru la sfîrşitul activităţii sale, cînd spune poporului său, înainte de intrarea în Canaan: ,,Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pămînt şi nu mai este altul afară de El" (Deut. IV, 39), iar în altă parte: ,,Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn" (Deut. VI, 4). Pentru a feri poporul ales de idolatria care îl ameninţa, Iahve interzice orice reprezentare, nu numai a divinită ţii, ci chiar şi a obiectelor materiale şi a animalelor (leş. XX, 4). Aşa cum se revelează în timpul exodului, Iahve este nu numai puternic, "cu mînă tare" şi "cu braţ înalt" (leş. XIII, 3; Deut. IV, 34), ci şi "iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri" (leş. XXXIV, 6-7).

biblique, PUF, Paris, 1955, p. 49 - BA). Cf.: Pr. At. Negoiţă, Cronologia biblică, În "Glasul Bisericii", XXXIII (1974), nr , 3-4, p. 262; Gh. D. Burtan, Eliberarea poporului evreu din robia egipteană în cercetările istorice şi arheologice mai noi, în "Glasul Bisericii", XXXIV (1975), nr. 5-6, p. 551. 13. Un studiu aprofundat asupra numelui divin Iahve: J. Kinyongo, Origine et signijication du nom bibliques (Ex.III, p. (BA).

a

divin Yahoe la lumiere de rec ents trauau x et de traditions semitico13-15 et VI, 2-8), Peter Hanstein Verlag CMBH Bonn, 1970, XX+152

RELIGIA

EVREILOR.

IUDAISMUL

363

Morala perioadei exodului este înaltă, bine precizată şi reglementată prin acel cod moral care este Decalogul'" şi prin toate celelalte prescripţii morale ale lui Moise. Dumnezeu cere de la poporul Său ales dreptate şi milă faţă de străin (,,să-I iubiţi ca pe voi înşivă", Lev. XIX, 34; "să nu-l strîmtorezi, nici să-I apeşi", leş. XXII, 21), faţă de robi ("să nu dai pe rob în mîinile stăpînului său" şi ,,să nu-l strîmtorezi", Deut. XXIII, 15-16), faţă de toţi cei neajutoraţi, săraci, orfani, văduve (Deut. XXIV, 19-21). In ceea ce priveşte morala familială, deşi poligamia se menţine în continuare, sînt ocrotite femeile, este păzită fidelitatea conjugală, copiii trebuie crescuţi în frica de Dumnezeu şi respectarea legilor morale. Morala socială este la evrei încă de pe acum superioară faţă de tot ce se poate întîlni În celelalte religii ale antichităţiil5. Sclavul nu poate fi omorît de stăpînul său, iar orice vătămare a sclavului prin lovire este urmată de eliberarea acestuia (leş. XXI, 2627). Sclavul de acelaşi neam trebuie eliberat în anul al şaptelea, fără plata unei răscumpărări (leş. XXI, 2). Judecătorilor li se cere aplicarea dreaptă a legilor, fără părtinire, atît pentru fraţi cît şi pentru străini, pentru cel mare şi pentru cel mic, pentru că ,Judecata este a lui Dumnezeu" (Deut. 1, 16-17). Camăta este interzisă Între evrei, iar haina luată zălog de la sărac trebuie înapoiată pînă la asfinţitul soarelui, căci ,,in ce va dormi el ?" (leş. xxn, 25-27). Sînt oprite de asemenea omorul, furtul, adulterul, mărturia falsă şi chiar rîvnirea bunurilor altuia. Valoarea acestor legi morale este astfel apreciată de Moise însuşi: "Este vreun popor IV, 8).

mare care să aibă astfel de aşez ăminte

şi legi drepte '!" (Deut.

Cultul este rînduit În perioada exod ului pînă În cele mai mici amănunte. Apare un sacerdoţiu bine organizat, preoţii (kirhanim] Îndeplinind în primul rînd rolul de mijlocitori între om şi Dumnezeu şi de Îndrumători spirituali ai credincioşilor. Ei sînt însă ~i săvirşitorii cultului public, cei ce aduc ofrandele şi sacrificiile. Începînd chiar din timpul lui Moise, preoţii vor fi aleşi numai din rîndurile membrilor tribului lui Levi. Cu toate greutăţile create de rătăcirea prin deşert, evreii au acum un sanctuar, Cortul adunării, precum şi obiecte de cult, cel mai important fiind Arca alian ţei sau Chivotul Legii, care nu este o reprezentare a lui Dumnezeu, ci semnul văzut al alianţei (berith) dintre Iahve şi Israel16 . In Chivotul Legii, construit după indicaţiile amănunţite

14. VI. Prelipceanu, Decalogul, lege morală universală şi permanentă, în ,.Mitropotia Moldovei şi Sucevei", XXXII (1956), nr. 5, p. 246-258; M. Chialda, Îndatoriri moralsociale după Decalog, în ••Studii Teologice" , VIII (1956), nr. 9-10, p. 603-621; Gh. Bogdaproste, Cinstirea aproapelui după Decalog, În ••Studii Teologice", XXI (1969), nr. 9-10, p. 699-714. 15. VI. Pretipceanu, Probleme sociale în Vechiul Testament, În ••Studii Teologice", 1 (1949). nr. 1-2, p. 55-68; idern , Viaţa religios-morală după concepţia Vechiului Testament, în ••Mitropolia Olteniei", XIX (1962), nr. 5-6, p. 271-283; At. Negoiţă, Instituţii sociale în' Vechiul Testament, în ••Studii Teologice", II (1950), nr. 9-10, p. 569-589; V. Caloianu, Datoriile faţă de aproapele după Legea Mozaică, în ••Studii Teologice", XXVII (1975), nr. 1-2, p. 109-115. 16. Un studiu aprofundat asupra ideii de ••Alianţă" în iudaismul din ultimii 250 de ani înainte de venirea Mîntuitorului: Annie Jaubert, La notion d'Alliance dans le [u daisrne aux ab ords de 1'ere chretienne, Ed. du Seuil, Paris, 1963, 542 p. (BA).

ISTORIA

364 ale lui Iahve, se păstrau

tablele Legii. Cortul adunării,

care era portativ,

RELIGIILOR

şi Arca alianţei

au însoţit poporul evreu în toate rătăcirile sale prin pustiu şi de asemenea în Canaan. In cadrul cultului se aduceau ofrande de obiecte şi sacrificii de animale, care erau înjunghiate şi arse pe rug. Se instituie Sabatul (ShabfJth) ca zi de odihnă, de care se bucură şi sclavii şi chiar vitele. Ziua a şaptea este însă, în acelaşi timp, ziua pe care Domnul însuşi a binecuvîntat-o şi a sfinţit-o (leş. XX, 11), ziua pe care oamenii trebuie să o consacre lui Dumnezeu: ,,Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti", căci "este odihna Domnului Dumnezeului tău" (leş. XX, 8,10). Sînt organizate, de asemenea, sărbători publice anuale, cea mai solemnă fiind Pastile sau Sărbătoarea azimelor, în care se comemora ieşirea din Egipt (leş. XXlll, 15). Se sărbătorea începutul primăverii prin jertfirea unui miel şi consumarea de azimă timp de şapte zile. Din toate acestea reiese importanţa deosebită a perioadei exodului, pe care o putem numi tot atît 'de propriu şi perioada mozaică, datorită rolului covîrşitor pe care l-a avut Moise. Poporul evreu, format prin unirea celor 12 triburi, are acum o religie proprie, cu dogme bine precizate , cu instituţii religioase, cu un sacerdoţiu constituit, cu sărbători şi cu un cult bine organizat, din care unele elemente au trecut şi în cultul creştin 17. Toate acestea vor face posibilă evoluţia religioasă care a urmat. c) Perioada profeţilor. Activitatea profeţilor18 se întinde de fapt pe aproape întreaga istorie a poporului evreu. Pentru că, în sensul cel mai larg al cuvîntului, şirul profeţilor începe cu Avraam, cel dintîi transmiţător al revelaţiei, şi se încheie cu Sfîntul Ioan Botezătorul, care va pregăti "calea Domnului" (Mat. III, 3)19. Profetismul ebraic este un fenomen cu totul deosebit în istoria religioasă a omenirii, el reprezentînd ultima treaptă a revelaţiei vechi-testamentare, Înainte de revelaţia desăvîrşită făcută prin însuşi Fiul lui Dumnezeu. In ceea ce priveşte religia profeţilor, aceasta este fără îndoială mai bogată şi mai profundă decît aceea a patriarhilor sau a lui Moise. ideea de Dumnezeu este dezvoltată de profeţi, care pun acum accentul pe universalism. Iahve nu mai este Dumnezeul unic al lui Israel, ci unicul Dumnezeu, în sensul absolut al acestui cuvînt20 . Acei "alţi dumnezei", despre care se mai vorbeşte încă în epoca exodului şi de care Moise căuta să-i apere pe 17. V. Chiţ u, Raportul dintre cultul Vechiului Testament şi cultul creş tin, în "S·tudii Teologice ", XIII (1961), nr. 5-6, p. 297-320; Gh. Bogdaproste, Elemente din cultul mozaic în cultul creş tin, în "Studii Teologice", XXII (1970), nr. 9-10, p. 723739. 18. Termenii folosiţi în Vechiul Testament pentru a desemna înalta misiune a profetului sînt mai întîi roeh sau hozeh, apoi nabhi, cei doi dintîi cu sensul de "cel ce vede" ceea ce este ascuns, vizionar, iar cel de-al treilea, nabhi, care cu vremea va lua locul celorlalţi, cu sensul de "cel ce vesteşte", "cel ce vorbeşte" în numele Domnului. Profetul era deci vestitorul, crainicullui Iahve, "grăitor din partea lui Dumnezeu" (leş. IV, 16). 19. Profeţii sînt împărţiţi, pentru a fi mai uşor studiaţi, în profeţi "vechi" şi profeţi "noi" sau "scriitori", aceştia din urmă lăsîndu-ne profeţii scrise. De asemenea, după epoca în care au trăit, putem deosebi profeţii anteriori captivităţii, profeţii din timpul captivităţii babilonice şi cei de după captivitate. 20. Profeţii secolului al VIII-lea î. Hr., spune A. Lods, o somitate în materie, ,,au pus bazele, pentru prima dată în istoria lumii, unei religii universaliste " (Israel des origines au milieu du VI/l-e siecle, La Renaiss. du Livre , Paris, 1930, p. 5.65 - BA).

RELIGIA EVREILOR. IUDAISMUL

365

evrei, devin acum "idoli" şi "lucrul mîinilor" oamenilor, "făcuţi de degetele lor" (Is. II, 8), "vînare de vînt" (Is. XLI, 29), "lemne lipsite de orice înţelegere", "fără minte şi fără pricepere" (Ier. X, 8), "chipuri turnate", care nu sînt decît "minciună" (Ier. X, 14). Teologia profeţilor este însă caracterizată mai ales prin accentuarea mesianismului, prezent în perioadele anterioare doar ca o nădejde într-o remisiune, într-o binecuvîntare prin Israel a tuturor neamurilor pămîntului. Profeţii vestesc pe Mîntuitorul şi venirea Îrnpără ţiei lui Dumnezeu. Mîntuitorul se va numi Mesia (Mâshiah, cel "uns", cuvînt tradus în greceşte prin Hristosj i ' . EI va face parte din neamul lui David, va fi precedat de un înainte-mergător (Mal. III, 23), va fi preţuit 30 de arginţi (Zah. XI, 12-13), va fi ucis şi străpuns (Zah. XII, 10). EI este născut din Dumnezeu ("Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut", Ps. II, 7) şi este veşnic, ca Dumnezeu însuşi (" ... obîrşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei", Mih. V, 1). Împărăţia mesianică, descrisă în mod metaforic de Isaia (cap. XI), "profetul mesianic prin excelenţă" 22, va fi o împără ţie a păcii, în care "pacea Lui nu va avea hotar" (Is. IX, 6) şi în care "nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia" (ls. II, 4). Ea va însemna în acelaşi timp domnia dreptăţii şi a sfinţeniei: "Cei smeriţi se vor bucura ... , cei săraci se vor veseli ... , apăsătorul nu va mai fi, cel batjocoritor va pieri, distruşi vor fi cei ce pîndeau să facă rău" (Is. XXIX, 19, 20). Legămîntul încheiat de Iahve cu Avraam şi cu Moise va fi un "legămînt nou" (Ier. XXXI, 31), în cadrul căruia Dumnezeu "va ridica steag pentru neamuri" (Is. XI, 12; XLIX, 22). Toţi oamenii vor cunoaşte atunci pe Dumnezeu: toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic pînă la mare" (Ier. XXXI, 34). ,Jn vremea aceea - spune şi profetui Isaia - cei surzi vor auzi cuvintele cărţii şi ochii celor orbi vor vedea fără umbră si fără întuneric" (XXIX, 18)23. II'

••

Morala este deosebit de înaltă. Profeţii pun accentul nu pe împlinirea exactă a riturilor, ci pe credinţ şi pe căutarea lui Dumnezeu, pe efortul de a-Lcunoaşte , ,,Dacă nu credeţi, veţi fi zdrobiţi", spune Isaia (VII, 9), iar Avacurn proclamă: ,,Dreptul din credinţă va fi viu" (II, 4). Această credinţă trebuie exprimată prin căutarea lui Dumnezeu. "Căutaţi-Mă şi veţi fi vii !" spune Iahve către Israel prin profetul Amos (V, 5). Iar Sofonie lămureşte ce înseamnă această căutare a lui Dumnezeu: "Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia" (lI, 3). Profeţii predică smerenia, mila, dreptatea. "Invăţaţi să faceţi binele - spune Isaia - căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă !" (ls. 1, 17). Profeţii condamnă formalismul sacrificiilor şi al riturilor în general. Iahve respinge prin profeţii Săi toate riturile împlinite cu mîini care nu sînt curate: "Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre? .. M-am săturat de arderile de tot. .. , nu mai aduceţi daruri zadamice ... , urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sînt pentru Mine o povară. Ajunge !" (Is. 1, 11-14). Iahve cere jertfă lăuntrică: ,,Milă voiesc, ă

21. Identitatea de sens a celor doi termeni o certifică însuşi Sf. Evanghelist Ioan: ,,Mesia, care se tîlcuieşte Hristos" (1,41; IV, 25). 22. Studiul Vechiului Testament, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,1955,p. 137 (BIT). 23. L. Dennefeld, Le Messianisme, Letouzey et Ane , Paris, 1929, IV+301 p. (BIT); N. Neaga, Profeţii mesianic e în Vechiul Testament, Sibiu, 1929, 95 p. (BA); idem, Profeţii m esianic e în cartea Facerii, Sibiu, 1930,31 p. (BA).

366

ISTORIA

iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu Această jertfă sufletească cerută de profeţi

RELIGIILOR

mai mult decît arderile de tot" (Os. VI, 6). în numele lui Iahve este ridicată în Psalmi pe

cele mai înalte culmi ale frumuseţii de simţire şi de exprimare poetică, iar psalmul 50 este una dintre cele mai frumoase rugăciuni pe care le-a creat pietatea omenească din toate timpurile şi de pretutindeni. Legătura cu Dumnezeu este socotită aici bucurie şi veselie, mîntuirea însăşi este suprema bucurie duhovnicească: ,,Dă-mi mie bucuria mîntuirii Tale" (Ps. L, 13)24. Morala socială a profeţilor este, de asemenea, pe măsura misiunii lor. Ei nu se sfiesc să-i mustre pe cei mari şi să-i ameninţe cu mînia lui Dumnezeu. li osîndesc chiar pe' regii vinovaţi de nedreptate, de fărădelegi şi de idolatrie. Profeţii condamnă pe cei bogaţi: "Vai vouă care clădiţi casă lîngă casă şi grămădiţi ţarini lîngă ţarini" (Is. V, 8), arătînd în acelaşi timp zădărnicia acestor eforturi: ". .. aceste case multe, mari şi frumoase, vor fi pustii şi nimeni nu va mai locui în ele" (ls. V, 9). Ei condamnă luxul (ls. III, 16-23; Am. VI, 4-6), desfrîul (Is. V, 11-12), lăcomia, luarea de mită şi camăta (Iez. xxn, 12, 13), propovăduind mila, dreptatea, iubirea aproapelui" . In ceea ce priveşte cultul, acesta a cunoscut în vremea regilor o mare strălucire exterioară, dar în acelaşi timp a degenerat în formalism şi a primit influenţe nocive din afară. Pînă la construirea templului din Ierusalim, principalul loc de cult era acela unde se găsea Chivotul Legii, transportat de David la Ierusalim, care va deveni, pe lîngă centru politic, şi centrul religios al evreilor. Templul lui Solomon, principalul sanctuar consacrat lui Iahve, a fost construit din piatră şi lemn preţios şi a fost împodobit cu aur, argint şi fildeş. Soarta lui a fost însă tristă. Distrus de Nahucodonosor în 586 î. Hr., el a fost reconstruit după întoarcerea evreilor din exil şi apoi mărit şi înfrumuseţat de Irod cel Mare în anul 18 î. Hr. In această formă, templul a fost distrus in anul 70, odată cu dărîmarea Ierusalimului. Sacrificiul rămîne centrul cultului, pe lîngă care continuă să se aducă ofrande din făină, piine, ulei, vin. Sărbătorile devin mai spectaculoase, dar pierd în ceea ce priveşte valoarea lor spirituală. Preoţimea creşte ca număr şi ca organizare, dar aceasta în dauna rolului ei de îndrumător spiritual. Rolul acesta îl vor lua profeţii, care îl vor exercita în numele lui Iahve. Ei condamnă formalismul exterior, pompa, spectacolul, punînd accentul pe cultul lăuntric, pe inima curată, pe căutarea lui Dumnezeu, pe adevărata pietate. Eshatologia

profeţilor

este mai limpede

decît a perioadelor

precedente.

Locuinţa

morţilor este numită Şeol şi este socotită ca fiind o lume a umbrei, o "ţară de întuneric şi neorînduială, unde lumina e totuna cu bezna" (Iov X, 22). Morţii sînt închipuiţi ca umbre care rătăcesc în acest întuneric din care nu se mai pot întoarce. Ideea de sancţiune morală este încă destul de vagă. La Isaia totuşi se pare că acest Şeol este un fel de iad, de vreme ce acolo "se vor cobori mărirea Sionului şi gloatele sale, chiotele de veselie" 24. Mircea Basarab, Psalmul LI/L. Ideea de rugăciune şi jertfă, în "Studii Teologice", XIII (1961). nr. 7-8, p. 410-426; Gh. Bogdaproste, Valoarea moral-socială a cărţii Psalmilor, în "Studii Teologice ", XXII (1970), nr. 1-2, p. 104-117. 25. VI. Prelipceanu, Aspecte sociale În scrierile profe ţilor Vechiului Testament, Iaşi, 1940,24 p. (BIT); T. M. Burcuş, Aspecte sociale În predica profeţilor Vechiului Testament, în "Studii Teologice", XVIII (1966). nr. 9-10, p. 575-583.

RELIGIA EVREILOR.

IUDAISMUL

367

(V, 14). El vorbeşte chiar despre un ,,foc mistuitor" şi despre ,Jarul cel de veci" (XXXIII, 14). Iar în cartea lui Iov străhate nădejdea într-o înviere a trupului (" ... Răscumpărătorul. .. în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulhere această piele a mea ce se destramă", XIX, 25) şi chiar într-o răsplătire a celor drepţi, care se vor învrednici de bucuria de a vedea pe Dumnezeu: "Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El îl voi vedea şi ochii mei Il vor privi, nu ai altuia" (XIX, 26-27). Perioada profeţilor reprezintă în istoria religioasă a evreilor un însemnat pas înainte, o nouă treaptă a revelatiei/" . Monoteismul profeţilor este absolut. Se accentuează universalismul, se întăresc şi se limpezesc profeţiile mesianice. Religia exterioară face loc treptat unui înalt spiritualism, unei religii scrise nu în legi, ci în inimi. Dar revelaţia continuă să rămînă bunul unui singur popor. Era necesar un nou legămînt, la care să fie chemate toate neamurile. Acesta se va realiza însă prin venirea lui Mesia şi prin propovăduirea Evangheliei. d) Perioada iudaismului. Inceputul îndepărtat al iudaismului poate fi plasat curînd după cucerirea Ierusalimului de către Nahucodonosor (586 î. Hr.), cînd încetează să mai existe ultimul rest de independenţă politică a evreilor şi cînd începe de fapt împrăştierea ("diaspora") lor cam peste tot în lumea antică şi mai ales în Asia Mică, Siria, Armenia, Mesopotamia, Arabia şi Egipt 2 7. Este de asemenea perioada în care activează din plin profeţii şi în care revelaţia continuă prin ei, atingînd cea mai înaltă treaptă înainte de venirea Mîntuitorului. In acelaşi timp însă, după formarea comunităţii religioase iudaice. se va accentua şi noua orientare. care va face ca iudaismul să devină treptat o altă religie. deosehită de creştinism 28. Marile frămîntări care au avut loc după revenirea iudeilor din exil au avut puternice repercusiuni şi asupra religiei lor. In cadrul re~rganizării religioase s-a ajuns la realizări de o valoare deosebită. Astfel, în această perioadă se fixează canonul biblic iudaic, în care sînt cuprinse 39 de cărţi sacre, socotite ca inspirate. La acestea, iudeii din diaspora şi în special iudeii elenistici din Alexandria adăugau şi cărţile necanonice sau anaginoscomene (bune de citit), care au trecut şi în creştinism, odată cu Biblia grecească29. Un alt eveniment religios deosehit de important a fost traducerea Bibliei în limba greacă pentru iudeii din diaspora, care nu mai cunoşteau limba ebraică. Este vorha de

26_ A. Causse , Israel et la vlS!on de L'hu manite, Librairie Istra, Strasbourg-Paris, 1924,152 p , (BIT). 27. Se consideră că populaţia evreiască din Imperiul roman era de 4 milioane, dintre care 1 milion în Egipt şi circa 1 milion şi un sfert în Siria (H. Ringgren, La religion d'Israel, trad. L.Jospin, Payot, Paris, 1966, p. 357 - BP). 28. Izvoarele istorice pentru cunoaşterea acestei perioade sînt În primul rînd cărţile canonice ale Vechiului Testament scrise acum (Ezdra, Neemia, Ester , ultimii profeţi), majoritatea cărţilor necanonice, precum şi apocrifele Vechiului Testament. O importanţă documentară deosebită au şi scrierile lui Iosif Flaviu şi cele ale lui Filon din Alexandria, care poate fi socotit filosoful iudaismului. • 29. M. Chialda, Cărţile anaginoscomena ale Vechiului Testament în Biserica Ortodoxă, În .,Ortodoxia", XIV (1962). nr. 4, p. 489-539; D. Abrudan, Cărţile anaginoscomene ale Vechiului Testament după traducerile româneşti, în "Studii Teologice ", XIV (1962), nr.'9-10, p. 541-548.

368 Septuaginta, cea mai veche traducere a Bibliei, importantă

ISTORIA RELIGIILOR

şi pentru faptul că sub această

formă textui biblic a fost folosit la început şi de Biserică. In sînul iudaismului apar noi instituţii religioase, între care în primul rînd sinagoga, înfiinţată în timpul exilului la Babilon, apoi răspîndită atît în dispora, cît şi în Palestina. Sinagoga este o casă de adunare, în care sacrificiile de la templu sînt înlocuite cu rugăciuni, lecturi din cărţi sacre etc. Apar, de asemenea, scribii şi urmaşii lor, rabinii, erudiţi care interpretează Legea şi care mai tîrziu vor lua locul preoţilor. Ei au pus bazele acelei tradiţii iudaice care va fi fixată mai tîrziu in Talmud. În sfîrşit, în urma deschiderii iudaismului către influenţele din afară, cea elenistică în special, începe şi prozelitismul iudaic, prin care se pregătea calea pentru răspîndirea creştinism ului. Sub raport doctrinar, după renaşterea religioasă care a urmat revenirii din exil, iudeii trec printr-o perioadă de frămîntări care vor duce Ia apariţia unor direcţii deosebite, a unor curente contradictorii. Aşa, de exemplu, fariseii, ostili faţă de influenţele elenistice şi faţă de orice influenţă străină, erau apărătorii Legii mozaice , dar acceptau şi legea orală a scribilor, acea tradiţie care a îmbogăţit iudaismul. Ei reprezentau curentul popular, opus celui aristocratic al saduceilot , care erau favorabili elenismului, dar erau foarte conservatori şi limitaţi din punct de vedere religios. Ei nu acceptau decît Legea scrisă şi erau refractari oricăror înnoiri. Un alt curent il reprezentau esenienii, care au ajuns să formeze o adevărată confrerie, o sectă influenţată de idei religioase străine, iraniene, egiptene şi pitagoreice i". Ei trăiau în jurul Mării Moarte, aveau o doctrină secretă şi practicau un fel de ascetism. Condamnau sacrificiile singeroase, sclavia, folosirea armelor. Recomandau cumpătarea; celibatul, deşi unii dintre ei se căsătoreau, şi aplicau comunitatea bunurilor3]. In sfîrşit, curentul reprezentat de zelo ţi, rigorişti, bigoţi, proveniţi dintre farisei. Ei s-au remarcat prin zelul lor pentru apărarea teocraţiei, fiind principalii animatori ai răscoalei din anul 66, care a dus la cumplitul război iudaic şi la dezastrul din anul 70.

30. A. Dupont - Sommer, Le probleme des influences etrangeres sur la secte juive de Qumriîn, în La Bible et L'Orient, traveaux du premier Congres darcheologie et d'orientalisme biblique, PUF, Paris, 1955, p. 75-92 (BA); F. M. Braun, Le Man deisme et la secte essenienne de Qumran, în L'A ncien Testament et 1 'Orient, Etudes presentees aux VI-e Joumees Bibliques de Louvain (11-13 sept. 1954), Louvain , 1957, p. 193230 (BA). 31. Asemănarea unora dintre comportările esenienilor şi cele ale primilor creştini a făcut pe unii cercetători să susţină teza influenţei eseniene asupra creştinismului. "Această influenţă - spune renumitul specialist romano-catolic R. de Vaux - se referă la puncte secundare şi aceste împrumuturi sînt transformate pentru că sînt puse în serviciul unui dat nou. Nimic la Qumrăn nu corespunde nici nu pregăteşte pentru hristologia Noului Testament, care este esenţialul mesajului creştin" (Qumran, în voI. Bible et Orient, Les Editions du Cerf', Paris. 1967. p , 375 - BIT). "Desigur - spune şi orientalistul român Const. Daniel - menţionarea esenienilor în Noul Testament, arătaţi ca mari adversari ai lui Iisus Hristos, face să fie cu totul neîntemeiate tezele despre presupusa influenţă eseniană asupra creştinism ului" (Un esenian menţionat în Faptele Apostolilor: Var-Iisus, în "Studii Teologice" , XXI (1969), nr. 9-10, p . 685). Cf. J- Danielou, Les manuscrits de la Mer Morte et les origines du Christianisme, Editions de I'Oran te , Paris, 1957,im (BCS).

RELIGIA EVREILOR.

369

IUDAISMUL

Cu toată această dezbinare, iudaismul păstrează încă tezaurul revelatiei, revelaţie care continuă să se desfăşoare pînă aproape de începutul crestinismului. Teologia iudaică păstrează în centrul ei monoteismul, accentuînd mesianismul şi universalismul, acesta din urmă trecînd şi pe teren practic, prin începutul prozelitismului. Se dezvoltă mult anghelologia şi demonologia. In morală se întăreşte ideea de responsabilitate, de răsplătire a faptelor, dar şi de nesfîrşită milă a lui Dumnezeu. Această milă se va întinde şi asupra păgînilor, care nu mai sînt excluşi de la mîntuire. In eshatologie întîlnim acum Învăţături mult mai limpezi decît în perioadele anterioare. Sufletele celor drepţi se vor bucura de odihnă şi fericire, vor fi ,,în mîna lui Dumnezeu" şi vor străluci ,,în ziua răsplătirii ca nişte scîntei" (Inţel. III, 1-7). Cei drepţi "vor fi vii în veacul veacului" (Îrrţel. V, 15) În "impărăţia frumuseţii" (Înţel. V, 16). Dimpotrivă, cei răi îşi vor primi pedeapsa meritată. Învierea trupurilor este, de asemenea, precis afirmată: ,.... Impăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică" (II Mac. VII, 9). De asemenea, va exista o judecată din urmă în acea "zi a răsplătirii". In întreaga revelaţie din această perioadă, locul cel mai important îl ocupă profe ţiile mesianice , din ce în ce mai bogate şi mai precise. Idealul mesianic al iudeilor este însă pervertit. Ei aşteaptă din ce în ce mai mult un rege În sensul pămîntesc al cuvîntului, un erou naţional care îi va elibera de sub dominaţia străină ~i ii va ridica pe culmile puterii32. De aceea ei nu vor înţelege mesajul Mîntuitorului, cu toată prevenirea făcută de profeţi, care vesteau un Împărat "drept şi biruitor", dar ,,smerit" (Zah. IX, lJ), care "nu va striga, nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi glasul lui" ~18.XLII. 2). Umilinţa patimilor şi suferinţa răstignirii au contravenit şi mai mult idealului mesianic al iudaismului, care s-a închis mesajului Mintuitorului. Mesajul Legii vechi se încheia. începea noua epocă a revelaţiei, noul legămînt33 . Acest lucru a fost perfect înţeles de ,,Apostolul neamurilor": ,,Sfîrşitul legii este Hristos" (Rom. X, 4).

B. DUPĂ DĂRIMAREA

IERUSALIMULUI

(an, 70) 1. SCHIŢ A ISTORICA În anul 70 d. Hr., Ierusalimul a fost atacat de generalul roman Titus, cucerit, templul incendiat şi oraşul distrus. Se pare că Titus ar fi încercat să oprească incendierea templului, dar intervenţia sa a rămas zadarnică. Obiectele sacre ale templului aveau să facă parte din trofeele victoriei sale, iar în locul măreţului templu al lui Iahve avea să se clădească templul păgîn al lui Iupiter Capitolinus. Oraşul nu va fi fost cu totul pustiit, cum pretinde Iosif Flaviu, dar înflorirea lui apusese. Inainte însă de acest dezastru, evreii se risipiseră cam peste tot în lumea antică şi mai ales în Asia Mică, Siria, Armenia, Mesopotamia, Arabia şi Egipt, formînd aşa-numita 32. VI. Prelipceanu, Mesianismul lui' Iisus in raport cu mesianismul iudaic, În "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", XLV (1969), nr. 1-2, p. 21-35. 33. D. Stăniloae, Revelaţia ca dar şi ca făgăduinţă, în "Ortodoxia", XXI (1969), nr. 2,p.

179-196.

24 - Istoria Religiilor - cd.130

370

ISTORIA RELIGIILOR

diaspora (galut, "ţările imprăştierii evreilor")34 . Aceşti evrei se eliberase treptat de formalismul legii idaice, de jertfe îndeosebi, indreptîndu-şi atenţia spre învăţătura legii, spre respectarea Torei. . In timpul mişcărilor evreieşti care duseseră la dezastrul din anul 70, cărturarii evrei, care în general se ţină departe de aceste mişcări, se refugiaseră la romani şi obţină din partea împăratului Vespasian dreptul de a locui în oraşele palestiniene Lydda şi jamnia. Aici, la Jamnia, Johanan ben Zakkai, fost membru al sinedriu lui , a întemeiat, împreună cu alţi cărturari şi farisei, un Bet-din, un tribunal, care urma să înlocuiască sinedriul in atribuţiile sale judecătoreşti, in fixarea datei sărbătorilor etc. In legătură cu acest nou sinedriu, s-a întemeiat şi un Bet-nomidroş, o şcoală rabinică. Aceasta căuta să apropie între ele şcoala lui Hillel şi pe aceea a lui Şammai, şcoli juridico-religioase , dintre care prima reprezenta o direcţie liberală, iar a doua o direcţie rigoristă. După moartea lui johanan ben Zakkai, pe la 80 sau 85, a urmat Gamaliel al II-lea, nepot al lui Gamaliel ben Simon, dascălul Sfintului Apostol Pavel. Acesta, recunoscut pare-se şi de romani ca şef al evreilor, a organizat cultul iudaic şi a ţinut sinodul de la jarnnia (90-100), unde, 'din cauza spiritului particularist, au fost inlăturate din canon scrierile Înţelepciunea , Ecclesiastul, Macabeii, Iudit şi Tobit. La moartea lui Gamaliel al II-lea, sub împăratul Traian (98-117), evreii au ajuns să-şi refacă oarecum unitatea, avînd în fruntea lor un şef (nazi, un fel de patriarh), care strîngea un impozit special (aurum. coronarium} pentru nevoile acestui patriarhat iudaic. Liniştea pe care o dobîndiseră acum evreii nu a fost însă de lungă durată. Nădejdile lor de eliberare şi de restaurare politică s-au înteţit din nou, datorită între altele mesianismului întreţinut de scrieri ca a IV-a carte a lui Ezdra, apocalipsele lui Baruh, Avraam, Ilie, Sofonie, cartea a IV-a a Macabeilor, Testamentul celor' doisprezece patriarhi etc. Către sfîrşitul domniei lui Traian au reinceput răscoalele evreieşti, mai ales în Egipt, pentru a se intensifica sub Adrian (117-138), cînd au durat trei ani (132-135). Principalul personaj al revoltei evreilor a fost acum Akiba ben J oseph, "părintele rabinismului". Om inteligent, dar strîmt interpret al textelor, acesta a salutat cu numele de ,,Mesia" pe un oarecare Simon de Koziba, supranumit Bar-Kohba (,,fiul stelei"), care se declara gata să lupte impotriva rornanilor+". Entuziasrnaţi, evreii pornesc la luptă, recuceresc Ierusalimul şi, pentru cîtva timp, îşi refac statul. Adrian trimite însă împotriva lor pe Iulius Sever, unul dintre cei mai buni generali ai săi, care ii învinge în anul 134, iar în anul 135 pune de se trage cu plugul peste Ierusalim şi întemeiază un nou oraş, Aelia Capitolina, O jumătate de milion de evrei îşi pierd acum viaţa. Evreii nu mai au voie să intre în Ierusalim, Koziba moare în lupte. Akiba ben joseph şi alţi rabini SÎnt martirizaţi. Cultul iudaic este interzis. Centrul de studii de la Jamnia este dizolvat. Nu mai este îngăduit evreilor nici chiar să posede vreun exemplar din Tora. Succesorul lui Adrian, Antoninus Pius (138-161), s-a arătat indulgent faţă de evrei, dîndu-le voie să-şi reorganizeze cultul, să-şi practice riturile, să studieze Tora. Un 34. A. Causse, Les disperses d 'Israel. Les origines de la diaspora et son râie dans la formation du f udaisme, F. Alcan, Paris, 1929, 166 p. (BIT). 35. Benjamin Pin, Essai sur les origines de la guerre de Bar Kochba et la riualite ju deo-ro maine en Mediterranee orientale, Librairie Lipschutz, Paris, 1939, 187 p. (BFI).

RELIGIA

EVREILOR.

IUDAISMUL

371

sinod ţinut la Usşa, în Galileea, a restabilit tribunalele evreieşti şi patriarhatui. Simon, fiul lui Gamaliel, a urmat tatălui său şi a căutat să evite conflictele cu romanii. Acum începe o epocă de înflorire a teologiei iudaice. Iuda 1 devine patriarh şi exercită prerogativele unui adevărat monarh al tuturor evreilor din diaspora. Sub Caracalla (211-217), evreii devin "cetăţeni privilegiati" ai statului roman, deoarece ă numai în parte sarcinile obligatorii pentru cetăţenii romani. Succesorii patriarhului Iuda I devin adevăraţi regi evrei, se îmbracă în purpură, duc viaţă luxoasă, pun impozite grele pe supuşii lor, făcînd ca romanii să intervină şi să le reducă privilegiile. Cînd ajung la putere împăraţi creştini, situaţia evreilor din Imperiul roman nu se schimbă pentru moment. Edictul de la Milan (313) le dă şi lor aceeaşi libertate religioasă ca şi celorlalte culte din imperiu. împăraţii creştini ajung însă cu vremea să restrîngă în oarecare măsură libertăţile evreilor. Astfel, propaganda iudaică este interzisă. Evreii nu mai au voie să ia în căsătorie femei creştine şi nu au voie să aibă sclavi decît dintre evrei. Măsurile acestea n-au fost însă respectate pretutindeni. Iulian Apostatul (361-363) s-a arătat favorabil evreilor, promiţîndu-Ie să le reclădească templul. Dar, deşi lucrările de reconstruire au început, ele nu au putut fi continuate. În Galileea se înmulţiseră dealtfel creştinii atît de mult, încît evreii deveniseră din ce în ce mai strîmtoraţi. Cînd patriarhul Gamaliel al VI-lea moare fără descendent, împăratul Teodosie al Il-lea desfiinţează patriarhatul evreilor. Din acest moment, centrul religios al iudaismului se mută în Mesopotamia, la Babilon, unde exista o veche comunitate iudaică de pe timpul deportărilor suferite de evrei. Conducătorul religios al evreilor de aici, Roş Ga/utha ("şeful cap tivilăţii"), se socotea descendent al lui David şi .pentru un timp, toţi evreii din diaspora I-au socotit drept conducătorul lor. "Şeful captivită tii" se ocupa numai de chestiunile civile, pentru cele religioase existînd şcoli celebre, cu maeştri renumiţi. Regii persani, adepţi ai zoroastrismului, devenind stăpîni ai Babilonului, au persecutat din cînd în cînd pe evrei, ale căror şcoli au avut perioade de înflorire, dar şi de decadenţă. Apoi, sub stăpînirea arabă, evreii şi-au pierdut autonomia, iar şcolile lor din Palestina şi din Babilon s-au închis. Epoca Talmudului era închisă. 2. IZVOARELE DE CREDINŢĂ ALE IUDAISMULUI a) Tora. In înţelesul restrîns al cuvîntului, Tarah, cartea sacră prin excelenţă a iudaismului, este Pentateuhul, dar, în sens larg, şi cărţile profetice şi hagiografele fac parte din Tora36. După concepţia rabinică, Dumnezeu a revelat lui Moise pe muntele Sinai atît Tora, cărţile profetice şi hagiografele, cît şi Mişna şi Talmudul. Ar exista deci o Toră scrisă şi una orală, la fel de inspirată şi aceasta din urmă, dar fixată în scris tîrziu, după ce a fost multă vreme tradiţie orală. Saduceii nu acceptau Tora orală, ci numai pe cea scrisă, a lui Moise, Pentateuhul, profeţii şi hagiografele. După concepţia rabinică, Tora nu este o simplă carte sau lege divină, ci un fel de fiinţă divină, creată de Dumnezeu cu două mii de ani înainte de crearea lumii şi avînd 36. Pentru o prezentare simplă a principalelor idei cuprinse în Vechiul Testament: Testament, Les Ed. du Cerf, Paris, 1968.127.

A. Gelin, Les idees m aîtress es de ['Ancien p. (BIT).

372

ISTORIA

RELIGIILOR

rolul de sfătuitor al lui Dumnezeu la crearea lumii. Ceva asemănător gîndesc dealtfel şi musulmanii despre Coran. Tora propriu-zisă (Pentateuhul) este socotită de evrei ca definitivă. De timpuriu s-au ivit însă în sînul iudaismului curente Iiberale, care au dat din ce în ce Ulai multă importanţă raţiunii în materie de interpretare a conţinutului Torei. Filon (c. 25 î. Hr.-c. 40 d. Hr.), Maimonide (1135-1204), Spinoza (1632-1677), Mendelssohn (1729-1786) sînt numai cîteva nume celebre ale acestui curent, care se situa pe linia interpretării a1egorice a unor pasaje din Tora. In secolul al XIX-lea, după un timp de expectativă, teologi evrei ca Ahraharn Geiger (1810-1874) au is concluziile criticii hiblice. Acestui curent liberal i s-a opus însă curentul conservator reprezentat, prin Samson Raphael Hirsch (1808-1888), curentul conservator dovedindu-se totdeauna mai puternic decît cel liberal. b) Literatura rabinică. După întoarcerea din robia babilonică, evreii observaseră că Tora nu mai era suficientă pentru a face faţă tuturor necesităţilor juridice ale teocraţiei pe care ei voiau s-o instaureze. Rabinii încep să strîngă explicaţii ale Sfintei Scripturi, care se transmit din generaţie în generaţie, socotite cu vremea ca provenind de la Moise însuşi şi avînd putere de lege ca şi Tora. Munca exegetică a rabinilor, începută cu mult înainte de dărîmarea Ierusalimului, s-a continuat cu deosebit zel, dînd ceea ce se cheamă literatura rabinică. Nu era vorba, desigur, de o muncă exegetică în înţelesul de astăzi al cuvîntului, ci de un fel de comentarii cu pnvire la partea legislativă şi la partea istorică şi morală a cărţilor sfinte. Pe vremea Mintuitorului, comentariile făcute de 'rabini la textele Sfintei Scripturi nu erau fixate în scris, ci se păstrau ca tradiţii orale cu putere de lege şi se completau necontenit cu noi interpretări de la caz la caz. După multe ezitări, au început să se redacteze şi în scris aceste comentarii, aceste Mişnah, formînd adevărate coduri de legi juridico-religioase iudaice. Cea mai celebră Mişna, care le-a pus în umbră pe toate celelalte. a fost aceea a lui Iuda cel Sfînt, Iuda Ha-Nasi (164--217), şeful şcolii din Tiberiada. În alcătuirea ei, această Mişna are mai multe împărţiri, privind sărbătorile, obiectele sfinte, purificările , chestiunile matrimoniale, prejudiciile etc. Cu vremea, Mişna a devenit pentru evrei o a doua Lege şi încă mai importantă decît cea dintîi, lucru pentru care Mîntuitorul îi certa (Mat. XV, 2-3; Mare. vn, 5-8). Desigur, era firesc ca erudiţii iudaismului să caute a da explicaţii pentru modul cum trebuie aplicată Legea mozaică în practică, dar aceste explicaţii au ajuns să fie atît de amănunţite, încît au transformat Mişna Într-un cod formalist complicat şi imposibil de aplicat în totul în practică. Mişna reprezintă însă pentru noi, pentru creştini, un important izvor pentru cunoaşterea vieţii religioase a evreilor din primele două secole. In Mişna redactată de Iuda Ha-Nasi n-au intrat toate tradiţiile orale care circulau, ci numai cele mai importante dintre ele. Cele rămase sub formă de note au fost, de asemenea, adunate intr-o altă lucrare, numită Teosephta ("adăugare", "supliment"), În care materialul era orînduit tot cam la fel cu cel din Mişna. În secolele al III-lea şi al IV -lea, conţinutul Mişnei a fost supus unor noi şi amănunţite comentarii şi interpretări de către aşa-numiţii amoraim, doctori ai iudaismului. Comentariile acestora poartă numele Chemara şi, Împreună cu Mişna, formează Talmudul. fie cel din Palestina, fie cel din Babilon, după provenienţa Ghemarei. Talmudul de

RELIGIA

EVREILOR.

IUDAISMUL

373

la Ierusalim, numit şi "palestinian", a fost redactat la sfîrşitul secolului al V -lea şi inceputul secolului al VI-lea. Talmudul a fost scris în limba aramaică. Cel de la Babilon este de patru ori mai mare decît cel de la Ierusalim şi este mult mai important decît acela, fiind cel mai adesea citat. . Cele două

Talmuduri

ale iudaismului

sînt opere

de mari proporţii,

cu caracter

juridic, în care, sub o formă adesea prea concisă şi chiar obscură, sînt tot felul de discuţii, amestecate cu legende, povestiri, date ştiinţifice etc. Talmudul a avut o influenţă profundă asupra iudaismului în general. Pe lîngă scrierile de mai sus, evreii au şi alte comentarii la Sfînta Scriptură (Midra. şim] şi traduceri ale Bibliei din limba ebraică în aramaică (Targumim, "traduceri", "interpretări"), care uneori nu sînt însă simple traduceri, ci parafrazări şi interpretări. De asemenea, există o literatură iudaică sectară , ca aceea a saduceilor şi a unor organizaţii sectare, cum este "Noua Alianţă", din ale cărei scrieri unele au fost descoperite în apropiere

de Marea Moartă.

3. DOCTRINA a) Formarea teologiei iu.daice. Nu există un sistem dogmatic bine închegat al iudaismului. Există însă un număr de credinţe şi principii fundamentale iudaice, care se degajează din cele două rugăciuni principale ale iudaismului, Şema Israel (,,ascultă Israele") şi Şemone-Ezre ("optsprezece" binecuvîntări). Din aceste rugăciuni se poate deduce o teologie iudaică monoteistă, dar această teologie nu s-a constituit În vremurile mai vechi, cînd accentul se punea mai mult pe credinţă şi pe respectarea practicilor religioase decît pe concepţii metafizice. Numai mai tîrziu, În evul mediu, şi din pricina filosofiei arabe şi a concurenţei cu islamismul şi creştinismul, teologii evrei au simţit nevoia unei sistematizări dogmatice. Primul formular de credinţă al iudaismului a fost alcătuit, în 13 articole, de marele teolog evreu Moise Maimonide. Deşi bine primit şi devenit regulă de credinţă a iudaismului, un fel de crez, formularul lui Maimonide are multe defecte şi a fost corectat de mai mulţi teologi de după el, ca Hasdai Cresca (sec. XIV), ]oseph Abo (m. 1444), Max L. Margolis (rn. 1904), cînd adăugîndu-i-se articole noi, cînd reducîndu-se la mai puţin de 13. De fapt, pînă în secolul al XVIll-lea, rabinii iudei n-au realizat aproape nimic important în teologie, mărginindu-se la simple comentarii. Numai cîteva nume de teologi sint mai importante şi, între acestea, numele lui Maimonide. In secolul al XVIII-lea apare însă Moise Mendelssohn, ale cărui încercări de a adapta învăţătura iudaică la cerinţele civilizaţiei moderne au pus iudaismul pe calea modernismului, liberalismului şi reformismului, mergînd pînă la necredinţă (]. Darmesteter, Th. Reinach etc.). Alţi reprezentanţi ai iudaismului n-au mers atît de departe şi, în 1912, rabinii reformişti din Germania au publicat o declaraţie de principiu în şase puncte, exprimînd, cu oarecare moderaţie, punctul de vedere reformist. Intre cele două extreme, marele rabin]. Weill (1865-1947) a căutat să menţină afirmaţiile dogmatice ale vechilor formulare, dar iţind abrogarea părţii din Legea mozaică privitoare la sacrificii, legi de curăţenie rituală, zeciuieli etc. b) Monoteismul. nu este pentru

Dogma

credinciosul

fundamentală

evreu o realitate

a iudaismului metafizică,

este monoteismul. ci Dumnezeul

Dumnezeu

patriarhilor,

aspru

374

ISTORIA

RELIGIILOR

şi bun în acelaşi timp. EI este cunoscut prin revelaţia pe care a făcut-o lui Moise şi profeţilor, nu pe calea raţionamentelor filosofice. Totuşi, sub influenţa filosofiei arabe din evul mediu, Maimonide a is folosirea raţiunii ca mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu. Iudaismul conservator vede însă în speculaţia filosofică o primejdie pentru credinţă. Iudaismul afirmă nu numai unitatea lui Dumnezeu, ci şi unicitatea Lui. Adică, pentru iudaism, Dumnezeu nu numai că este singurul Dumnezeu, pe lîngă care nu mai există alte divinităţi sau principii supreme, ci este unic în Fiinţa Sa, neiţîndu-se două, trei sau mai multe ipostaze în fiinţa divină. Dumnezeu este conceput în iudaism ca fiind atotputernic şi creator, iar minunile sînt socotite ca posibile şi vrednice de atotputernicia lui Dumnezeu, .ca şi în creş tinism. Chiar dacă unii teologi evrei fac rezerve cu privire la unele minuni din Sfînta Scriptură, iudaismul ite, în general, intervenţia lui Dumnezeu în creatură. Spiritualitatea lui Dumnezeu este atestată în iudaism, deşi teologia conservatoare iudaică 'face unele concesii concepţiei antropomorfice cu privire la fiinţa divină. Eternitatea, omniprezenţa, atotştiin ţa , sfinţenia, bunătatea, dreptatea sînt de asemenea atribute recunoscute lui Dumnezeu de către teologii iudaismului, ca şi în creştinism. Trebuie să amintim însă un reproş care se face uneori iudaismului, anume acela că Dumnezeu este conceput ca un judecător aspru, neingăduitor , de care credinciosul trebuie să se teamă. Intr-adevăr, în literatura rabinică există un puternic curent care tinde să îndepărteze pe Dumnezeu de lume şi de oameni. Distanţa dintre Dumnezeu şi oameni a fost mărită şi prin interdicţia de a se pronunţa numele lui Dumnezeu, interdicţie care apare limpede în Septuaginta, unde textul din Levitic XXIV, 16: .Hulitorul numelui Domnului să fie omorît neapărat", a fost tradus prin: "Cel ce va pronunţa numele Domnului să fie pedepsit cu moarte ": Prin urmare, încă din această epocă era interzisă pronunţarea numelui lui Dumnezeu, nume înlocuit cu atribute: Cel Prea Inalt, Cel Veşnic, Stăpînul Cerului etc. Interdicţia şi ţinerea ascunsă a adevăratului nume al lui Dumnezeu a dus în iudaism la mistica în jurul acestui nume, ce se întîlneşte în cabalistică. În vremea mai nouă însă, iudaismul a evoluat în ce priveşte teama de Dumnezeu, interpretind această teamă ca respect, venerare şi iubire a lui Dumnezeu. In concepţia vechi-testamentară, Dumnezeu are în vedere în special "poporul ales", dar, la profeţi mai ales, apare limpede şi iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Iudaismul însă, angajîndu-se pe calea exclusivismului religios,a considerat pe Dumnezeu ca binevoitor numai faţă de "poporul ales". Acest exclusivism se accentuează în primele secole creştine , apărînd clar în literatura rabinică. Iudaismul a fost astfel sărăcit de conţinutul său înalt. Revelaţia divină vechi-testamentară a fost considerată ca apanajul unui anumit popor, iar celelalte popoare au fost excluse şi considerate ca "prozeliţi ai porţii". Dar şi această idee a mai evoluat cu vremea în iudaism. c) Alte puncte de doctrină. Teologia iudaică ite existenţa îngerilor buni şi a îngerilor răi, creaturi ale lui Dumnezeu şi subordonate Lui. Vechiul Testament aminteşte în mai multe locuri despre îngeri, dar nu insistă prea mult, aşa cum se insistă în scrierile apocrife iudaice, în Mişna şi în Talmud şi mai ales în speculaţiile cabalistice medievale. Începînd însă cu Maimonide, cultul spiritelor şi speculaţiile asupra lor au scăzut, pentru ca în prezent să nu se mai vorbească despre spirite nici chiar în catehismele elementare. In problema antropologică, teologia iudaică ite că păcatul strămoşesc a avut o rea înrîurire asupra neamului omenesc, dar tocmai ceea ce este esenţial în păcatul strărno-

RELIGIA EVREILOR. IUDAISMUL

375

şesc, consecinţele dezastruoase spirituale pentru urmaşii lui Adam, nu face parte din teologia rabinică. Erudiţii iudaismului recunosc libertatea spirituală a omului, dar şi necesitatea harului divin. De asemenea, ei socotesc păcatul ca o abatere de la legile divine. Nu insistă însă prea mult asupra păcatului, iar atunci cînd vorbesc despre el, o fac pentru a afirma posibilitatea ispăşirii lui prin anumite merite. Se observă deci în doctrina iudaismului un fel de optimism. Intr-adevăr, după doctrina iudaică, nu există păcat care să nu poată fi iertat, chiar şi apostazia, dacă, bineînţeles, păcătosul se pocăieşte, mai ales la sărbătoarea lom Kipur (Yom Kippiir] şi În ceasul morţii. Pocăinţa trebuie să fie însoţită de mărturisirea păcatelor şi de fapte de milostenie. Păcatele şi meritele prin care acestea se isp ăşesc sînt calculate cu amănuntul de către rahini, existînd chiar, În credinţa iudaică, un fel de "carte a vieţii'37 , În care sînt trecute toate faptele omului, bune sau rele. Despre această carte se vorbeşte în cultul iudaic la Anul Nou şi la sărbătoarea Expierii. Răsplata faptelor bune se face şi pe pămînt. dar mai ales în cer. In vremea Mîntuitorului, saduceii, care formau înaltul cler iudaic, nu iteau nemurirea sufletului şi învierea morţilor. Fariseii, în schimb, erau pe linia justă a revelaţiei divine, adică iteau nemurirea sufletului şi învierea morţilor, dar nu erau lămuriţi dacă învierea morţilor avea să fie generală sau parţială, pentru toate neamurile sau numai pentru evrei. In secolele următoare a prevalat tendinţa de a nu ite la viaţa veşnică pe cei care nu mărturiseau credinţa iudaică; În schimb, nici un evreu nu era condamnat pe veci. Iudaismul modern, Înclinat spre raţionalism şi modernism, nu mai ite chinurile veşnice ale iadului. Rabinii învaţă că orice om, prin strădaniile sale sau prin acelea ale rudelor rămase în viaţă, se va bucura de viaţă veşnică în Paradis. Paradisul este ,,grădina fericirii" (Con Eden), în care a fost aşezat Adam, dar teologii evrei moderni şi contemporani sînt destul de reţinuţi cînd este vorba să precizeze în ce constă fericirea edenică şi ce este Paradisul însuşi, afirmînd că este vorba numai de răsplătirea faptelor, iar descrierile amănunţite care aveau curs odinioară în iudaism le consideră ca simple produse ale fanteziei. Invierea morţilor, care constituie un important articol de credinţă pentru evreii pioşi, a dispărut aproape cu totul în teologia iudaică, fiind socotită ca împotriva raţiunii. Evreii liberali au făcut să dispară din cărţile lor de rugăciuni cererile cu privire la învierea morţilor. Poporul credincios nu renunţă însă la vechea credinţă în învierea morţilor. 4. MORALA Morala iudaică este cuprinsă în Vechiul Testament şi rezumată în Decalog. Totuşi Decalogul a dispărut cu vremea din cultul iudaic. Morala iudaică are un caracter religios 37. "Dacă vrei să ştii ce este mai sus de tine, dacă vrei să afli sensul legii morale, să fii convins că în pennanenţă există un ochi care vede, o ureche care aude şi că toate faptele sînt scrise în cartea vieţii" (Tractatul Avot, cap. II. Citat după Şef rabin dr. Moses Rosen, In lurnina.Torei, ed. a II-a, Bucureşti, 1971, p. 13 - BA, BCS).

376

ISTORIA

RELIGIILOR

şi legalist. Deşi teologii evrei se silesc să arate că iudaismul este o disciplină raţională, totuşi morala iudaică se prezintă ca o obligaţie divină şi canonică. In morala iudaică se observă caracterul negativ al comandamentelor: nu face cutare lucru. In Sfînta Evanghelie, dimpotrivă, se spune: iubeşte pe aproapele tău. Deci comandament pozitiv. De asemenea, în morala iudaică se insistă asupra dreptăţii, a dreptului (din). Cazuistica talmudică este străbătută de un suflu de dreptate. Morala iudaică se mai remarcă şi prin opoziţia ei faţă de ascetism l". După morala iudaică, viaţa este bună şi trebuie trăită păstrînd calea de mijloc şi dragostea de viaţă, cu respectarea legilor morale. Deci nu sînt recomandate mortificările. Totuşi postul este recomandat de morala iudaică. De asemenea rugăciunea şi milostenia. Rugăciunea trebuie făcută neapărat dimineaţa şi seara. Postul era respectat în timpul Mîntuitorului lunea şi joia. Astăzi evreii nu mai postesc decît în zilele de post ritual. Căsătoria a fost totdeauna socotită ca sfîntă şi ca poruncă religioasă, iar celibatul n-a fost niciodată bine privit în iudaism. Familiile de evrei în care se respectă preceptele religioase au de obicei mulţi copii, iar copiii sint foarte respectuoşi faţă de bătrîni. Totuşi femeia şi copiii, ca şi sclavii de odinioară, nu trebuie să recite rugăciunea Şemâ. Faţă de aproapele, evreii au în ziua de astăzi aceleaşi datorii pe care le au şi creştinii, dar a fost o vreme cînd rabinii interpretau strîmt preceptul iubirii aproapelui, socotind că au datorii de dreptate numai faţă de evrei. Sînt însă în literatura iudaică şi prescrip ţii de înaltă moralitate faţă de străini. Milostenia este în mare cinste la evrei. Rabinii au organizat asistenţa publică în comunităţile iudaice. Operele de caritate poartă numele Ţedoqali ("dreptate"), deoarece ele sînt socotite că aduc din partea lui Dumnezeu o răsplată dreaptă, în raport cu faptele bune. Pe lîngă milostenie, evreului i se recomandă, ca şi creştinului, o serie de opere de binefacere ca: vizite la bătrîni şi bolnavi, asistenţă văduvelor şi orfanilor etc. Patriotismul este, de asemenea, recomandat de morala iudaică. La toale marile congrese ale rabinilor s-a recomandat evreilor loialitate faţă de statele pe unde sînt răspîndiţi. 5. MISTICA Încă de pe vremea Mîntuitorului exista la evrei un anumit fel de misticism, o interpretare secretă, superioară, a Sfintei Scripturi. Acest misticism era mult preţuit în afara cercurilor oficiale ale fariseismului, care cultiva formalismul cel mai sec. Iudaismul primise în Sfinta Scriptură unele indicaţii pentru viaţa religioasă intimă, pentru rugăciune şi pentru năzuinţa spre unirea cu Dumnezeu, dar aceşti germeni de misticism n-au fost dezvoltaţi de iudaismul oficial, care a pus mai mult preţ pe legalism, pe formulări dogmatice. Şi, în general, dispreţul iudaismului pentru ascetism şi tendinţa acestuia spre raţionalism arată că iubirea de Dumnezeu şi dorinţa arzătoare de a se uni cu El nu găsesc un teren favorabil în iudaismul oficial, moştenitor al fariseismului şi rabinismului. 38. "Iudaismul - spune dr. Moses Rosen - neagă asceza, se situează pe poziţie pozitivă în faţa drepturilor trupului de a se înfrupta din plăcerile vieţii" (op. cit., p. 25).

RELIGIA EVREILOR. IUDAISMUL

377

Aceasta nu înseamnă însă că iudaismul n-a avut personalităţi cu o înaltă viaţă spirituală, mai ales în evul mediu. Aceste personalităţi încep să se afirme de prin secolul al IX-lea, dar abia în secolul al Xill-lea se ajunge la o mare înflorire a misticii iudaice, cu publicarea "Cărţii splendorii" (Sepher ha Zăhar] de către Moise de Leon (1250-1305)_ Această carte, în care sînt strînse tradiţiile ezoterice ale iudaismului din cele mai vechi timpuri, poartă numele de Kabbala (Kabbălăh, "tradiţie", de la evreiescul qibbel, "a primi instrucţiunea"). In Kabbala se arată cum Dumnezeu, Fiinţa Supremă, incognoscibilă şi infinită, S-a limitat pe Sine, dînd lumii fiinţă sub forma a două sfere de existenţă, una a "lumii emanaţiei", compusă din zece sfere [sefirot}, şi alta a "lumii inferioare", alcătuită de asemenea din zece sfere. Aceste două lumi sînt paralele. Prin rugăciune şi virtute, omul poate ajunge să urce scara acestor sfere şi să dobîndească puteri magice deosebite. Invăţătura Kabbalei ar fi cuprinsă în Sfînta Scriptură, dar nu oricine poate s-o înţeleagă, ci numai cei iniţiaţi. Acestora li se descoperă o înţelegere deosebită nu numai a cuvintelor Sfintei Scripturi, ci şi a literelor, care au semnificaţie divină şi toate nu fac decît să repete, sub diferite forme, numele ascuns al lui Dumnezeu. Zoharul a avut şi are o importanţă foarte mare în iudaism, fiind venerat de cabalişti în aceeaşi măsură în care este venerată Tora. Chiar savanţi creştini, ca Pico della Mirandola (1463-1494), s-au lăsat iniţiaţi în ştiinţa ezoterică a Zoharului, crezînd că pot descoperi în aceasta argumente pentru credinţa lor. Cabalismul a luat însă o mare dezvoltare în Orient prin Moise Cordovero (15221570), care insista asupra laturii speculative a cabalismului, şi prin Isaak Luria (15341572) şi discipolul "Său Haim Vital (1546-1620), care insistau asupra laturii practice: rugăciunea, meditaţia prelungită şi celelalte practici care duc la obţinerea extazului. Intre învăţăturile lui Luria era şi aceea a metempsihozei, iar între practicile recomandate de el erau, pe lîngă exerciţiile ascetice, folosirea de amulete, chemări de spirite, combinaţii de numere şi semne alfabetice, care ar fi înzestrat pe iniţiaţi cu puteri supraomeneşti. Intreţinînd ideea de apropiata venire a lui Mesia, lurianismul a dat naştere mişcării iniţiate de Sabbathai Zevi (1626-1676), care pretindea că este Mesia, dar care nu era în fond decît un aventurier. După ce a stîrnit în jurul său un mare entuziasm, Sabbathai Zevi a părăsit iudaismul şi s-a făcut musulman. Lurianismul a avut o mare influenţă mai ales asupra vieţii religioase iudaice din Polonia. Aici existau cercuri religioase în care se practica misticismul Kabbalei şi ai căror membri se numeau hossîdim ("cei pioşi"). Drept iniţiator al hasidismului trece un anume Israel ben Eliezer (1700-1760), supranumit şi Baal Şem Tov (prescurtat, Beşt)39. 39. Este interesant de notat că începuturile hasidismului au avut loc în ţara noastră. Dintr-un articol publicat ce 1. Alfassi în "Revista Cultului mozaic" (XVIII, 1 mai 1973, nr. 298, p. 1 şi 3 - BA, BCS, BCU), sub titlul inceputurile hasidismului in România, aflăm că, potrivit unei legende din cartea Sivhai Habest, părinţii lui Baal Şern , Eliezer şi Sara, au locuit în "statul Valahiei, lîngă graniţă". De fapt, Baal Şern s-a născut în orăşelul Ocupy, în Galiţia, la graniţa cu Bucovina. Adversarii hasidismului, în frunte cu rabinul Nachman Kromchal, au "acuzat" comunitatea evreiască din România ca fiind "responsabilă" de apariţia hasidismului. Baal Şem obişnuia dealtfel să se retragă pentru meditaţie şi rugăciune în munţii Carpaţi, mai ales într-o sinagogă de lemn din Piatra Neamţ. Pînă astăzi se indică în regiunea muntoasă a Moldovei de nord locuri pe unde acesta a trecut sau a lucrat, ca "Fîntîna rabinului", "Valea Jidanului" etc.

378

ISTORIA RELIGIILOR

Hasidismul acorda o mult mai mare importanţă sentimentului religios decît practicilor religioase recomandate cu amănunţime de ortodoxia talmudică. Din Kabbala , hasidismul a luat doctrina despre influenţa pe care o are asupra lui Dumnezeu activitatea omului curat sufleteşte şi drept. Un astfel de om poate să influenţeze voinţa lui Dumnezeu şi astfel să intervină în cursul fenomenelor naturale. Omul pios, numit ţadik (saddik}, devine astfel o mare forţă in hasidism, fiind considerat ca făcînd legătura între lumea supremă şi cea de aici de pe pămînt. Consideraţia exagerată acordată ţadikului a dus, cum era şi firesc, la îngîmfarea acestuia şi 'la tot felul de dezordini, care au făcut să decadă hasidismul. In prima jumătate a secolului al XIX-lea, hasidismul a atins culmea înfloririi sale. In a doua jumătate a secolului al XIX-lea, hasidismul a început să decadă, atît din pricina abuzurilor de putere ale ţadikilor, cît şi din pricina opoziţiei îndîrjite făcută hasidismului de iudaismul ortodox şi de curentele modemiste din iudaism. Astăzi haaidisrnul nu mai este cultivat decît pe alocuri de unele familii de evrei pioşi. Deşi aproape dispărut astăzi, hasidismul a avut o mare influenţă asupra vieţii religioase iudaice, influenţă care se mai resimte şi astăzi şi care a înviorat ideea de Mesia, pe care evreii pioşi Il mai aşteaptă încă. Hasidismul a avut o mare influenţă şi asupra renumitului cugetător evreu Martin Buher (m. 1965), descendent al lui Baal Şem.

6. CULTUL a) Cultul public, Sinagoga' iudaică nu este de fapt un loc de cult, ci mai mult o casă de rugăciuni, de învăţămînt religios şi de reuniuni, ţinînd locul templului din Ierusalim. In fundul sinagogii, într-un fel de altar, se păstrează o Iădiţă (tebah) cu suluri ale Legii. 1 se zice Arca şi este acoperită cu un văl. In faţa acestei lădiţe arde tot timpul o lampă. La un pupitru alăturat se fac lecturi din cărţile sfinte, In sinagogi sînt bănci. Pentru femei SÎntrezervate galerii înalte. Incepind de după dărîmarea Ierusalimului, iudaismul nu mai are preoţi propriu-zişi (k ăhcnim}. Rahinii nu SÎnt preoţi, ci consilieri şi jurişti. Ei ţin predici şi citesc rugăciunile principale. Cantorul oficiant la altar se numeşte hazan, De obicei însă, oficiantul cultului este capul familiei. Pentru a se face rugăciunile de la sinagogă este nevoie să fie prezenţi cel puţin zece credincioşi de sex bărbătesc trecuţi de 13 ani [minion], Riturile variază după tradiţii locale, dar sint două rituri principale, cel se/ard, spaniol-portughez, şi cel askenazi; german-polonez, care se diferenţiază prin unele texte liturgice şi prin muzica liturgică, Limba cultică este cea ebraică, dar iudeii liberali, mai ales în ţările unde limba ehraică nu mai este cunoscută, folosesc limba vorbită de poporul respectiv. Serviciul religios zilnic de la sinagogă are trei părţi: una de dimineaţă, pînă pe la ora nouă, a doua pe la trei după amiază şi a treia după apusul soarelui. Cultul public al iudaismului are o serie de sărbători celebrate cu bucurie şi o altă serie de sărbători triste. Dintre cele dintîi fac parte în primul rînd cele trei sărbători ale Pelerinajului şi anume Paştile (Pesah}, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilorî'", Paştile 40. M. Basarab, Sărbătoarea Teologice" , XII (1960),nr. 5-6,p.

corturilor 420-435.

şi interpretarea

ei În creştinism,

în "Studii

RELIGIA EVREILOR.

IUDAISMUL

379

se sărbătoresc de fapt în familie, dar în acelaşi timp se recită la sinagogă rugăciuni şi se citeşte Cîntarea Cîntărilor, parafrazată în sensul unirii lui Israel cu Dumnezeu. Cincizecimea, sărbătoare a secerişului şi a primiţiilor, este socotită ca ziua cînd Dumnezeu a dat lui Moise Legea. La sinagogă se execută cîntări speciale. Evreii îşi împodobesc casele cu verdeaţă. Sărbătoarea Corturilor sau a Tabernacolelor cade pe la mijlocul lunii octombrie şi durează şapte zile, dintre care numai primele două sînt de mare sărbătoare. In toate cele şapte zile se desfăşoară festivităţi la sinagogă, care este înconjurată de şapte ori, cu suluri din Tora în mîini şi cu ramuri de arbori. Din ciclul acestor sărbători fac parte şi Hanuca (Hanukkâ) şi Purim. Hanuca se sărbătoreşte pe la începutul lunii decembrie, timp de opt zile, în amintirea purificării templului de către Iuda Macaheul, după victoria sa împotriva lui Antioh Epifaniu (24 decembrie 165 î. Hr.). Cu acest prilej se iluminează casele. Sărbătoarea Purim are loc zece săptămîni mai tîrziu, în amintirea salvării, prin Estera, a evreilor din Imperiul persan (sec. I î. Hr.), ameninţaţi cu pieirea de primul dregător al imperiului, Haman. Este cea mai veselă sărbătoare a evreilor şi se desfăşoară cu mult zgomot în jurul sinagogilor. Dintre sărbătorile triste fac parte Roş ha-Şana şi lom Chipur41 . Cea dintîi, sărbătoarea anului nou al calendarului ebraic, este zi de pocăinţă deoarece, după credinţa iudaică, în această zi se înscrie soarta fiecărui evreu pentru anul în curs. Cea de-a doua încheie ciclul celor zece zile de pocăinţă care urmează după Hoş ha-Şana. In toate cele zece zile, evreul pios posteşte şi caută să se pocăiască, pentru a primi iertarea în ziua de Chipur , cînd judecata lui Dumnezeu devine definitivă. In afară de lom Chipur, iudaismul prescrie şi alte zile de post, în amintirea vreunor întîmplări triste din istoria poporului evreu. b) Cultul particular. Cultul familial este celebrat sîmbăta la domiciliu începînd de vineri seara, cînd capul familiei merge la sinagogă şi, inapoindu-se , binecuvintează copiii şi este primit de soţie cu două pîini puse pe un şervet , în amintirea proviziei duble de mană în pustiu. Mai departe, cultul familial se desfăşoară după un anumit ritual. Pastile se sărbătoresc de asemenea în familie începînd de la 15 Nisan şi durează şapte zile (opt zile în diaspora), dar numai primele şi ultimele două zile sînt sărbătorite în chip deosebit. 1 se mai spune şi Sărbătoarea Azimelor. Carnea friptă care se mănîncă acum şi celelalte feluri de mîncare au sens simbolic, urmîndu-se un întreg ritual. Intre altele, se beau patru cupe de vin. Se pune la masă şi un pahar pentru profetul Ilie, care se presupune că prezidează masa. • Celelalte rituri ale cultului particular sînt mai ales în legătură cu principalele momente din viaţa omului: naştere, căsătorie, moarte. Există în iudaism credinţa că cei circurncişi SÎnt asiguraţi de viaţa veşnică în cer. Poate că şi din această pricină evreii respectă strict rînduiala circumciziunii. Operaţia circumciziunii o poate face tatăl copilului, dar de obicei o face specialistul comunităţii, numit mohel ("circumcizător Acesta dă şi numele copilului. Mai demult se respecta vechea tradiţie ca primul născut al unei femei, dacă era băiat, să fie ,,răscumpărat", potrivit preceptului Legii. Majoratul religios este atins în iudaism la vîrsta de 13 ani şi o zi. La această dată H

).

41. D. Abrudan, Sărbătorite (1962), nr. 7-8. p. 489-501.

postexilice

ale evreilor,

în "Studii

Teologice",

XIV

380

ISTORIA

RELIGIILOR

este obiceiul să se facă un fel de confirmare, printr-o festivitate religioasă asemănătoare oarecum cu aceea a confirmării din romane-catolicism. Căsătoria se celebrează de obicei la sinagogă. Mirele şi mireasa sînt acoperiţi cu un văl, care simbolizează sfinţenia căsătoriei. Li se dă să guste vin dintr-o cupă. Mirele trece un inel în degetul miresei. Se recită rugăciuni, se citeşte un contract (ketuba) şi se pronunţă şase binecuvîntări. In momentul morţii, evreii caută să facă pe muribund să recite rugăciuni sau pun să se recite rugăciuni la sinagogă. După ce s-a produs decesul, anumite societăţi funerare poartă grijă de înmormîntare. Evreii conservatori condamnă cremaţiunea ca fiind împotriva Legii. Timp de 11 luni, fiul defunctului sau, în lipsa lui, văduva trebuie să meargă la slujbele de la sinagogă şi să recite rugăciunea Kadiş (Kaddich], despre care se crede că scapă sufletul defunctului de la condamnare. Evreii conservatori respectă unele prescripţii cu privire la îmbrăcăminte şi de aceea există haine kaş er (conforme Legii), în care nu se amestecă textile diferite. De asemenea, poartă haine lungi cu centură, barbă şi perciuni. Ei nu se descoperă în sinagogă, iar femeile, după ce se mărită, îşi ţin tot timpul părul acoperit. Evreii conformişti poartă pe piept, sub îmbrăcăminte, o bucată de pînză, care are la colţuri ciucurii rituali. Această pînză se numeşte micul talit [tallith }. Mai există însă şi un mare talit , care constă dintr-o eşarfă de lînă sau de mătase albă, vărgată cu benzi negre şi albe şi cu ciucuri rituali la colţuri. Talitul este purtat în timpul slujbei de dimineaţă, la toate slujbele de la lom Chipur şi la slujbele la care se recită rugăciunea de doliu Kadiş , Evreii pioşi au păstrat şi obiceiul străvechi al filacteriilor, mici cutii de piele, în care se ţin patru texte biblice, scrise pe pergament fin. Sînt două cutiuţe de felul acesta, dintre care una se poartă pe inimă, iar alta se pune pe frunte. Ele sînt socotite că alungă demonii, la fel cu rnezu za, un mic sul pus într-o cutiuţă de lemn, plastic sau metal, fixată de canatul din dreapta al uşii şi conţinînd de asemenea texte biblice şi cuvinte magice. Printr-un orificiu al cutiuţei se vede numele Celui Atotputernic, Şaddai. Cînd evreul iese din casă , atinge cu degetul acel orificiu şi apoi sărută degetul. In catehismele iudaice se vorbeşte totuşi împotriva talismanelor şi amuletelor. Evreii pioşi respectă o serie de prescripţii legale cu privire la alimente, trebuind să mănînce numai carnea tăiată în chip ritual şi declarată kaşer de un specialist. Evreii nu au voie să amestece carnea cu laptele şi de aceea gospodinele evreice trebuie să aibă două rînduri de vase, unele pentru lapte şi altele pentru carne. Legea iudaică prescrie şi o mulţime de purificări pentru cazuri de impuritate, ca atingeri de leproşi, de cadavre, de animale spurcate. Pentru necurăţenia femeiască şi pentru purificarea ei există întregi tratate. Evreii pioşi se roagă dimineaţa şi seara, iar înainte şi după masă îşi spală mîinile şi de asemenea se roagă.

7. SITUAŢIA ACTUALĂ Marea majoritate a evreilor (cea 6 000 000) trăiesc în Statele Unite ale Americii, depăşind deci statul Israel, unde trăiesc cea 4000 000 de evrei.

RELIGIA

EVREILOR.

Sub raport

IUDAISMUL

religios,

în sînul iudaismului

381 actual

există

două

curente

principale:

curentul ortodox sau conservator, care respectă cu mai multă stricteţe vechile tradiţii şi ritualuri, şi curentul reformat, care a făcut unele concesii ideilor filosofice iluministe din secolul al XVIII-lea şi respectă

cu mai puţină

stricteţe

ritualul.

Curentul ortodox este, la rîndul său, de două nuanţe: "askenazit" şi "se/ard". Iudaismul askenazit (,,german") este răspîndit mai ales În Europa de răsărit şi în Statele Unite ale Americii şi foloseşte limba idiş, formată pe baza limbii germane. Iudaismul sefard ("spaniol") este răspîndit aproape numai in Africa de Nord şi Orientul Mijlociu şi foloseşte limba ladino (de la latinus), formată pe baza limbii spaniole. Curentul reformat îşi are principalele comunităţi în Statele Unite ale Americii, fiind şi el divizat în "reformaţi" propriu-zişi şi "conservatori", aceştia din urmă îndepărtîndu-se mai puţin de ritual. Evreii din statul Israel, adunaţi din 74 de ţări diferite şi impărtăşind diferite nuanţe de iudaism, au dat un real impuls cunoaşterii limbii ebraice şi învăţămîntului religios. Copiii sînt iniţiaţi în studiul Bibliei, s-au înfiinţat multe şcoli talmudice şi se tipăresc foarte multe cărţi cu caracter religios. În ceea ce priveşte cultul mozaic din ţara noastră, putem spune că prezenţa evreilor în ţările româneşti este: semnalată încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea42 . Pe vremea lui Dimitrie Cantemir (171 0-1711), evreii puteau să aibă În Moldova "oriunde sinagogi, dar de lemn, nu de piatră ,,43. Începînd din secolul al XVIII-lea, în fruntea tuturor rabinilor din Moldova era un mare rabin (Hchnm-Baso}, care era reprezentantul evreilor pe lîngă scaunul domnesc şi avea şi jurisdicţie civilă şi penală asupra evreilor. În Muntenia împlinea o astfel de funcţie starostele evreilor. În 1909 a luat fiin ţ la Bucureşti Uniunea evreilor pămînteni, care a grupat 87 de comunităţi evreieşti. După primul război mondial, Legea cultelor din 22 aprilie 1928 a unificat regimul cultului mozaic din diferite provincii româneşti, Uniunea evreilor devenind Federaţia uniunilor de comunităţi evreieşti. În această vreme, timp de cîteva decenii, a apărut oficiosul "Curieml Israelit", editat de Uniunea evreilor români. După 23 August 1944 a luat fiinţă, în iunie 1945, Comitetul democratic evreiesc, care a sprijinit acţiunea de democratizare şi de reconstrucţie a ţării. De asemenea, prin Legea cultelor din 1948 şi prin aplicarea, începînd din Il iunie 1949, a primului Statut al cultului mozaic din ţara noastră, s-a stabilit ca for statutar superior al acestui cult Federaă

42. În lucrarea sa Istoria evreilor în ţările noastre, N. Iorga spune: ••Nici o constatare de evreu în Moldova şi Ţara Românească nu se întîlneşte pînă în epoca lui Vasile Lupu" (Analele Academiei Române, seria II, t. XXXVI, 1913-1914, Memoriile Secţiunii istorice, Bucureşti, 1914, p. 172 -- BA). Se pare că totuşi existau evrei în Moldova pe timpul domniei lui Petru Rare (1527-1538 şi 1541-1546). "Deşi cele circa 150 de documente rămase din vremea domniei lui Petru Rareş nu pomenesc despre evrei - spune M. Şora - din arhivele liovene şi otomane precum şi din surse rabinice rezultă faptul existen ţei în acel timp a unor raporturi comerciale şi fiscale active între domnitorul Moldovei şi evreii autohtoni sau în tranzit" (Evreii sub domnia lui Petru Rareş , în "Revista Cultului Mozaic", XXIII (1977), nr. 404, 15 dec.1977,p. 6 - BA, BCS, BCU). 43. Descrierea Moldovei, trad. Gh. Guţu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973, p. 297 (BA). ş

ISTORIA RELIGIILOR

382

ţia Comunităţilor Evreieşti (M) din R. S. România, care editează şi "Revista Cultului Mozaic", cu apariţie bilunară în limbile română, idiş şi ebraică. In felul acesta, Cultul mozaic din România s-a organizat pe aceleaşi baze legale de largă libertate de exercitare a cultului care au fost acordate tuturor celorlalte culte religioase din ţara noastră, încît la cea de-a VI-a sesiune plenară a Congresului Mondial Evreiesc, ale cărui lucrări s-au desfăşurat la Ierusalim între 3 şi 10 februarie 1975, Eminenţa Sa dr. Moses Rosen, Şef-rabinul Cultului Mozaic din ţara noastră, a putut să declare: "Graţie libertăţii depline de care ne bucurăm, avem posibilitatea să rămînem credincioşi religiei şi tradiţiei strămoşeşti, să menţinem aşezămintele noastre de cult, cultură şi asistenţă socială şi în acelaşi timp să fim buni cetă ţeni, egali în drepturi şi datorii cu ceilalţi fii ai ţării. Totodată, datorită atitudinii umaniste a statului socialist, a fost şi este posibilă reunificarea familiilor" 44 . Această declaraţie a fost făcută în faţa celui mai larg for reprezentativ al iudaismului contemporan şi în numele a 70 de comunităţi evreieşti, cu 130 de temple şi sinagogi, în cele mai multe dintre acestea oficiindu-se zilnic, dimineaţa şi seara. In sfîrşit, semnalăm ca unul dintre momentele de seamă din ultimii 30 de ani ai comunităţii evreieşti din România inaugurarea în Bucureşti, în ziua de 14 ianuarie 1978, a unui Muzeu de istoria obştei evreieşti din România.

8. CONCLUZn Din cele de mai sus s-a putut observa deosebirea dintre religia evreilor şi toate celelalte religii ale lumii antice. In vreme ce religiile celorlalte popoare erau politeiste, ridicîndu-se cel mult pînă la henoteism sau unele tendinţe monoteiste, în religia evreilor întîlnim de la început un singur Dumnezeu, creator şi pronietor al lumii, care urmăreşte, prin poporul Său ales, ridicarea omului pe culmile cele mai înalte ale desăvîrşirii şi sfinţeniei. Acest popor a înţeles, prin profeţii săi, voia lui Dumnezeu, dar n-a urmat-o în tot timpul şi din această cauză a avut pe lîngă momente de înălţare, şi epoci de prăbuşiri şi suferinţe de-a lungul întregii sale existenţe. Mai ales după dărîmarea Ierusalimului, evreii s-au depărtat de universalismul recomandat de profeţi, accentuînd respectarea strictă a prescripţiilor Legii iudaice. Şi astfel literatura rabinică s-a antrenat în interpretări amănunţite ale Scrierilor Sfinte, pierzînd din vedere suflul larg al învăţăturii profeţilor. Mai tîrziu însă, Maimonide şi alţi mari teologi ai iudaismului au corectat în oarecare măsură această tendinţă, îndrumînd iudaismul spre concepţii largi umanitare. Pietatea iudaică a avut reprezentanţi de seamă, iar în rîndul credincioşilor iudaismului se observă adesea un cald ataşament faţă de tradiţiile religioase iudaice. Ideea de venire a lui Mesia nu mai are o importanţă deosebită în iudaismul actual, totuşi evreii pioşi aşteaptă venirea acelei epoci de dreptate şi de pace 44. Sesiunea de la Ierusalim a Congresului Mondial Evreiesc, în "Revista Cultului Mozaic", XX, 1 martie 1975, nr. 340, p. 1 (BA, BCS, BCU). Declaraţii similare făcute cu alte prilejuri, în lucrarea: Şef rabin dr. Moses Rosen, Înuă t ături biblice, ed. a II-a, Federaţia Comunităţilor Evreieşti (M) din Republica Socialistă România, Bucureşti, 1979, p. 271,282-283,304 (BA, BCS).

RELIGIA EVREILOR.

IUDAISMUL

383

prezisă de profeţi45

. Acea epocă va veni însă numai dacă credincioşii iudaismului, ca şi aceia ai crestinismului şi ai celorlalte religii, vor pune efectiv în practică principiile de dreptate şi iubire pe care le propovăduiesc, sprijinind din toate puterile lupta popoarelor iubitoare de pace, dreptate şi progres.

BIBLIOGRAFIE 1. Traduceri de texte Biblia, Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1975, 1400 p. (BA, BCS, BIT, BSf.S). - L. Gol d se h m i d t, Der Babylonische Talmud, 12 vol.,jlidischer Verlag, Berlin, 1930-1936 (BA, BIT). - M. Schwab, Le Talmud de [erusalem, Il vol., J. Maisonneuve, Paris, 1932-1933 (BA, BCS, BIT, ed. nouă 1960). -J. B. P'r i t c h a r d (ed.), Ancient Near Eastem Texts relating to the Old Testament, ed. a II-a, Princeton (New Jersey), University Press, 1955, XXI+544 p , (BCS). - A. Du P o n t - S o m m e r , Les ecn·ts esseniens decouuerts pres de la Mer Morte, ed. a II·a, Payot, Paris, 1960,460 p. (BA). - .1. Carmignac, E. Cothenet, H. Ligne, Les textes de Qumran, II, Letouzey & Ane, Paris, 1963, 400 p. (BA). 2. Lucrări de referinţă Encyclopaedia Judaica, 16 vo!., Keter Publisching Haus, Ierusalim, ed. a I1I·a, 1974, (BIT, Bibl. Federaţiei Comunităţilor Evreieşti Mozaice din România). - W. C o rsw a n t, Dictionnaire d'Archeologie biblique, Delachaux & Niestle , Neuchâte l-Paris, 1956,324 p. (BA). - H. H a a g (ed.), Dizionario biblicu, So ciet a Editrice intemazionale, Torino, 1960, 1122 p. (BA). - J. D hei Il y, Dictionnaire Biblique, Desclee , Toumai, 1964, 1260 p. - G. Cornfeld - G.J. Botterweck (ed.),Die Bibel undihre Welt. Eine En ziklopedie, 6 vo!., Deutscher Taschenbuch Veriag, Munchen, 1972, (BSLS). 3. Istorie, civilizaţie G. Ricciotti, Histoire d Tsrael, 2 vo!., trad, P. Auveray, A. Picard, Paris, 1939, 562 p . (1), 635 p. {II}, (BA, ed. italiană BIT). - M. N o t h, Die Welt des Alten Testaments, ed. a IV-a, A. Topelrn ann , Berlin, 1962,340 p . (BCS). - S. W. Baron, Histoire d'Israel, vie sociale et religieuse, 4 voI., trad. N. Nikiprowetzky - L. Lock - A. R. Picard, PUF, Paris, 1956-1961 (BA). - R. de Vaux, o. P., Les institutions de l'Ancien Testament, II, Ed , du Gerf, Paris, 1960, p. 89-429 (BA); idem, Histoire ancienne d.'Israel, 2 voI., Lecofre , J. Gabalda et Cie , Paris, 1971,674 p. (BFI, BIT). S. G r a y zel, Histoire des [uifs, 1, trad. M. Touati , Service Technique pour I'Education, Paris, 1967, VIII+573 p. (BA). - J. Brigh t, A History of Israel, ed. a II-a, SCM Press LTD, Londra, 1972,510 p , (BIT). - D. J. Silver - B. Martin,A History of [u daism, 2 voI., Basic Books, Inc., Publishers, New York, 1974, XVII+476 p , (I),XV+527 p , (II), (BA). - S. Mos cat i, Vechile civilizaţii semite, trad. E. Costescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, p , 143-209 (BA, BCS, BCU). 45. "în limba profeţilor noştri - spune dr. Moses Rosen - Mesia înseamnă dorul de libertate pe care nici o sabie nu e atît de ascuţită ca să-I poată străpunge. Mesia este în concepţia iudaică simbolul acelor vremuri spre care tînjesc de mii de ani toţi cei umiliţi şi obidiţi, vremurile ce vor picura balsam pe rănile martirilor, ce vor alina suferinţele prigoniţilor, ce vor înapoia săracilor bunurile de care au Iost jefuiţ i" (op. cit., p. 97-98). Cf. VI. Prelipceanu , Pacea mesianică la profeţii Vechiului Testament, În "Studii Te ologice ", VI (1954),nr. 1-2,p. 3-16.