Pe Ulitele Iasului Vasile Panopol 73255z

PE ULITELE IASULUI VASILE PANOPOL I Ne gasim pe o piata de mari dimensiuni, de pe care privirile noastre incantate imbratiseaza un dulce si unic peisaj de dealuri impodobite de gingasele siluete ale Manastirilot Frumoasa, Cetatuia si Galata, care se profoleaza sub un cer luminos. Din pacate, pe aceasta piata se inalta trufasa si batatoare la ochi, o matahala cladita intr-un pretins stil gotic cat se poate de dubios; un castel de carton, strain cu totul naturii inconjuratoare si infatisarilor frumoaselor biserici si gradini vechi ale iasului. Statuia lui Stefan cel Mare, poate cea mai reusita opera a lui Fremiet, apare micsorata de marimra pietei si apasata de greoaia constructie. Chipul de bronz al marelui voievod care-si indreapta falnicele priviri spre vechea capitala, xareste ctitoria saSf. Nicolae Domnesc, pe care nu o mai recunoaste, fiind ea „restaurata”. Voda Stefan este scutit, spre fericirea lui, de privelistes stravechilor sale Curti, schilodite de pe urma unor recladiri nepotrivite, strain intr-acest mediu impodobit demult de dansul sub alte aspecte, Stefan isi mareata lui inchipuire intrvazuta atat de frumos, sub un cer crepuscular, de poetul Mihai Codreanu: „... din Soare, sangerand pe dupa dealuri Ale Moldovei sfinte idealuri Coboara pe figura-i ca o slava... ... Si razele coroanei dormitoare Iau tonuri de rubin, pe cand, sub soare S-aprinde-n zari o Rosie Dumbrava”.

Statuia lui Stefan cel Mare din fata Palatului Domnesc (pe locul Palatului Culturii), lucrare a sculptorului z Emmanule Fremiet (1824-1910). Pe aceste locuri, daca am crede legenda, au fost inca din vechime asezari craiesti dace si dacoromane. Probabil ca inca din timpul domniei lui Alexandru cel Bun fiinta aici o curte domneasca, ea insa nu era resedinta capitala a Moldovei. Aceasta fiind la Suceava. De abea de la anul 1564, Alexandru Lapusneanul isi stramuta scaunul la Iasi, unde dainui in acest oras pana la unirea Principatelor.

Aspectele curtilor, care din nenorocire in decursul vremurilor au fost prada unor numroase asalturi si pojaruri, nu se pot inchipui cu preciziune. Ele au apareau disparate, dupa cum ni le arata vechi stampe si gravuri. Curtile erau imprejmuite cu ziduri de piatra sau de lut, cu multiple incaperi, cu mai multe bisericute si paraclise, precum si cazarmi pentru seimei, pazitori domnesti si alte numeroase asezari trebuincioase unei gospodarii voievodale. Aceste aspecte medievale de cetate, nepotrivite di fara coeziune, de cladiri vechi sau reconstituite, inadite si marite dupa nevoi si putinta, aveau totusi o mareata si pitoareasca infatisare. Curtile domnesti se integreaza in istoria Moldovei, caci in ele s-au petrecut in decursul veacurilor grozave si uneori imbucuratoare intamplari. Primul domnitor care a asezat definitiv scaunul tarii la Iasi, Alexandru Voda Lapusneanu, la a doua lui domnie inceputa in 1564, macelareste fara mila intro singura zi, daca am crede pe cronicar, 47 de boieri, distrugand o intreaga clasa sociala potrivnica lui. Cu toate ca unii istorici au atribuit scopuri politice acestui masacru, cred ca sinistrul voievod, al carui nume este purtat de una din principalele uliti ale Iasului, este interesant numai din punctul de vedere patologic, sub raportul nebuniei sale speciale, a patimei de sange.multi domnitori cu porniri despotice, anteriori sau posteriori lui Alexandru Lapusneanu nu au fost feriti de atari crude apucaturi a caror victime fura sacrificate pe aceste locuri, prin taierea capului, onoare rexervata numai boierilor, sau prin spanzuratoare, osanda aplicata oamenilor de rand.un calator strain pretinde ca doua spanzuratori fiintau in preajma curtii, in vremuri vechi, desigur ele rareori erau lipsite de vistime, a coror lesuri se clatinau sinistru in bataia vantului. Boierii taiati erau indelung expusi privirilor norodului. Sub groaznica a treia domnie a lui Gheorghe Duca Voda fura decapitati la 1679 trei dregatori: Vasile Gheuca, marele vistiernic, Lupul fost slujer si jitnicerul Gheorghe Bogdan, carora, spune cronicarul [17] Neculae Costin, „le-au taiat capetele la fantana, s-au sezut trupurile cele taiete pana in seara, la fantana...” Dupa trecerea de un veac, tot un Bogdan, vornicul Manole, si spatarul Ioan Cuza fura taiati la 1778 sub domnia lui Constantin Vada Moruzi: „...Capetele le-au pus in Poarta Domneasca Tot norodul sa le priveasca”. Aceste stihuri ale cronicarului Enache Kogalniceanu pomenesc de ultimii dregatori taiati de pe urma uneltirilor lor politice. Pe atunci moravurile se imblanzisera intr-atata incat armasul Bals care trebuia sa execute pe aceste victime a sovait, iar voievodul „Si-data l-au dat afara Facandu-l de rea ocara”. Si a recurs la serviciile unui vel capitan Soroceabu, intemnitat la acea vreme, pe care ordona sascoata „din butuci”, imbarbatandu-l cu cateva lovituri de „ maciuca armaseasca”, „s-o sferta de horelca”; capitanul , dupa asa drastice pregatiri, isi indeplini sinistra misiune. De atuncea in Moldova calaii fura recrutati din osanditii la groapa ocnelor. In epoca noastra , din pacate, s-au gasit prea multi calai ca si victime. Turnul Portii domnesti, ultimul vestigiu care a tinut piept tuturor prefacerilor si nenorocirilor abatute asupra curtilor, a fost saramat sub domnia lui Mihai Voda Sturdza. Mihalache Kogalniceanu pretinde ca temeliile turnului erau din vremea romanilor si ca fusese respectat de furia poporuluo si de coasa timpului. Dansul infiereaza „compasul unor ingineri sacrilegi care si-au luat de datorie sa ne darame toate monumentele si zidurile vechi ramase de la domnii nostri”. Ar fi de dorit ca aceasta indignare a marelui moldovean sa fie luata cu bagare de seama, macar pentru viitor, de catre edilii nostri. Splendoarea curtii ca si aceea a orasului au culminat sub domnia lui Vasile Lupu. La 1645, Voda isi marita fata, domnita Maria cu printul Radzivil, palatinul Litvaniei. Miron Costin ne spune ca la aceasta nunta „n-au lipsit nimica din toate podoabele cari trebuiau la o veselie ca aceea, cu atatia domni si oameni din tari straine, mesteri de bucate, adusi din alte tari;zicaturi, jocuri si de tara si straine. Toti nuntasii mai tineri , la alaiuri pe cai turcesti, cu podoabe si ci peățienela șilice. Si asa cu petrecanii trăgănând s/au veselit câteva săptamani ...”, depasind veche si placuta traditie moldoveneasca, care ingaduia numai opt xile de desfatari, la o nunta mai simandicoasa. Evenimentul cel mai de pomina petrecut la iasi in cursul lunii iulie a anului 1711 fu acela al vizitei

facute lui Dumitrascu Voda Cantemir de catre invingatorul crai Petru cel Mare, imparatul Rusiei carui somnitorul Moldovei se inchinase. Tot nordul ”tampinandu-l, l-au primit cu toata inima si i sau inchinat cu mare bucurie ca unui imparat crestin, dand lauda lui Dumnezeu ca doara ii va cerceta cu mila si-i va scoate de supt giugul robiei turcilor”, scrie cronicarul Ion Neculce, martor ocular. Petru, voios si curtenitor, pornind pe jos, a vizitat orasul, plimbandu-se pe ulitele Iasului intovarasit numai de trei ofiteri: ”Si mult lauda imparatul , lucrurile, chipul si toate obiceiurile moldovenilor”. Pe Voda il surprindea de grumaz ”si-l saruta pe fata, pe cap si pe ochi, ca un parinte pre un fiu al sau”. Imparatul a ramas incantat mai ales de aspectul manastirii Golia. Domnitorul dadu un ospat in cinstea craiului in curtile domnesti, ”la casa cea mare”. Petru a refuzat sa ocupe locul de onoare, in capul mesei a pus pe Dumitrașcu Voda. Minunatele vinuri moldovenesti placura mult inaltilor musafiri, Cotnarul si mai ales pelinul. Imparatul a stat trei zile in Iasi, plecand apoi spre Prut, unde in tabara lui a invitat pe domn si boieri. ”Si pre urma ne-au inchinat singur imparatul cu niste veri a lui de la frantuji, care indata cum au bautm cum au murmurit toti de beti band de acel vin. Si n-au stiut cum au dormit intr-acea noapte si domnul si boierii”. Acesta fu fulgeratorul efect al vinului de sampanie degustat intaia oara de moldoveni, musafiri ai tarului. Fatalitatea a vrut ca imparatul Rusiei sa piarza contra turcilor, in chip cu totul neasteptat, batalia de la Stănilesti. Aceasta infrangere [19] a fost dezastruaoasa pentru tarile noastre, si-a intarziat cu multa vreme dezrobirea lor. Daca soarta armelor ar fi suras tarului Petru, desigur ca Moldova si Tara Romaneasca ar fi scapat de dominatia turceasca, unindu-se , ca mult mai tarziu , fara a mai suferi nici o stirbire. Ar fi si grei si fastidios sa pomenesc de mai toate evenimentele strans legate de istoria Moldovei, petrecute in curtile domnesti. Cred ca in ele , cu toate numeriasele incendii ale caros prada au fost in nenumarate randuri, se mai pastrau unele cladirivechi cu caracterul lor primitiv si original pana in 1785, cand sub domnia lui Alexandtru Mavrocordat poreclit ”Pârle Voda”, un păuternic incendiu leau risipit pana in temelii. Timp de 19 ani curtile au fost parasite, refacute fiind abia la 1806. la acest radical meremet a staruit din toate puterile Alexandru Voda Moruzi, el insa a fost nevoit sa paraseasca scaunul domniei tocmai cand era pe punctul sa se mute in vechea resedinta voievodala. Curtile au mai ars si la 1827, au fost refacute la 1843; nemaiservind drept resedinta domneasca, intrinsele fu instalata Obșteasca Adunare. La 1849 Grigore Alezandru Ghica Voda isi rezerva pentru dansul o ăarte din incaperi. Un distins literat, Edouard Grenier, secretaul intim al acestui domnitor, ne zugraveste aspectul curtilor: ”O cladire mare, cam dupa tipul unei cazărmi, la capatul orasului in fundul unei pieți nepavate (suntem in Orient), balta iarna, strat de praf vara. Zidirea trebuie sa fie din vremea Restauratiei ze. Sa nu-mi cereti in ce stil arhitectural a inchipuit palatul acela... n-are stil. Are dimensiuni colosale, atat incat Voda locuieste numai intr-o parte a palatului”. Grigore Al.Ghica, ultimul domnitor al Moldovei inainte de unire, avea multe insusiri sufletesti, dar ne spune tot /Grenier, scepticismul lui era desavarsit in privinta femeilor. Insurat de doua ori, pe aunci vaduv, ajunsese la o varsta ”unde suveranii in situatia lui cad foarte lesne sub stapanirea unei ”Maintenon” oarecare. Si de fapt, ca si Ludovic al XIV-lea, cu care l-am asemanat, o si gasise; era za, doamna Leroy”. Voda o cunoscuse la Paris in imprejurari romantice, in cimitirul [20] Pere/Lachaise, langa mormantul unei prietene comune. Ea nu locuia la palat si as fi curios sa stiu pe ce ulita a Iasului statea. Domnitorul care adoptase un orar neobisnuit astazi, dupa masa de seara si o siesta regeneratoare, se trezea pe la miezul noptii , mergea la doamna Leroy, smulgandu-se din bratele acesteia pe la 3-4 ceasuri de dimineata, cand se intorcea la palat. Aceasta favorita cu care in urma detronatul domnitor s-a casatorit in Franta nu pare sa fi avut o inraurire fericita asupra lui. Am pomenit de dansa caci nu prea avem stiri din vechime asupra trecutelor amante domnesti, desigur numeroase si traitoare in Iasi. Parasind aceasta prea vasta piata, incarcata de amintiri istorice, piata care astazi are un aspect rece si comun, pe unde petiționarii , justișiabilii si aparatorii isi indreapta pasii lor grabiti, imbracati in straie nemtesti lipsite de pitoresc, in cautarea splutionarii unor pricini, de obicei meschine, ne vom indrepta inspre inima targului.

[20] II La dreapta, in preajma pietei, privirile noastre sunt placut impresionate de infatisarea bisericii Sf. Neculae Domnesc, veche ctitotrie a lui Stefan cel Mare. Ea nu-si mai pastraza primitivul sau aspect, fiind din temelie,chipurile, restaurata, ca si alte biserici, de talentatul arhitect z Lecompte de Nouy, ale carui profanatiuni de monumente istorice romanesti au facut obiectul, pe vremuri, unor pasionate polemici. Imi aduc aminte ca in coplilaria mea, pe malurile unde re recladea biserica domneasca am vazut numeroase morminte ravasite si mormane de pietre funerare azvarlite la intamplare. Ele acopereau trupurile insemnatilor dregatori din trecut. Cu toate ca eram de o frageda varsta, aceste profanari m-au impresionat profund. Imediat dupa biserica strabate in ulita Mare, strada Anastasie Panu, veche artera care se numea ulita Sf. Vineri dupa manastirea cu acelasi nume din dreptul halelor, astazi naruita. I s-a dat numele cunoscutului om politic, findca pe dansa erau casele sale parintesti, unde mai tarziu a fiintat giumnaziul ”Alezandru cel Bun”. Anastasie Panu eate una din figurile cele mai reprezentative ale Moldivei din epoca premergatoare unirii Principatelot. Fara a [22] dori sa moscorez prestigiul acestui valoros iesean, a carui biografie amanuntita nu a fost inca scrisa, voi reda cateva stiri despre dansul, putin sau deloc cunoscute: familia lui Panu pare a fi de origine greceasca sau bulgareasca dupa cum pretindeau unii. Intalnesc in 1786 pe doi frati negustori lipscani, Constantin si Anastasie Pani, acesta din urma era poate bunicul omului politic. Tatal lui , Panaite Panu, negustor instaritm s-a putut casatori inainte de anul 1818, probabil din cauza averii sale, cu o boieroaica , /elena Miclescu, vara primara a mitropolitului Sofronie Miclescu. In vreme Eteriei a imbratisat cauza revolutiei grecesti: vornicul Alecu Beldiman spune ca manastirea Trisfetitele era centrul eteristilor si avea ca efori dimpreuna cu doi arhimandriti greci, pe: ”...Dioghenide, un lipscan negutitor Si Panaitake Panu, impreuna lucrator”. Dupa infrangerea grecilor la Sculeni: ”Panul si Dioghenide, Foti, Nicola, Macri Bez cei doi din Bucovina, amandoi fratii Petrini Toti umbland din casa in casa, cat au sezut in Sculeni Vapaie varsa din gura ocarand pe moldoveni Cu multe scârnave văpsele, zugravind ii defaima”.

Negustorul nostru de origine straina nu se integrase inca in patria lui adoptiva, cu toate ca era casatorit cu o pamanteanca de vechi neam, casnicie din care s-a nascut un fiu, Anastasie si cinci surori. Dintre ele se stie ca Profira s-a insotit cu Iorgu Prăjescu, Nastasia cu Costache Luca de la Cucuteni, Maria cu Ioan Burchi, tustrei boieri. O Sofie, nascuta Panu, divorteaza la 1847 de Petrache Bacalu. Ea poate era una din surorile lui Anastasie sau o vara a lui, si sotul ei poate sa fi fost proprietarul faimosului han ”Petre Bacalu”, in fata caruia s-a jucat pentru prima oara hora Unirii. Dupa ce-si ispravi studiile, viitorul caimacam al Moldovei, la 1840, solicita o slujba de la Mihail Voda Sturdza, care-l recomanda [23] logofeției Dreptății. Dupa o rezolutie rezonabila a spatarului Vasile Pogor, Panu fu numit cilen al judecatoriei din Falciu. In petiția lui mentioneaza ca duce un trai greu avand cinci surori de care trebuie sa se ingrijeasca. Cariera lui fu stralucita; in scurt timp el a ajuns ministru al dreptatii sub Grigore Al. Ghica Voda, apoi dupa inlaturarea de la conducerea tarii a caimacanului Nicolae Vogoride, Panu fu ales la 1858 caimacan al Moldovei, dimpreuna cu doi boieri mari, Stefan Catargiu si Vasile Sturdza. Desigur ca era un om talentat si integru, casi altfel nu se poate explica o ascensiune atat de vertiginoasa. Gurile rele, mai ales dupa ce a inceput a juca importante roluri politice, pretindeau ca Anastasie Panu era fiul mitropolitului Sofronie Miclescu, inamorat de vara lui primara Elena, mama lui Anastasie. Au circulat pe vremuri mai muște poezioare si satire care mentioneaza aceasta nelegiuita filiațiune. Citez inceputul uneia: ”Cu toate ca nu se crede ca nu-i din neam bulgaresc / Ce ca fiu de sfant parinte cu totii il proslavesc”. Antiunionistului Nicu Istrati i se atribuie urmatoarele stihuri: ”Si tu, kir Mitropolite Draga Doamne, Arhipastori Stai in casa, Preasfintite Cu Panoaia in amori Si vrei inca biata tara Cu munteanul s-o unesti Precum tu in orice sara De Panoaia te lipesti”. Se mai colporta pe atunci ca frumodul papagal al mitropolitului Sofronir, toata ziua striga” Da gurita, cucoana Ilenuta”, vorbr pe care le rostea inaltul prelat de cate ori intalnea pe Panoaia. Aceste malitioase aluzii sunt departe de a fi concludente si nu putem sti daca pretinsa lui obarsie i-a servit in cariera politica. [24] Printre hartiile donate Academiei Romane, de catre fostul primar Dimitrie Sturdza, am gasit trei scrisori in limba za, nedatate, dar trimise cu siguranta lui Panuin vremea căimăcămiei sale, dupa cum se constata din adrese, de Annie Balș. Aceasta era fata hatmanului Todiraș Balș, divortata de hatmanul Iordache Boldur Lățescu si de vornicul Iacovache Palade. Infocata antiunionista, ea cauta sa-l atraga pe Panu in mrejele ei. Iata ce-i scria: ”Domnule Pano. S-au intamplat lucruri de cea mai mare importanta, iti trimit trasura mea, nu-ti intarzia cu un moment venirtre, locuiesc in odaile de jos. As fi venit eu insumi, dar ma tem sa te deranjez. Nu intarzia, am sa-ti spun numai cateva cuvinte privitoare exclusiv la persoana dumitale, nu-ti voi pomeni despre interesele nimanui. Devotata dumitale – Annie Balș”. Din pacate nu putem sti cu preciziune daca Panu s-a dus la aceasta tainica si nocturna intalnire, cursa intinsa, dupa banuiala mea, de catre intriganta Anica care spera poata sa seduca prin tomnatecul sau farmec pe tanarul si chipesul caimacan. Dau tot in traducere, o alta scrisoare mai interesanta, scrisa poate dupa intalnirea nocturna: ”dupa ce te-am vazut aseara, am mai vazut inca multa lume din judete. Tara este speriata. Esti invinuit ca ajuti la pieirea patriei dumitale, esti acuzat

ca prin surprindere ai vrut sa o dai pe maini incapabile de a o guverna. Majoritatea opiniei publice pretinde ca ar fi multumita cu alegerea dumitale care va fi aplaudata. Ti-am spus si iti mai repet inca, nu te inarma cu o falșă modestie, nu participa la pierirea patriei. Lucreaza sau pentru dumneta, si-ti mai afirm inca o data ca-ti voi da concursul, iar in caz de nereusita, straduieste pentru Mavroyeni. Ai nobile sentimente, urmeaza drumul pe care ele te indeamna, oțelește-te cu acea putere de caracter care te deosebeste si salveaza-ti patria chiar cu riscul vietei, iata ce astept de la dumneta”. Prin aceasta perfida scrisoare, Anica Basș il indeamna pe Panu sa candideze la domnie, sperand desigur ca in caz de reusita lui, va putea juca roluri politice in calitate de Egerie, impiedicand unirea Principatelor. Sunt convins ca era nesincera si ca prefera pe Petrache Mavroyeni pe care il recomanda șui Panu. [25]. Marele act al unirii s-a infaptuit insa contra vointei unei anumite clice. Panu a contribuit din rasputeri la realizarea lui. Partizan, prieten si sfetnic a lui Cuza Voda, deznadajduit dupa un rastimp de guvernarea domnitorului, ca si multi oameni politici ai epocii, el a intrat in opozitie. Fiindca era considerat drept ”buaola adunărei”, ”alesul providentei”, a fost desemnat sa indeplineasca o misiune in strainatate, spre a arata guvernelor straine păsurile romanilor. Opozantul era lipsit de bani si deplasarea proiectata cerea o mare cheltuiala, care urma sa fie acoperita prin subscripții. Cum acestea nu prea rentau, Cuza Voda avu un gest larg si spiritual, subscriins prin o terta persoana suma de 300 de galbeni, ceea ce a ingaduit plecarea lui Panu in martie 1864. domnitorul se oferise chiar sa dea o scrisoare de recomandatiune catre ministrul afacerilor straine din Franta, caruia fostul caimacan urma sa se planga de purtarile lui Voda. Spunea insa despre misionar ca ” eate un mizerabil care corupe opinia publica”. Misiune nu a avu rezultatele dorite. Reintors in tara, Panu innebuni mai tarziu, nu stiu din ce cauza. Proba acestei demențe o avem din niste jalnice biletele cu un continut cu totul incoerent, adresate de Panu generalului Christian Tell. Voi cita numai unul, transcris cu punctuatia si ortografia sa originala : ”Cautam inima ta politica, libertatea absoluta.intrunirile.petitionale. Curtea de Casațiune.demisionsta. La Iasi. Senatul desfiintat. Romania va prospera. Europa va merge dupa dansa.”sarmanul dement era tot obsedat de preocupari politice de un robust optimism. El muri dupa detronarea lui Cuza Voda, la care contribuise atat de mult. Fu inmormantat cu pompa la cimitirul mitropoliei in cursul lunii august 1866. Maica lui cucoana Elenuta, verisoara favorita a mitropolitului Sofronir, mai traia inca si primi la moarteafiului sau o scrisoare de condoleante din parte tanarului domnitor Carol I. Aceste lamuriri mi-au fost sugerate de numele unei vechi ulite a Iasului care nu ofera nici un caracter mai insemnat. [26] III Reluam plimbarea abia inceputa. Din piata Palatului istrativ, inainte de a patrunde in ulita Mare, lasam pe mana stanga strada Palatului, lunga artera care se prelungeste pana la Nicolina. Pe acolo intrau cu mare alai in capitala lor, domnitorii veniti de la Taringrad, dupa un popas la vreuna din manastirile Frumoasa, Galata sau Cetatuia. O parte din aceasta strada este numita Podul Rosu. In Iasi au fost multe ulite podite si de aceea poreclite poduri ca Podul Vechi, Podul Lung, Podul Verde actuala strada Carol impodobita cu multe gradini. Dar de ce Podul Rosu_ o explicatie verosimila si curioasa este data de batranul magistrat Gheorghe Dimachi, care pretinde ca pe vremuri in strada Palatului , pana la biserica Sf. Constantin, erau boingii si cateva crâșme, iar mai departe si pana peste podul de peste Bahlui se tineau prostituatele avand ca semn distinctiv la locuintele lor, perdele rosii la ferestre, de unde s-au luat a se zice Podul Rosu. Comertul amorului desfasurat pe asa de mare intindere prezinta, desigur, o pitoreasca dimfonie rosie. Cu vremea el s-a stramutat, in proportii mai mici si necolorate, spre alte margini ale orasului. [27] prostitutia din Moldova, ca si de aiurea, a fost, este si va fi o plaga de care omenirea nu se va putea descotorosi. La noi, in timoul domniilor regulamentare, daca am crede pe calatorul z Stanislas Bellanger, ea inflorea. Dansul pretinde ca mai vazuse deseori prostitutia tronand pe strazi, dar nicaieri ca in Principate.in vremuri mai vechi desfraul se practica mai ales in carciumi. Un calator

turc, Evlia Celebi, care a trecut prin Iasi la anul 1659 povesteste ca acolo ”sunt in total o mie saizeci de pivnite, deasupra carora mai la toate, este cate un birt sau bordel”. Desigur ca exagereaza. Spune apoi ca ”femeile stricate din acest oras stau pe la carciumi. Ele poarta un fel de fusta de atlaz, de camuche, de catifea sau de matasă, si sunt incaltate cu niste ghete cu gurguie si impodobite cu ace de arama. Ele ofera celui dintai venit frumusetea lor di placerea copilatiei. Pletesc beiului din Bogdania (adecxa domnitorului Moldovei) ca dare, „sase pungi pe an”. Micii nostri despoti, imitand exemplul imparatului Vespasian, in laacomia lor de a percepe biruri, credeau ca si dansul ca ”l argwnt n a pas d odeur”. Evocand un trecut pitoresc al Iasului, voi pomeni despre domnitorul fanariot Constantin N. Mavrocordat, mare reformator, francmason si pudic, care, dupa cum spunea cronica Ghiculestilor, ”nu numai c-a poruncit sa inceteze vechea deprindere a boierilor de a pune femei in carciumi si mai ales de-a alege pe cele mai frumoase pentru ca vinul sa de vanda mai repede, dar a scris si ispravnicilor fiecarui tinut, poruncindu-le ca oriunde ar gasi vreo femeie invinuita de curvie marturisita, s-o prinda numaidecat si s-o trimita la Iasi”. Cronicarul Enache Kogalniceanu afirma ca s-au strans astfel 80 de femei - oare cate s-ar putea aduna astazi? - si le-au inchis pe toate in Sfantul Gheorghe la mitropolie... de mureau de foame...” . Ele implorau mila trecatorilor si cereau de pomana, ”caci rămăsese ca vai de el goale”. Dar sotia voievodului, Doamna Ecaterina avu mila de dansele, trimitandu-le paine si lumina, ca sa nu șază pe intuneric, si le trimitea si cate un cantar, doua ,de in, ca sa nu saza fara traba, pana se vor gasi niscaiva oameni sa le [28] ceara. Si pe care o cerea si primea si ea, punea de o cununa si apoi o slobozea”. Constantin Voda Mavrocordat imita masurile luate la Viena de catre imparateasa Maria Tereza; ele au indignat pe strengarul memorialist Casanoca, constrans la o riguroasa abstinenta amoroasa in timpul petrecerii sale in capitala Austriei. Moldovencele noastre, spre norocul lor, au fost ocrotite de miloasa nevasta a pudibondului fanariot. In coltul dinspre Mitropolie al strazii Palatuluise inalta o mare casa cu etaj, cu saloane si incaperi vaste si frumoase. Ingrijiri edilitare neinfaptuite inca de atata vreme au spintecat-o. Era casa marelui logofat Alecu Ghica, tatal domnitorului de la 1849, Grigore Al. Ghica Voda despre care am pomenit. De abia cladita, a ars la 1827, fiind apoi recladita. Mai tarziu fu vansuta vestitului bancher Mihail Daniel, care a murit la adanci batraneti. Din copilarie imi aduc aminte de valva starnita de un mare si misterios furt nedescoperit, in dauna bancherului. Acesta, foarte evlavios, la sarbatorile mari evreiesti, inchidea banca si nimenea nu mai patrundea intr-insa timp de trei zile. Niste hoti iscusiti si bine informati, chiar de organele politiei, pretindeau gurile rele, s-au introdus in podul caselor patrunzand in odai prin tavanuri. Ei au lucrat in tihna la spargerea lazilor de fier si si-au insusit vreo patru milioane in monede in aur, suma adevarat considerabila la acea epoca. Cum pana astazi escrocii nu au fost descoperiti, instiintez cititorii de romane politiste care i-ar mai putea prinde. Ulita Mare pe care ne vom plimba, dupa cum ne-am abatut in dreapta si in stanga ei, este una dintre cele mai vechi si faimoase ale Iasușui. Incepand din poarta curtii domnesti serpuia pana inspre dealul Copoului. Ea mai era denumita si ”Ulitra Domneasca” si ”Ulita Boereasca”, ceea ce ne face sa presupunem, cu drept cuvant, caa pe dansa erau asezate casele boierilor mari. Aspectele ei au variat in decursul veacurilor, mai ales din cauza numeroaselor incendii care au mistuit in prea multe randuri targul Iasilor. Miron Costin povesteste ca in timpul domniei lui Vasile Voda Lupu, acela care infrumuseteaza capitala cu atata ravna si bun [29] gust, tatarii au dat foc targului: ”Si au ars atunci tot orasul; unde si unde au ramas cate o dughenita; tot orasul intr-o mica de ceas cenusa s-a facut”. In veacul al XVIII-lea, la 1733, ”s-au facut un foc mare in Iasi arzand mai giumatate din oras”. Mai tarziu, la 1763, scrie tot Enache Kogalniceanu, ”au sarit focul la feredeul cel mare iara pe o casa proasta si de acolo au sarit pe ulita boierilor”. Dupa Eterie, ienicerii aiu incendiat o parte din oras: ”...inca a treia parte, sa ma crezi ca n-au ramas, Manastiri mari au ars zece, din ulitele mai mari trii

Case boieresti si proaste, hanuri , crâșme la trii mii”, ne spune vornicul Alecu Beldiman. S-ar parea ca atunci au ars 36 case mari boieresti. Prăpădul cel mare care s-a abatut asupra Iasului a fost focul izbucnit la 19 iulie 1827, care a mistuit cea mai frumoasa parte a orasului. Despre aceasta nenorocire, spătarul Iordache Bucșănescu da cele mai complete lamuriri cunoscute pana acum, intr-o scrisoare din 2 august adresata șambelanului Iancu Balș: ”Focul de la 19 iukie au inceput eșând de la casa vornicului unde șăde spătarul Ilie Smăul in dreptul casăi lui Petrake Cazimir si intr-un ceas au cuprins de acolo toată Tălpălăria lui Vasile Miclescu, a Scorțăscului, a episcopului de Hiși si a consulatului prusesc, de acolo apoi a trecut peste râpă până au arscasple logofătului Dumitrache cu hanul său cu toata mahalaua si apoi ulita mare, casăle lui Calimach, a lui Costandinică, a lui Alecu Ghica abea gatite, a Roznovanului, a Razului, a lui Nicolae Balș, Trei Sfetitele, tot hanul tot, cum toata ulita mare toata, casăle lui Grigore Ghica, si in jos apoi Sfete Nicolae pana in Sfanta Vinei, Târgu de jos si s-au pogorat arzand dughenile si casăle cele multe cale de un ceas pâră la câmpu, neramanad de la curte in gios nici o biserica nici casa nici dugheana, toate s/au strânsu, arhiva visteriei toata, arhivele departamentului toate, oameni arși, patru spi.erii stranse, ca 2500 case iar paguba ca douazeci milioane iaste vazuta”. [30] Casa spatarului Ilie Smăul de unde a izbucnit focul era pe locul Liceului National, in fata ei casa Cazimir, actuala Pinacoteca, a ramas intacta si Voda Ioniță Stutdza s- a mutat intr-insa dupa mistuirea curtilor sale intamplata in aceeasi zi. Voda prevenit, juca ”preference” cand a izbucnit incendiul, flegmatic, el nu si-a intrerupt partida zicand ca pe dansul nu-l priveste aceasta intamplare, care este de resortul agăi orasului. In curand insa si in graba a fost nevoit fuga din palatul sau cuprins de nemiloasele flacari. Bucșănescu ne spune ca a ars toata ulita Mare citand cateva asezari mai importante care au fost sinistrate, ale caror aspecte invechite, cu toate ca nu erau in intregime anterioare veacului al XVIIIlea, ar putea prezenta astazi un pitoresc interes. Dar pentru cercetatorii istoriei Moldovei, cea mai grea si ireparabila pierdere a fost acea a arhivelor statului care contineau nepretuite comori de vechi documente. Dupa aceasta falnica intamplare, proprietarii, afara de Roznovanu si Alecu Ghica, nu si-au mai reconstruit pe ulita Mare casele lor arse, cei mai avuti si-au stramutat asezarile inspre Copou, in Muntenimea de mijloc si cea de sus, intr-un mediu de verdeata si de bogata vegetatiune. De aceea si astazi inca se observa pe ambele parti ale ulitei Mari un sir de pravalii saracacioase care desigur nu fiintau pe acele locuri inainte de anul 1827, acolo se inaltau mari di frumoase caseinconjurate de gradini, inchise cu ziduri, cu locuri intinse trebuincioase unor gospodarii atat de imbelsugate. Faimosul principe Charles de Ligne, care a vizitat Iasii la sfarzitul anilor 1788, in celebra scrisoare adresata din acel oras contelui de Segur, tradusa de mine in lucrarea intitulata ”Românce vazute de straini”, locuia ”in unul din acele superbe palate pe care boierii le cladesc intr-un stil oriental, si din care mai mult de vreo suta cincizeci se inalta deasupra celorlalte edificii din capitala Moldovei”. Palate trebuie sa le numim dupa afirmatia principelui de Ligne, cam optimist ce-i drept in privinta iesenilor si mai ales a iesencelor, dar fiind posesorul unuia din cele mai frumoase castele din Belgia, se pricepea in arta cladirilor.[31] Astazi cu greu se pot identifica locurile care purtau aceste mandre asezari. O mare parte din ele erau in apropierea curtii, desigur si pe ulita Mare, caci in mahalaua Copoului nu s-a stabilit boierimea decat de la inceputul secolului al XIX-lea. Aspectul strazii Stefan cel Mare este disparat. Boala alinierii si largirii cailor de comunicatie, scuzabila intr-un oras cu circulatie intensa, a inceput a bantui la noi in urma cu mai multe decenii si astazi s-ar parea ca are tendinte mai barbare. Mi s-a spus, dar nu-mi vine a crede, ca planuri intocmite la centru, la Bucuresti, de catre functionari incompetenti, tind a risipi in Iasul nostru multe vechi si frumoase cladiri, bogate in amintiri istorice, ca ceea a Creditului Urban. La asemenea porniri ar trebui sa se opuie din rasputeri toti târgoveții vechii capitale a Moldovei.

Inaintand pe partea stanga a ulitei, dupa casele /daniel, intalnim o scoala primara de un gust dubios, in fata careia se inalta statuia vestitului carturar Gheorghe Asachi, stramutata din fata peristilului Teatrului National, inlocuita acolo cu aceea a lui Vasile Alecsandri; ingratitudine cetateneasca, caci Asachi a fost intemeietorul teatrului moldovenesc. Pe locul scoalei fusese hanul turcesc, ars la 1827. Scoli si iasasi scoli vom intalni pretutindeni in plimbarea noastra prin vechiul Iasi, de ai crede ca toti moldovenii sunt toba de carte. Ele s-au furisat in frumoasele, vechi si gratioase locuinte de altadata, comunicandu-le o rece si trista atmosfera, ingaduindu-si adaugiri di innadituri in uratul stil al epocii noastre, fara a respecta armonia si vechimea cladirilor.âmai departe privirile noastre incantate intalnesc zvelta silueta a bisericii Trisfetitele, comoara arhitectonica a trecutului, podoaba targului, minunat restaurata de Lecompte de Nouy, caruia i s-ar putea ierta, dupa asa infaptuire, multe profanari de vechi monumente romanesti. Aceasta biserica da impresia unui pretios juvaer cizelat cu maiestrie si cu un gust desavarsit. Dupa dansa biserica catolica, pe langa care a fost si un han; veche asezare papistasă, de o arhitectura mediocra, in asa vecinatate nu poate oferi ochilor o deosebita placere. [32]

IV Ajungem la coltul ulitei mari dinspre strada Colonel Langa, fosta Baston. Multi targoveti au apucat aceasta denumire, dar cred ca prea putini si-o explica. La sfarsitul veaculului al XVIII-lea, Ilie Catargiu, care , ca si alti boieri, intrase in serviciul Rusiei in timpul razboiului ruso-turcinceput in 1788, isi vandu casele la ”sultan mezat”, expatriindu-se. Ele fiintau pe locurile care pornesc ”din coltul dughenelor hanului bisericii catolice”, faceau cotul cu actuala strada Colonel Langa, intinzandu-se inspre Bahlui. Au fost cumparate de vornicul Neculae Baston, curioasa porecla purtata, nu se stie de ce, de o ramura a familiei Rosetti. Locurile si casele fura mostenite de fiul lui Neculae, vornicul Dracache Baston, cumplit nume purtat de un boier foarte bland, mai ales cu sotia sa, dupa cum vom vedea. Din niste socoteli casnice destul de interesante putem afla cateva intamplari din viata acestui dracos Baston (1771-1841). cam tomnatic si cu ganduri de insuratoare, el isi cumpara la 1808 o ”butcă” de la Petrovici, cu pret de 1400 lei, aduce un dascal z din Odesa, nu stiu in ce scop, si targuieste pentru 28 lei doua fesuri, probabil sprea a fi pe placul atat stapanirii [34] turcesti cat si viitoarei lui sotii. In fine, de abia la 1809 se insoara cu Zoe Sturdza, vaduva spatarului Iordache Ramadan, cheltuind pentru nunta, suma importanta la acea epoca, de 5000 de lei. Se poate presupune

cercetand pomenitele socoteli ca isi iubea mult vaduvioara, caci pana la moartea ei i-a satisfacut toate capriciile cheltuind multi banisori pe la diferiti negutatori. Dupa casatorie ii cumpara Zoei o careta de 3000 lei. Apoi pentru 4000 lei , marfa de la kir Neculae Capsa. Si tot asa, depanand filele ingalbenite ale vechiului catastif de cheltuieli, intalnesc la inceputul veacului trecut printre negustorii cu ducheana, pe furnizorii cuconitei, pe Ioan Dobrovici, ”kir Misi (Monsieur ) Leon , Dumitrache Trosak, Zamfir Hristea, Simovici, Tatos, Leiba Gros, Panaite, de la care cumpara vorniceasa sal scump cu 3500 lei si altii. Ea mai primea in fiecare an, in numerar, rotunjoare sume de bani, in trebuinta dumisale”. Dracache , om darnic, ia cu 10 lei o pereche de papuci destinata banului Gheorghe Buhuș, boier cu nume mare, dar scăpătat probabil, caci mai tarziu imprumuta de la vornic 89 lei. La inceputul casnicieu menajul a cheltuit 53000 lei in opt luni. Cheltuielile cuhniei reveneau la 400 lei lunar, ei desigur aveau masa imbelsugata, caci alimentele erau ceva mai ieftine decat astazi. De anul nou se dadeau bacsisuri slugarimii, 575 lei la 1812, si se imbracau tiganii ogradasi cu straie noi . In afara de acesti robi, Dracache avea in serviciul sau pe un Gheorghe arnăut, un Gavril stolnic (adica bucatar), un Iancu sufragiu, un Ludovic fecior si pe Anton Manheber, gradinar neamt. In timpul Eteriei, boierii au fugit in Bucovina, comisul s-a reintors in curand la Iasi, iar vorniceasa a stat 17 luni la Cernăuți, unde a cheltuit 31000 de lei. Ea luase cu dansa acolo un fecior, un sufragiu, un vatav, doi vizitii, o spalatoreasa si o femeie in casa, cum se cădea unei cucoane mari. Ca sa-si treaca de urat si sa nu o apuce stenahoriile in timpul surghiunului, cumpara carti ze in valoare de 105 lei , ceea ce ma face sa presupun ca vorniceasa primise Zoe primise o educatie aleasa, de moda occidentala. [35] s-ar parea ca era de o sanatate delicata pe care nu o neglija, caci cheltuia anual sume pe atunci importante in cautarea ei. La 1813 s-au platit 20 galbeni ”doftorului Firih pentru curace au facut cand era bolnava cucoana Zoe la Iasi”, mai tarziu doctorul Petelenzprimeste 500 lei ” pentru osteneala sa”. La 1826 doctorul Romițian incaseaza aceeasi suma ”pentru cautatul casei d-lui boerului in doi ani”, el este inlocuit cu doctorul Fumete, platit ceva mai scump. La 1839, cucoana fiind in vizita la Deleni se imbolnavi. In cautarea ei s-au dat 630 lei doctorului Samurcas, faimos practician din Botosani, ”adus fiind la Deleni pentru dumneaei K.K. Zoe”. Cu toate aceste ingrijiri medicale, ea nu fu ferita de cumplita epidemie a holerei de la 1831, care a bantuit cu furie Moldova, secerand un numar insemnat de locuitori din toate clasele sociale. Spre norocul ei fu salvata de doctori si mai ales de bunul Dumnezeu. Miloasa, cucoana Zoița a dat pomana 1880 lei ”la oamenii casei ce au cautat-o la boala holerei de care au scapat-o Dumnezeu”. In semn de bucurie cumpara tot atunci cu 353 lei ”10 randuri de straie pentru tiganii ogradasi” si cu 200 lei ”tulpane , fesuri si scarpi pentru femeile din casa si tigance”, si la inceputul anului 1832 imparti 2200 lei bacsisuri personalului casnic, mai dand si 200 lei la saraci. Ca doar rareori a scapat cineva de holera! O soarta nemiloasa o pande insa. Salvata de groaznica molima, dar istovita, vorniceasa se duse la mosia sa Hoisesti, de langa Iasi, spre a recapata puteri. Dar acolo se imbolnavi din nou la inceputul lunii aprilie 1832. cu toata cheltuiala de 1980 lei in aducerea doctorului Samurcaș de la Botosani, de 258 lei dati lui ”Iftode mosneagul pe vreme ce au cautat cu buruieni doftoru pe dumneai K.K. La Hoisești”, boala se agraveaza. Cucoana fu adusa acasa la Iasi in careta mitropolitului, surugii si vizitii care o insoteau primind drept bacsis 47 lei. Degeaba s-au dat mitropolitului 800 lei ca sa faca la 40 de biserici din capitala sfinte rugaciuni pentru insanatosirea cuconitei, si ”48 lei dati la aducerea sfantului cap Pandelemon”, biata femeie atat de bine ingrijita de [36] de doctori si aparata de sfinti, isi dadu totusi obstescul sfarsit la 18 septembrie 1832 si fu ingropata la biserica Barboi, veche ctitorie a familiei sale sturdzesti. Zoe a lasat prin dista toata averea sa lui Dragache, ”pentru buna petrecere ce impreuna am vietuit”, rezervand importanta suma de 100 000 lei pentru ginerele ei. Din acesti bani s-au cheltuit 30 000 lei pana la implinirea unui an de la moartea vornicesei. Intre alte cheltuieli, suma de 1600 lei a fost

intrebuintata pentru cumpararea a ”270 perechi cămeși cu izmene pânză ce s-au dat vinovatilor pe la inchisori” si aceea de 1200 lei ”in halaturi captusite date la spitalul Sf. Spiridon”. S-au mai impartit 2300 lei , dati ”mila pe la locuri cinstite si scapatate”. Frumos exemplu de filotimie, putin urmat astazi de bogatasii si imbogatitii contemporani, de un feroce egoism. Personalul casnic a purtat doliu, o suma de 500 lei fu data ”pe materiile pentru facerea straielor negre”. Dar viata isi urma cursul, boierul ramas singur fara copii, cumpară o jube neagra si un crivat nou, achita nota spițerească a lui Lohman care se ridica la 3500 lei , tocmeste un alt doctor cu anul , pe Sachelarie. Dracache Baston imprumuta pe vecinul sau Veniamin Costache, cu 120 000 lei in 1000 de carboave, cu dobanda cam camatareasca de 5 lei la punga (adicala 500 de lei) pe luna, bani pe care inaltul prelat ii restituie dupa o luna. Mitropolitul a cinstit in mai multe randuri cu prezenta sa casa vornicului. Pentru a-l ospata, ”cheltuiala mesei data Preasfintitului Mitropolit bez cele date in casa” a costat 58 lei. La aceasta agapă , musafirii au gustat desigur din cele 4 ocale icre negre proaspete care costasera frumusica suma de 63 lei. Cu toate ca nu-si pierduse capul , nici apetitul, vornicul suferea mult de pe urma mortii scumpei sale consoarte. Nedumerit de faptul ca vorniceasa nu a murit de holera, dar a sucombat putin timp dupa lecuirea ei de aceasta ingrozitoare molima in urma unei boli nisterioase, el a insarcinat pe un prieten sa consulte practicieni din Occident asupra cauzelor decesului scumpei sale sotii. In apilie 1833, Vasile Ghica primeste 445 lei ”pentru un [37] consult de doftori facut la Viena pentru patimile raposatei K.K. Zoe Roset”. Nu stiu daca acest consult postum a lamurit taina mortii vornicesei si a impacat constiinta nemangaiatului sot. Singuratica existenta a lui Dracache Baston fu curmata la 1841. trupul sau a fost ingropat la manastirea Dancu; vom vedea ca nu se mai poate da de urma mormintelor celor care se odihneau acolo. Casele lui d-au risipit nu stiu la ce epoca, banuiesc ca tot prin foc. Pe locul vechiler asezari Catargiești, cumparate de tatal lui Dracache, cu casa de musafiri si gradini ingrijite de Anton Manhaber, vedem astazi niste dugheni de o neinsemnata aparenta, dar bine alineata, dupa planul urbanistilor. Calauzit numai de niste invechite socoteli, am cautat sa evoc prin aceasta lunga digresiune uitata si unita vietuire a casniciei unor ieseni de veche obârșie. Intorcandu-ne pasii, intalnim supa strada Anastasie Panu, pe mana dreapta, scunde magazii unde imi aduc aminte ca pe vremuri imbelsugate, băcănii grecesti vindeau cele mai alese marfuri coloniale, venite prin Galati. Strada Constantin Negri, denumita inainte Podul vechi, porneste din fata Treisfetitelor inspre ”Targul Cucului”, in dreptul unei vechi dughene cu caracter destul de pitoresc. Ulita Mare se largeste apoi peste masura si lasa sa apara o constructie cu caramizi aparente, pretentioasa si urata, daramata de bombardamente. Acolo era Banca Nationala. In vechime se ridicau pe acest loc casele Bașoteștilor, de care nu-mi aduc aminte, mai chipese, desigur, decat fostul sediu al bancii. Mai departe o veche cladire cu etaj, bolte si stalpi, fosta bogdaneasca, se prezinta sub un aspect destul de placut. [38] Imediat dupa dansa, palatul Roznovanu, a fost cea mai frumoasa locuinta din Iasi, de aceea ma voi stradui a reda lamuriri asupra cladirii insasi si a fostilor ei stapanitori. Alexandru Cantacuzino, nepot direct al vistiernicului Matei Cantacuzino, intr-o scrisoare adresata șa 1856 istoricului Edgar Quinet, sustinatorul cauzei Romanesti (poate din pricina ca era casatorit cu Hermiona, fata carturarului Gh, Asachi), arata, dupa spusele Mitropolitului Veniamin Costachi, ca asezarea familiei sale ”ocupa o mahala intraga a orasului, pe ulita Mare, mai in fata cu mitropolia; acolo si infundul unei minunate gradini se inalta locuinta mare si zidire cu doua randuri”. Aceste case ar fi fost cele mai frumoase din Moldova, intrecand in priportii si in lux, palatul de la Deleni, astazi parasit si ravasit, este cel mai vast si impunator din Moldova. Matei Cantacuzino imbratisă, ca si multi alti boieri, cauza imparatiei rusesti in timpul razboiului ruso-turc de la 1788. in semn de razbunare, dupa un salbatic obicei oriental, turcii risipira pana in temelii frumosul sau palart. Vistiernicul, care avea si mosii si intinderi adevarat considerabile, se stabili in [39] Rusia. La 1792, dupa sfarsitul razboiului, ca si ceilalti boieri trecuti in imparatia vecina, isi vandu cu preturi derizorii proprietatile din Moldova, conform ingaduielii cuprinse in tratatul de pace. Rusii care i-au rasplatit totdeauna pe cei care i-au

servit cu credinta, pe langa rangul de cneaz, ii dadura vistiernicului, in noua lui patrie, intinse proprietati rurale. Dansul, poate din cauza tragicelor peripetii prin care trecuse, fu lovit de dambla si muri tocmai la 1817. a fost tatal cnejilor Cantacuzinesti, infocati eteristi. Sotia vistiernicului, domnita Ralu Callimaki, i-a supravietuit multi ani cautand sa recupereze in Moldova o parte din bunurile familiei vandute cu pret de nimic. Desigur ca si intinsele locuri din fata Mitropoliei fura vandute prin mezat la acea epoca si cumparate tot de un dregator mare si avut, de logofatul Neculae Roset Roznovanu, dupa cum presupun. Acesta , care a murit pe la 1805, stapane vreo 30 de mosii, 70 de pogoane vii lucratoare la Cotnari, 150 de tigani, vite, cai si multe altele. Din pomenita scrisoare a spatarului Iordache Bucșănescu reiese ca la 1827 au ars casele /roznovanului, alt prapad abatut asupra acestor locuri. Mostenite probabil de la logofatul Neculae care reconstruise casele lui Matei Cantacuzino, poate intr-un chio tot atat de somptuos, fiul sau, vistiernicul Iordache Roznovanu (1764-1836) le refacu dupa incendiu. Restaurate de catre arhitectul Freiwald, ele fura inaugurate cu mare pompa la 1832, de batranul vistiernic. Dupa moartea acestuia au fost stapanite de fiul sau, Neculae Roznovanu, tot vistiernic si el, apoi de singurul lui vlastar in linie barbateasca, Neculae Roznovanu (184201891), poreclit ”Nunuță”, pretendent la scaunul Moldovei ca parintele si bunicul sau. La 1893 palatul, cumparat de comuna, ”restaurat” samavolniceste, a fost destinat drept resedinta principelui mostenitor Ferdinand, care nu l0a locuit niciodata. A servit apoi drept primarie, tribunal si in urma, pana astazi, drept sediul corpului IV de armata. Un arhitect sacrilegiu a transformat palatul stricandu-i distinsa armonie, impopotonandu-l cu niste acoperăminte disproportionate, cu incarcaturi pretentioase, greoaie si displacute [40] dupa gustul contemporan. Ba inca a mai risipit si faimosul paraclis in care s-au botrezat, s-au inchinat si s-au cununat sumedenie de credinciosi. Imi aduc aminte , desigur ca si multi ieseni mai batraiori, de aspectul armonios, elegant si sobru al casei Roznovanu inainte de pocita ei refacere. Infatisarea sa cam severa, era in totul fericita si simpla. In locul grilajului actual care mascheaza constructia erau, din loc in loc. Niste stalpi de piatra legati intre dansii cu grele lanturi. Gradina din fata, parasita si neingrijita, vestea declinul acestei faimoase asezari, intim legata de trecutul capitalei Moldovei. Voi pomeni si de vietuirea norocitilor stapani ai acesti resedinte. Dupa fugarul vistiernic Matei Cantacuzino, a carui risipita casa aflata pe aceste locuri ar fi fost mai impunatoare, putem presupune ca logofatul Neculae Roznovanu, refacand-o, a trait si a murit intr-însa. Acest important si bogat dregator, din casatoria lui cu Smaranda Hrisoscleu, a avut opt fiice si un fiu, Iordache.una din fete, Ecaterina, a fost nevasta lui Ionita Voda Sturdza. Cea mai considerabila parte de avere a ramas fiului sau. Acesta a jucat roluri politice si mai importante, fiind timp indelungat vistiernic efectiv al Moldovei. Filo-rus convins si infocat, a facut opozitie cumnatului sau, pamanteanul voievod Ionita Sturdza. La alegerea domnitorilor regulamentari, fiind prea batran si destul de ramolit, nu izbuti, ca si descendentii lui sa ocupe scaunul tarii. Vistiernicul a fost casatorit de doua ori : intai cu Profira Balș, cu care a avut doi baieti, pe hatmanul Alecu Roznovanu si pe faimosul vistiernic Neculae, apoi cu Anica Bogdan, vaduva lui Enache Rosetti, care i-a supravietuit multa vreme. Spre sfarsitul vietii sale, slabindu-i facultatile mintale, vistiernicul a acuzat in public de incest pe ambii sai feciori, amanti ai unor frumoase boieroaice cu care se inrudeau, dar numai prin alianta, dragoste prohibita de canoanele bisericesti. Fiul sau Neculae, om matur, divortat de prima lui nevasta, Catinca Ghica,fu surghiunit la manastirea Secu din cauza legaturii sale cu Anica Filipescu care ii era , chipurile, matusa, fiind vaduva hatmanului Iordache Balș, [41] fratele malei lui Neculae. Anica, gonita la Bucurestiul ei natal, nu avea nici o legatura de sange cu strengarul vistiernic pe care opinia publica a vremii il considera drept incestuos. Palatul, la 1836 a ramas in stapanirea vistiernicului ca si frumosul castel de la Stânca, daramat recent de pe urma odiosului recent razboi. In ambele asezari au fost gazduiti de la inceputul veacului trecut ccei mai distinsi oaspeti straini care au trecut prin Iasi, mai ales rusi. Existenta vistiernicului Neculae Roznovanu (1794-1858), vanitos barbat de o frumoasa si senzuala infatisare, in afara de ambitioasele sale preocupari politice, a avut o latura picanta, el fiind un mare

cuceritor de inimi. Aventurile lui au provocat curiozitatea cronicii galante a epocii. Consulul prusac Kuch pretinde ca viitorul domnitor al Moldovei, Mihai Sturdza, l-ar fi surprins la Odesa pe Roznovanu in criminala conversatie cu prima sa nevasta, Săftica Pallady, si ca aar fi dat porunca servitorilor sa-l emasculeze pe vistiernic, care cu greu si prin fuga a fost scutit de aceasta miscșorare. Dupa pacatele tineretii, inima fluturalnicului Don Juan fu definitiv rapita de alta femeie, a carei vietuire o voi schita acum, de gratioasa animatoare, timp de decenii, a societatii iesene, de Maria Ghica-Comanesti. Ea era fiica vistiernicului Dumitru Ghica-Comănești si a Zoiței, fata hatmanului Raducanu Rosetti. Maria sau Marghiolița, cum ii spuneau intimii, s-a casatorit foarte tanara cu beizade neculae Sturdza, fiul domnitorului Moldovei Ioan Sandu Sturdza. Nunta a avut loc cu mare pompa, la 12 noiem 1824, la Constantinopol, unde mirele indeplinea functia de capuchehaie a domnitorului, pe langa Poartă. Scriitorul Gheorghe Sion, in amintirile sale vorbestemult despre cucoana Marghiolița. El a cunoscut-o la anul 1842 si o vazu astfel: ”Frumusetea ei era inca atat de stralucita incat nu i s-ar fi putut determina numarul anilor fara act de botez. Toate gratiile din mitologie ii facura parte din darurile lor fermecatoare: figura, corp, talie, spirit, toate erau in perfectiune la dansa; s-ar putea zice ca reprezenta idealul frumusetii perfecte”. Eduard Grenier, secretarul domnesc, o intalni mult [42] mai tarziu , inspre batranetile ei si ne spune ca ”nu era cu putinta sa nu fii izbit de infatisarea nobila, de maretia chiar, a atitudinii sale. Nimenea n-avea ”grand air” ca dansa. Era intr-adevar o fire domneasca in toata fiinta ei. Fie in palatul de la Iasi, fie in castelul de la Stânca, primea lumea cu cea mai placuta ospitalitate. Toti o respectau si se inchinau inaintea ei. Varsta ii indrumase sufletul, care fusese inflacarat si care ramasese puternic, spre datoriile si ambitiile familiale si deschisese inima sa desfatarilor milosteniei... Seara, impodobita numai cu un tulpan, sau cu scurteica ridicata pe cap, se ducea pe furis in sat, pe jos, ca sa aduca alinari si ajutoare in cocioabele cele mai ticaloase ale taranilor„ . Un nepot al ei, D. Moruzi, povesteste cu entuziasm despre prestanta neintrecuta a matusii sale: ”S-o fi vazut duminica trecand prin vastul peristil, inconjurata de fiul, ginerii, fiicele, nepotii musafirii ei indreptansu-se spre paraclis! Parea o adevarata imparateasa in mijlocul curtenilor sau... tot in ea ii intrecea pe toti si pe toate! Nu in lux, caci doar purta o rochie gri de matasă in astfel de imprejurari, cu un singur trandafir natural pe voalul ei de vaduva. Cine insa s-ar fi putut asemui cu dansa in maretie?... Tot ea parea cea dintai! ” Pacat ca frumoasa infatisare a cucoanei Marghioliței nu a fost descrisa la eopca de splendoare a primei ei tinereti. gh. Sion pretinde ca incantatoarea sotie a Beizadelei ar fi placut pana si sultanului, ceea ce se prea poate, si ca ea a fugit in Moldova, parasindu-si sotul, ceea ce cred ca nu este adevarat, caci beizade Neculae a murit tanar la Constantinopol, fara sa fi divortat de nevasta lui. Sion ii mai atribuie o aventura cu generalul rus Muhanov; iarasi se inseala, caci o alta persoana, Roxanda Sturdza, a fost eroina galantei intamplari. Marghiolița, ramasa vaduva, s-a recasatorit cu batranul si bogatul mare logofat Constantin Sturdza, care o iubea la nebunie.sion, secretarul acestui mare dregator, descrie traiul somptuos si imbelsugat al acestei perechi nepotrivite ca varsta. Un alt boier mare, mult mai tanar, vistiernicul Neculae Roznovanu, se amorezeaza de Marghiolita; ea [43] , chipurile, pentru a scapa de asiduitățile lui, se retrase la Ruginoasa, mosia logofatului. Sotul banuitor ordona sa se aduca la curtea mosiei vreo suta de oameni ca sa-i apere nevasta, in cazul cand Roznovanu ar pofti sa o rapeasca. Fiul sau din prima casatorie, Săndulache Sturdza fu insarcinat sa vegheze asupra ei. Roznovanu isi anunta vizita, casa fu pusa in stare de aparare, insa arnăuții vistiernicului au patruns in locuintă, unde in capul scarii se aținea bravul Săndulache care apara cu curaj cavaleresc onoarea parintelui sau. Sarmanul tanar fu injunghiat cu un hanger in piept. Roznovanu rapi pe Marghiolita ducand-o la mosia lui , la Stânca. Asa s-a sfarsit aceasta romantica si tragica aventură. Batranul logofat, care-și adora sotia, a facut toate demersurile posibile pentru a o readuce la caminul sau. Ipocrita, ea a revenit la domiciliul conjugal, pe care l-a parasit din nou definitiv, dupa o scurta vreme. Costache Sturdza isi pierdu aproape mintile dupa aceasta ultima nenorocire. Indragostitii sau casatorit la Cernauti, fara asentimentul bisericesc.

Am rezumat povestea lui Sion, martor ocular al acestor stranii intamplari, confirmate mie de mai multi membri ai familiei. Pacatele Marghiolitei au fost uitate si in urma ea a jucat rolul cel mai de seama in societatea ieseana, din cauza exceptionalelor sale insusiri. Din casatoria cu vistiernicul, Maria a avut un fiu, Neculae, care dupa detronarea lui Cuza Voda, impins mai ales de nesatioasa ambitiune a mamei sale, a ravnit la tronul Moldovei. Antiunionistii, partizanii lui, au provocat la Iasi in fata palatului Roznovanu, in luna lui aprilie 1866, tulburari revolutionare sangeros reprimate. Cucoana Marghiolita a murit in ziua de 3 dece a anului 1887, la adanci batraneti. Sion a revazut-o putin inainte de decesul ei sub acest aspect: „Am vazut intrand in curte o trasura caleasca, in care o fiinta mica, garboovita si aproape uscata, sedea ghemuita intr-un colt. Trebuia sa-mi spuna cineva ca este acea falnica persoana care se numea cucoana Marghiolita, singura, unica si necomparabila frumusete a Moldovei. Ea ceruse sa intoarca vizita ce-i facuse Majestatea Sa Regele; dar neputandu-se coborî, [44] fiind bolnava, depuse buchetul sau in mainile unui ofiter de ordonanta”. Amintirea firii sale gratioasa, blande, dar impunatoare, se pastra in memoria mamelor si bunicilor noastre, care cu o dulce emotie isi aminteau de primul bal la care dansasera in primitoarele saloane ale Roznovăniții. Dupa ce am pomenit de fiinte, voi vorbi si de locur, caci si ele au avut un suflet. Calauziti tot de D. Moruzi, ne vom da socoteala de imparteala si podoabele palatului. Fatada era simpla, varuita cu gratii de fier la ferestrele etajului de jos, si intrarea avea la mijloc, ca si astazi, acelasi gang. Prin alte doua porti boite in verde se intra in dreapta, intr-o frumoasa si vasta gradina minunat ingrijita, cu copaci mari, flori alese si havuz de marmora.prin celalalt gang din stanga se putea patrunde chiar cu patru cai, inhamati breziș, in ograda palatului, inconjurata de ziduri groase. Acolo erau bucatariile , spalatoriile, mamaligaria, tiganimea, surile pentru trasuri si un grajd unde puteau sta in voie patruzeci de cai. In alta curte se aflau vacile, bivolitele, ghetaria, fanaria si lemnele cladite, socotite cate un stanjen pe an pentru fiecare soba. In interior, atat la catul de jos cat si la cel de sus, un lung coridor strabatea cladirea, intrrupt de intrare, iar la etaj de peristil.bagdadia intrarii era sustinuta de doua randuri de stalpi cam prea grosuti.pe ambele laturi ale coridorului erau odai locuite parte de numerosii nepoti ai cucoanei, parte de cămărășița si de personalul casnic. Scara cea mare, care dupa cateva trepte se impartea in doua, urca la etaj. Un maret peristil era sustinut de niste coloane mai gratioase, unite intre ele cu parmaclâcuri de lemn boit, cam nepotrivite cu maretia locului, ca si peretii zugraviti cu boia de apa. Cu toate acestea, ne spune Moruzi, in noaptea de Pasti, cand se deschideau usile Paraclisului si toata boierimea umplea peristilui, tabloul era cat se poate de maret. In fata paraclisului, imensul salon avea un aspect impunator, cu mobila de mahon in stil „empire” acoperita cu reps galben, dupa moda timpului, impodobit cu policandre si tricheluri, frumoase console, oglinzi pana in tavan, si cu o galerie de lemn [45] frumos sculptat, cum se mai vedea in salonul Jockey Clubului, destinata orchestrei. Prin usa din dreapta se intra in apartamentul cucoanei Marghiolitei, compus dintr-un salonas frumos mobilat, impodobit cu portrete de familie. El servea la sindrofiile mai mici, totusi, intr-insul dansau in voie pana la patruzeci de perechi, de acolo intrai in buduarul albastru, in iatac, in camera de toaleta a cuconitei, apoi in incaperile destinate personalului casnicfeminin care avea grija stapanirii. In sufragerie, tot atat de vasta ca si imensul salon, era o masa care se lungea si se scurta dupa nevoie si nenumarate scaune imbracate cu stofa galbena. In bufetul de alaturea se incalzeau bucatele venite din cuhniile ograzii, caci de frica incendiilor, in casele mari, bucatariile nu functionau in corpul cladirilor principale. Apoi veneau alte incaperi si, in fine, apartamentul vaduvei vistiernicului Iordache Roznovanu, pastrat cu sfintenie dupa moartea ei, cu odau văpsite in diferite culori, tavanele infatisand scene mitologice, cu un mobilier din prea diferite stiluri. Descrierea lui Moruzi este exacta, fiindu-mi confirmata de mai multi boieri batrani si de nepoti ai cucoanei Marghiolitei, astazi decedati, care mi-au dat si alte lamuriri interesante si hazlii asupra traiului imbelsugat, pompos si fericit al stapanitorilor acestui palat. Mai toti iesenii manati de treburi si nevoi au patruns in aceasta casa, a carei vitrega soarta a vrut sa fie destinata trebuintelor unor servicii publice, pierzandu-si sufletul si chiar gratioasa lui

aparenta. Putini concetateni isi inchipuiesc trecuta lor spendoare. Spre a o aarata, m-am oprit atat de mult in descrierea locurilor si in identificarea stapanilor. [46] VI Parasind cu parere de rau palatul roznovanesc unde nadajduiesc ca bravii ostasi care prozaic il ocupa astazi, nu mai intocmesc razboinice planuri, privirile noastre se indreapta inspre Mitropolie. Aparenta ei este mare, foarte mare, nu as putea spune mareata, caci cu toate laudele care i s-au adus, cu riscul ca aprecierile mele sa nu fie pe placul cititorului, gasesc ca acest edificiu de proportii grandioase este greoi si lipsit de armonir. Mitropolia, nici de departe nu se poate asemui ca frumusete cu biseericele Treisfetitele, Golia, Sf. Sava, Barboi. Mestesugul cladirilor bisericesti si-a piersut maiestria de pe la finele veacului al XVIII=lea si catedrala noastra, din epoca moderna, surprinde numai prin volumul sau considerabil. Istoricul Mitropoliei Moldovei este destul de complicat si incert. Unii sustin ca pe vremuri fiinta o bisrica pronumita Biserica Alba, inaltata de Stefan cel Mare si ca acolo fu asezata mai tarziu Mitropolia al care sediu fusese la Suceava. Cert este ca la sfarșitul secolului al XVII-lea, Anastasia Buhuș, Doamna lui Gheorghe Duca Voda, vazand ca acest lacas se surpaa, cumpara de la marele dregator al vremii, logofatul Solomon Bârladeanu, [47] care stapanea pe ulita Domneasca toata intinderea cuprinsa intre Colonel Langa pana la ulita Lozonski, un loc pe care a inaltat o biserica de piatra numita Stratenia. Aceasta a servit drept catedrala pana la surparea ei, intamplata la 1833. in dreptul ulitei Mari, mitropolitul Gavril Callimaki a zidit la anul 1761 biserica Sj. Gheorghe, denumita astazi Mitropolia Veche, deteriorata de bombardamente.

Palatul mitropolitan a fost ridicat din temelii de catre mitropolitul Iacob Stamate la 1797 pe locurile vechilor asezari mavrocordatesti, daca am crede pe Andreas Wolf. Bineinteles ca si aceasta resedinta a fost „restaurata” in epoca noastra, cred ca avea pe vremuri o aparenta mai artistica decata cea actuala. Inaltul si siretul ierarh \iacob Stamate ii daduse proportii mai micispre netulburarea pacii sale sufletesti, caci in urma deselor parjoluri care prapadeau curtile domnesti,

acestea se stramutau privizoriu in apropierea sfantului lacas, in fostele case mavorcordatesti, in care s-au petrecut lucruri nu prea edificatoare pentru privirile si auzul preotimii si a enoriasilor, dupa cum vom vedea. [48] Pare-mi-se ca la Mitropolie, inainte de primul razboi mondial, in urma unor nepotrivite si stupide legi sanitare, ca si din preajma altor biserici din Iasi, vechi si istorice morminte au fost profanate de maini criminala, sub insipide pretexte igienice. Mortii nostri trebuiau sa fie lasati sa doarma in pace somnul lor de veci, distrugerea mormintelir fiind un sacrilegiu, si fata de istorie si fata de neam. Ornamentele si picturile moderne din interiorul catedralei, inaugurata abia la 1880, nu prezinta nici un deosebit interes pentru cunoscatori. Totusi cu ocazia msrilor ceremonii religioase, mai ales in noaptea Invierii Domnului, aspectul lacasului de rugaciune este impunator. Dupa aceste popasuri, pornind de la palatul Roznovanu pe aceeasi latura a ulitei, intalnim case si dughene fara nici un caracter deosebit, si dam de strada Gheorghe Mârzescu, fosta V. Alezandri, numita in vechinme „Ulita Măjilor”, adica a pescarilor, care-si aveau si mahalaua lor. Pe dansa se aflau in veacul al XVIII-llea, casele marelui logofat Ioan Bogdan, ale Catargiestilor, pe locul Teatrului National si casele „Razului”, arse la 1827. ele erau situate cam in coltul despre ulita Mare. Un paaraclis cunoscut sub numele de „Biserica Răzoaiei” a mai fiintat pana la 1875. marele logofat Vasile Ruzu, stapanul locurilor, a fost sfetnicul cel mai credincios al domnitorului decapitat Grigore Al. Ghica. Nevasta lui , Ecaterina Catargiu, a trait pana dupa anu 1803, bisericuta fiind ridicata probabil de dansa. Fiica lor Elena, despartita de primul ei sot Constantin Paladi, se remarita cu banul Dimitrie Al. Ghica din Tara Romaneasca, fratele domnitorului taiat. Stramutata la Bucuresti, aceasta neaoșă si eleganta ieseanca dispretuia pe muntence al caror port pastra inca caracterul oriental. Elena era imbracata dupa ultima moda a timpului Mariei Antoinette, regina Frantei. Modele se schimbara insa si fura adoptate si de bucurestence, iar baneasa imbatranita nu le mai urma, aparand in prim secol al XIX, caci dansa a murit pe la 1830, ca o icoana vie a unei epoci disparute, dupa cum povesteste o nepoata a ei, Alexandra Ghica. Inintand spre piata Unirii tot pe aceeasi latura, dupa strada Gh. Mârzescu, dam de niste dughene vechi si apoi de altele insi [49] pide si scunde care se intind monoton pana in dreptul hudicioarei care duce la biserica Sf. Dumitru, veche ctitorie bălșeasca, unde zac sub mestesugite pietre mormantatle numerosi vlastari ai acestui neam. Prin faptul ca biserica a fost inaltata pe aceste locuri am presupus, fara sa ma insel, ca ctitorul ei, vornicul Ioan Balș, locuia in vecinatate pe la 1690. din documente de curand cercetate de mine am aflat ca vornicul Toderașcu Balș, descendent direct al vornicului Ionașcu, a vandut la 1797 „casele sale din mahalaua Mșjilor la ulita Mare pana la coltul bisericii Sf. Dumitru” consulatului rusesc, infiintat la Iasi la 1782. o parte din locurile vandute apartinuse lui Enacache Milu, boier de origine za, ascendent al celebrului nostru actor iessean Matei Milu. Casele cred ca au ars la 1827. vechiul hotel Dacia , „Hanul Pârlita”, servea probabil de atenanta. Din copilaria mea imi aduc aminte de o apocaliptica diligență care in timpul verii deservea baile de la Repedea, astazi naruite. Acest mijloc de transport ni-a facut si mi-ar face inca placere nespusa.âtot in cercetarea trecutului orasului nostru, intorcandu-ne pasii, vom relua plimbarea noastra cam incoerenta si in zigzag, care ne va duce de la catedrala in ulita Lozonski si in aceea a Mitropoliei. Dupa gradina catedralei si pana in coltul strazii Lozonski intalnim un sir de case astazi cu etaj, in interiorul si in fata carora misunau tejghelele bancherilor si ale zarafilor care isi sunau aurul in vazul trecatorilor râvnitori. Mai departe niste magazii marunte si mizerabile astern saracacioasa lor infatisare. Sa nu credem insa ca in vechime, ulita Mare se prezenta pe aceasta latura sub aspecte atat de urate. [50] VII Tot documentar sunt informat ca pe acele locuri, de la inceputul veacului al XVIII-lea, erau locuintele boierilor Costăchești si Pălădești, cu ograzi mari si gradini. Mihai Voda Racoviță, dupa arderea curtilor sale, intampla la 1726, ”s-au mutat in doua case boieresti, in casele lui Ion Paladi spatarul si intr-a șui Constantin Costaki spatarul, fiind aproape una de alta, si au sezut pana s-au ispravit curtile despre doamna”, ne spune cronicarul Neculae Constin. Presupun ca inaltul musafir

nepoftit si rasplatit din belsug pe boierii goniti din locuintele lor. Nu am alta stiință despre asezarile costachești, ramase poate in familie si mistuite candva de un incendiu. Casele vecine ale spatarului Ion Paladi, boiet de origine greceasca, a carui familie jucase importante roluri politice in timmpul lui Vasile Voda Lupu, fura distruse la 1706, inainte de gazduirea lui Voda din porunca dictatoriala a lui Antioh Voda Cantemir care „au trimis de i-au jăcuit casa, si i-au inchis jupâneasa, si au pus si seimeni de i-au răsipit casele din Iasi pana in pamant de au ramas numai jăriște”. Ceea ce nu l-a impiedicat pe Voda sa-si marite mai tarziu fata, pe Ana Cantemir, cu Toader, fiul lui Ion [51] Paladi. Am vazut ca asezarea acestuia a fost recladita, ma intreb insa daca nu cumva isi avea mai inainte casele pe locul parintelui sau, vistiernicul Toader I. Paladi, care statea la 1662 langa Podul Vechi, in apropierea frumoasei si originalei manastiri Sf. Sava, ctitorie si necropola a familiei sale. Din tata in fiu, asezarile pălădești de pe ulita Mare au trecut in stapanirea vistiernicului Toader, apoi a fiului sau, logofatul Constantin Paladi (+ 1798). intr-un act de imparteala din anul 1767, ela sunt prețăluite la 4000 de lei , pe cand mosia Ștefănești de la Botosani, Băcanii de la Tutova si altele tot atat de insemnate , sunt trecute cu o valoare de 1000 lei fiecare. Logofatul Constantin, neavand coboratori in linie barbateasca, lasa considerabila sa avere unui nepot, fiul fiicei sale Anica, casatorita cu căminarul Gheorghe Bogdan, al carui fiu constantinică a purtat numele Bogdan-Paladi, dupa probabila dorinta a bunicului donator. Constantinică Bogdan-Paladi s-a casatorit cu mare pompa la Țaringrad, cu domnita Ralu. Fiica lui Scarlat Voda Callimaki, moarta de oftica in surghiun la Bole, unde intovarasea pe sotul ei. El se recasatori cu Săftica Rosetti, divortata de Mihalache Sturdza, inainte de domnia acestuia. Un englez, William Mac-Michael, in trecere prin Iasi la 1818, vazu revista garzii in curtile caselor lui Constantinica, pe atunci hatman, numit dr socrul sau; parada se petrecea pe locurile despre care pomenesc. Infatisarea acestei miliții nu fu deloc pe placul mofturosului insular. Hatmanul, mai tarziu, a fost unul dintre cei mai indicati candidati la scaunul Moldovei, dar inainte de alegerea domnilor regulamentari, dansul fu cuprins de boala holerei, ca si biata cucoana Zoe Rosetti-Baston, si muri la anul 1831. El a lasat o avere considerabila. Cea rurala depasea sensibil cota de 50 de hectare atribita astazi marii proprietati. Stapanea 14 mosii si targusoarele Ștefănești si Podul-Iloaiei. Pe ele fiintau 40 de crâțme, alimentate pribabil din cele 190 pogoane vii luxratoare si cele 655 pogoane vii date in dijma. Mosiile in intindere de 13 811 fălci cuprindeau 2160 fălci de arătură, 4806 de [52]fânaț si 6845 de paduri. Mai stapanea, bietul boier, si 393 sășlașuri de țigami cuprinzând 1670 de suflete. Pe aceste masi intinderi de pamant nu locuiau insa devat 2195 tarani, afara de târgoveții de la Ștefănești si Podul -Iloaiei. Hatmanul a gasit totusi mijlocul sa lase insemnate datorii la moartea sa. Toate aceste bogatii au fost mistuite de catre fiica lui Luțica, ajutata de nobilul ei sot. Veninosul paharnic Costantin Sion in Arhondologia Moldovei ne spune „ca de la hatmanul Constantinică rămâind numai o fata Luțica si fosrte ră de musca fiind, n-au gasit in toata Moldova, din toti feciorii de boieri unul ca sa poata satura. Au purces , au cutreierat toata Europa, au cercat toti berbanții, si si-au gasit pe un jifdov spaniol si l-au luat barbat, cu carele pe la 1844 venind aice, si numindu-l Marchiz de Bedmar, ș-au vandut toate mosiile si tiganii, si s-au dus inapoi la praznicul dracului” . Nu stiu daca Luțica era „ră de musca”, stiu insa ca ea a fost intai casatorita cu logofatul Neculae Cantacuzino-Pașcanu, de care s-a despartit, apoi cu marchizul Edmond (de fapt Emanuel) de Bedmar, din aceeasi familie a celebrului diplomat spaniol din timpul regelui Filip al II-lea, cardinalul Alonso de la Cueva Benarides, marchiz de Bednar. Ginerele hatmanului Constantinică era „grand d Espagne” de clasa intai, senator, membru al Jockey Club-ului din Paris. Dansul, ca toti compatriotii sai care se respecta, avea si un castel in Spania, la Canillijos. Sora lui era ducesa de Vinona. O marchiza de Bedmar a fost prietene intima a eugeniei, imparateasa zilor (poate a doua nevasta a lui Edmond casi stiu ca s-a recasatorit). In ziua de 24 februarie 1860, muri la Neapole, in varsta de 40 de ani, Lutica, „marquise de Bedmar nee Palladi”, mai stiu ca hatmanul, din prima lui casatorie, a avut si doi baieti, morti tineti. Multe asemenea indreptari s-ar putea face

Arhondologiei șui Sion. Insa clevetirile lui nu se pot combate prin dovezi, mai ales in anumite insinuari. De aceea biata Luțica bogdan-Paladi, marchiza de Bedmar, va aparea pururea posterioritatii ca o femeie „foarte ră de musca”. Actuala strada Paladi din Iasi poarta acest nume dupa un membru al aceleiasi familii, din alta ramura, care-si avea casele pe [53] aceasta ulita. Conducerea treburilor tarii, de mult nu mai este incredintata, din tata in fiu, vlastarelor neamurilor boieresti, are astazi abia cu greu pot juca nensemnate roluri mondene. Insa talentatul pictor Teodor Pallady, get-beget iesean de vita veche, onoreaza si astazi prin talent si munca atat Moldova sa natala cat si lungul sir al marilor dregatori care i-au fost inaintasi. Schitarea umana a biografiilor unor fete atat de simandicoase complet date uitarii, m-a ispitit, abatandu-ma din plimbarea mea topografica. O reiau amintind ca printre casele arde la 1827, de pe ulita Mare, bucșănescu citeaza pe aceea a lui „Constantinică”, hatmanul nostru. El nu a mai recladito de aceea apar astazi pe locurile ei saracacioase dugheni. Bogdan-Paladi a locuit pana la moartea lui pe „Ulita Stramba”, actuala strada Banu, in casele Conservatorului, cumparate sau cladite de el, trecute apoi in stapanirea lui Ghica Kefal, bunicul unui concetatean al nostru, faimos pe vremuri. Printul Albeert Ghica, pretendent la tronul Albaniei. Dupa casele lui bogdan-Paladi, in dreptul coltului dinspre ulita Lozonski, tot pe locuri foste pălădești, mostenite prin aliante familiale, se afla casa lui beizadeaua Alecu Callimali, fiul lui Scarlat Voda. Acest vlastar de os domnesc, din neamul neaoș moldovenesc al Călmașului, nu pricepea totusi graiul nostru romaanes, ceea ce nu l-a impiedicat insa ca in serviciul diplomatic al Turciei, sa ocupe posturi importante in calitate de ministru la Paris si la Lomdra. El a fost casatorit cu Eufrosina Cantacuzino-Pașcanu, pe care o inseala din rasputeri, daca am crede spusele unei scrisori a marchizei Luțica de Bedmar. Stanislas Bellanger pretinde ca diplomatul nostru era inzestrat cu calitati eminente. Dupa incendiul care i-a mistuit casele la Iasi, Callimaki isi vandu locurile din ulita Mare. [54] VII Patrundem acum in strada Lozonski. Pe mana dreapta, colt cu ulita mare au fost pe vremuri casele spatarului Ioniță Gheuca, vandute de dansul la 1756 lui Lupu Balș. Aceasta gospodarie se intindea pana langa țintirimul bisericii Sf. Gheorghe, pronumita astazi Lozonski. Mai departe se mai vad urmele grajdurilor domnesti ale lui Mihaleche Voda Sturdza. Mai la vale era o crâșmă vestita, a lui Lupu, poreclit „Fleică”. Simpaticul ei patron vindea vinurile cele mai alese si fripturile cele mai gustoase; preturile sale erau insa cam pipărate, caci vinul vechi costa doi lei chilul si fleica saizeci de bani. S-ar parea ca in aceasta mahala au fost inca de demult localuri renumite. Batranul magistrat Gheorghe Dimachi povestea ca, pe vremuri, mitropolitul Veniamin Costache, trecand in caleasca in dreptul ulitei Lozonski, zari un popa beat. Oprindu-l, il dojeni aspru. Popa ii jura ca nu va mai bea decat la Sf. Gheorghe si la Sf. Dunitru. Dupa cateva zile inaltul prelat il vazu iarasi in stare de ebrietate. Dojenindu-l din nou, mai ales pentru ca si-a calcat juramantul, popa protesta, afirmand ca el nu bea decat la Sf. Gheorghe si la Sf. Dumitru, in preajma caror biserici erau crasme renumite. [55] pe partea stanga a ulitei, dupa niste dugheni neinsemnate se inalta, pe foste proprietati sturdzesti, seminarul „Veniamin Costache”, una din rarele cladiri contemporane din Iasi, reusita ca aspect si proportii. In aceasta casa, cu vechea ei infatisare, era resedinta lui Mihaleche Voda Sturdza. Palatul domnesc fiind ars si nerefacut inca, Voda locui in casele parintesti stapanite de familia sa inca din vechime. In aceste locuinte mari care au putu servi de resedinta domneasca, ca si in cele ale Roznovanului, era pe langa numeroasele incaperi si un frumos paraclis. Voda Sturdza, cu toata zgarcenia lui, ducea totusi un trai fastuos demn de rangul sau, mobilierul palatului era somptuos si de bun gust. La 1849, desteptul stapanitor fu gonit din domnie si se stabili la Paris, cumparandu-si acolo un vechi si artistic „hotel”, in rue de Varennes, care in socotelile mostenirii a fost prețăluit la frumoasa suma de 2 700 000 franci aur. Voda Mihalache muri, foarte batran fiind, la anul 1884. din dosarul de proces dintre clironomi vedem ca averea sa se ridica la fantastica suma de 123 000 000

de lei aur. Fiindca ma ocup de topografie, notez, dupa spusele lui Constantin Sion, ca palatul domnesc, pe langa podoabele lui , avea si avantajul de a fi aproape de locuinta lui Enuță Kasu, ridicat la ranguri de boierie pentru ca „ii facea pezevenclâc cu mai multe mueri ce i le aducea in casa la el, unde vine domnul de le întâlne” . Multe stia Costache (de fapt /costandin) Sion, arhondologistul. Din Lozonski dam in strada Mitropoliei, vechea „Ulita a Feredeilor” care-si avea si mahalaua ei pe unde au fosta asezarile Potlogeștilor, Bouleștilor si ale altor neaosi moldoveni de vita veche. Pe locul actualei bai comunale, recladita in stil ieftin de bazar oriental, fiinta vechea baie zidita de Vasile Lupu, care a fost risipita pana in temelii de catre edilii nostri, fara a se pastra macar cea mai mica urma din trecutul acestui monument istoric. Influenta turceasca a avut in Moldova si inrauriri fericite, de pilda urmarea exemplului ingrijirilor corporale si obisnuinta bailor de aburi, foarte pretăluite in fosta noastra imparatie suzerana. Faimosii curteni si curtence din timpul vechiului regim din Franta [56] si din alte tari straluceau prin aparenta lor vestimentara, curatenia lor corporala lasa insa foarte mult de dorit. La noi , dar din pacate numai la clasele conducatoare, obiceiul folosintei bailor de abur era foarte raspandit, si daca curatenia cu drept cuvant se poate considera ca un semn de civilizatie, s-ar putea afirma ca macar in aceasta privinta intrecam pe occidentali. Frecventarea feredeielor era printre putinele dar sanatoasele distractii oferite femeilor. Intr-un peisaj celebru, cronicarul Ioan Neculce pomeneste de amorurile senile ale lui Dumitrașcu Voda Cantacuzino. Acesta impunea compania amantei sale, „fata a unei rachierițe de pe Podul Vechi , anumea Arhipoaia , iar pre fata o chema Anita. Si era tiitoarea lui Dumitrascu Voada si o purta in vedeală in toata boierimea si o țânea in brate si o saruta” . Ea era tanara, frumoasa, impodobita cu multe odoare „si plina de suliman ca o fata de rachierita”. Cu alai domnesc o trimetea „pe ulita la feredeu si pe la vii in plimbari, si facea si pe boieri se-si trimetea giupanesele daruri..., caci i-au facut cinste de am mers cu dansa in primblare”. Pe acea vreme, la 1684 la Iasi, nu erau spectacole publice, distractiile se limitau la plimbari pe la vii si manastiri. Baia infernal incalzita si indelung prelungita, cu tot dichisul ei, era pentru femei o desfatare si o volupatate. Andreas Wolf, medicul curtii Moldovei, ne relateaza ca pe la sfarsitul veacului al XVIII-lea, feredeul turcesc era frecventat mai ales de boieri si cateodata de turcii cei mari. „Iarna cat si vara merg la acest feredeu mai cu seama cucoanele tinere dupa lehuzie sau dupa menstra, si-si curata acolo mai ales partea de jos, scotinsu-si parul , dupa obiceiul turcesc. Asa era la moda țarigrădeană orbestee imitata”. Pana a nu citi aceste randuri nu banuiam ca molsovencele isi epilau partile cele mai secrete ale trupului. La Iasi, in curtea Belicului, era si acolo o baie de care publicul nu se putea folosi secat in lipsa turcilor. Curtea domneasca avea baia ei in „casele dinspre Doamna”, inca din timpul lui Vasile Voda Lupu, rezervata familiei voievodale, „foarte eleganta, pardosita cu marmoram dar apa era adusa cu sacalele din iazul de se afla in spatele curtii” , ne spune vicarul Paul de Aleppo. Aducerea [57] apei cu sacale, astazi , pare stranie, cu toate ca , la fel cu mine, multi ieseni trebuie sa-si aminteascade pitorescul sacagiu care, inainte de captarea apelor la Timisesti, isi striga marfa targovetilor ale caror case nu aveau fantani indestulatoare. Dupa feredeul turcesc apare vechiul han al lui Vangheli, pretentios denumit astazi hotel. El dateaza din , cred, numai de la inceputul veacului trecutm aspectul lui invechit nu este displacut, intr-insul a locuit Mihai Eminescu in una din perioadele cele mai intunecate ale existentei salem jalnica lui amintire parca mai pluteste inca pe aceste locuri. Hanul inainte de primul razboi mondial a gazduit in modeste incaperi mai multi indivizi originali, ca blandul si frumoasul Vasilică Cocri, care isi inchipuia ca este persecutat de francmasoni, si „cneazul” Alecu Cantacuzino-Bașotă, persecutat de o neastamparata sete. In oras au fost multe hanuri vechi, cele mai renumite erau hanul turcesc, mistuit in flacari la 1827, ca si hanul logofatului Dumitrașcu -Sturdza, hanul bisericii catolice, al manastirii Treisfetitele, la lui Petre Bacalu (Otel Romania) din Piata Unirii, hanul Pârlita (Otel Dacia). Mai neinsemnate erau acelea ale lui Missie, Ghimel, Ilie Armanu, Zulii si Zoei. Aceasta ultima denumire nu provenea de la

o Zoița oarecare, ci de la proprietara casei. Prea Luminata Domnila Zoe, fiica lui Matei Voda Ghica, nevasta lui Vasile Costache – Talpan. Trecatorii nedumeriti nu-si mai explicau de ce fosta strada Zoe (actualmente George Enescu), atat de simplu denumita, purta acest nume. Pe la mijlocul veacului trecut, Lascăr Viorescu, eraul romanului de moravuri moldovenesti al diplomatului Wilhem de Kotzebue, venind la Iasi, locui la hanul „Parlita”. „Cine nu stie unde se afla hanul , nu poate sa de dansul. Caci nici o firma, nici o lumina mai mare nu atrage pe calator; trebuie sa cârmeasca din ulita Mare intr-o ulicioara unde arunca un sir de locuitori dintr-o casa mare din colt tot ce nu se pastreaza cu mulțămire in odaie. Lascar intra pe poarta intr-o curte mare inchisa de jur imprejur cu un sir de odai joase in tavan, avand cate un numar pe usa, i se deschise una din aceste usi ... odaile putin placute aveau un aer de inchisoare, cu gratiile cele groase [58] de fier la ferestre...”. Nimic nu s-a schimbat de atunci. Aspectul hanurilor mai vechi trebuie sa fi fost foarte pitoresc, o descriere amanuntita a celor din Iasi nu a fost facuta, pe cand cele din Bucuresti sunt frumos evocate de talentatul scriitor Ion ghica. Cu timpul hanurile au luat denumirea de oteluri. Gasim in capitala Moldovei, tot la acea epoca un otel Petersburg, din coltul ulitei Vovidenia cu ulita Goliei, unde fura gazsuiti printul Anatole de Demidoff si tovarasul sau, celebrul pictor Raffet. Daca am crede pe calatorul Veigebauer, otelul era scump, murdar si servea mancari proaste. Neamtul preferea otelul de \Italia, mai retras de la strasa. Cred ca fiinta in casele din fund, de la inceputul strazii Cuza Voda, unde pana la primul razboi era otelul buch, numele simpaticului patron cu favoriti. Acolo fusese otel Glantz, iar mai inainte otel Hilarie. Aproape in fata, otel Romania, fostul han al lui Petre Bacalu, cel cu hora unirii. Mai era si un otel du Nord tot prin imprejurimi. Otelul Traian, frumoasa cladire ridicata cu mari sacrificii care l-au dus la ruina, de catre Scarlat Pastia, fostul primar al Iasului, are o fericita aparenta, multe incaperi si era curat si bine tinut. Otelul Binder, in dreptul farmaciei Konya, linistit si mai ingrijit mobilat, era adapostul preferat al mosierilor si boierilor scapatati. Intr-insul s-a sinucis, satul de viata, batranul colonel Stefan Rosetti, ginerele Roznovanitei. Un tip reprezentativ al Iasului de altadata, Alexandru Sturdza, poreclit , nu stiu de ce , „Nabuco”, a locuit si a murit in acest otel. El dusese viata unui vesel epicurian, si cu putini ani inainte de moarte s-a intors in orasul sau natal, cuprins de nostalgia trcutului. Acolo a trait modest si demn, din pensia servita de catre sora sa, printesa Olga Obolenski. In tineretile mele am avut cinstea sa cumosc pe acest batran. Nu era de o inteligenta sclipitoare, nici de o cultura prea aleasa, insa cresterea lui era perfecta. Micut si cam grasut, el avea totusi mare fanson. Nabuco era o fire foarte vesela si povestirile lui , pline de spirit si de haz, de o duioasa autenticitate. Societatea celor mai tineri nu-i displaceam pentru ca pe atunci tineretul respecta oamenii dupa varsta si rangul lor social; iar nu ca astazi, din [59] cauza averii si demnitatilor ocupate de dansii. Batranul boier, pe patul suferintei, inconjurat de putini prierteni, si-a dat obstescul sfarsit in modesta lui camera, sorbind dintr-o cupa de sampanie ridicata de dansul in amintirea femeilor frumoase, pe care le-a iubit atat de mult. Prin faptul ca astazi nu exista in capitala Moldovei nici un otel care poate prezenta calatorilor un minim de confort si curatenie, ea nu este vizitata decat de acei care au acolo interese banesti sau profesionale. Incantatoarea pozitie a Iasilor, farmecul vechilor cladiri, precum si podoabele artistice care-l infrumuseteaza, nu pot luminaa privirile calatorilor, caci acestia, cu drept cuvant, stiind ca nu ar fi adapostiti cum se cuvine, nu risca o calatorie aventuroasa. Cred ca restaurarea hotelului Traian de catre comuna, chiar cu mari sacrificii banesti, ar fi cea mai nimerita cale spre a inlesni vizitarea orasului nostru si a minunatelor sale imprejurimi. Cate si cate s-ar putea face pentru dansul! Vorbind de nazuinte nu ma pot impiedica de a evoca hotarata spendoare ce ar fi putut avea astazi targul ocrotit de conducatori, oameni de bun gust si cu cultura artistica, daca ar fi avut un buget indestulator sau ar fi fost capitala tarii![60] IX dupa ce am hoinarit, evocand trecutul, trebuie sa ne intoarcem de unde am plecat, din coltul ulitei Lozoski pe locuri pomenite. Pentru a nu pierde timp ar fi mai nimerit sa recurgem la serviciile unei

elegante trasuri, trasa de un infocat armasar, manat de un fercheș muscal imbereb; ne va costa 50 de bani. Dar vai! Uitasem ca aceste vremuri au trecut! Reintorsi pe jos sau intr-un vehicul mai modest, reluaindu-ne iarasi cursa pana la actuala istratie Financiara, nu intalnim decat case care au trecut neinsemnat. Strada Stefan cel Mare se sfarseste acolo, insa veche Ulita Mare isi urma drumul si pe portiunea actualei strazi Cuza Voda si inca mai departe. Pe locul visteriei actuale erau casele boierului Neuschotz, faimos bancher filantrop. Copil fiind, prima mare aglomeratie de oameni pe care am vazut-o, fu la inmormantarea lui. Neuschitz restaurase niste vechi case boieresti care au apartinut unui Cantacuzino si au servit in urma drept otel. Invechitul lor aspect era totusi mai fericit decat cel actual. La rascrucea acestor ulite, pe o piata mica, iesenii au ridicat, poate prea timpuriu, statuia lui Gheorghe Gh. Mârzescu, inimosul [61]Georgel, una dintre cele mai reprezentative figuri contemporane. Guvernul legionar a gasit de cuviinta sa o darame. Din punctul sau de vedere poate ca a avut dreptate, caci Marzescu cu inteligenta lui patrunzatoare, a fost primul dintre oamenii nostri politici care a prevazut pericolul fascist si a cautat sa-l inlatureze. In vesnică divergenta, pe aceasta chestiune, cu seful guvernului liberal si cu colegii sai de minister, el a incercat din rasputeri sa le evidentieze primejdia doctrinei fasciste. Tinta a unor atacuri nedrepte, considerat chiar de colegi ca un maniac, dansul a luptat totusi cu toata puterea convingerilor sale pentru starpirea doctrinei scelerate. O boala necrutatoare, provocata poarte de permanenta staruinta neascultata in impunerea credintelor sale, l-a rapus prematur. Soarta nedreapta vrea ca si astazi memoria lui sa fie pangarita, astazi cand doctrina fascista a fost invinsa cu imense sacrificii de vieti omenesti si cand scopul inaltelor foruri internationale este sa o starpeasca definitiv. Inteleptului si curajosului om politic i se imputa ca ar fi ordonat represiuni sangeroase dupa primul razboi, cand se afla in fruntea Ministerului de Interne. Cei care au avut cinstea sa traiasca in intimitatea lui Georgel stiu ca el nu a fost vinovat de aceste excese pe care le deplora cu durere. Nadajduiesc ca cu timpul, istoria nepartinitoare va recunoste meritele acestui luptator pentru cauza cea dreapta. Intr-o rusinoasa epoca a istoriei nostre contemporane, un alt iesean, om politic de mare talent, adeptul doctrinelor lui Marzescu, sarmanul Victor Iamandi , neimpacat dusman al fascistilor. Din razbunare , a fost asasinat miseleste de niste hoarde salbatice, a caror cruzime a depasit in oroare cele mai mârșave fapte ale unor cumpliti voievozi. Dupa ce cu emotie am pomenit de acesti doi ieseni, voi evoca din nou cladirile inanimate ale orasului nostru, care si ele au suferit de neintelegerea omeneasca. Parasind din nou artera principala la punctul intretaierii tustrelelor strazi, ne vom abate pe actuala strada Alecsandri. Cred ca este una din cele mai vechi ulite ale targului, pe vremuri i se spunea ulita Ghenghei, dupa numele marelui logofat sub mai multe domnii, vel logofatul [62] Ionașco Ghenghea, traitor la inceputul veacului al XVII-lea. Se presupune ca Biserica Sf. Ilie. Sinistrata de bombardamente, situata le latura dreapta a strazii, ar fi ctitoria lui. Pe stanga dam de actuala primarie, in fata careia trebuie sa ne oprim. Locurile si casele situate pe un vast cadrilater apartineau, la inceputul secolului trecut, logofatului Lascar Cantacuzino-Pascanul, mostenite fiind de la parintii lui. Am vazut ca celebrul principe Charles-Joseph de Ligne a locuit la Iasi, „in unul din acele superbe palate pe care boierii le cladesc intr-un stil oriental”. De la medicul sas Andreas Wolf aflam ca nobilul calator a fost gazduit in casa marelui logofat Iordache Cantacuzino-Pascanu, bunicul logofatului Lascar. Locuinta familiala a neamului lui Iordache Pașcanu era in actuala cladire a primariei. Frumoasa sa fi fost ea la acea epoca pentru a starni iratia principelui. Se prea poate, insa, ca in urma marilor incendii abatute asupra Iasuli, ea sa fi fost reconstruita posterior sederii principelui de Ligne, pe aceleasi locuri. Iordache Bucșanescu nu o trece printre cele mistuite la 1827. intr-o incantatoare proza, gra de talmacit, Ligne evoca cu simpatie iesenii, dar mai ales iesencele pe care le-a cunoscut. Casa care-l gazduia era atat de promitoare incat oaspetele si-a permis luxul sa ofere o petrecere pe socoteala lui, societatii capitalei, la sfarzitul anului 1788. „De curand am dat o serbare incantatoare, care a reusit de minune. Au fost o suta de boieri cu

nevestele lor la masa. La bal s-au dansat hora si alte jocuri grecesti, moldovenesti, turcesti, muntenesti si egiptene. Se tin de mana, ca sa nu se mai lase, fac cativa pasi in hora, dar mai multi unii catre altii. Isi fac mutre, mai ca se despart, iar se tin de mana, se apropie nu stiu cum; se privesc, se inteleg, se ghicesc, ai crede ca se iubesc. Jocul acesta mi se pare foarte potrivit”. „Cat despre mine, am petrecut de minune, stand fara a deschide gura, alaturea de niste boieroaice. Dupa cateva cescute de dulceturi, cateva preparate si bauturi de trandafiri, si sase lulele, cel putin, bagai de seama ca ramasesem singurel”. [63] sobrietatea era la moda in acea epoca si principele, ametit numai de parfumul ciubucelor, a fost parasit de acelea cu care nu putea schimba o vorba, caci nu se intelegeau; ele i-au placut mult si ni le descrie astfel: „Femei fermecatoare, mai toate din Constantinopole, si din vexhi familii grecesti, stau nepasatoare pe divanuri, cu capul aruncat de tot inapoi, sau răzemat pe un brat de alabastru. Barbatii care le fac vizitestau aproape tolaniti langa ele. O fusta extrem de usoara, scurta si stramta, abia le acopera gratioasele lor forme, si o tesatura stravezie face sa reiasa de minune frumoasele rotunjimi ale sanilor albi. Pe capete poarta o stofa neagra sau rosie ca focul, stralucitoare de diamantele care infrumuseteaza acest soi de turban sau de boneta. Margaritare de cea mai frumoasa albeata le impodobesc gatul si bratele pe care le inconjoara cateodata (...). restul imbracamintei lor orientale este din stofe brodate sau lucrate in aur sau argint si cu margini de blanuri pretioase... Femeile boierilor tin intotdeauna in mana, ca si sultanele, un fel de matanii din diamante, de margaritare, de margean, de lapiz-lazuli, de agata sau de lemn rar, care au menirea da a le da o tinuta, ca si evantaiul pentru femeile noastre. Se joaca cu acestea, isi pastreaza agilitatea degetelot, ale caror unghii sunt văpsite cu carmin, numara boabelor si, dupa cum se zice, ele si-au facut dintr=insele un grai tainic pentru iubitii lor”. Citind aceste randuri, concetatenele noastre ar trebui sa exclame cu mandrie: „ Asa eram noi iesencele!” Am citit o parte din magulitoarele impresiuni ale spiritualului scriitor. El nu judeca prin comparatie. La Iasi totul i-a placut. Redă o atmosfera , o ambianta, un „ climat”, care ne-ar face sa credem ca in vechea capitala a Moldovei, la sfarzitul veacului al XVIII-lea, nu astazi din pacate: „La tout n-est q-ordre e beaute, Luxe, calme et volupte...” Dupa evocarea unor trecute splendori, reluand prozaic drumul nostru, langa biserica Sf, Ilie vedem casa Hălăuceanu, prefacuta [64] cu un gust desavarsit de prost. Pe vremuri ea a fost proprietatea vornicului Vasile Alecsandri, tatal poetului; acesta a copilarit intr-insa. A fost locuita apoi de Gheorghe Mârzescu. De o frumoasa si originala aparenta, cu ochi albastri, ras la fata, purtand favoriti timpuriu inălbiti, acest eminent jurisconsult, om politic si jurnalist a fost unul din cei mai alesi si populari fii ai Iasului.profesor de drept civil inca din 1860, fruntas al partidului liberal, de mai multe ori ministru, spiritualu lconu Ghiță, din cauza nedisciplinei politice si independentei sale, a fost persecutat de corifeii partidului, neobisnuiti sa numere printre dansii personalitati asa pline de duh. Ajungem in breptul strazii I. Bratianu, fosta ulita a Trgului de Sus. Lungul ei parcurs, care duce inspre Targul Cucului si Sararie, nu prezinta prea mult interes. Urmele trecutului au disparut aproape toate de pe dansa, afara de asezamantul spitalului Sf. Spiridon. Acest institut de caritate unic in Europa, face mare cinste trecutilor sai donatori din Moldova, carora trebuie sa le iertam mult trambitatele lor pacate, in fata unor evidente probe de milostenie si iubire de oameni. In biserica Sf. Spiridon, o piatra mormantala „ascunde trupul aceluia care a fost de neamul renumit al Ghiculeștilor , a lui Grigore ilustrul Domnitor al Dacilor”. Intr-adevar, numai trupul voievodului decapitat zace acolo, caci capul lui a fost trimis la Țaringrad. In aceeasi gropnita fiul sau, beizadeaua Scarlat, „victima vai! A medicilor, se odihneste sub aceasta piatra...”; prefer soarta domnitorului... [65] X

Indreptandu-ne pe ulita mare, din targul de sus, patrundem pe strada Universitatii, la capatul careia se inalta, inconjurata de ziduri, Facultatea de Medicina, una din cele mai impunatoare si vechi cladiri ale Iasului. Cum, din pacate, la noi numai un numar restrans de biserici beneficiaza de protectia Comisiunii Monumentelor Istorice, insa nici o casa din vechea noastra capitala, salbatici arhitecti si-au permis sa innadeasca si sa transforme facultatea, care pe langa frumosul sau aspect, are si un trecut istoric, pe care voi cauta sa-l evoc. Locul si casa ridicata in veacul al XVIII-lea, au apartinut vistiernicului Matei Cantacuzino, care le vandu la 1792, hatmanului Costache Ghica. In timpul razboiului ruso-turc, principele Grigore Potemkin, comandantul suprem al armatelor rusesti, isi instala la 1790 cartierul sau general la Iasi, intr-acest palat, care probabil de atunci, meremetisit fiind cu ingrijire, era cel mai demn de a gazdui un asa inalt oaspete. Nu voi descrie stralucita cariera a acestui faimos personaj, caci este prea cunoscuta. El a fost amantul si favoritul imparatesei Rusiei, Caterina a II-a, si a stiut sa-si conduca barca cu atata [66] dibacie , incat chiar dupa ce a incetat de a fi amantul imparatesei, a ramas favoritul ei atotputernic. Lui Potemkin i s-a atribuit intentia de a crea un Regat al Daciei, care ar fi inglobat toate provinciile locuite de romani, si al carui rege trebuia sa fie el. Traia ca un potentat in in mijlocul unei curti fastuoase si a petrecut in timpul razboiului multa vreme in orasul nostru, unde s-a instalat cu suita sa. Iata ce ne spune Langeron, refugiat z in serviciul Rusiei. „Dupa luarea Benderului, principele Potemkin s-a stabilit la Iasi , unde toate cucoanele rusoaice, insotind curtea lui, venira sa infrumuseteze resedinta acestei capitale, ele fiind podoabele serbarilor date de principe”. Potemkin, chiar in timpul asediului Oceacovului, care a tinut foarte mult, era incojurat de trei nepoate ale lui. Cronica scandaloasa a epocii pretinde ca principele isi iubea atat de mult nepoatele, incat printr-o ciudata dragoste de familie, a fost si amantul lor. Relatez acestea pentru a arata ca Potemkin la Iasi, a avut mai ales cu conationalele lui, si de aceea pot presupune ca virtutea frumoaselor cucoane a fost in general scutita de asiduitatile temutului satrap, de la care cu greu s-ar fi putut sustrage. Langeron descrie o receptie data de Potemkin in urmatorii termeni: „Principele dadea baluri moldovenilor. El aparea ca un sultan care binevoieste sa adune in jurul lui clasa cea mai de jos a supusilor sai. Se infatisa acoperit de diamante si abia saluta numerosul public smerit si tacut in fata lui, trecea printr-insul pentru a se instala la un joc de carti ieftin, sau lua loc langa doamna de Witt, stand de vorba cu ea”. Daca intr-adevar cele scrise de Langeron ar fi exacte, ar reiesi ca principele trata cu mare raceala pe oaspetii sai moldoveni, fascinati de prezenta lui. Totusi nu- mi vine a crede ca el a fost atat de insensibol farmecului frumusetii iesencelor invitate de dansul, pe car mi le inchipui frumoase si seducatoare. Mai ales sa Langerin pretinde ca la Iasi , Potemkin, bine dispus, era „tot atat de vesel cat de afectuos, rivalizand in amabilitate fata de curtenii lui”. Desigur ca aceste bune dispozitiuniau fost imppartasite si moldovenilor care poate de la un timp nu mai stateau tot atat de sfiosi in prezenta lui. [67] XIII In plimbarea mea simbolica am strabatut partea principala a ulitei Mari si m-am indepartat adeseori de dansa in culegerea unor amintiri asupra locurilor si trecutelor vietuiri ale stapanilor. Cum reminescentele mele agrementate de prea multe fantezii, ma tem , spre mahnirea mea, ca nu am avut darul sa placa cititorilor, care dupa titlul lucrarii mele se asteptau la o lectura mai usoara. Dar odata pornit pe aceasta cale, care nu este cea mai usoara, trebuie sa o urmaresc pana la sfarsit. Cele mai multe dintre ulitele pe care ne-am abatut erau podite cu butuci si grinzi de stejar formand un soi de pod de lemn greu de intretinut, caci scandurile putrezeau si dupa un timp trebuiau inlocuite. Preocupari edilitare vechi de aproape 200 de ani, ne arata ca si clasa boiereasca, scutita in general de biruri, a fost impusa la o contributie pentru pavarea ulitelor. Un inedit „Catastih de banii ce s-au oranduit sa de fiștecarii pentru facutul podurilor din targ din Eși”, insămneaza ca la anul 1753 s-au strans de la boierii din judete si din capitala, de la manastiri si de la dughenele din Iasi, suma totala de 3270 lei. Mai aflam din acesta interesanta socoteala ca numarul boierilor din

Moldova, la acea [79] data se ridica numai la 165 de insi; dintre ei 62 locuiau in Iasi. Astazi cred ca cu pretentii de evghenie, numarul bogatilor, nu zic al boierilor , trebuie sa fie mult mai mare. Cei mai greu impusi, la 50 de lei, probabil cei mai avuti, erau logofatul Iordache Cantacuzino, hatmanul Enache Șuțu, postelnicul Neculae Șuțu si vistiernicul Aristarh Hrisoscoleu, neosi moldoveni. Spatarul Ioniță Gheuca a platit cel mai putin, numai 5 lei. Dupa trecere de mai mult de un veac, la 1855, Sdouard Grenier noteaza ca ”strazile sunt nepavate- glod si praf oriunde, si ce glod! Ce praf! In tarile nostre n-avem nici o inchipuire de asa ceva. Cand sosii, o singura strada era pavata, artera de capetenie a orasului. Curtea domneasca chiar nu rea decat o balta nesfarsita sau o vagauna de nepatruns”. Casele mari aveau un frumos aspect, dar ca si in orient, cocioabele se megieșeau cu palatele; aceste contrasturi au surprins pe mai toti calatorii straini. Cele vazute si vizitate de dansul la sfarzitul secolului al XVIII-lea au incantat pe principele de Ligne.„Casele moldovenesti, scrie el, nu sunt nicaieri cunoscute, ele merita sa se vorbeasca de dansele putand fi categorisite in genul castelelor”. Tot Grenier, pretioasa calauza, pomeneste de maretele locuinte, cu bogatele lor gospodarii, ale Iasului din timpul splendoarei sale. „in privinta interiorului , scrie acest delicat literat, nu poti sa vezi nimic mai confortabil si mai luxos. Acolo gasesti din nou toate bogatiile civilizatiunii noastre, imperecheate cu uzul atat de comod al divanului turcesc, care inconjura salonul. Stapana casei primeste cu cuvinte din cea mai curata limba za, aratand manierele cele mai distinse. Toaleta, fie de la Paris, fie de la Viena, este de un gust desavarsit si de o eleganta rara. Poti sa adaugi la program, aproape totdeauna, frumusetea. Imi aduc aminte de balul la care am fost de fata, putina vreme dupa sosirea mea la palatul domnesc. Rămăsei ametit de atat lux, de atata eleganta, de atata simt estetic, de atata frumusete”. Acest magulitor omagiu la adresa cucoanelor de la noi al unui fost diplomat, scriitor talentat, onoreaza memoria frumoaselor iesence traitoare [80] acum vreo suta de ani, intr-un mediu azi disparut si condamnat de actualele noastre doctrine sociale. Moldovencele care au avut darul sa incante pe principele de Ligne, iar mai tarziu pe Edouard Grenier, pe langa frumusetea lor au trebuit sa aiba si alte insusiri alese. Ele insa au pus in practica, cu prea mare convingere, perceptul care pretinde ca munca bogatilor ar fi cheltuiala, ruinand prin luxul lor exagerat o intreaga si veche clasa sociala. Revin la vechile noastre ulite, al caror aspect impestritat prezinta desigur un real putoresc. De multa vreme am citit cu mare indignare, intrebandu-ma cum este posibil ca cele relatate de Mihai Voda Racoviță unor provinci ai sai: „pre unii i-au spanzurat, pre altii ii ardea in foc de vii... incat de greoaza nu puteai sa treci pe ulita cea mare privind atatia oameni spanzurati”. Nu mi-am putut inchipui, inselandu-ma amar, ca aceste exhibitiuni macabre si salbatice vor fi oferite privirilor ingrozite ale iesenilor, in plin secol al XX-lea. Pe ulitele Iasului se puteau intalni diferite categorii de trecatori; ei au atras atentia contelui d_Hauterive, fin observator al moravurilor moldovenesti de la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Boierii mari care umblau numai in caleasca, erau fuduli cu poporul, prevenitori cu curtenii, afabili cu strainii si politicosi cu acei de rangul lor. Boierii de mana a doua, aroganti cu norodul si vesnic ocupati de intrigării politice, umblau calare. Apoi negustorii greci, sireti si lingusitori. Cei moldoveni isi potriveau mutrele dupa calitatea marfurilor pe care le vindeau. Nemtii, buni mesteri, betivi , prosti si obraznici, erau urati de toata lumea. Evreii, stoleri, croitori si ceasornicari, perciunati si purtand cioc, aveau o stranie infatisare. In fine, norodul care misuna pe strazi, ploconindu-se indata ce zarea un boier, chiar de departe. Ulitele Iasului erau de obicei pasnice, cum sunt si astazi si cum vor fi in viitor, in afara de putine artere comerciale. Cele mai vechi au fost martore ale multor ciudate sau grozave intamplari; si au vazut perindandu-se, in decursul veacurilor, sumedenii de [81] hoarde si de lifte care s-au dedat la jafuri si la crime. Cum, din pacate, taina amintirilor lor nu poate fi dezvaluita, se cuvine sa lasam in seculara lor monotonie pe cele despre care am pomenit, ocupandu-ne si de altele mai noi, ale caror aduceri aminte nu sunt atat de incarcate. [82] XIII

Dupa multe popasuri si ocoluri am ajuns in fine in piata Unirii. Ea este considerata de multi ieseni drept buricul targului, ba chiar unii mai putini purtati prin lume cred ca ar fi buricul pamantului. Infaptuirea ei nu este prea veche. Mai inainte vreme, ulita Mare nu-si itrerupea parcursul si pe locul unde se inalta otelul Traian si statuia lui Cuza Voda, erau un sir de dughene saracacioase ale lui Scarlat Pastia, fost primar al orasului. Pasionat iubitor al Iasului, el si-a daramat dughenele si pe locul lor a construit otelul Traian, mare si frumoasa cladire de o aparenta fericita. Cheltuielile constructiei au fost insa prea mari si veniturile otelului prea mici; acest dezechilibru l-a adus in ruina pe bietul Scarlat Pastia si imobilul sau fu luat in stapanire de Creditul urban. In fata otelului se amenajase o gradina destul de mare si bine ingrijita unde era si o berarie. Imi amintesc din copilarie ca ambianta acestui local nu stralucea prin vesselie. Otelul Romania, care apartinea tot lui Pastia, fusese mai inainte hanul lui Petre Bacalu, in fata caruia s-a jucat pentru prima oara , la 11859, hora Unirii. Dupa arderea teatrului de la copou, neastamparatul din ograda otelului Romania, amenaja o sala de spectacole. Intr-insa [83] am vazut jucand cu maiestrie pe Grigore Manolescu si pe Aristizza Romanescu innamorati la paroxism, ca si pe mai multi celebri actori straini, cam uimiti de modestia salii. Tot acolo se tineau intruniri publice, la care au vorbit cei mai de seama politici ai epocii, ale caror insusiri si talente nu aveau nevoie de trabitele unor reclame deșănțate.

Piata Unirii, dupa desfiintarea gradinii din fata otelului, construirea caselor Motăș, astazi distruse, si a berariilor Azuga si Luther, isi dobandi o infatisare definitiva, scimbata acum de bombardamente. Niste zelosi edili, amatori de perspective si de pustiiri, au daramat vechea casa Braustein, in speranta ca cetatenii orasului se vor bucura, chiar din dreptul pietei, de frumoasa statuie a lui Stefan cel Mare, inaltata la o distanta destul de mare. Pana astazi, insa, nazuitele lor nu au fost indeplinite. Statuia lui Alezandru Voda Cuza, frumos monument, fu inaugurata cu mare pompa in prezenta regelui Carol I, la anul 1912. ea este opera sculptorului italian Romanelli. Am avut cinstea sa cumosc pe acest talentat artist care venea deseori la [84] Iasi in desavarsirea lucrarii sale. Noctambul si chefliu, el legasee prietenii cu unii localnici care, ca si dansul, erau entuziasti degustatori ai minunatelor vinuri modovenesti de dinaintea primului razboi mondial. La Traian fiinta un restaurant destul de bine tinut. Pretul unei mese relativ copioase era trei lei, cu trei feluri de bucate, un desert si un sfert de vin. Clienti , pe atunci foarte dificili, uneori manifestau zgomotos nemultumirea lor , care dispera pe patronul prevenitor. Tot in vorpul cladirii era o cafenea vestita. Acolo, intr-o atmosfera inabusita de fum si neplacut mirositoare, se intalneau eternii tablagii, șahistii si jucatorii de domino. Printre componentii acestui cenaclu se intalneau tiputi destul de originale, atat ca infatisare cat si ca personalitate. Viata pe atunci nu era standardizata, de aceea pana la cei mai modesti dintre targovetii ieseni isi permiteau luxul de a avea o personalitate,

deosebindu-se prin diferite apucaturi si manii proprii. Multi trebuie sa-si aaminteasca de Teodor Bonciu, de un inonorabil aspect fizic si vestimentar. Om cu stare, fost prefect de Vaslui in timpul guvernarii lui Ion Bratianu, casele sale erau pe Pacurari; stapanea si o vie la Uricani a carei delicioasa roada, prefacuta intr-un vin putin amarui, se debita cu preturi modeste la cofetaria Tuffli. Casa lui a fost distrusa de bombe, iar pe faimoasa vie de la Uricani, ca si pe toate celelalte din acesta blagoslovita regiune, lucru de neiertat, se cultiva papusoi. Batran, de credeai ca are o suta de ani, greoi si podagru, dansul, cu toate ca era foarte cumpatat, pentru a-si satisface singura pasiune, jocul de sah, isi permitea luxul unui echipaj pripriu. O martoaga apocaliptica, manata de un vizitiu ancestral, inhamata la un cupeu stravechi, vehicula la vreme de seara, atat vara cat si in toiul iernilor celor mai strasnice, pe pasionatul sahist , inspre cafeneaua Traian, pe care nu o parasea decat noaptea tarziu, la inchiderea ei. Multe farse au fost jucate nevinovatului vizitiu in lunga si greaua lui poposire in fata cafenelei, unde isi astepta stapanul cu o ingereasca rabdare. Printre alte tipuri originale care frecventau cafeneaua, voi cita pe Budușca Grigoriu, boem spiritual, plin de duh si de talent.[85]îAmintirea lui mai este pastrata de prea putini, caci a murit prea de demult.fratele sau, mos Ion Grigoriu, poreclit Havas, gazetar extrem de simpatic, apreciat de toata lumea, credea ca este de datoria lui de a pierde la table o buna parte din modestele sale castiguri; in acest scop, urmarit cu perseverenta, se abatea deseori prin cafenea. Fiul lui poreclit Hăvășel, practica si dansul acelasi sport, dar fiind mai șiret si mai cumpatat jucator, el castiga mai mult decat pierdea batranul Havas; nu stiu insa daca isi despagubea parintele. Titlul de rege al inofensivului joc de domino il detinea cuconu Costica Stamatin. Nadajduiesc ca acest batran boier scapatat si fara familie izbutea sa-si mareasca cu putin modestele lui mijloace prin dibacia sa in manuirea pietrelor celor cu mai multi ochi. El isi facuse studiile la Paris si la intoarcerea la Iasi facu o vizita marelui logofat Todiraaș Balș in speranta de a-si castiga ocrotireaacestuia. Marele boier , spre mirarea tanarului Stamatin, il primi asezat fiind pe o „chaise percee”, imitand astfel exemplul regal al lui Ludovic al XiV-lea, care, dupa cum se pretinde, primea pe curtenii sai cei mai favorizati tot in aceasta bizara postura. Cuconu Costica, simpatizat de societatea ieseana, era invitat la masa in fiecare zi a saptamanii, de catre diferiti prieteni. El povestea ca in perindarile sale hebdomadarei s-a intamplat deseori sa manance timp de o saptamana acelasi fel de bucate: sarmale. Astazi multi ar fi bucurosi sa intampine asemenea neplacere. Un prieten al meu mi-a povestit ca intr-o noapte, dand buzna in odaia muzelor care locuiau pe strada cu acelasi nume, a zarit pe batranul invechit in rele, desfatandu-se leganat in dragalase, impure brate. Castigase, desigur, la domino! Desteptul, timidul si spiritualul Mihai Vârnav-Liteanu, poreclit Țugui, din pricina formei ovoidale a capului sau, intermitent sahist, isi plimba nelinistea zilnic, timp de ceasuri intregi, de-a lungul vastei cafenele, cufundat in ganduri de nepatruns. Intr-o vreme lasase sa-i creasca barba, care luase oarecare proportii. Un bun prieten al sau, Vasilică Pallady, care nu-l vazuse de cateva luni, revenind din provincie il intreaba:„De cand porti tu barba?” [86]„De ieri”, ii raspunse Tugui impertubabil, scarpinandu-si cu degetul aratator o invechita eczema faciala. Printre edecii cafenelei erau desteptul actor Petrea Alexandrescu, batranul Naiman Paraschivescu, Pantârul, regele ghiulbaharului, si multi alti ipochimeni, care de care mai deosebit de restul muritorilor prin neobisnuite aparente si manii inofensive. Vara, pe terasa hotelului, noaptea tarziu si pana in ziua, se adunau noctambulii incorigibili, mai ales acei decavati care nu puteau sa-si permita luxul unei petreceri fie la Tanasache, la Bolta Rece sau la Pavilion. Consumatia obisnuita era consistentul capuținer, care costa 50 de bani celor care posedau inca aceasta mica suma. Prin ingurgitarea lui, stomacul noctoambululor era intr-o masura satisfacut, dar nicidecum gatlejul lor vesnic insetat. Tot in corpul otelului, in fata strazii Lapusneanu, s-a deschis pe vremuri o berarie, a carei existenta a fost efemera. Era tinuta de trei simpatici tovarasi, Dimitriță Zarifapol, poreclit „Falca Stramba”, /gheorghe Calognomu si Costica Bogonos, tustrei feciori de bani gata, risipiti timpuriu de dansii. Localul, a carui denumire am uitat-o, se poreclea „La tei calici”. Spatioasa, bine amenajata, beraria

promitea un rentabil viitor, care i-ar fi imbogatit din nou pe cei trei risipitori, incorigibili insa, ei nu au incetat de a fi mari curtizani, cheflii si galantomani; asa, incat,cu asemenea apucaturi, si-au mancat si baut la iuteala fondul de comert, in tovarasia frumoaselor cucoane si numerosilor prieteni, vesnicii musafiri ai acestei binecuvantate locante. In locul ei s-a instalat redactia ziarului „Evenimentul”, al carui proprietar, Gheorghe Scorțescu, era intr-atata pasionat de politica, incat de dreagul ei a schimbat in mai mult randuri de ... partid si de ... opinii. „/evenimentul”, a devenit in urma organul oficial al conservatorilor. Pe treptele intrarii si la ferestrele redactiei apareau zilnic, privind in strada, Grigoriu Havas, Constantin Prasin, omorat intrun tragic si stupid duel de catre confratele sau, jurnalistul Scantee, Alecu Mavrodi, care din reporter de ziar conservator, mutandu-se la Bucuresti, a ajuns directorul ascultat al oficiosului liberal „Viitorul”. Mai vedeai pe Eugen Herovșnu si pe [87] Rudolf Șuțu, ambii pasionati iubitori ai Iasului de altadata, asupra caruia au scris interesante lucrari; din continutul lor am avut indiscretia sa culeg multe dintre cele povestite acum de mine. In legatura cu Traianul voi pocvesti o ultima amectota. In timpul primului razboi mondial, cand soarta armelor ne era contrarie si cand unii pierda increderea chiar in viitorul tarii, un prea mare numar de frati din Muntenia, dar mai ales de bucuresteni, se refugiasera in capitala Moldovei. Cu toate ca mai toti scriitorii talentati ai Romaniei se aflau la Iasi in acele grele vremuri, nu s-a gasit nici unul sa descrie amanuntit tragicul exod, plin de groaznice peripetii si luminat deseori de frumoase nadejdi. Intamplator ma aflam la acea epoca, la ora 11 seara, pe terasa otelului, ocupat atunci de oficialitati privilegiate si de nababii din Bucuresti. Suava emanatiune a unui parfum ma facu sa observ o doamna care parasea in graba otelul locuit de dansa, gatita intr-o toaleta de seara de o desavarsita eleganta si impodobita cu discrete giuvaieruri. O cunosteam din vedere, era doamna X..., spirituala si vesela femeie, de o distinsa frumusete, cam tomnatica. Cum asa gateala era atunci neobisnuita, mai ales la acea ora, o neiertata indiscretiune juvenila imi impinse pasii in urmarirea gratioasei aparitii. Ea scoborî scarile otelului si trecu pe trotuarul drept al strazii Lapusneanu. Ca sa nu fiu observat, am apucat pe latura opusa, fara a o pierde din vedere. Mai facu cativa pasi ajungand in fata Creditului Urban, pe atunci resedinta regelui Ferdinand I; regina locuia pe strada Carol. Acolo nelinistita, poposi o clipa , pana cand, smerit, ofiterul de serviciu a introdus-o in interiorul palatului. Frumoasa si eleganta doamna se ducea la regele coplesit de griji, pentru a lina poate, numai prin spirituala ei conversatiune si incantatoarea ei aparenta, durerile monarhului. Miam amintit de aceasta autentica intamplare nu demult, cand la Bucuresti, in dreptul unei statii de tramvai, am zarit-o, prea imbatranita, pe frumoasa noastra cuconita agatandu-se de treptele vehicolului aglomerat, innaccesibil si de o aparenta atat de putin regeasca. Ati ghicit ca nu am mai urmarit-o. Dupa aceste neinsemnate povestioare sugerate de dansul, parasesc Traianul scoborandu-i treptele. Mi-am permid sa depăn [88] niste amintiri personale si acum ele au inceput a ma framanta. „Souvenir! Souvenir! Que me veux-tu?” imi voi ingadui inca niste reminescente. Pe la anul 1888, copilandru fiind, am fost condus sa privesc intrarea triumfala a regelui Carol I, care in vizita sa la Iasi trebuia sa patrunda in centrul orasului printr-un arc de triumf ridicat cam in dreptul pinacotecii actuale. La acea epoca luptele politice erau foarte indarjite; opozitia unita ducea o apriga campanie in rasturnarea guvernului șui Ion Bratianu, care se perpetua la conducerea tarii. Mare fu mirarea si indignarea publicului binevoitor monarhului cand vazu un grup de tineri postati in fata otelului Romaniei si a gradinii Traianului azvarlind cu mere murate in caleasca de gala a suveranului. Pana acolo caii atelajului regal mersesera la pas, dupa acest nenorocit incident, ei au fost manati cu iuteala inspre Copou, pentru a feri pe rege de mirositorul bombardament. In urma s-a procedat la cercetari si arestari. Printre cei ramasi la popreala, trimisi fiind la „Poarta Verde”, penitenciarul din Pacurari, erau principalii instigatori ai ostilei manifestatii: Iorgu Șendrea, C.B. Pennescu si Costea Balș, tineri opozitionisti. Condamnati la pedepse destul de insemnate, ei fura in curand gratiati din regala initiativa a aceluia contra caruia isi indreptasera inofensivele proiectile. Carol I, fin ironist, a ingaduit, staruind chiar poate, ca acesti tustrei fosti potrivnici ai sai, sa ocupe mai tarziu functiunea de prefecti ai politiei din Iasi, in a caror sarcina cadea si paza augustei sale

persoane. Monahul profund nemultumit de incuria autoritatilor, nu si-a manifestat zgomotos indignarea. Vasile Pogor istorisea ca a fost invitat la masa de gala care a avut loc in acea seara in casa Roho din strada Carol , locuita de Matei Gane, prefectul judetului, care gazduia pe suveran. Pogor, putin amator de bancheturi oficiale, nu a refuzat aceasta invitatie, curios fiind mai ales de atitudinea suveranului dupa penibilele incidente. In calitatea sa de fost ministru, a luat loc langa rege, si povestea ca atmosfera banchetului era de gheata. Conform protocolului, nimeni nu indrraznea sa vorbeasca inainte ca monahul sa inceapa conversatia, dansul pastra insa cea mai profunda tacere. Malitios, pentru a jigni in mod spiritual autoritatile prezente, care fusesera atat de deficiente, Voda ince- [89] pu cu Pogor o conversatiune la care nu puteau șua parte ceilalti comeseni. Stiind ca interlocutorul sau era un com de o vasta cultura, il intreba asupra opiniei ce are despre recentele senzationalele descoperiri ale egiptologului Maspero, foarte controversate la acea epoca. Pogor, informat, isi dadu avizul, si din vorba in vorba, in dezbaterea unor aride controverse stiintifice, cu totul straine celorlati invitati, cina lua sfarsit. Dupa ce=i stranse mana cu caldura lui Pogor si intinse abia un deget celorlalti, regele se retrase in apartamentele sale. In asa mos discret si spiritual a stiut sa-si manifeste nemultumirea. Despre cei tri crai din Piata Unirii, ajunsi prefecti de politie, voi spune ca Iorgu Șendrea nu mai pastra, cand l-am cunoscut, nimic din ardoarea sa juvenila. Cu pasi inceti il vedeai zilnic indreptandu-se punctual, la aceeasi ora, inspre Jockey-Club, unde era asteptat de partizanii sai la jocul de „preference”, generalul Șerban Pascu, doctorul Stihi, Gheorghe Dimachi sau alti tineri trecuti de saptezeci de ani. C.B. Pennescu, care a supravietuit colegilor sai de bombardamente cu mere murate, era un om de o extrema bunatate, de un fizic placut, cu apucaturi si capacitati de om tanar, pastrate pana la o varsta inaintata. Asupra lui Costea Balș voi povesti o autentica intamplare, crezand ca anecdota primeaza chiar in piata Unirii, dupa cum prima si la Junimea. Costea Balș, din neamul boierilor despre ale caror asezari am pomenit in precedentele capitole, era fiul faimosului antiunionist Panaiot Balș. Mostenise de la cumpatatul sau parinte o frumoasa avere. El a avut insa grija sa o cheltuiasca in graba prin indepartate strainatati, mai ales la scumpe jocuri de carti de care era pasionat, ca toti feciorii de bani gata, la acea epoca. Reintors lefter in orasul sau natal, ca toti feciorii de boieri care se respectau, s-a apucat sa faca politica conservatoare. Dupa o lunga opozitie, seful partidului, cuconul Lascar Catargiu, unchiul lui Costea, preluand puterea, numi nepotul in functia de prefect de politie al Iasului. In aceasta delicata insarcinare, noul slujbas, amabil, intelegator si generos isi atrase simpatia tuturor orasenilor, afara de aceea a carciumarului si a patronilor de șantanuri; vom vedea ca antipatia acestora fata de dansul era, intr-o masura, justificata. Costea primea o leafa destul de rotunjoara si niscaiva fonduri [90] secrete de la Bucuresti. Acesti banisori, cu drept cuvant, nu-i ajungeau in indeplinirea indatoririlor sale sociale de om de lume, boier de vita veche. Mana sparta, el era de o nemaipomenita galantomie cu prietenii sai si de oanobila caritate fata de oamenii nevoiasi. Mare curtizan, se simtea obligat, conform uzului unei elementare politeti sa ofere diferitelor cucoane care-i placeau si fata de care avea indatoriri mondene, flori, bomboane si multe alte nimicuri care costau insa bune paralute. Ingrijorat de arzatoarea si vesnica problema a echilibrarii dezordonatului sau buget, el gasi o solutie destul de ingenioasa. Sub diferite motive, mai ales sanitare, cand avea nevoie de parale – cand oare nu avea? inchidea carciumile si Șanturile din oras. Impricinatii, prin terte persoane de incredere, ofereau arginti prefectului si instantaneu localurile lor se redeschideau. Nu trebuie insa sa-l defaimam prea mult pe Costea Balș. El nu șperțuia pe acesti negustori in scop de as-si agonisi avere, strangand si fructificand banii ciupiti in mod samavolnic, dupa cum in dulcea nostra tara am avut prea multiple exemple de imbogatiti de pe urma acestor cai piezise. Nevoile lui Costea erau imperioase, galantomia, pasiunea femeilor si a cartilor erau innascute intr-insul. Incorigibilul risipitor nu putea sa-si reprime instinctele generoase si de aceea recurgea la aceste inofensive, dar rentabile manopore fata de o anumita categorie de negustori pe care nu i-a impiedicat insa sa-si agoniseasca averi insemnate. Intr-o iarna cu troian mare, nu stiu prin ce imprejurari, s-a pripasit in Iasi un pfiter strain, in uniforma. Pornit pe chefuri si aventuri, el curta cu insistenta pe amanta originalului Țugui Liteanu,

pe care, la hotelul Buch unde locuiau amandoi, o cunoscuse, nu insa inca in sensul biblic al cuvantului. Dansa, atrasa de fizicul si de banii ofiterului, consimti ca faca o romantica plimbare in sanie, la Copou, in tovarasia inflacaratului strain. Țugui, gelos ca un tigru, afland despre aceasta escapada, care tindea sa se sfarseasca prin incornorarea lui, se adresa unui intim prieten, Lascăr Rosetti,puternic si curajos barbat, care mai tarziu a fost unul din cei mai straluciti avocati ai Iasului, rugandu-l sa vie in ajutor inainte de a se savarsi intre cei doi plimbatori cu sania, cele mai viclene acte. De comun acord, amicii au decis ca, la intoar [91] cerea in oras a perechii amoroase, sa opreasca vehiculul chiar din goana cailor si sa rapeasca pe necredincioasa amanta. Zis si facut, dupa cum planuisera, la aparitia saniei in dreptul otelului traian, Lascar Rosetii, fara ajutorul pipernicitului Țugui, se repezi ca un leu in fata cailor, oprindu-i cu mare greutate. Ofiterul, nici una nici doua, scotandu-si revolverul trase cateva focuri in aer. Zarva mare, scandal, politie, ancheta. Tuspatru impricinuiti fura condusi la prefectura, unde trona costache Balș. Explicatii, morala, amenintari de arestare a ofiterului strain. Acesta, dansu-si seama de gravitatea gestului sau, trezit din visul amoros si probabil din prelungite libațiuni, se puse in genunchi in fata prefectului de politie, explicandu-i cu lacrimi in ochi ca daca fapta lui ar veni la cunostinta consulului tarii sale, acreditat la iasi, cariera lui de ostas va fi , fara indoiala, zdrobita. Induplecat, indulgentul /costea Balș nu dadu nici o urmare acestui incident tragi-comic. Antagonistii se impacara si se pupara, iar ofiterul, incantat de acest placut deznodamant, ii invita pe toti, in frunte cu prefectul, la chef la șantan, unde divina amanta a lui Țugui isi exhiba talentele. Petrecerea, la care fura poftiti multi prieteni din societatea lui Costea Bals, se dezlantui ca in povesti. Icrele negre cele mai proaspete, precum si trufandalele cele mai scumpe, fura servite in abundenta. Cotnarul, sampania si taraful de lautari inveseleau cheflii afumati. Cum patronul prevedea ca nota va fi achitata de amfitrionul strain, el avu grija de a insera intr-insa restantele unor comeseni, ca si cele ale numeroaselor artiste, al caror mentor era dansul. Se facu ziua, ofiterul, care urma sa paraseasca orasul in acea dimineata, ceru plata. Socoteala ii fu prezentata, ea se urca la fantastica suma, pe acea vreme de una mie lei. Costea Bals ii smulse hartiuta din mana, protestand ca la masa lui nu ite sa plateasca nimenea in afara de dansul. O vie si interminabila discutie se incinse asupra achitarii acestei insemnate socoteli. In dorinta de a fi platnici, ambii se intreceau in argumente convingatoare. Ora plecarii trenului se apropia si pentru a curma aceste dezbateri, Balș consimti la o tranzactie. Adresandu-se in frantuzeste ofiterului, ii spuse:„Draga, pot sa-ti fac o mare concesie, aceea de a-ti ingadui sa platesti nota pe jumatate”. Strinul convins in fine , dupa mari insistente, inmana [93] cinci sute de lei lui Costea care ii baga in buzunar. Tragandu-si apoi (...) manseta dupa un vechi tic al sau, spuse antreprenorului inmarmurit: „Sa treci mai tarziu la prefectura ca sa-ti platesc socoteala”. Inutil sa va spun ca anteprenorului nici prin minte nu i-a trecut sa se duca la acea intalnire. In urma, deseori am avut placerea sa joc modeste pocherase cu deliciosul Costea Balș, redevenit simplu particular. Nu ne spunea nimica dar simteam ca regreta fericitele timpuri cand isi putea invita prietenii la stasnice chefuri, care printr-o curioasa anomalie nu-l costau nimica, ba inca ii si aduceau castiguri.

[93]

Istorisirea acestei anectote, care a luat amploarea unei povesti, pacatuieste, probabil, prin multe, pot garanta insa autenticitatea ei.

Din fauna care popula piata Unirii inainte de primul razboi mondial voi pomeni de niste specifice , si uneori , galagioase tipuri, pe care ii intalneai vesnic acolo. Iata-l pe Todiriță Pisoski scoborand scarile otelului Traian, dand din cap, din maini si din picioare, scuipand in dreapata si-n stanga, injurand si alungand cu betigasul pe vanzatorii de ziare sau de alune. Micut, burduhanos, neras, fara dinti, cu unghii de fachir, el isi indreapta miopia, cu pasi greoi si (,,,), inspre beraria din fata. Acolo , nemultumit , ca intotdeauna, de consumatia servita, inapoins-o ostentativ, copleseste pe bietul chelner cu un hâdrău de sudălmi. Suparat foc, trece apoi, gesticuland mai dihai, la localul de alaturea, unde aceeasi scena se repetaintr-un ritm mai violent. Reintors in mijlocul pietei, opreste un birjar cate, speriat de chemarea acestui client galagios si intermitent platnic, pretezteaza (,,,) de neprimire.cu batul ridicat si amenintator, Pisoski se urca cu [94] sila in trasura indreptandu-se spre tribunal. Cine o fi oare acest smintit? Se intrebau strainii nedumeriti, insa nu si iesenii care-l cunosteau prea bine. Todiriță Pisoski, de o sclipitoare inteligenta, de vasta cultura, mai ales juridica, facuse stralucite studii in Franta. Murind parintele sau, i-a lasat o avere care producea un venit cam de optzeci de mii de lei aur. El s-a crezut obligat sa o cheltuiasca, a ramas la Paris, unde, constiincios si metodic, ajutat fiind cu sfăruință de o prea frumoasa (,,,) de obarsie romaneasca, a dus o viata de lux si de petreceri. L-am cunoscut, scolar fiind acolo, in splendoarea lui. Avea un vast apartament mobilat cu gust, un echipaj corest si tovarasa lui facea parada de cele mai frumoase bijuterii si toalete. Si cum totul are un sfarsit, mai ales averea, eroul nostru complet decavat si parasit, lucru firesc, de frumoasa lui iubita, se reintoarse plouat in tara. Cu toate ca era din Botosani, a binevoit sa profeseze avocatura in Iasul nostru. Acolo a dus timp indelungat o viata de boem; deseori fara un sfant, uneori capatuit cu onorariuri imbelsugate pe care se grabea sa le risipeasca. Galanton, mancacios, pofticios si insetat, aduna in jurul sau, cand se afla in fericite zile de belsug, mai multi tineri, in compania carora toca toti banii castigati prin destoinica munca, in chefuri cu vinuri alese, trutandale exotice si cu nelipsit papuc. Dar vai! In curand argintii se iroseau si iarasi sir de zile grele se succeda celor norocoase. Ca toti muritorii avea calitati si cusururi. Pacatul lui cel mai mare era de a fi barfitor, chiar fata de tovarasii lui de petreceri, si vai de cei care intrau pe gura lui. In timpul razboiului a dus-o foarte greu, a fost si gravbolnav, zacand intr-un dubios hotel periferic. Dupa plecarea mea din Iasi l-am piersut complet din vedere. Mare-mi fu mirarea cans intr-o zi, la Bucuresti, pa la anul 1920, izbucni buzna in odaie, trezindu-ma din somn, galagiosul Toderiță Pisoski. Complet transfigurat, tuns, ras, imbracat in elegante haine, fericita lui aparenta era din cele mai corecte, amintindu-mi trecutele vremuri ale spendoarei sale de la Paris. Venea ca sa ma invite, cu cea mai mare dragalesenie si insistenta, la un [95] dejun special comandat la Capșa. Ce se intamplase? De unde atata belsug? Imi explica cum a mostenit o avere destul de frumusica de la o sora a lui , cu care era la cutite, dar care a murit fara a lasa testament. Fiind ocupat si stiind ce ma asteapta, am incercat in zadar, sa ma sustrag acestei amabile pofteli.

Pranzul fu somptuos, infrumusetat de dragalasa prezenta a unei fermecatoare artiste, care in filotimia ei, il ajuta cu placere la tocarea acestei neprevazute si binecuvantate mosteniri. Intinerit cu cel putin douazeci de ani in urma doliului sau familial, Toderiță era de o veselie exuberanta si comunicativa. Dupa dejunul prelungit ne târî la Flora, la Chateaubriand si nu mai stiu pe unde, pana in zorii zilei. Inamorat ca la tinerete, el si-a prelungit catva timp vesela lui petrecere la Bucuresti, de unde a plecat in cautarea unor altor fonduri substantiale, cu gandul de a se reintoarce. Spre norocul lui , poate, o boala fulgeratoare l-a rapus in curand. Malitios, vrand sa joace o ultima festa familiei sale, el avugrija sa lase prin testament putinul ce-i mai ramasese, Academiei Romane. Acesta stire, aflata de mine din jurnale, am comunicat-o intamplator nepotului sau, reintors in acea zi din strainatate. Spre mirarea mea, mostenitorul de sange, ramas inmarmurit, nu a avut aerul de a pretui nobilul gest al unchiului sau. Caruia dintre ieseni i-ar fi putut trece prin minte ca cuconasul toderita va lasa averea? Nici Leopold Hacs, de obarsie spițereasca, nu era turnat in banalul calapod comun. Cu o infatisare de faun imbatranit, zburlit, barbos, sprancenat, tremurator si prea putin ingrijit, aparea la orice ceas fie in piata, fie in berariile ei. De o cristalina cinste sufleteasca, de o desavarsita integritate, cult, spiritual, prea spiritual poate, mare amator de jocuri de cuvinte complicate, Hacs aea o proasta idee despre oameni, in general si mai ales despre concetatenii lui in particular. Pe acesti din urma ii portretiza cu o maiestrie de o fina ironie. Amator de libațiuni frecvente si abundente, pastra totusi o masura chiar cand se intrecea cu bautura; de aceea si poate de frica gurii lui, era respectat de ieseni. Dialogurile dintre Hacs si Pisoski erau cat se poate de pitoresti si spirituale. Daca ar fi fost culese, ar putea figura ca niste perle in antologii comice. [96] alecu Livadatti, talentat nepot al pictorului Livadatti, pripasit in Iasi cam pe la mijlocul veacului trecut, a caricaturizat cu verva si dibacie multe mutre. De o fire cam prea comunicativa si turbulenta, glasul lui de stentor rasuna puternic in piata, dar numai cand se daduse la copioase libațiuni, adica in fiece zi. Din fauna mai marunta cate misuna pe piata, imi mai amintesc de vestitul camatar Zisu Falț, in vesnica cautare a unor numerosi debitori insolvabili. Mutu Andriescu vindea acolo alune si fâstâci. Pe langa aceasta indeletnicire avea si pe aceea de a fi un betiv de frunte. Intr-o nospte a pus ramasag cu niste cheflii ca va da de-a dusca o butelca intreaga de coniac. Zis si facut! Cand golise aproape sticla, el s-a prabusit, murind instantaneu. Tanarul Lupascu (,,,) isi plimba melancolia strabatand piata, urmarit de o droaie de golanasi. Mai zareai pe nebunul de Moralescu si pe smintitul Mos Cute. Mihai Țiganul, obraznic, jobenat, monoclat, cu ghetre albe, pantofi de lac, in redingota, oferea trecatorilor vestejite flori. Imbatranind, infatisarea lui a devenit hidoasa. Multi alti originali s-au mai perindat pe aceste locuri, a caror amintire am pierdut-o. Aproape de fosta berarie Azuga era aceea denumita a Unirii; ea nu a avut existenta atat de efemera ca localul celor „Trei calici”. Tinuta cu ingrijire si dibacie de Leibovici, avand si o mica gradinita in fata, atragea pe bautorii de bere, desfatati de sunetele orchestrei dirijate de ghita Borteanu. Acolo lam auzit si pe imbatranitul ioniță Barbu – nu-l confundati cu vestitul Barbu Lautaru – care mai avea inca o dulce voce de tenor si canta cu brio melodia lui preferata „Steluta”. Mai tarziu Azuga si Luther au avut o mare voga, cu toate ca halba costa cincizeci de bani. Consumatorii insetati umpleau interioarele si terasele in sunetele contradictorii ale celor doua orchestre. La unul din aceste localuri frecventa grupul vechilor liberali, amatori de bere, doctorul Botez, Ghita Săndulescu, Fântânaru si altii. Ei puneau tara la cale, fiind preocupati mai ales de micile intrigării locale. Naua, tinerilor, care ne scaldam in ape conservatoare, acesta ceata nu ne era prea simpatica. [97] am uitat sa spun ca inaintea instalarii luminii electrice, atat piata , cat si celelalte ulite ale Iasului erau lugubre, noaptea. La 1916 veni razboiul, cu ceasurile de speranta, de deziluzie si de biruinta finala. Piata a trecut si ea prin multe valtori, fiind martora a multor intamplari, care ar merita sa fie povestite. Aglomeratia ei

s-a inzecit, puhoiul de refugiati gonea in cautarea de adapost si hrana. Berariile cu greu vindeau niste searbede iahnii de fasole , fara vin, fara bere. Contrasturile erau izbitoare. In acea groaznica iarna, pe langa elegantele bucurestence, imblanite in scumpi samuri, treceau inspre Spiridonie sinistrele carute incarcate cu bolnavi de tifos exantematic, dintre care multi mureau pe drum. Aceste apcaliptice viziuni nu pot fi uitate. Incetul cu incetul, un trai ca vai de el fu ingaduit conlocuitorilor Iasului suprapopulat. Veni o pace rusinoasa, apoi izbanda cea mare. Piata, ca si ulitele, isi pierda in curand neobisnuitele lor ingramadiri si capitala Moldovei redobandi ancestrala ei liniste, care in decursul vremurilor mai fusese de altfel deseori tulburata. Si eu am plecat din Iasi, dar departe era pentru mine gandul de a-l parasi pentru totdeauna. Soarta insa a vrut altfel. Am regretat si regret orasul unde am trait cei mai frumosi ani ai vietuirii mele, si deseori nostalgia lui ma cuprinde. Aspectele sale imi sunt intiparite. Manat de aducerea aminte am scris acest studiu, cu emotie si pietate. Dupa un timp fiind in trecere prin Iasi, am observat ca in urma razboiului, multi din indivizii care polulau inainte piata Unirii nu mai apareau. Ea era acum stapanita de grupul tinerilor liberali, mult mai simpatici ca batranii, amatorii de bere despre care am pomenit. Seful lor, Georgel Mârzescu, rareori se arata in piata. Subseful, energicul Costache Toma, coplesit de treburile propagandei politice, isi facea scurte aparitii. Ei lasau in seama celorlalti fruntasi grija de a popula si de a domina locurile unde s-a jucat, pentru prima oara hora Unirii. De dimineata zaream pe Eduard Lăzărescu, inalt si chipes, iesind de la barbierie. Mareata si cuprinzatoarea lui palarie de pasla lasa sa se strecoare cativa zulufi din imbelsugata chica pe [98] care nu o putea imbratisa in intregime. Vesnic imbracat in straie de boia inchisa, purta o nelipsita logatoare de gat, ce-i zic unii „lavalliere” falnica ea falfaia in bataia vantului. Incetinel se plimba cumpatat imprejurul maidanului, oprindu-se din cand in cand spre a ochi o muiere care avusese darul sa-i pricinuiasca bagarea de seama. Trasnita, magulita totusi de acea alegere, dansa rosind isi iutea mersul. Suna insa ceasul intalnirii celor sortiti sa vegheze la bunul mers al treburilor obstesti. Vesnic rob al datoriei, grabea inspre una din locante. In usa se lovea de cilibiul Victor Imandi, scund, grasut si smead, zorit si el de acelasi drum. Gaseau acolo pe mucalitul Oswald Racoviță, pe sfatosul Mitica Dumitriu si pe alti ipochimeni. Voroveau pasnic pana la izbucnirea fratilor Zippa. In fruntea lor venea „Badia”, in urma lui tinel; randuiti apoi dupa varsta, intrau sfios si cei mai tinerei. „Badia ”, inimosul Iancu Zippa, infometat, isetat, nerabdator, alegea merindele si bauturile cele mai de frunte. Dupa ce, cu greu si indelungat, isi alina poftele, impartasea sfatul celorlalti prieteni, cu galagie si uneori chiar cu galceava. In aceste lungi popasuri, tovarasii politici, imbolditi de o cinstita ravna, staruiau in ocrotirea targovetilor ieseni, data in grija lor. Nu am cunostinta despre fauna, desigur primenita, care misuna acum in piata, pomenirea ei o voi lasa altora. Evocand timpurile zarite de mine, imi dau socoteala ca multi dintre dansii sunt cu totul straini amintirii cititorilor nostri mai tineri. Pentru dansii tot atat de necunoscuta este vietuirea lui Toader Pisoski ca si aceea a vel vistiernicului toader Oaladi, traitor la 1650, ieseni mentionati de mine. De aceea taind firul aducerilor aminte, imi voi urma calea prin alte ulite ale Iasului. [99] XIV Afara de otelul Traian, nici o cladire mai de seama nu impodobeste piata, asa incat proiectata schimbare a infatisarii sale nu prezinta mari incoveniente, daca bineinteles nu i s-ar da proportii prea mari si s-ar respecta cladirea pinacotecii. Am vazut ca aceasta veche casa apartinea spatarului Petrache Cazimir si ca , prin minune, a scapat de focul cel mare din vara anului 1827, izbucnit drept in fata ei. Voda Ioniță Sandu Sturdza a locuit-o. Fiind ridicat dintr-insa cand cu mazilirea lui. In urma Academia Mihaileana a fiintat acolo si in casa de peste drum, locuintele erau unite prin „Arcul Academiei” sub care putini ieseni isi mai aduc aminte sa fi trecut. Liceul National, de o priveliste destul de potrivita, a inlocuit vechile asezari din fata pinacotecii. Ulita care merge inspre gara nu prezinta interes. Pe dansa Alecu Negruzzi, maniac al constructiilor a ridicat in urma xu multi ani un fel de bloc cu sase etaje. El este cu totul nepotrivit pe aceste locuri, ceea ce probeaza ca in Iasi nu se poate tinde la o prea mare inaltare a imobilelor. Inainte de a ajunge la gara, dam de cladirea Vamii,

pretentioasa, greoaie si ridicola, cu aspectele ei de cetate. Vechea gara, inainte de uratele innadiri era simpla [100] armonioasa si de un vesel colorit. Revenind inspre centrul orasului, privirile sunt izbite de masivele bastioane care proptesc malurile Rapei galbene. Nu le critic, caci imi amintesc de sinistrul aspect rapos al acestor intinse locuri, inainte de amenajarea lor. Tot pe aceeasi strada, alturea de pinacoteca era „Bolta Rece”, faimoasa crasma. Fusese inainte pe locul unde poetul Mihai Codreanu si-a facut casele, poate in nadejde de a mai descoperi prin hrube ascunse niste stravechi butelci, sau crezand ca aroma cotnarului trebuie sa pluteasca vesnic pe aceste meleaguri. Am apucat vechiul local tinut de fratii Amira. Din pacate eram prea tanar pentru a pretui șa inalta lor valoare comorile lichide pe care le debita. Crasma murdara si puturoasa exala o duhoare de alcool, si intr-insa , ca mancare, nu gaseai decat un dubios ghiudem. Edecii mai de seama care, fericiti, isi petreceau viata acolo erau bogatasul Adrianopol, viitorul general Sinescu, Emil Max, fratele celebrului actor, si Nicu Cozadini. Mai tarziu, la noua taraba sin strada Garii am putut degusta, insa in cunostinta de materie, tot atat de gustoase si vechi vinuri de Cotnari, putin prea aromatice si trasnitoare, dar mai cu placere, incomparabilul vin de Uricani, de o „neinchipuita subtilitate, cu o discreta aroma”. La Bolta Rece, „l-ame du vin chantait dans les bouteilles”. Vinuri aproape tot asa de bune se gaseau si la „Pavilion” in Pacurari. Deplang pe cei care n-au baut dintr-insele, caci acum acelea de la noi pe care unii le cred fara pereche, nici de deoarete nu se pot asemui cu cele recoltate din podgoriile vechi, inainte de replantarea lor. Cum astazi problema preturilor este la ordinea zilei, voi mangaia poate pe cititori afirmandu-le ca sticla de cel mai bun vin costa douazeci de lei de aur, inainte de primul razboi mondial. Totusi se mai gasesc unii care pretind ca de atunci viata s-a scumpit. Bucurestenii bejenari s-au napustit asupra acestor nepretuite comori, secandu-le in scurta vreme. Tot in piata, inspre Spiridonie, porneste strada Victor Place, fericit denumita astfel in cinstirea numelui inimosului consul z din Iasi care cu multa ravna a contribuit atat de mult la savarsirea marelui act al unirii Principatelor. Ea se chema inainte [101] strada Unirii, iar mai demult ulita Ruseasca. Acolo se află consulatul rusesc, veche, impunatoare, dar prea trista cladire. Cred ca era mai potrivit sa nu se darame zidurile care o inconjurau. In tot cazul, cu toata severa lui infatisare, sunt convins ca in amintirea trecutului nu trebuie daramata, dupa cum mi s-a spus ca se planuieste, de frica mai ales ca pe locul ei sa ramaie un pustiu sau sa se cladeasca un ridicol si meschin blocusoe. Cam in fata era circul Sidoli care a desfatat copilaria mea. Ulita fiind foarte veche, a fost locuita si de cativa boieri ale caror asezari nu au mai lasat urme. In dreptul otelului Romania strabate strada Săulescu venind dinspre rapa Perețoaei si din mahalaua Tălpălarilor. Se chema inainte Ulita lui Burghele , dupa cum stim din scrisoarea lui Bucșănescu. Pe dansa erau asezari boieresti, mai toate mistuite la 1827. atunci, afara de casele lui Burghele au mai ars si acelea ale lui Vasile Miclescu, Costache Capr, ale hatmanului Alecu Scorțescu, ale episcopului de Huși (care cred ca era pe atunci viitorul mitropolit Sofronie Miculescu, acel indragostit de Pănoaia) si consulatul prusac. Probabil ca ele au fost refacute pe aceleasi locuri, caci si astazi se intanesc pe numita ulita mai multe cladiri mari. Pe latura stanga, in niste incaperi gospodaresti locuia nu demult Iancu Zippa. Mai la vale, casele Fischer au fost ale lui N. Volenti, iar mai inainte ale lui Dumitru Mavrocordat, fost polcovnic in tineretea lui. La prima ei venire in Iasi, celebra artista Sarah Bernard a fost sarbatorita de dansul cu mare fast in aceasta primitoare locuinta. Pe mana dreapta apare, retrasa de la ulita, biserica Tălpălari, veche ctitorie cantacuzineasca si beldimăneasca. In gropnita ei zace trupul carturarului vornic Alcu Bediman. Casa unde s-a cocotat institutul de Chaimie merita sa ne oprim in fata ei. Acum are un aspect destul de lugubru. Cumparata de la Spiru Paul, fiu adoptiv al lui Andrei Pavlu, primul bancher din Moldova, de catre generalul Nicolae Mavrocordat, a rivalizat prin receptiile date intr-insa, intrecand-o chiar la urma, cu aceea a Roznovanițței, despre care am pomenit indelung. Generalul era casatorit cu faimoasa Didița Mavrocordat, fiica hatmanului [102] Iordache Boldur-Lățescu si a primei lui neveste Eufrosina Rosetti. Bogati, de o superioara educatie, al carei secret este aproape pierdut astazi, ei erau si foarte primitori. Didița Mavrocordat, cu toate ca nu prea frumoasa, avea farmec nespus. Inzestrata cu toate calitatile morale si spirituale, era idolul societatii iesene. Am

cunoscut multe persoane care au traiti in intimitatea ei pastrandu-i o neuitata amintire. Receptiile oferite de cucoana Marghiolita Roznovanu in palatul sau erau prea fastuoase si de aceea mai putin frecventate, alegerea invitatilor mai selectionata si atmosfera mai afectata.in saloanele cucoanei Didita putea fi primita orice persoana din societate prezentata de un prieten. Acolo nu exista morgă, jena si constrangere, fiecare sintindu-se ca la dansul acasa. Lumea venea in vizita , la dejun, la masa, fara invitatie speciala, chiar si in lipsa stapanilor dusi la teatru sau la o petrecere; era casa lui Dumnezeu. Sotii Mavrocordat, cu asemenea apucaturi, indeplineau o functie sociala cheltuind in desfatarea prietenilor roadele insemnatei lor averi, a carei stapanire era justifivata prin generoasa ei intrebuintare. Didita era mare amatoare de muzica si in saloanele ei au concertat mai multe celebritati straine. Intalnirea dintre Liszt si faimosul Barbu Lautaru, istorisita de Alecsandri, a avut loc la dasa. A murit la Viena, in anul 1886, aceea care fusese una din cele mai mari cucoane ale Iasului, Didita Mavrocordat, a carei locuinta primitoare si imbelsugata a fost ultina de acest gen din targul nostru. Mai la vale marea cladire unde era Prefectura judetului, pe vremuri beldimaneasca. Pe strada Negruzzi, alaturata, in casele parintesti s-a nascut la 1800 scriitorul Costache Negruzzi. Am aruncat o scurta privire asupra ulitelor care pornesc din piata Unirii in diferite directiuni, fara a intalni cladiri care ne-ar fi putut sugera o prea staruitoare atentie. Pornind inspre Copou intram in strada Lapusneanu, veche artera pe care erau cele mai elegante magazine. Pe dansa vedem in dreapta si in stanga cateva imobile de raport, cu trei sau chiar patru etaje, de pilda fostele case Mavrocordat di Walter, care desigur la epoca cand au fost cladite au starnit prin inaltimea lor mirarea targovetilor. [103] invechite, caci numara vreo optzeci de ani, nu au totusi aparenta rece si saracacioasa a blocurilor moderne. Staruieste intr-insele o grija artistica; impodobite de ornamente discrete si de bun gust, ele sunt placute vederii. Frumoasa cladire a Creditului Urban a apartinut Catincăi Ghica-Comănești si a servit drept resedinta domnitorului Alexandru Cuza. In timpul primului razboi a locuit-o regele romaniei Ferdinand I. Incaperile ei sunt vaste si elegante. Mi s-a soptit, dar nu am vrut sa cred – caci eu chiar de departe ma ingrijesc de soarta Iasilor – ca urbanistii intentioneaza sa o darame; ar fi mare pacat.

[104] In fata ei sunt casele Drosu, actuala Banca a Unirii, de elegant aspect. In pravaliile ei de jos era pe vremuri cea mai renumita magazie (,,,) de mode, tinuta de surorile Zilberștein. Una din componentele acestei tovarasii, frumoasa Rașela, trata amor la catarama cu tanarul toma Stelian, a carui practica avocateasca a inceput la Iasi. Am apucat inca mai multi negustori zi ca Walter, cel mai bun croitor, Poitevin, Darmet si altii.ei aveau marfuri alese venite de la Paris. Pe Lapusneanu su fiintat si trei restaurante-berarii. Cel mai in voga functionea in lungaretul local al sucursalei postei. Eram copil pe atunci si-mi aduc aminte ca, totdeauna ticsit, nu prezenta totusi

nimic deosebit. La catul de jos al Creditului Urban, Max, simpaticul fost țol-chelner al restaurantului din gara Pașcani, a deschis un local cu gradina, aceea in care se plimba cuza voda, degenerat apoi in șantan. Acolo isi avea sediul seral si nocturn un grup de tineri si tinerei, denumit „banda neagra” de catre rauvoitori. Compusa in marea ei parte de cuconasi din cele mai bune familii din Iasi, aspectul, dar mai ales reactiunile lor, nu erau pe placul pasnicilor consumatori. De aceea odaia din dreptul intrarii unde banda isi tinea sedintele, era de obicei lipsita de prezente straine companiei sale. Un cunoscatori de istorie culegand iscaliturile unora ar fi putut identifica numele lor de familie cu acelea intalnite in vechi hrisoave. Poate de aceea multi dintre ei erau mofturosi intelegand sa li se poarte un cuvenit respect. El le era in general ingaduit de personalul localului, cat si de publicul anonim care, dupa cum am vazut, prefera sa se strecoare in alte sali, ocolindu0i. Dar vai! Ei mostenisera niste averi deja mult stirbite pe care in loc sa le infrepte, se grabeau sa le manance intrun tempo cat se poate de vioi. Aceste usuratice neprevederi ereditare i-au adus pe unii in grele haluri, constrangandu-i – cine ar fi putut crede? - sa munceasca pentru a-si agonisi traiul. Neplacerile nu-i impiedicau insa sa-si pastreze ighemoniconul si veselia. In societatea lor se complaceau si cativa batrani ca Muțunache Mavrocordat, Alecu Cantacuzino-Pașcanu, Grigore Kogălniceanu; deseori veneau seara ca sa petreaca putin cu [105] dansii. Multi din componentii bandei ii intalneai ziua la cofetaria Tuflli si la Jockei Club. Am pomenit de dansa pentru ca in Iasi era de pomina si pentru ca, sa va spun drept, am facut parte si eu dintr-insa, magulit, la varsta tineretii, de a fi primit la sfaturile unor simandicosi si atat de deocheati prieteni. Mai tarziu, pe locul care apartinea bisericii Banu si unde fusese gradina Primariei, s-a cladit beraria Bragadiru, mare si bine amenajata. Ramasitele bandei negre si-au mutat acolo penații. Tot pe Lapusneanu era si băcănia fratilot=r smirnov unde se gaseau cele mai bune trufandale si bauturi, foarte populata mai ales la ceasul sfant al aperitivului. In afara de țovilii fara indatoriri, la ora fixa veneau , gonind de la cazarma, ofiterii regimului de rosiori, in cap cu colonelul lor, bombanind oarba disciplina care-i retinuse atat de mult la indatoriri. Sintind-o pierduta intr-un mediu cu pretentii moderniste, compatimeam vechea casa Flachner, cu modestul ei aspect invechit, retrasa rusinoasa de la ulita. Biserica Banu, nici prea veche, nici prea noua, apare placuta privirilor. Fara farmec, otelul Binder infundat in curte evoca, pentru putini astazi, amintirea celor care l-au locuit.[106] [112]bilul Alfred Wincler, ferchesul Hipolit Mârzescu, pasionatul jucator Larăr Teodorescu. Avocatii se indesau si ei numerosi.Tanasă Gheorghiu, cochet si ingrijit, isi asuma raspunderea asemanarii sale leite cu asasinatul presedinte al Republicii ze, Sadi Carnot, Petrache Sion isi neteza mustata, Osvald Teodoreanu nu-si putea stapani agitatia. Tot grabit zorea, de la indepartata lui Regie, istetul inginer Nicu Theodorescu, poreclit de noi „Tabacovici”. Sa/i lasam sa intre in club, urandu-le noroc bun. Razleti mai treceau Gheorghe Beldiman, Costica Rusovici si Teodor Negluzzi. Dese tarcoale dadeau pe acolo copilandri Cezar Petrescu, Pastorel si Ionel Teodoreanu, neobservati de nimeni. Poate ca in urma acestei vexațiuni ei au cautat, reusind cu prisosinta spre bucuria noastra, sa atraga atentia asupra lor, in frumoasa indeletnicire a mesterilor de condei.âofiterimea, sub severa supraveghere a colonelului Mustață, isi taraia sabiile. Cavaleristii Eduard Coroi, Mimi Vârnav, Mihai Negruzzi, Vasilică si Alexandru Panopol, Guță Leatris, Mihăiță Rosetti, Paul Beldiman, Alecu Barozzi purtau nereglementare uniforme, ocrotiti de blandul lor colonel costică Cătuneanu. De la ștrengării se intorceau Jacques Paleologu, Mihai Jora, Puiu Panopol si costică Ianoliu. Inspre Universitate, grabiti sau incetinel se indreptau profesorii, blandul „Papa” Culianu, elegiacul si pudicul Naum, Stefan Șendrea poreclit „Mon duc„, eminentul Tololoi Alexandrescu, destrabalat in tinuta. Stufoasa barba a revolutionarului Constantin Stere se sfatuia cu aceea mai modesta a marelui critic Ibraileanu, inconjurata de cativa adepti care-si inchipuiau ca flutura idei inedite. Mai tanar printre profesori , desteptul Alfred Juvara isi alintă chica, timpuriu inalbita. Precedat , incercuit si urmat de numeroasa ceata a clientelei sale politice, Alecu Bădărău se ducea acasa in

Pacurari. Cativa maestri ai Baroului, nehtiați de club, Vasile Sculy, Nicoleanu, Grigore Macri, discutau plimbandu/se. De la Primarie, in fruntea careia se succedau unul altuia, veneau ironicul Vasile Pogor si blandul Nicu Gane, a.c.Cuza, gesticuland, isi convigea studentii ca negustorul Abisiniei ese evreu. [112] nu voi numi frumoasele cucoane a caror trecere noi o asteptam cu nerabdare, pentru a nu starni gelozia retrospectiva a celor astazi supravietuitoare. Privelistea acestor trecute figuri de ieseni evocate de mine nu oferea un spectacol prea ciudat, nici nu sugerea o deosebita induiosare. Dar pentru un suflet sensibil si intelegator aparitia unora despre care voi pomeni starnea o emotionanta compatimire. Era aceea a imbatranitelor cucoane mari din Iasi, dintre care unele piersa, pe langa podoaba frumusetii, inca si indestulatoarele mijloace de trai, de care se bucurasera. Elena Doamna, tragica vaduva a lui Alexandru Ioan Cuza, coplesita de ani, de nenorociri si de dezamagiri, demult a locuit putina vreme Iasul in care domnise. Cateodata se plimba in cupeu, trecatorii respectuosi indrazneau sa ridice ochii asupra Măriei Sale, amintindu-si niste banale cugetari despre nestatornicia soartei, de un izbitor adevar in fata acestui mare exemplu. De la Tuffli, in zilnica ei plimbare pe jos, zaream pe batrana doamna Soe Sturdza, care a murit aproape centenara la anul 1927. era fata cucoanei Marghiolita Roznovanu dintr-o prima casatorie. Batranii imi vorbeau de trecuta ei frumusete, nu-mi venea a-i crede. Aveau dreptate totusi, caci frumoasa fusese aceea neobservata de trecatorii anonimi, dintre care putini stiau cine este si mai ales cine a fost. M-am convins de aceasta citind spicuiri din amintirile talentatului Edouard Grenier care, entuziasmat de dansa, scrie intre altele ca „ avea un apr atat de lung, o talie atat de frumoasa, o infatisare atat de eleganta si mandra, moduri de a fi atat de alese, atata arta si gust in toata persoana ei, incat un farmec stapanitor o incuraja si o facea frumoasa intre cele mai frumoase; parea menita ca sa domneasca”. Batranica, micuta, garbovita aparea Eugenia Conduratu, cu greu imi puteam inchipui ca ea, „frumoasa Eugenia, cu capul gol si un trandafir rosu in par, indemna poporul sa inainteze contra soldatilor”, cum a avut norocul sa o vaza Iacob Negruzzi, la anul 1866. „Contesa” Eliza Balș, cu un trecut stralucit si aventuros, fusese una din cele mai frumoase femei din Iasi. Obeza ei [113] infatisare pe care rareori o arata, nu mai pastra nici o urma a splendorii de odinioara. Fiicele integrului om politic Petrache Mavroyeni, Lucia, Maria si Natalia, s-au bucurat tustrele de o deosebita frumusete. De tinere casatorite, in curand divortate, recasatorite, din nou divortate si iar recasatorite, existenta lor sentimentala prea complicata le lasase amintirile multor fericite clipe si multor dezamagiri. Vesnic impreuna, surorile isi plimbau neurastenia pe ulitele Iasului pana in zori de zi. Mai treceau multe cucoane batrane, aproape cu acelasi bogat trecut. Coplesite de infirmitati si necazuri, aspectul lor vrednic de compatimire si tainele trailului lor amoros imi inspirau mila si o mare curiozitate, amintindu-mi frumoasele versuri ale lui Baudelaire: „Mais moi, moi qui de loin tendrement vous surveille... Je vois s'e'panouir vos ions novices; Sombres ou lumineux, je vis vos jours perdus; Mon coeur multiplie' jouit de tous vos vices! Mon âme resplendit de toutes vos vertus!”

[114] respectand odihna acelora care toate demult au adormit, nu le voi dezvalui secretele alcovului, cunoscute iesenilor de alta data. Am stat prea mult la Tuffli, de unde se puteau observamai bine trecatorii. Nu-l voi parasi insa inainte de a pomeni despre casa unde era adapostit, care are si ea o poveste. Pe planul inginerului Bayardi sin 1819 sunt indicate măsoriștele ulitelor Iasului. Vedem , de pilda, ca actuala strada Lapusneanu mergea „pana la coltul casei boierului postelnic Beldiman” si ca strada Carol, „de la acest colt pana in capul stradei cucoanei Catinca Ghica” masura 220 de funii. Din niste documente publicate se constata ca Alecu /beldiman a avut gospodaria sa pe aceste locuri, cumparate de a doua lui nevasta , Elena Costandache. Modesta, ea cuprindea o casa cu trei odai, un grajd unde puteau incapea zece cai si o șură. Mai avea un bordei la poarta, o pivnita de piatra de sapte poloboace, ograda fiind ingradita cu un zăplaz cam vechi. Acolo a locuit autorul faimoasei „Jalnica Tragodie”, care in prozaice versuri – peste patru mii – ne povesteste intamplarile Eteriei de la 1821. el mai tradusese din frantuzeste, inca de la sfarsitul veacului al XVIII-lea si de la inceputul acelui urmator, mai multe piese de teatru, nu stiu insa daca ele au vazut lumina rampei. Poema lui nu este nici romantica, nici simbolica, nici futurista, de aceea nu era pe intelegerea tuturor. Am scris „era”, pentru ca astazi putini mai pricep vechiul grai moldovenesc. Versurile sale atat de pedestre ma incanta, mai ales ca citindu-le, pot gasi multe lamuriri istorice relative la acea epoca tulburata, in care Alecu /beldiman a jucat roluri politice destul de importante. Viata lui sentimentala in=mi starneste curiozitatea. Din pacate nu stiu daca a fost casatorit de trei ori. Prima lui nevasta, Elena, moarta tanara sau divortata de dansul, era propria sora a lui Costache Conachi. Cumnatii desigur, intre dansii, vorbeau mult de literatura, lucru rar la iesenii din acea epoca. A doua Elana Costandache, a fost iubita de scriitor. Pe manuscrisul din 1823, Intamplarile lui Tavlo, el noteaza ca „s-au prescris de driapta me spre zăbava soțăii mele, Elenii Costandache, ca cetind sa-i aduca aminte de mine”. Ea era fata spatarului [115] Gheorghe Costandache si descendenta directa din Maria Costandache, sora lui Mihai Voda Racoviță, aceea care a fost siluita intr-un mod salbatic de catre Vasile Ceaurul. Alecu Beldiman, probabil dupa moartea sotiei sale cea de-a doua, s-a mai recasatorit cu Elena Greceanu. Poate ca tovarasia acestor trei Ilene i-a dat clipe de fericire la care avea dreptul prozaicul poet. Casele vandute de dansul au trecut prin mai multe stapaniri, meremetisite sau recladite. Localul Jockey Clubului, aproape in starea lui actuala, era pe la 1845 al Elenei Sturdza, fata marelui logofat Iordache Catargiu. Ea fusese intai casatorita cu Iorgu Gr. Ghica, apoi cu beizadea Gheorghe Sturdza, fiul lui Ioniță Voda. Din pricina staruitoarelor procese intentate de ginerele ei, aga Teodor Paladi, cucoana Elenco a trebuit, sarmana, sa-si vanda casele la mezat pentru a plati zestrea de 6000 de galbeni, promisa fiicei sale Eufrosina. Locuinta era „langa biserica Sf. Nicolae cel Mic... in doua randuri, avand la randul intai sapte odai si doua saloane, la randul de jos bucatarii, lemnarii, toate in cuprinsul randului al doilea... patru odai pentru slugi... caselecele ai acoperite cu [indesc]... cu ziduri

incungiurate”. Nu stiu in a cui stapanire au cazut. Intra-insele a fost si un ohel „Londres” sau „Angleterre”. Ele au intrat apoi in proprietatea avocatului Vasile Sculy si mai tarziu a Jockey Clubului care a functionat in ele de la intemeierea lui, in 1875; cumparate de aceasta societate sportiva, sunt si astazi in stapanirea ei. Frumoasa casa cu saloane spatioase, nadajduiesc ca nu este pe linia strabaterilor planuite de urbanisti. Clubul a fost fondat de saptezeci si opt de membri ai celei mai bune societati din Iasi, citirea numelor lor este instructiva, cadi din neamurile membrilor fondatori si ale celor permanenti, de la acea epoca, nu mai figureaza astazi decat vreo doua persoane. Societatea a avut perioade de glorie, urmate apoi de mari decaderi. Compania s-a impestritat cu timpul, reusind totusi sa-si prelungeasca vietuirea pana acum. Pomenind despre aceasta asociatiune sportiva, voi insemna ca primele curse de cai au avut loc in Iasi, la anul 1851. proprietarii erau Panaiot Moru\i, Alexandru Mavrocordat, Ioan Cantacuzino, Emanuel Arghiropol si Neculae [116] Coste. Orasul nostru a luat-o cu multa vreme inaintea Bucurestiului, unde cursele de cai au inceput abia la 1875/ dupa ce cu mare greu am putut sa ma urnesc de la Tuffli, voi face o mica incursiune in Pacurari, linga cale care a avut prea mult de suferit de pe urma razboiului. In casa Canano, unde fiinteaza un camin, era penitenciarul „Criminalul” cum i se spunea. Inconjurata de ziduri, aspectul ei parea sever, mai potrivit insa decat cel actual. Pe aceeasi latura, in coltul cu strada Gafescu, intalnim o frumoasa casa cu etaj. Imi aduc aminte ca intr-insa au locuit succesiv famiile Gane, Xenopol si Pennescu. Este o veche asezare beldimanesca, in care pe la 1830 statea vornicul Iordache Beldiman, nepotul scriitorului. El era casatorit cu Catinca Dimachi, de o frumusete deosebita, dar de o purtare usuratica. Innamorata de frumosul adjutant domnesc Alezandru Hrisoverghi, tanar, spiritual, cult si poet de talent, Catinca, neputandu-si stapani pornirea, ii fu amanta. Locul intalnirilor indragostitilor era chiar la domiciliul conjugal al adulterei. Banuito, sotul pretextă o calatorie de afaceri si se intoarse neasteptat. Hrisoverghi, ca sa nu-si compromita iubita, sari din iatacul ei, de la primul etaj, intr-o tinuta sumara, pe un ger strasnic. El se imbolnavi de pneumonie si in urma de ftizie galopanta, murind dupa putine luni de suferinta. Vornicul care nul vazuse ii gasi mantaua uitata in odaie; convins de temeinicia banuielilor sale, a gonit-o pe Catinca si a pornit proces de despartenie. Se zice ca amanta nu si-a compatimit iubitul, nu a cautat sa-l mai revada si chiar moartea lui a lasat-o indiferenta. Jertfa a cavalerismului saumuri, dupa urma unei pasionante dragoste, gingasul poet Alexandru Hrisoverghi. Scandalul provocat in Iasi de aceasta incornorare a unui sot, urmata de un episod dramatic, fu mare. Catinca parasi orasul si din Viena, la 1838, scrise tatalui sau, vornicul Neculae Dimachi, niste deziluzionante randuri, staruind in trimiterea pe langa dansa a fratelui sau Săndulache, „sa vie aice ca sa am un razăm si o sprijineala, caci nu stii cum este aice si cum este privita o femeie despartita, trebuie sa ma marit caci alt chip nu este ca sa scap de gurile oamenilor si sa am un protector; [117] eu sunt sanatoasa, insa sufletul meu este cu totu lscarbit, nu am nici un fel de multumire ca traiesc in lume, am invatat nemteste si italieneste”. In curand , desigur, pacatoasa si-a revenit in fire, intorcandu-se la Iasi, in mijlocul acelei indulgente societati moldovenesti care-i uitase aventura. Cu aceeasi usurinta cu care invatase atat de iute doua limbi straine, Catinca si-a gasit un alt sot, mult dorit , in persoana lui Toader Balș, viitorul caimacan al Moldovei. Ea a redobandit o inalta pozitie sociala si a trait pana la adanci batranete, chiar sub domnia lui Carol I, de la care a solicitat pensie. Daca nu si-au piersut memoria, zidurile caselor beldimanesti din Pacurari trebuie sa-si mai aduca inca aminte de jalnica tragedie a poetului Hrisoverghi. Inaintand pe aceeasi latura a ulitei, ale carei case se bucura de incantatoare priviri, dam de Pavilion, renumit local de petreceeri, unde pe vremuri se gaseau cele mai bune vinuri, care baute de pe terasa localului, cu o minunata priveliste, afundau pe degustatori in de neuitate paradisuri artificiale. Case frumusele se succedau pana in portiunea ulitei unde locuiau scapeții, cei cu frumosi cai si birje. Mai la vale, inainte de rohatca, era vechea berarie „Zimbru”, care s-a bucurat de mare faima sub conducerea avocatului Nicu Nanu si a lui Costica Prassa. Lumea se imbulzea acolo, mai ales dupa punerea in curculatie a tramvaiului electric. Pe șlatura dreapta a Pacurarilor, fosta casa Riegler era pe vremuri a lui cuconu Petrache Carp.,

inainte de stramutarea lui la Bucuresti. Intorcandu-ma iar la Tuffli, voi incerca ascensiunea strazii Carol. [118] XVI Strada Carol, cea mai frumoasa din Iasi, care din pacate a avut prea mult de suferit de pe urma bombardamentelor, pai inaite vreme se numea Podul Verde, fiind impodobita cu numeroase gradini. Belsugul acestor infloriri ii dadeau desigur un aspect incantator, pastrat astazi intr-o mult mai mica masura, din pricina inmultirii constructiilor. Ea nu este o cale prea veche, ca multe ulite ale targului despre care am pomenit. Drumurile inspre Copou, pana cu totul la sfarsitul veacului al XVIII-lea, strabateau prin actuala strada Neculae Gane si prin Lascar Catargiu. De unde porneste actuala ulita erau, alaturate, tintirimurile bisericilor Sf. Neculae cel Mic si Predoamnei. De abia la inceputul secolului trecut s-a sapat Podul Verde, Drumul Botosanilor, cum i se mai spunea. La anul 1819, podul se termina in dreptul casei Catincai Ghica, pe locul carei se afla acum sanatorul doctorului Țaicu. Fermecatoarele pozitiuni naturale ale Copoului au fost apreciate si in vremuri vechi. La 1747, domnitorul Grigore Matei Ghica ”facut-au un foisor in dealul Copoului, foarte frumos, faptura de Țarigrad, cu tot felul de boiele si mergea adesea la dansul de se eglendisea”. Mai tarziu , la 1758, Ion Voda Callimaki „au daruit cat loc au fost domnesc despre Copou boierilor si rudelor Măriei sale, dandu-le porunca tuturora ca sa-si faca vii si gradini”. Beizadelele au sadit o gradina mare cu tot felul de pomi [119] intr=insa, „facandu-si si un foisor foarte frumos... si boierii fiescare foisor pe acel loc”. Cred ca de la cea epoca dateaza faima Copoului, care a inlocuit plimbarile de la Galata sau Frumoasa, favorite iesenilor in vremuri mai vechi.din cauza prea numeroaselor incendii care au prapadit multe asezari din centrul targului, mai ales la anul 1827, boierii isi recladisera casele pe alte locuri mai ferite, pe podul Verde, dat de curand circulatiei.

Lunga nostra plimbare se va termina, in fine, dupa ce vom strabate Podul Verde. In fata Jockey Clubului, Fundatia Ferdinand, cu un scop atat de frumos, este de o infatisare prea greoaie. Pe locul ei, indelungata vreme se vedeau niste daramaturi ale unor case vechi naruite, de un aspect cu totul penibil. Circuri sau panorame ambulante se perindau vremelnic acolo. Dupa fundatie vine casa asazisa Beer, constructie moderna de beton, nu prea urata. Ea a inlocuit casa lui Petrache Mavroyeni, care pana la daramarea ei a fost sediul Cercului Militar. A fost cumparata de Mavroyeni la 1849 , cu pret de 5500 de galbeni, de la vistiernicul Alecu Sturdza. Eduard Grenier a asistat la o receptie data de stapanul casei intr-un mare si frumusel salon, lunguiet [120] si rotunjit la colturi, de care multi ieseni trebuie sa-si mai aduca aminte. Spre mirarea lui constata ca „toate femeile erau frumoase, chiar cele ce erau mame si ... bunice. Caci erau si bunicele la bal. Acestora le mai ramanea ceva, un nu stiu ce maret in vestejirea trasaturilor, care te silea sa te gandesti ”Cat de frumoasa trebuie sa fi fost aceasta!” cel mult trei patru chipuri neplacute: asta nu se vede la Paris” . Cred ca acum nu se mai vede nici la Iasi. Domnitorul Carol I la 1866, in prima lui vizita facut acapitalei Moldovei, fu gazduit in aceasta locuinta, proprietatea ministrului rus de finante.

In fata ei este una din cele mai frumoase asezari din oras, fosta casa a logofatului Neculae Cantacuzino-Pascanu, care a servit mult timp drept resedinta a Corpului IV de Armata. Vasta, simpla, potrivit proportionata, ra, din fericire, nu a fost nici restaurata, nici adaugita. La anul 184, cand generalul conte Pavel Kisseleff parasi definitiv Principatele, in trecerea sa prin Iasi, a locuit acolo. In cinstea lui s-au dat mari festivitati si banchete, fiind sarbatorit cu entuziasm. Intovarasit de o multime de oameni de toate starile sociale, el trecu Prutul la 11 aprilie. „Acest om, in acel moment, scrie un contemporan, nu mai parea un simplu muritor, era geniul binelui patriei care parea ca se duce”. Pe atunci logofatul Neculae Cantacuzino nu se despartise inca de Luțica Bogdan-Paldi, cunoscuta noua. Ea desigur a facut onorurile casei, valorosului si chipesului general.poate ca dansul a regretat ca nu a avut timp sa dea o mai mare atentie Luticai, acea femeie „foarte ră de musca”, dupa parerea paharnicului Sion. Casele au o mare gradina, numeroase dependinte si erau inconjurate cu ziduri groase, cele dinspre fatada fiind inlocuite astazi cu un grilaj. Au trcut mai tarziu in priprietatea lui D. Cozadini, apoi in aceea a lui Weisengrun, de la care au fost cumparate de Ministerul de Razboi. Pe vremuri in Iasi nu era decat un singur general,acela care comanda corpul VI. Din copilaria mea imi aduc aminte de generalu Budișteanu, fost ministru de Razboi caruia ii fusese incredintata aceasta demnitate. Inzestrat cu un caracter dificil si autoritar, era in vesnic conflict cu prefectul judetului, cuconu Iancu Ventura, cumnatul primului ministru Lascar Catargiu. Diferendul se iscase din pricina unei chestiuni cu precadere, generalul tinand mortis sa treaca inaintea prefectului la ceremonii. [121] conflictul a fost transat in favoarea ostasului. Poate ca acesta pasnica victorie a elementului militar a fost cauza izbucnirii conflictelor mondiale de mai tarziu. Imi mai amintesc si de teapanul si gravul general Leonida Iarca. Cand a comandat generalu Tătărăscu, curtea resedintei se umplu cu droaia copiilor sau, printre care mai vioi, se juca Gheorghe Tătărăscu. Inainte de primul razboi comansa generalul Alexandru Lambrino. El fusese crescut de Voda Cuza, al carui nepot favorit era. Voluntar in armata za in timpul razboiului franco=german de la 1870, s-a condus cu bravura, ca si in acela al independentei noastre. In campania enigmatica de la 1913 am avut onoarea sa servesc, unil sergent, sub ordinele lui si-i pastrez o placuta si respectuoasa amintire.

[122] intamplatoarea prezenta, atat de rara pe atunci, a mai multor generali in Iasi starnea o vie curiozitate, fiind aprig comentata. Aceasta resedinta a gazduit in mai multe randuri pe regele Carol I, iar in timpul razboiului de la 1916, pe regele Ferdinand si pe regina Maria. Ingrijit de soarta acestui palat istoric, nadajduiesc ca nu se afla pe nici un plan de aliniere. Putin mai la deal, dupa aceste cladiri, din stanga strabate strada Capr si din dreapta porneste strada Coroi. Ambele sunt ulite vechi. Prima la sfarsitul veacului al XVIII-lea se numea Drumul Vechi al sarii, apoi ulita lui Chefal si in urma strada Carp. Casa unde a fost institutul Humpel era a lui Ghica -Chefal. Mare constructie impunatoare, cu un prea frumos salon, a carui mobilare si intretinerea

cerea desigur multe cheltuieli; ea demult, saraca serveste drept scoala, ca si multe asezari mari din Iasi. Mai departe intalnim Institutul de Chimie, delicioasa vechitura care a apartinut familiilor Manu si Șuțu. Strada Buzdugan, destul de romantica, se infunda dupa o scurta cale. Pe mana stanga, pornind din strada Carol, casa care adaposteste caminul de studenti a apartinut pe vremuri lui Petrache Carp, tatal omului politic. Intr-insa a functionat institului Schenk unde m-am numarat, in copilarie, printre cei mai putini distinsi elevi. Petre Missie a cumparat-o si a locuit-o pana la plecarea sa din Iasi. Pasnica ulita la celalat capat al ei, intalneste Pacurarii. Strada Coroi, continuarea strazii Carp, se numea si Drumul sarii, dupa cum am vazut intr-un vechi plan de la sfarsitul veacului al XVIII-lea. Pe dansa nu sunt decat trei case. Pe latura dreapta, foarte putin politicos, palatul Comandamentului, pazit de zidurile sale masive, intoarce ostentativ spatele frumoaselor locuinte ale caror poveste o cunosc. Incepand de la anul 1776, pitarul Ioniță Cerchez, de vechi neam, cumpata pe aceasta ulita din Muntenimea de mijloc, de la mai multi mahalagii, casele si locurile lor, agonisindu-si o mare proprietate, care incepea din coltul strazii N. Gane, pe partea stanga a ulitei. Ionita Cerchez era omul de incredere al vistiernicului Matei Cantacuzino, acela fugit din Moldova, dupa cum stim. Cumpatat si strangator, pitarul, la moartea sa, intamplata pe la 1801, a lasat o [123] frumoasa avere. Mosiile lui masurau 10 000 de stanjeni gospod in curmezis si 32 000 de stanjeni in lungime. El a fost ingropat in tintirimul bisericii sf. Neculae cel Sarac unde, sapate pe piatra lui de mormant, niste stihuri, scrise probabil de nepotul sau, vornicul Vasile Pogor, amintesc de intelepciunea raposatului. Pe locurile cumparate pe Ulita sarii, Ionita Cerchez si-a zidit o casa mare. La imparteala intre mostenitori, ea a revenit fiului sau Iancu, casatorit cu Smaranda Racoviță. De la acesta a fost mostenita de fiica lui Zoe, nevasta lui Vasile Pogor. O parte din locuri au fost clironomisite de fata pitarului Ioniță, Elenco, sotia spatarului Vasile Coroi, care si-a zidit casa alaturea de asezarea parinteasca. Pe la 1850, pogor a daramat vechile case ale pitarului si a cladit actualele, ele din pacate au fost cumparate de o istratie publica. Pe vremuri faima vornicului Vasile Pogor a fost foarte mare, de aceea pomenesc despre dansul.. de o foarte veche obarsie moldoveneasca, prin munca, cinste si pricepere, la sfarsitul carierei, el a ajuns la rangul de mare vornic si de presedinte al Divanului Apelativ. Reputatia lui era mai ales datorata insusirilor sale de scriitor. Traducator al /Henriadei lui Voltaire, a publicat, printre multe altele, si o poezie intitulata Neam vine,neam se duce, care a avut un mare rasunet. Cu placere am mai evocat inca un nume de uitat carturar iesean, din trecute vremuri. Dupa moartea vornicului, la 1857, casele au fost mostenite de fiul sau, Vasile Pogor, sufletul „Junimii”. In ele s-au tinut multe din faimoasele intruniri ale acestei asociatiuni literare, lipsite cu totul de pedantismul care troneaza astazi. Tot acolo, in niste incaperi mai retrase, a fost gazduit de catre Pogor, marele nostru Eminescu, care s-a aflat atunci catăva vreme in vecinatatea locuintei Veronicai Micle, atat de scumpa lui. Pogor isi vandu casele printesei Maria Moruzi, rezervandu-si pentru dansul locul ocupat de atenase care au fost transformate in locuinta, unde muri el la 1906. curios lucru , in nomenclatura ulitelor Iasului numele lui nu se gaseste, cu toate ca a fost de mai multe ori primar al orasului, destept animator al unei societati care face mare cinste capitalei Moldovei. Maria Moruzzi a lasat casele fiului ei, Gheorghe Bratianu. Acesta nu demult, a fost nevoit sa le vânză istra [124] tiei CFR. Frumoasa asezare, ca multe altele, va fi desigur si in curand restaurata, schimonosita. Casele mai mici unde a murit Pogor, mi-au apartinut si mie si leam vandut doctorului Tănăsescu care le-a transformat intr-un chip destul de fericit. Cand erau ale mele se compuneau din doua apartamente, dintre care unul il inchiriam. Ca locatari am avut pe doamna Elena Mârzescu, distinsa vaduva a lui cuconu Ghita. Ea fusese una din frumusetile Iasului si isi consacra o staruitoare actovitate in conducerea scoalei Reuniunea Femeilor Romane. Eu mai stat in apartament generalul \Șerban Pascu cu sotia lui, cucoana Sevastița. El era pasionat de jocul de „preference”, ea , pana la o varsta chiar prea matura, de mondenitati. Micuta si obeza, s-a incumetat chiar sa patineze. Ghiata , subjugata de tomnaticele ei farmece, i-a cedat... spargandu-se. Profesorul G. Ibraileanu, eminemtul critic, a locuit timp de un an la mine. Slabanog, bolnavicios,

discret si timid, el isi stabilea un orar de viata care, pe atunci , se potrivea cu al meu, cu toata opusa directie a activitatilor noastre. Estetul lucra toata noaptea, chiar si pana la sapte, opt dimineata, dormind in timpul zilei pana pe la vreo patru dupa amiaza. Iarna, cand ma intorceam acasa, la orele cele mai tarzii sau in zori, vesnic o lumina discreta satruia in biroul lui. Vara, pe nopti calduroase, lucra cu ferestrele deschise sau medita plimbandu-se prin curte. Afabil si politicos, deseori cand soarele demult rasarise, imi acorda o cordiala convorbire, ingaduindu-mi cu placere povestirile mele despre conferintele celor mai de seama literati si critici zi pe care avusesem norocul sa-i ascult la Paris. Alaturea, asezarile coroiesti au ajuns in stapanirea Adelei Cantacuzino-Pascanu. De o frumusete rapitoare, a fost casatorita intai cu Nunuță Roznovanu, candidatul la scaunul Moldovei; apoi cu frumosul Grigore Kogalniceanu, fiul natural al lui Grigore Al. Ghica Voda. La varsta batranetii ajunsese o prea voluminoasa obezitate si rareori isi parasea frumoasa locuinta in care vietuia singuratica, dupa moartea sotului sau. Stapanitoare a unei insemnate averi si a unor somptuoase giuvaieruri, ea fu strangulata in pragul iatacului sau de catre maini ramase pana acum nedescoperite. Misterul acestui omor a starnit, imediat dupa pri [125] mul razboi, mare valva, dand loc si la odioase presupuneri care s-au aratat nefondate. Singurul ei copil din prima insotire, Gheorghe Roznovanu, a fost un original desavarsit, a carui viata romantata ar merita o povestire amanuntita. Detaliu picant: acest fiu de pretendent la domnie, coboratori din mari si prea bogati boieri, a murit la Bucuresti, intr-un azil de batrani. Regia Monopolurilor a cumparat gratioasa cladire si s-a grabit sa inalte o insipida constructie in preajma ei. Bombardamentele necrutatoare au incendiat-o. Acestea erau casele de pe strada Coroi, cale pasnica incarcata de multe amintiri care astazi si-a pierdut vechiul ei farmei si aspect. Locuinta literatului Nicu Gane, pe fosta strada Butu, priveste melancolica locurile despre care am pomenit.

[126] reintorcandu-ne pe Podul Verde, in colt cu strada Coroi, intalnim o mare si frumoasa casa cu etaj si cu o curte foarte vasta. Este destul de veche si a apartinut vornicului Costache Luca. Colonelul Neculae Iamandi, candidat la domnie, a cumparat-o locuind pana la moartea sa catul de sus. Jos a functionat pensionatul Weitzecker. Presupun ca nu va fi crutata, caci intr-adevar ea nu respecta regulile sacre ale alinierii. In fata o mare casa boiereasca, cu o curte pavata cu bolovani; poreclita „casa Muller”, apoi „casa Rohr”, nu merita sa poarte aceste denumiri de rezonanta tutonica, caci in realitate este o casa sturdzeasca. La anul 1830, vistiernicul Alecu Sturdza, tatal Nabucului, cumpara de la vorniceasa Elena Hrisoverghi, mama poetului, nascut probabil acolo, o casa pe Podul Verde, pe care, daramand-o, a cladit pe actuala, dupa cum se vede si astazi. Stim ca el mai stapanea si casele Mavroyeni pe care le vandu pentru a locui in cele noi. Vietuirea acestui mare dregator nu se deosebeste de aceea a contemporanilor sai de aceeasi tagma. Sotia lui, contesa Elena Sturdza nascuta Ghica-Comănești, sora Marghiolitei Roznovanu, merita o mica atentiune. Cucoana mare, ea

a fost o figura feminina foarte atragatoare a societatii moldovenesti de la sfarsitul vechiului regim, mult dusmanita de catre o parte a contemporanilor sai, care au revarsat numeroase calomnii la adresa ei. Vistiernicul i-a fost un umil sclav si i-a satisfacut, chiar in masura imposibilului, numeroasele si costisitoarele ei capricii. Consului prusac Kuch, pe care nu suntem obligati sa-l credem, povesteste pe larg aventurile ei amoroase cu colonelul Lascar Bogdan. Elena Sturdza era o femeie foarte inteligenta si culta care facea o apriga opozitie domnitorului Mihalache Sturdza, scriind chiar articole contra lui, in gazetele nemtesti. Probabil ca din pricina insusirilor ei, familia Sturdza, a insarcinat-o sa reprezinte la 1847, interesele sale pe langa curtea imperiala din Viena. Sturdzestii, nu stiu de ce, pretindeau ca sunt de origine ungureasca si solicitau titlul de conte de la imparatul Austriei. Trimesă ca mijlocitoare ea statu mult timp la Viena, dar nu obtinu pentru membrii familiei mult ravnitul titlu. Acest refuz nu a impiedicat-o [127] insa sa-l poarte ostentativ. In capitala Austriei, Elena Sturdza a reusit sa fie porimita de imparateasa-mama si de alti membri ai familiei imperiale, fiind tratata pe picior de egalitate de catre cea mai inalta aristocratie din Europa. Aceasta ingaduire este spre lauda mult criticatei iesence, careia, spre a nu-i pricinui o postuma neplacere, ii harazesc, cu bucurie, titlul de contesa, cu toata opunerea imparatului Austriei. Cucoana contesa era de o fire foarte sensibila. Din Viena, unde a aflat trista veste a mortii iubitului catelus Medor, scrie vistiernicului rugandu-l sa ridice un frumos monument patrupedului favorit, „sarman animal pe care l-am regretat atat de mult, pe care l-am plans amar, neputandu-ma gandi la dansul fara o adanca durere”. Sfatuiesc pe arheologi gasirea mormantului lui Medor, in gradina sturdzeasca, cu toate ca-mi este frica de o regretabila confuzie, ca nu cumva osemintele lui sa fie luate drept acelea ale unui indepartat daco-roman sau voievod, ceea ce ar putea indritui pe fericitul savant descoperitor sa beneficieze de o catedra universitara, in blagoslovitul oras al scoalelor. Vistiernicul Alecu Sturdza muri la 1849 si contesa, foarte cheltuitoare, fu obligata sa-si modereze luxul. Casa, despre care pomenesc, fu vanduta la 1852, cu pret de 8000 de galbeni, lui Scarlat Rosetti, vestit cartofor, care in curand se ruina. Pe urma a trecut in stapanirea unor fete mai putin simandicoase, a lui Muller, acordor de piane, si a lui Rohr, producator de vinuri excelente. Intr-insa a locuit si Dumitru Greceanu, victima atentalului de la Senat. Locul viran denumit piata Sturdza, de la capatul Sarariei, a apartinut pe vremuri contesei. Mai la deal , strada se largeste si printr-o hudita putem patrunde in curtea unde, pudica si rusinoasa, se fereste de la ulita Scoala \normala de Fete, denumita acum Scoala de invatatoare rurale. Este o veche institutie datand de la 1834, care sub diferite denumiri a functionat in ograda Manastirii Sf. Ilie, in casele lui Anastasie Panu din ulita Sf. Vineri, in acelea ale lui Ghica-Brigadier sin strada Muzeelor. Ea a fost ocrotita de catre devotati dascali de moda veche, printre care cel mai de seama director, medelnicerul Dimitrie \lăzărescu, tatal fostului primar al Iasului, profesor la [128] Academia Mihaileana, cu ravna, pricepere si devotament a staruit la propasirea ei. Casa veche, dinspre strada Carol, a fost a marelui logoft Costache Conachi. Acolo si-a sfarsit zilele la 1849 vestitul carturar, deznadajduit intr-atata de ocarmuirea lui Mihalache Voda Sturdza, incatm la un moment dat, intentiona sa se stramute in Rusia, nemaiputand „suferi petrecere de supt Caligula al Moldovei, vreau a iesi aiurea”, scrie el. Foarte bogat, poetul avea o reputatie de zgarcenie, totusi ii cunosc mai multe acte de generozitate. Inainte de a se muta pe Podul Verde a locuit pe actuala strada Alexandri. Din casatoria lui cu prea iubita Smaranda Doinici a avut o singura fata, Ecaterina, poreclita „Cocuța” , nepotrivit maritata cu printul Neculae Vogoride, viitorul caimacan al Moldovei. Ea a contribuit mult, contra vointei sotului sau, la unirea Principatelor si va ramane in istoria tarii ca o proeminenta figura feminina, a carei activitate probeaza ca nu toate cucoanele din Iasi se indeletniceau numai cu preocupari usuratice, dupa ideea preconceputa pe care multi o au despre dansele. Cocuta a mostenit casele parintesti si a locuit intr-insele, pana ce necumpatatul vogoride a risipit frumoasa avere, stransa cu multa grija de Costache Conache, contrar clasicelor apucaturi nechibzuite ale poetilor printre care se numara si ei.