Relatie 2 Personaje Baltagul 4s5xl

Mihail Sadoveanu este creatorul unei opere impresionante si valoroase, care conţine o serie de aspecte ce-i asigura unicitatea, in special stilul aparte, integrând elemente poetice intr-o descriere in proza si, mai ales, prin curgerea istorisirii, prin harul de povestitor cu care este investit autorul. Baltagul, unul din romanele reprezentative ale scriitorului, evidenţiază ca tema lumea arhaica a satului romanesc, sufletul taranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi, şi a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii de viaţă fundamentale, statornicite din vremuri imemorabile. Totodată, această operă este reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului, care îşi dezvăluie permanent atitudinea nostalgică faţă de vremurile de odinioară, reprezentate de lumea tradiţională ale cărei valori stârnesc iraţia constantă a autorului şi a cititorilor. Acţiunea operei, complexă, se desfăşoară pe două planuri narative: unul trecut, al rememorărilor Vitoriei, şi unul prezent, al acţiunilor în desfăşurare. Subiectul romanului constă în prezentarea căutărilor Vitoriei Lipan, însoţită de fiul său, Gheorghiţă, pentru găsirea rămăşiţelor soţului Nechifor, şi aflarea adevărului privind moartea acestuia, urmată de înfăptuirea dreptăţii. Acţiunea se dezvoltă gradat, motivul căutării asociindu-se cu cel al labirintului, care se dezvăluie atât în plan exterior, prin traseul sinuos urmat de Vitoria în funcţie de ceea ce află despre soţul său, dar mai ales un labirint interior, al zbaterilor sufleteşti ale muntencei care caută adevărul. Perspectiva narativă este obiectivă, specifică romanului realist-obiectiv, relatarea realizându-se la persoana a III-a, iar naratorul omniscient şi omniprezent reconstituie, prin tehnica detaliului şi prin observaţie, lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Secvenţele narative sunt legate prin alternanţă şi prin înlănţuire, alternând cu pauzele descriptive destul de numeroase, care fixează aspecte specifice cadrului în care se desfăşoară acţiunea sau elemente ale portretului fizic sau moral, individual şi colectiv. De asemenea, sunt inserate frecvent în naraţiune secvenţe dialogate şi monologate ce oferă prilejul ilustrării profunzimii sufleteşti a personajelor şi constituie un mijloc de caracterizare indirectă. Acţiunea este plasată într-un timp real la începutul secolului al XX-lea, redat de existen ța trenului, a şcolilor pentru munteni, a telegrafului, ce se împleteşte cu cel mitic, sugerat de numeroasele simboluri inserate în ţesătura narativă şi de cele două versuri din Mioriţa, aşezate drept motto. Se urmăreşte prezentarea căutărilor Vitoriei , însoţită de fiul sau, Gheorghiţă, pentru găsirea rămăşiţelor soţului Nechifor, şi aflarea adevărului privind moartea acestuia, urmată de înfăptuirea dreptăţii. Vitoria este mama a doi copii, Gheorghiţă şi Minodora, pe care încearcă să-i educe în spiritul tradiţiei. La început, Gheorghiță apare ca un tânăr care începe să deprindă rânduielile oieritului, ceea ce rezultă din felul în care îi dă Vitoriei socoteală despre turmele de pe Jijia. Apare, de asemenea, ca un fiu ascultător, aflat sub autoritatea familiei, fapt sugerat printr-o precizare făcută de autor când vorbeşte despre întoarcerea lui Gheorghiţă: „feciorul urmase porunca mamei”. De asemenea, atunci când Vitoria îi spune că trebuie să se ducă în căutarea tatălui său dispărut, deşi sarcina i se pare prea grea pentru el, nu îndrăzneşte s-o contrazică pe mama sa: „M-oi duce, răspunse Gheorghiţă cu îndoială”. Gheorghiţă o urmează şi învaţă de la mama sa datinile legate de momentele importante ale existenţei naştere – nuntă – înmormântare - învaţă să îi cunoască pe ceilalţi, să fie circumspect, să nu îşi exteriorizeze emoţiile. Astfel, comportamentul mamei când întâlneşte alaiul de nunta sau participă la botez îl învaţă pe Gheorghiţă să respecte bucuriile celorlalţi, să participe la viaţa colectivităţii, dar să nu uite misiunea pe care o are de îndeplinit. Naratorul alcătuieşte ambelor personaje un portret fizic sugestiv, ale cărui trăsături trimit către dimensiunea lăuntrică a fiecăruia, dar majoritatea trăsăturilor se desprind din fapte, relaţiile cu ceilalţi şi limbaj. Deşi era încă un copil, în relaţia cu mama sa este evidenţiat ca un personaj dârz, demn de încredere, rămânând de altfel şi singurul ajutor de nădejde în călătoria pe care Vitoria avea să o întreprindă, ,,trebuie să te trimit pe tine, ca un bărbat ce eşti “. Gheorghiţă este construit pe baza unei relaţii antitetice, remarcându-se firea sfioasă, nesigură, inocenta, evidenţiată prin pasajele acordate descrierii copilăriei sale, în opoziţie cu spiritul decisiv şi maturitatea Vitoriei. Astfel, lipsa de experienţă a băiatului reiese indirect din

gândurile sale, dar femeia îi acorda un sprijin moral, îndemnându-l sa uite frământările copilăreşti şi să se maturizeze ,,Înţelege că jucăriile au stat. De acu trebuie sa te arăţi bărbat“. Pe parcursul drumului iniţiatic, Gheorghiţă evoluează, transformându-se treptat în adult. Urmând-o pe Vitoria, Gheorghiţă este atent la ceea ce face şi la ceea ce spune mama sa. De multe ori este uimit de inteligenţa ei, alteori nu-i înţelege deciziile. Discret, autorul subliniază schimbarea treptată a tânărului, oglindită în schimbarea înfăţişării: „Flăcăul începea să doarmă mai puţin şi să se tragă la faţă”. La început, teama de necunoscut şi pregătirea psihică încă neîncheiată îl determină sa păstreze o relaţie foarte strânsă cu mama sa, bazata pe respect şi ascultare. Momentul care încheie seria temerilor copilăreşti şi marchează punctul culminant al evoluţiei sale este descoperirea cadavrului lui Nechifor. Coborârea în râpă este o încercare dificilă, la care Gheorghiţă este supus de către mama sa:“Bine, mămucă, suspină flăcăul. Oi sta aici, după cum îmi porunceşti.” Şocul acestui eveniment îi provoacă emoţii puternice, care se concentrează într-un profund conflict interior. Odată cu depăşirea acestei situaţii, marcante pentru viaţa sa, faptele din finalul operei înfăţişează o altă ipostază a acestui personaj: prin puterea şi dinamismul generate de dorinţa de dreptate, Gheorghiţă reuşeşte să-şi asume responsabilitatea răzbunării tatălui său. În scena praznicului de după înmormântare, prim-planul îl are Vitoria. Cu inteligenţă, femeia îi face pe vinovaţi să-şi mărturisească faptele. Pentru Gheorghiţă, Vitoria este un adevărat maestru care îl iniţiază. Conducându-l cu siguranţă, dar şi cu asprime, femeia îl lasă pe fecior să acţioneze doar atunci când ştie ca s-a maturizat. Gheorghiţă este însă cel care înfăptuieşte dreptatea. Văzându-şi mama luând iniţiativă şi demascându-i pe ucigaşi, Gheorghiţă este cuprins de o răbufnire energică, nemaiavută până atunci: ”feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului”. Astfel acţionează ca un matur, lovind ucigaşul cu baltagul cu care crima fusese comisă. El plecase copil, însă experienţa pe care o capătă de-a lungul călătoriei îl transforma intr-un bărbat capabil nu numai să facă dreptate, ci şi sa ducă mai departe povara gospodăriei sale. Vitoria, în absenta lui Lipan, devine ajutorul necesar în iniţierea lui Gheorghiţă, dar şi ea suferă o iniţiere prin acest drum, căci ea trece din spaţiul închis cunoscut, în spaţiul deschis, necunoscut; ia cu lumea nouă şi rânduielile acesteia, şi chiar dacă este conservatoare şi reticentă în acceptarea lor, uneori este nevoită să se plece în faţa lor, aşa cum face atunci când ,, vorbeşte pe sârmă” pentru a obţine aprobarea autorităţilor pentru ridicarea rămăşiţelor soţului sau. In opinia mea, caracterul emblematic al acestui roman polifonic rezidă şi din maniera în care sunt construite personajele, extreme de autentice şi viabile, relaţia dintre munteanca şi feciorul său fiind semnificativă pentru ansamblul temelor romanului şi totodată pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului. În acţiunea romanului, evoluţia relaţiei dintre Vitoria şi Gheorghiţă depăşeşte specificul raportului mamă - fiu, ilustrând o relaţie de susţinere şi mai ales de iniţiere necesară a celui tânăr de către femeia ce dispune de experienţa vieţii. În acelaşi timp, Vitoria îl pregăteşte pe fecior pentru viaţă, pentru a prelua statutul de cap al familiei mai devreme din cauza morţii tatălui si a determina astfel, simbolic, restabilirea echilibrului etic. Numele celor două personaje îşi asociază semnificaţiile şi susţin valoarea etică a acţiunilor celor doi, sugerând victoria adevărului, triumful simbolic al binelui asupra răutăţii şi a fărădelegii, consfinţind astfel statutul de capodoperă al romanului.