Mama 6t3z27

PARTEA ÎNTÂI

1

2

3

4

5

6

7

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

26

27

28

29

PARTEA A DOUA

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

26

27

28

29

Maxim Gorki (1868–1936), pe numele său adevărat, Alexei Maximovici Peșkov, a fost un prozator, ziarist și dramaturg care și-a început activitatea literară în Rusia țaristă și a continuat-o după victoria Revoluției Socialiste. Situația materială bună datorată succeselor literare timpurii i-a permis să contribuie financiar la activitatea Partidului Muncitoresc Social Democrat. În 1902, l-a cunoscut pe Lenin și au devenit, în timp, apropiați. Acesta a avut privilegiul de a citi în manuscris Mama, înainte de apariție. După publicarea, mai întâi la New York, apoi la Berlin a romanului, Maxim Gorki s-a autoexilat la Capri, unde a rămas din 1906 până în 1913. Cel de al doilea exil a durat din 1921 până în 1928 și a fost cauzat de criticile formulate la adresa lui Lenin și Troțki și apoi, de opoziția față de regimul Stalin. Dintre scrierile sale, cele mai cunoscute sunt volumele autobiografice Copilăria, La stăpân, Universitățile mele, romanele Mama și Viața lui Klim Samghin și piesa de teatru Azilul de noapte.

Mati Maxim Gorki

carte Pentru Toți este parte a Grupului Editorial Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

Mama Maxim Gorki

Copyright © 2019 Grup Media Litera pentru versiunea în limba română Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii Redactor: Mihaela Serea Copertă: Vladimir Zmeev, Vlad Panfilov Tehnoredactare și prepress: Bogdan Coscaru

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României GORKI, MAXIM

Mama / Maxim Gorki; trad. din lb. rusă: Ticu Archip. – București: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-4183-0

ISBN EPUB 978-606-33-5394-9

I. Archip, Ticu (trad.)

821.111

PARTEA ÎNTÂI

1

În fiecare zi, deasupra cartierului muncitoresc, prin aerul unsuros şi îmbâcsit de fum, sirena fabricii urla tremurat. Supuşi chemării, oameni ursuzi, cu mădularele încă obosite, ieşeau ca nişte gândaci speriați din casele lor mici şi cenuşii. Mergeau pe strada desfundată, prin semiîntunericul rece, spre cuştile înalte de piatră ale fabricii, care-i aştepta cu o siguranță nepăsătoare, luminând drumul mocirlos prin nenumărații ei ochi pătrați şi năclăiți. Noroiul plescăia sub picioare. Voci somnoroase scoteau strigăte răguşite, înjurături grosolane despicau văzduhul, şi un alt val de zgomote ieşea înaintea oamenilor: huruitul greoi al maşinilor, fâsâitul aburilor. Mohorâte şi aspre, coşurile înalte şi negre se înălțau ca nişte prăjini groase, deasupra cartierului. Seara, când soarele apunea iar razele lui roşii străluceau obosite în geamurile caselor, fabrica își lepăda zgura inutilă de oameni din pântecul de piatră; muncitorii păşeau din nou pe străzi, plini de funingine, cu fețele negre, împrăştiind în jur duhoarea jilavă a unsorii de maşini, şi dinții le sclipeau înfometați. De astădată în glasurile lor se simțea vioiciune şi chiar bucurie: munca istovitoare din ziua aceea se sfârşise, acasă îi aştepta cina şi odihna. Fabrica le mai înghițise o zi; maşinile le storseseră din muşchi toată vlaga de care aveau nevoie. Fără să lase vreo urmă, se mai ştersese o zi din viață; omul mai făcuse încă un pas spre mormânt, dar vedea înaintea lui bucuria odihnei, plăcerile unei cârciumi ticsite şi era mulțumit. În zilele de sărbătoare, oamenii dormeau până la zece; cei căsătoriți şi aşezați, după ce își îmbrăcau hainele cele mai noi, se duceau să asculte liturghia, dojenind pe cei tineri pentru nepăsarea lor față de biserică. De la liturghie se întorceau acasă, mâncau piroşti¹, apoi se culcau din nou şi dormeau până seara. Oboseala, strânsă de-a lungul anilor, le ucisese pofta de mâncare; ca să poată mânca, trebuiau să bea mult, să-şi ațâțe stomacul cu rachiu tare şi arzător. Către seară se plimbau alene pe străzi; cei care aveau galoşi îi purtau şi pe vreme

uscată, iar cei care aveau umbrelă, o luau chiar dacă strălucea soarele. Când se întâlneau, vorbeau despre fabrică şi despre maşini, şi ocărau maiştrii, nu se gândeau şi nu discutau decât despre ceea ce era strâns legat de munca lor. În monotonia tristă a zilelor abia dacă licăreau câteva scântei răzlețe ale gândului lor stângaci şi neputincios. Întorşi acasă, bărbații căutau pricină femeilor şi le băteau adesea, fără să-şi cruțe pumnii. Cei tineri stăteau prin cârciumi sau făceau petreceri când la un prieten când la altul, cântau din armonică sau din gură cântece stupide, deşuchiate, dansau, vorbeau porcării şi beau. Istoviți de muncă, oamenii se îmbătau repede, şi în piepturile lor se isca o nelinişte bolnăvicioasă, neînțeleasă, care căuta să izbucnească. Şi agățându-se cu putere de orice prilej pentru a-şi descărca această nelinişte, ei se aruncau pentru orice fleac, unul asupra altuia, cu sălbăticie de fiară. Se încingeau încăierări sângeroase care se sfârşeau câteodată cu schilodiri grele şi – mai rar – chiar cu omoruri. În relațiile dintre dânşii stăpânea simțământul unei duşmănii care stă la pândă, tot atât de înrădăcinată ca şi oboseala fără leac a muşchilor. Oamenii se năşteau cu această boală sufletească moştenită de la părinți. Ea îi însoțea, ca o umbră neagră, până la moarte, împingându-i de-a lungul vieții la tot felul de fapte, dezgustătoare printr-o cruzime fără rost. În zilele de sărbătoare, tinerii se întorceau acasă noaptea târziu, cu hainele sfşâiate, plini de praf şi de noroi, învinețiți de lovituri se lăudau cu bătăile pe care le dădă tovarăşilor; batjocurile îndurate îi înfuriau ori îi făceau să plângă. Erau vrednici de milă, beți, nenorociți şi dezgustători. Uneori, părinții îşi aduceau acasă feciorii găsiți beți morți pe lângă garduri, pe străzi, sau în cârciumi. Sudălmile şi loviturile curgeau peste trupurile muiate de rachiu; apoi, cu mai multă sau mai puțină grijă îi suiau în pat, pentru ca a doua zi de dimineață – când urletul mânios al sirenei începea să curgă iarăşi prin văzduh, ca un pârâu negru – să-i trezească din somn ca să se ducă la lucru. Cu toate că își certau şi își băteau crunt copiii, beția şi încăierările celor tineri păreau lucruri fireşti pentru cei mai în vârstă; la vremea lor şi ei băă şi se încăieraseră la fel, şi tot la fel fuseseră bătuți de părinți. Aşa le fusese viața totdeauna; se scurgea an după an, fără să se ştie încotro, mereu la fel de domol, ca un râu tulbure; era legată de deprinderea veche şi înrădăcinată de a gândi şi a face acelaşi şi acelaşi lucru, în fiecare zi. Şi nimeni nu nutrea dorința s-o schimbe.

Uneori se iveau străini în cartier. La început, atrăgeau atenția numai pentru că erau necunoscuți; pe urmă stârneau un oarecare interes când povesteau despre locurile pe unde munciseră; curând însă, tot ce era noutate pălea, lumea se deprindea cu ei şi nu-i mai deosebea de ceilalți. Se vedea limpede din ceea ce spuneau că viața muncitorului era pretutindeni aceeaşi. Şi dacă era aşa, pentru ce să mai vorbească? Se întâmpla ca unii din ei să povestească lucruri nemaiauzite în cartier. Cu aceia nimeni nu discuta; neîncrezători, oamenii ascultau povestirile ciudate, care stârneau la unii o întărâtare oarbă, la alții un fel de nelinişte, în timp ce alții se simțeau tulburați de umbra uşoară a unei speranțe în ceva nedesluşit şi atunci începeau să bea mai mult ca de obicei, ca să-şi alunge neastâmpărul care-i stingherea. Dacă observau că străinul are o trăsătură neobişnuită, locuitorii din cartier nu-i iertau aceasta multă vreme şi fără să vrea, îl țineau departe pe omul acela, parcă s-ar fi temut să nu le aducă ceva care să tulbure cursul regulat şi trist al existenței lor grele şi totuşi liniştite. Oamenii se învățaseră ca viața să-i apese necontenit, la fel; nu aşteptau vreo îmbunătățire, socotind că orice schimbare n-ar fi putut face altceva decât să le sporească şi mai mult greutățile. Tăcuți, muncitorii se fereau de cei ce veneau cu asemenea noutăți. Atunci, aceştia plecau fără să se ştie unde, iar dacă rămâneau la fabrică, trăiau retraşi, neizbutind să se piardă în mulțimea uniformă a celor din cartier... După ce trăia în felul acesta vreo cincizeci de ani, omul murea.

2

Aşa trăia şi lăcătuşul Mihail Vlasov, un om posac, păros, cu nişte ochi mici care zâmbeau răutăcios, privind bănuitori pe sub sprâncenele stufoase. Era cel mai bun lăcătuş din fabrică şi omul cel mai voinic din cartier. Se purta grosolan cu şefii, şi de aceea cşâtiga puțin; în fiecare zi de sărbătoare snopea în bătaie pe câte cineva, nimeni nu-l iubea, toată lumea îi ştia de frică. Unii încercaseră să-l bată, dar nu izbutiseră. Când Vlasov vedea că cineva se apropie ca să se răfuiască, lua o piatră, o scândură sau o rangă de fier, şi proptindu-se bine pe picioare, își aştepta tăcut duşmanul. Obrazul lui, acoperit de la ochi până la piept de o barbă neagră, şi mâinile lui păroase stârneau groază. Oamenilor le era teamă mai ales de ochii lui mici, pătrunzători, care-i sfredeleau pe toți ca un burghiu de oțel; cine îi întâlnea privirea se simțea în fața unei puteri sălbatice, fără frică, şi gata să lovească nemilos. – Hai, plecați, ticăloşilor! spunea el cu o voce înăbușită. Prin perii deşi care-i acopereau fața, străluceau nişte dinți mari galbeni. Oamenii se dădeau îndărăt speriați, văicărindu-se şi înjurând. – Ticăloşilor! striga furios după dânşii, în timp ce un zâmbet tăios ca un brici îi scânteia în ochi. Apoi, cu capul ridicat țanțoş, se lua după ei, provocându-i: – Hei, care vrea să se curețe? Nu voia niciunul. Vorbea foarte puțin. „Ticălos“ era cuvântul lui favorit. Aşa le spunea şefilor din fabrică şi celor de la poliție, şi tot aşa îi vorbea şi femeii lui: – Ticăloaso, nu vezi că mi s-au rupt pantalonii? Când Pavel, feciorul lui, împlini paisprezece ani, Vlasov vroi să-i mai tragă o păruială. Dar Pavel puse mâna pe un baros şi-i spuse scurt:

– Să nu mă atingi... – Cum? a întrebat tatăl înaintând amenințător spre făptura înaltă şi zveltă a băiatului ca o umbră care se lasă deasupra unui mesteacăn. – Ajunge! i-a spus Pavel. De acum încolo nu mă mai las. Şi a ridicat barosul. Tatăl îl privi, își duse mâinile păroase la spate, zâmbi şi zise: – Bine... Apoi oftă adânc, adăugând: – Hei, ticălosule... După un timp scurt se întoarse spre nevastă-sa: – Să nu-mi mai ceri bani mie! Să te hrănească Pașka de-acum înainte... – Şi tu ai să bei toți banii? îndrăznise ea să întrebe. – Nu-i treaba ta, ticăloaso! Am să-mi iau o ibovnică... Nu-şi luase ibovnică, dar de atunci şi până în ziua morții, timp de aproape doi ani, n-a mai aruncat o singură privire feciorului său şi nici n-a mai vorbit cu el. Avea un câine, tot atât de mare şi de păros ca el. În fiecare zi câinele îl însoțea până la fabrică, şi în fiecare seară îl aştepta la poartă. În zilele de sărbătoare, Vlasov pleca să colinde prin cârciumi. Umbla tăcut, parcă ar fi căutat pe cineva, scormonind cu privirea chipurile oamenilor. Câinele, cu o coadă mare şi stufoasă lăsată în jos, umbla toată ziua după el. Când Vlasov se întorcea acasă beat şi se aşeza să mănânce, îi dădea şi câinelui din acelaşi castron. Nu-l bătea, nu țipa la el, dar nici nu-l mângâia. După masă, dacă femeia nu ridica numaidecât farfuriile, el le arunca jos, își punea înainte o sticlă de rachiu şi, cu spatele rezemat de perete, cu un glas jalnic şi surd, cu gura larg deschisă şi pleoapele lăsate, începea să urle un cântec. Sunetele sparte i se încurcau în mustăți, împroşcând firimiturile de pâine agățate; lăcătuşul își netezea barba cu degetele lui butucănoase şi cânta înainte. Cuvintele cântecului erau nedesluşite, tărăgănate, melodia amintea urletul lupilor iarna. Cânta cât avea rachiu în sticlă,

apoi se culca într-o rână pe laviță, sau lăsa capul pe masă şi dormea aşa, până când îl trezea sirena. Câinele stătea întins, alături de dânsul. A murit dintr-o hernie. Vreo cinci zile s-a zvârcolit în pat cu fața aproape neagră, cu pleoapele închise, scrşânind din dinți. Uneori îi spunea nevesti-sii: – Dă-mi şoricioaică, otrăveşte-mă... Medicul prescrise cataplasme, adăugând că era nevoie de operație şi că bolnavul trebuia dus numaidecât la spital. – Du-te dracului de ticălos, mai bine mor aici! îi răspunse răguşit Mihail. După plecarea doctorului, femeia îl rugă cu lacrimi în ochi să se lase operat; Mihail o amenința strângând pumnii: – Dacă mă fac bine o să fie şi mai rău de pielea ta! Muri într-o dimineață, când sirena îi chema pe muncitori la lucru. Zăcea în coşciug cu gura deschisă, dar cu sprâncenele încruntate. L-au petrecut până la cimitir nevastă-sa, feciorul, câinele lui, un bătrân bețiv şi hoț, Danilo Vesovşcikov, care fusese alungat de la fabrică, şi alți cțâiva cerşetori din cartier. Soția a plâns puțin şi potolit. Pavel n-a plâns deloc. Oamenii care întâlneau cortegiul pe drum se opreau, făceau o cruce şi-şi spuneau unul altuia: – Pelagheia s-o fi bucurând c-a murit. Unii adăugau: – N-a murit, a crăpat... După ce sicriul a fost acoperit cu pământ, au plecat toți; numai câinele a rămas multă vreme pe țărâna proaspătă, adulmecând tăcut mormântul. După câteva zile cineva 1-a omorât...

3

Într-o duminică, la vreo două săptămâni după moartea tatălui său, Pavel Vlasov s-a întors acasă beat turtă. Bălăbănindu-se, trecu în prima odaie, lovi cu pumnul în masă, aşa cum făcea taică-său, şi spuse răstit: – Mâncarea!... Mama se apropie de el, se aşeză alături, îl îmbrățişă şi-i trase capul la piept, dar băiatul, proptindu-se cu mâna în umărul ei, se împotrivi strigând: – Hai repede, mămico! – Prostuțule! îi spuse mama cu mâhnire, şi totodată cu blândețe, biruindu-i împotrivirea. – Am să şi fumez! Dă-mi luleaua tatii... mormăi Pavel, mişcându-şi greoi limba împleticită. Se îmbătase pentru întâia oară. Rachiul îi sleise trupul dar nu-i înăbușise conştiința; în mintea lui stăruia întrebarea: „Оare-s beat? Beat?“ Mângâierile maică-si îl făceau sfios, era mişcat de tristețea din privirile ei. Îi venea să plângă şi, ca să se înfrângă, căuta să pară şi mai beat decât era. Ea îi mângâia părul încâlcit şi asudat, repetând în şoaptă: – N-ar trebui să faci asta... Îl apucă greața. După un şir de vărsături, mama îl culcă în pat şi-i puse pe fruntea palidă un prosop ud. Îşi veni puțin în fire, dar totul se legăna sub el şi împrejur, ca pe valuri; avea pleoapele ca de plumb, un gust amar şi grețos în gură; se uita la maică-sa printre gene, la obrazul ei mare; îl frământa un gând încâlcit: „Se vede că-i prea devreme pentru mine... Alții beau şi nu li se-ntâmplă nimic, mie mi-e greață.“

Auzi glasul blând al mamei ca venind de undeva, de departe: – Cum ai să mă hrăneşti tu pe mine, dacă ai să începi să bei? Îşi strânse ochii şi zise: – Toată lumea bea... Mama oftă adânc. Băiatul avea dreptate. Ea ştia că oamenii nu găsesc decât la cârciumă o fărâmă de bucurie. Totuşi îi răspunse: – Tu să nu bei. Tată-tu a băut destul! A băut şi pentru tine şi m-a chinuit destul: măcar ție ar trebui să-ți fie milă de maică-ta. Ascultându-i vorbele blânde şi triste, Pavel își aminti că tot timpul cât tatăl lui fusese în viață, mama trăise tăcută, ştearsă şi neliniştită, aşteptând mereu bătăile obişnuite. În ultima vreme, ca să nu mai dea ochii cu tată-su, Pavel stătuse puțin acasă, aşa că se înstrăinase şi de mamă-sa; iar acum în timp ce-şi venea în fire, o privea cu atenție. Era o femeie înaltă, adusă puțin de spate, cu trupul istovit de muncă îndelungată şi de bătăi. Umbla fără zgomot, pieziş, parcă îi era mereu teamă să nu se atingă de ceva. Fața lată şi ovală, cam umflată, brăzdată de cute adânci, era luminată de o pereche de ochi negri, neliniştiți şi trişti, cum aveau aproape toate femeile din cartier. Deasupra ochiului drept, o cicatrice adâncă îi ridica uşor sprânceana; părea că şi urechea dreaptă era mai sus decât cealaltă, ca şi cum ar fi ascultat mereu ceva, cu teamă. Prin părul des şi negru îi străluceau şuvițe cărunte. Era o ființă blândă, tristă şi supusă... Lacrimile i se prelingeau încet, pe obraji. – Nu mai plânge, o rugă Pavel încet. Dă-mi să beau. – Să-ți aduc apă cu ghiață... Când se întoarse, Pavel dormea. Rămase câteva clipe lângă el; mâna îi tremura şi ghiața se lovea uşor de tinichea. După ce puse cana pe masă, mama se lăsă tăcută în genunchi, înaintea icoanelor. Geamurile tremurau de freamătul vieții besmetice de afară. În întunecimea şi umezeala acelei seri de toamnă, o armonică hârâia, cineva cânta cât îl ținea gura, un altul înjura cu vorbe murdare, glasuri întărâtate sau obosite de femei răsunau fără astâmpăr...

În mica locuință a Vlasovilor viața începu să se scurgă mai liniştită, mai tihnită decât înainte, şi oarecum altfel decât în restul cartierului. Casa era aşezată la capătul străzii, în marginea unei coaste repezi, de unde începea o mlaştină. Bucătăria ocupa o treime din locuință; o despărțitură subțire care nu ajungea la tavan o separa de odăița unde dormea mama. Celelalte două treimi alcătuiau o încăpere pătrată, cu două ferestre; într-un colț era patul lui Pavel, în celălalt două bănci şi o masă. Câteva scaune, un scrin pentru rufe, pe el o oglindă mică, un cufăr pentru haine, un ceas de perete, două icoane şi atâta tot. Pavel își cumpără tot ce-i trebuie unui flăcău: o armonică, o cămaşă cu pieptul scrobit, o cravată țipătoare, o pereche de galoşi, un baston ca să fie aidoma cu tinerii de vârsta lui. Se ducea la petreceri, învățase să danseze cadrilul şi polca. Sărbătorile venea acasă afumat de băutură; după chefuri îi era totdeauna foarte rău. A doua zi dimineața îl durea capul, era chinuit de arsuri, avea fața palidă şi tristă. Într-o zi maică-sa îl întrebă: – Ei, ce zici, ai petrecut bine ieri? El răspunse posac şi mahmur: – M-am plictisit groaznic! Am să mă duc mai bine la pescuit sau am să-mi cumpăr o puşcă. Muncea cu tragere de inimă; nu lipsea de la lucru, niciodată nu fusese amendat, era tăcut iar ochii lui mari albaştri, ca ochii mamei, aveau o căutătură nemulțumită. Nu-şi cumpără puşcă şi nici nu se duse la pescuit; dar nici pe calea bătută de ceilalți nu mai merse; tot mai rar se ducea la petreceri şi, cu toate că în zilele de sărbătoare pleca de acasă, se întorcea fără să fi băut. Mama îl urmărea îngrijorată şi observa că fața lui smeadă devenea tot mai ascuțită, privirea mai severă iar buzele i se strângeau cu o asprime ciudată. Părea mistuit de o supărare sau de o boală. Înainte tovarăşii veneau să-l vadă, dar cum nu-l mai găseau acasă, de la o bucată de vreme nu mai dădea nimeni pe la el. Mama se bucurase văzând că nu mai seamănă cu tinerii de la fabrică dar când băgă de seamă că el se îndepărtează cu încăpățânare de şuvoiul negru al vieții, în sufletul ei se furişă un simțământ nelămurit de teamă. – Poate că nu ți-e bine, Pavluşa? îl întreba mama uneori.

– Sunt sănătos, tun! îi răspundea el. – Eşti aşa de slab! spunea mama oftând. Pavel începu să aducă nişte cărți pe care căuta să le citească pe furiş şi, după ce le termina, le ascundea. Uneori copia câte ceva pe o bucată de hârtie, pe care de asemenea o ascundea. Îşi vorbeau puțin şi nu se vedeau decât foarte rar. Dimineața, după ce își bea tăcut ceaiul, el se ducea la lucru; la amiază venea la masă, schimba cu ea cuvinte neînsemnate, apoi pleca iarăşi. Seara se spăla cu grijă, mânca şi începea din nou să citească din cărțile lui. În zilele de sărbătoare ieşea din casă dimineața şi nu se întorcea decât noaptea târziu. Mama ştia că umblă prin oraş, că se duce la teatru, dar din oraş nu venea nimeni la el. Cu cât trecea vremea, i se părea că fiul ei vorbeşte tot mai puțin; în acelaşi timp băgă de seamă că începuse să întrebuințeze vorbe noi, neînțelese pentru ea, şi că foloseşte tot mai rar obişnuitele cuvinte aspre, grosolane. În purtarea lui se iviră amănunte care-i atraseră luarea aminte: nu se mai sclivisea, dar se ocupa tot mai mult de curățenia trupului, a hainelor, se mişca mai liber şi mai vioi, avea o înfățişare mai simplă, mai blândă. Toate acestea o făcură pe mama să fie mai neliniştită şi mai atentă. Şi față de dânsa, Pavel începuse să se poarte cu totul altfel; uneori mătura odaia, duminica își făcea singur patul şi îndeobşte căuta să-i uşureze munca. Nimeni în tot cartierul nu mai făcea aşa. Odată aduse un tablou, pe care îl anină în perete; înfățişa trei oameni care vorbeau în timp ce umblau sprinten şi hotărât. – E Hristos după înviere, în drum spre Emaus, explică Pavel. Mamei îi plăcu tabloul; totuşi se gândi: „Pe Hristos îl cinsteşti, dar la biserică nu te duci...“ Cărțile sporeau pe polița frumos lucrată de un tâmplar, tovarăş cu Pavel. Odaia căpătă o înfățişare plăcută. Îi spunea maică-si „dumneata“ şi îi mai zicea şi „măicuță“. Uneori i se adresa duios: – Mamă, te rog să nu fii îngrijorată. Am să mă întorc acasă târziu...

Asta îi făcea plăcere; în cuvintele lui simțea ceva serios şi temeinic. Neliniştea însă îi creştea mereu. Şi cum timpul nu-i lămurea nimic, inima i se strângea tot mai tare, presimțind ceva neobişnuit. Uneori, mama era nemulțumită de fiul ei şi se gândea: – Toți ceilalți trăiesc ca oamenii, numai el trăiește ca un călugăr. E prea serios. Nepotrivit cu vârsta lui. Câteodată își spunea: – Şi-o fi găsit vreo fată... Umblatul cu fetele, însă, cerea bani, iar el îi dădea aproape tot ce cşâtiga. Trecură aşa săptămâni şi luni întregi; se scurseseră pe nesimțite doi ani de viață tăcută, ciudată, plină de gânduri şi temeri nedesluşite, din ce în ce mai mari.

4

Odată, după cină, Pavel lăsă perdelele la fereastră, se aşeză într-un colț şi începu să citească, după ce atârnase pe perete, deasupra capului, o lampă de tinichea. Mama strânsese farfuriile şi, ieşind din bucătărie, se apropie de el, tiptil. Băiatul își ridică fața şi o privi în ochi, întrebător. – Nu-i nimic, Paşa, am venit şi eu, aşa! spuse ea repede, şi se depărta mişcând din sprâncene, intimidată. Dar, după ce stătu o clipă gânditoare şi preocupată în mijlocul bucătăriei, își spălă bine mâinile şi veni din nou lângă el. – Vreau să te întreb, spuse ea încet, ce tot citeşti acolo? El închise cartea. – Stai jos, măicuță... Mama se lăsă greoaie pe laviță alături de el şi se încordă atentă, ca în aşteptarea unui lucru însemnat. Fără s-o privească. Pavel începu să-i spună încet, dar în acelaşi timp foarte tăios: – Citesc cărți oprite. Ele sunt oprite, fiindcă spun adevărul despre viața noastră, a muncitorilor... Se tipăresc pe furiş, în mare taină, şi dacă ar fi găsite la mine, mar băga în închisoare, pentru că vreau să aflu adevărul. Acum ai înțeles? Ea începu să respire din ce în ce mai greu. Se uita la băiat cu ochii larg deschişi şi i se părea că vede un străin. Până şi vocea îi era schimbată: mai joasă, mai plină, mai sonoră, își pipăia cu degetele mustățile subțiri, stufoase, privind țintă pe sub sprâncene, într-un colț al odăii. Ea se înfricoşa de soarta lui şi o cuprinse mila. – Şi de ce faci asta, Paşa? îl întrebă. El își înălță capul, o privi şi-i răspunse liniştit:

– Vreau să ştiu adevărul. Glasul îi suna potolit, dar foarte hotărât, ochii îi scânteiau îndărătnic. Mama înțelese că băiatul se dăruise pentru totdeauna, unui lucru tainic şi înspăimântător. I se părea că în viață toate sunt de neînlăturat; se obişnuise să se supună orbeşte şi, negăsind cuvinte în inima ei strânsă de amărăciune şi durere, începu să plângă încet... – Nu plânge, şopti Pavel duios. Iar mamei i se păru că băiatul își lua rămas bun de la ea. – Ia gândeşte-te ce viață ducem noi! Ai patruzeci de ani, dar poți spune că ai trăit cu adevărat? Tata te snopea în bătăi, şi abia acum înțeleg că își vărsa tot amarul pe spatele tău, amarul unei vieți care-l strivea, fără să-şi dea nici el seama de unde venea răul! A muncit treizeci de ani. A început să lucreze aici când fabrica avea numai două corpuri de clădiri, şi acum are şapte! Mama îl asculta cu teamă şi în acelaşi timp cu sete. Ochii lui scânteiau frumoşi şi luminoşi. Cu pieptul sprijinit de masă, se strânsese lângă ea şi aproape atingându-i fața scăldată în lacrimi, îi spusese primele lui cuvinte despre adevărul pe care îl pricepuse, şi pe care îl vedea limpede; vorbea cu toată vigoarea tinereții, cu înflăcărarea unui şcolar mândru de cunoştințele căpătate, în al căror adevăr credea cu sfințenie; vorbea nu atât pentru mamă-sa, cât mai ales pentru a se controla pe sine. Se oprea din când în când să-şi caute cuvintele şi atunci vedea în fața lui chipul abătut, în care ochii blânzi şi aburiți de lacrimi luceau plini de teamă şi de nedumerire. Îi era milă de mama lui. Începu din nou să-i vorbească, dar de data asta despre ea, despre viața ei. – Ce bucurii ai cunoscut tu? o întrebă. În ce fel ai putea să pomeneşti trecutul tău? Îl asculta şi dădea din cap cu tristețe, simțind parcă ceva nou, necunoscut, îmbucurător şi dureros totodată, care-i mângâia uşor inima chinuită. Auzea pentru întâia oară vorbindu-i-se despre ea şi despre viața ei; spusele feciorului îi trezeau gânduri nedesluşite, demult adormite, răscolind amintirea stinsă a unei vagi nemulțumiri de viață, gândurile şi simțămintele unei tinereți îndepărtate. Mai vorbise cu prietenele ei, despre multe lucruri, despre toate. Ca toți ceilalți se văita şi ea, dar nimeni nu căuta să-i desluşească de ce e viața atât de grea, atât de apăsătoare. Şi iată acum că acela pe care-l avea în față era băiatul ei şi tot ce-i

spuneau ochii, chipul, cuvintele lui, îi mişca inima, o umplea de mândrie: fiul ei îi înțelesese cu adevărat viața, viața mamei lui; îi vorbea de durerile ei şi o compătimea. Mamele n-au parte de milă. Ştia aceasta. Tot ce-i spunea despre viața ei de femeie, era un adevăr amar, pe care ea îl cunoştea foarte bine; de aceea îi fremăta acum în piept un mănunchi de simțăminte care o încălzeau cu o desmierdare pe care n-o cunoscuse încă. – Şi ce ai de gând să faci? întrebă ea, întrerupându-l. – Să învăț eu întâi, apoi să învăț şi pe alții! Noi, muncitorii, trebuie să învățăm. Trebuie să aflăm, trebuie să înțelegem de ce viața e atât de grea pentru noi. Se bucură văzând că ochii lui albaştri, adânci şi întotdeauna gravi sclipeau acum mângâietori şi blânzi. Pe buze îi flutură un zâmbet liniştit, de mulțumire, cu toate că printre cutele obrajilor i se prelingeau încă lacrimi. Inima i se împărțea în două: era mândră de băiatul ei care înțelegea atât de bine tot amarul vieții, dar nu putea uita că e tânăr, că vorbeşte altfel decât ceilalți, că s-a hotărât să se împotrivească acestei vieți, obişnuită pentru ea şi pentru alții. Ar fi vrut să-i spună: – Dragule, ce poți face tu? Dar îi era teamă că nu-l va mai putea privi cu aceeaşi irație, pe el care îi apăruse deodată atât de deştept, atât de schimbat... şi oarecum străin. Pavel văzu surâsul de pe buzele ei, încordarea cu care-l asculta, dragostea de mamă strălucindu-i în privire, şi i se păru că o făcuse să priceapă tot adevărul. Mândria tinerească pe care o simțea pentru puterea vorbei îi mărea încrederea în propriile sale forțe. Înfierbântat, vorbea când zâmbind, când încruntându-şi sprâncenele; uneori în glasul lui străbătea o ură năpraznică şi când mama îi auzea vorbele sunând atât de aspru, dădea din cap speriată şi-l întreba în şoaptă: – Oare aşa să fie, Paşa? – Aşa! răspundea el tare şi hotărât. Apoi îi vorbi despre oamenii care în dorința lor de bine pentru popor, semănau adevărul; de aceea duşmanii vieții îi prindeau ca pe nişte fiare, îi aruncau în închisori, îi trimiteau la muncă silnică...

– Eu am văzut astfel de oameni! o asigura el cu căldură. Sunt oamenii cei mai buni de pe pământ! În ea, aceşti oameni stârneau teama, şi ar fi dorit să-l întrebe din nou: – Așa o fi? Dar nu se putea hotărî, şi amuțită asculta mai departe povestirea despre acei oameni, de neînțeles pentru ea, care îi învățaseră feciorul să gândească şi să vorbească într-un fel atât de primejdios pentru el. În sfârşit, îi spuse: – Nu mai e mult şi se luminează de ziuă. Dacă te-ai culca şi ai dormi puțin! – Da, mă culc îndată! încuviință şi el. Şi aplecându-se spre ea, o întrebă: – M-ai înțeles? – Te-am înțeles! îi răspunse, oftând. Începu din nou să plângă şi printre sughițuri adăugă: – Ai să te prăpădeşti! Pavel se ridică, începu să umble prin odaie, apoi zise: – Aşadar, acum ştii ce fac şi unde mă duc. Ți-am spus totul. Te rog, mamă, dacă mă iubeşti, nu mă opri!... – Dragul meu! zise ea. Poate era mai bine pentru mine să nu fi aflat nimic! El îi luă mâna şi i-o strânse cu putere, în mâinile lui. O sguduise cuvântul „mamă“, rostit din toată inima şi această strângere de mână, nouă şi ciudată. – N-am să fac nimic! spuse ea cu voce întretăiată. Dar păzeşte-te bine, păzeştete!... Neştiind de ce anume trebuie să se păzească, adăugă cu mâhnire: – Slăbeşti mereu... Şi învăluindu-i trupul voinic şi zvelt într-o caldă privire mângâietoare, începu să

vorbească repede, în şoaptă: – Domnul să te aibă-n paza lui. Trăiește cum vrei, eu n-o să te încurc. Te rog numai să fii prevăzător când vorbeşti cu oamenii. Trebuie să te fereşti de ei. Oamenii se urăsc unii pe alții! Sunt lacomi şi pismaşi. Se bucură de câte ori pot să facă rău. Când o să începi să-i învinueşti şi să-i judeci, au să te urască şi au să te nimicească. Pavel stătea în uşă şi asculta cuvintele ei dureroase; iar când isprăvi, îi spuse zâmbind: – Da, oamenii sunt răi! Dar de când am aflat că pe lume există un adevăr, îmi pare că şi oamenii au devenit mai buni. Apoi zâmbind din nou, urmă: – Nici eu nu înțeleg cum s-a întâmplat. Când eram copil mă temeam de toți; când am mai crescut, am început să-i urăsc, pe unii din pricina josniciei lor, iar pe alții, aşa din senin, fără să ştiu nici eu de ce. Acum toți îmi par altfel, mi-e parcă milă de ei... mă întreb şi eu cum se face, dar parcă mi s-a îmblânzit inima de când am aflat că nu toți sunt vinovați de ticăloşia lor. Tăcu. Apoi, ca şi cum ar fi ascultat ceva dinlăuntru, zise încet, gânditor: – Iată cum iese la iveală adevărul! Cu ochii pironiți asupra lui, mama murmură încet: – O, Doamne, ce tare te-ai schimbat şi ce primejdios! După ce Pavel se culcă şi adormi, ea se sculă din pat şi se apropie de el încet, cu băgare de seamă. Era culcat cu fața în sus, iar din perna albă ieşea neted chipul său oacheş cu trăsături aspre şi îndărătnice. În picioarele goale, numai în cămaşă, cu mâinile strânse la piept, mama stătea la căpătâiul lui, mişca uşor buzele, iar din ochi îi picurau una după alta, lacrimi mari şi tulburi.

5

Și din nou şi-au reluat viața tăcută, în care se simțeau aproape, şi în acelaşi timp departe unul de altul. Odată, în mijlocul săptămânii, într-o zi de sărbătoare, Pavel îi spuse maică-si, când plecă de acasă: – Sâmbătă au să vină la mine musafiri din oraş. – Din oraş? repetă mama, şi deodată o podidi plânsul. – De ce, mamă? strigă Pavel nemulțumit. Ea își şterse fața cu şorțul şi răspunse oftând: – Nu ştiu, aşa... – Ți-e teamă? – Da! mărturisi ea. Pavel se aplecă până aproape de obrazul ei şi cu glasul arțăgos ca tată-său, zise: – Din pricina spaimei ne prăpădim cu toții! Iar cei care ne poruncesc, trag foloase din spaima asta şi ne înspăimânta şi mai mult. Mama gemu tristă: – Nu te supăra! Cum să nu mă tem? Toată viața am trăit în teamă; mi-e sufletul copleşit de teamă. El îi răspunse în şoaptă, mai blând: – Iartă-mă, dar altfel nu se poate! Şi plecă. Ea tremură trei zile în şir şi de câte ori își aducea aminte că în casă vor veni nişte oameni străini, înspăimântători, care-i arătaseră feciorului drumul pe care

mergea acum, inima parcă i se oprea în loc... Sâmbătă seară Pavel se întoarse de la fabrică, se spălă, își schimbă hainele; apoi ieşi, spunând maică-si, fără s-o privească: – Dacă vin să le spui că mă întorc îndată. Şi te rog să nu-ți mai fie teamă... Ea se lăsă istovită pe laviță. Băiatul o privi, posomorât şi-i zise: – Poate vrei... să te duci undeva? Se simți jignită; mişcându-şi capul în semn de protest, îl răspunse: – Nu. De ce? Era pe la sfârşitul lui noiembrie. Zăpada măruntă şi afânată ce căzuse în timpul zilei pe pământul înghețat, scârțâia sub picioarele băiatului care pleca. La geam întunericul stăruia adânc şi neclintit parc-ar fi pândit ceva cu duşmănie. Mama stătea cu mâinile sprijinite de laviță, cu privirea întoarsă spre uşă şi aştepta... I se părea că prin întuneric se strecoară pe furiş, din toate părțile, oameni gârboviți şi răi, îmbrăcați ciudat, iscodind peste tot cu privirea. Pe unul îl simțea cum umblă în jurul casei, bâjbâind cu mâinile pe pereți. Se auzi o fluierătură şerpuind în tăcerea nopții ca un şuvoi subțirel, trist şi melodios; rătăcea în pustiul negru, căuta parcă ceva, se apropia din ce în ce mai tare... Pieri apoi sub fereastră, înfipt parcă în cerceveaua din perete. Cineva tropăi în tindă. Mama tresări, își înălță sprâncenele şi se ridică. Uşa se deschise. În cameră se ivi întâi un cap cu o căciulă mare, mițoasă, apoi un trup lung şi aplecat se strecură încet, se înălță, își ridică fără grabă mâna dreaptă, şi după ce oftă cu zgomot, spuse cu o voce groasă, din adânc: – Bună seara! Mama salută fără să rostească o vorbă. – Da’ Pavel nu-i acasă? Omul își scoase încet scurta îmblănită, ridică un picior, își scutură cu căciula

zăpada de pe cizmă, făcu la fel şi cu celălalt picior, își aruncă într-un colț căciula şi intră în cameră, clătinându-se pe picioarele lui lungi. Se apropie de un scaun, îl cercetă voind parcă să se încredințeze cât era de tare, apoi se aşeză, şi, acoperindu-şi gura cu palma, căscă. Avea capul foarte rotund, tuns, fața rasă, mustățile mari, cu vârfurile lăsate. După ce făcu ocolul camerei cu ochii lui mari şi bulbucați, de culoare cenuşie, se aşeză picior peste picior şi, legănându-se pe scaun, întrebă: – E casa voastră sau stați cu chirie? Mama, care stătea în fața lui, îi răspunse: – Stăm cu chirie. – Nu-i grozavă! – Paşa o să vină îndată, aşteptați-l! îl rugă ea încet. – Îl şi aştept! răspunse liniştit lunganul. Glasul blând, liniştea şi sinceritatea căutăturii lui, dădură mamei curaj. Omul o privea cu un aer deschis şi binevoitor; în fundul ochilor limpezi scânteia ceva vesel, şi toată făptura lui colțuroasă, adusă de spate şi cocoțată pe picioarele lungi, avea ceva atrăgător şi hazliu. Era îmbrăcat cu o bluză albastră şi nişte pantaloni negri, vârți în cizme. Voi să-l întrebe cine este, de unde vine, dacă-l cunoaşte de mult pe Pavel, dar, deodată el se suci cu tot corpul şi întrebă: – Cine ți-a spart capul, măicuțo? Vorba îi era blândă, ochii îi zâmbeau senini, dar întrebarea o supărase. Strânse buzele şi, după câteva clipe, întrebă la rândul ei, cuviincios dar rece: – Şi ce te priveşte asta, tătucule? El se întoarse cu tot trupul spre ea: – Nu te supăra, că n-ai de ce! Am întrebat pentru că şi mama mea vitregă avea capul spart, la fel ca al dumitale. I-l spărsese ibovnicul cu un calapod. Ea era spălătoreasă şi el cizmar. După ce m-a înfiat pe mine, 1-a găsit nu ştiu unde pe bețivul ăsta, spre nenorocirea ei. Vai de ea cum o bătea! Mie îmi îngheța inima

de frică... Mama se simți dezarmată de sinceritatea lui şi își spuse că Pavel s-ar putea supăra pentru că răspunsese cam aspru acelui om atât de ciudat. Zâmbi încurcată şi reluă: – Nu m-am supărat, dar ai întrebat prea... aşa... de-a dreptul. E un dar de la bărbatul meu, Dumnezeu să-l ierte! Nu cumva eşti tătar? Omul dădu din picioare şi deschise gura într-un zâmbet atât de larg încât urechile i se întinseră spre ceafă. Apoi zise serios: – Nu încă. – Accentul dumitale nu pare a fi rusesc! lămuri mama zâmbind căci îi înțelegea gluma. – E mai frumos decât cel rusesc! spuse musafirul, dând vesel din cap. Sunt hohol² din oraşul Kaniv. – Eşti de mult aici? – Am trăit în oraş aproape un an, iar acum o lună am intrat la fabrică. Am găsit oameni cumsecade, fiul dumitale şi alții. Vreau să mă stabilesc aici! spuse răsucindu-şi mustața. Omul îi plăcu mamei, şi voind să-l răsplătească pentru ceea ce spusese despre Pavel, îi propuse: – Poate bei un ceai? – Cum adică, să mă ospătezi aşa, de unul singur? zise el ridicând din umeri. Lasă, după ce or veni şi ceilalți... Vorbele acestea îi readă teama în suflet. – De ar fi toți la fel ca ăsta! își dori ea fierbinte. În tindă se auziră din nou paşi, uşa se deschise deodată şi mama se ridică iarăşi în picioare. Dar spre uimirea ei, în bucătărie intră o fată de statură potrivită, cu o

față simplă de țărancă şi cu părul blond, împletit într-o coadă groasă. Întrebă aproape în şoaptă: – N-am întârziat? – Da’ de unde! răspunse hoholul, privind din fundul: odăii. Ai venit pe jos? – Sigur. Dumneata eşti mama lui Pavel Mihailovici? Bună seara! Pe mine mă cheamă Nataşa... – Şi după tată? o întrebă mama. – Vasilievna. Dar pe dumneata? – Pelagheia Nilovna. – Ei, iată că am făcut cunoştință... – Da! spuse mama oftând uşor, apoi cu zâmbetul pe buze, cercetă fata din ochi. Hoholul o ajută să se dezbrace si o întrebă: – E frig? – Pe câmp e un frig straşnic! E vânt... Glasul fetei era limpede, plin de sevă, gura mică şi rotundă; toată făptura ei, grăsuță şi fragedă. Se dezbrăcă, își frecă zdravăn obrajii rumeni cu mâinile mici, roşii de frig, şi intră repede în odaie, tropăind zgomotos pe podea cu tocurile pantofilor. „Umblă fără galoşi!“ se gândi mama. – Daa, zise fata lungind vorbele, mi-a intrat frigul în oase... sunt sloi! – Am să pregătesc numaidecât samovarul!... Numaidecât, spuse mama, şi plecă grăbită în bucătărie. I se părea că o cunoaşte de mult pe fată şi că o iubeşte ca o mamă bună şi duioasă. Zâmbea de mulțumire şi trăgea cu urechea la ceea ce se vorbea în cameră.

– De ce eşti trist, Nahodka? îl întrebă fata. – Aşa... răspunse hoholul. Văduva asta are ochi, blânzi şi m-am gândit că poate şi ai mamei sunt la fel. Ştii că mă gândesc deseori la mama; şi tot îmi vine să cred că mai trăiește. – Spuneai că a murit. – Mama vitregă a murit. Eu vorbeam de mama mea bună. Mă gândesc uneori că o fi cerşind cine ştie pe unde, prin Kiev. O fi bând rachiu, iar când e beată, polițiştii o plesnesc peste obraz... „Ce inimă bună are!“ gândi mama, oftând, înfrigurată, Nataşa începu să spună ceva repede în şoaptă. Clasul puternic al hoholului se auzi din nou. – Ei, eşti prea tânără, tovarăşă. N-ai trecut încă prin viață! Să naşti un om e un lucru greu; dar să-l înveți ce este binele, e ceva şi mai greu. „Ia te uită!“ mai gândi mama, şi-i venea să-i spună hoholului ceva care să-l mângâie. Dar uşa se deschise încet, şi în casă intră Nikolai Vesovşcikov, un ursuz cunoscut în tot cartierul şi fiu al hoțului bătrân Danilo. Pentru că fugea de lume, toți îl luau în batjocură. Mama îl întrebă mirată: – Ce-i cu tine, Nikolai? El își şterse cu palma obrazul fălcos şi ciupit de vărsat şi, fără să salute, întrebă cu glas înăbușit: – Pavel e-acasă? – Nu. Aruncă o privire în odaie, păşi înăuntru, zicând: – Bună seara, tovarăşi... „Şi ăsta?“ gândi mama cu duşmănie; rămase foarte mirată când o văzu pe Nataşa întinzându-i mâna prieteneşte şi vesel.

După el mai veniră doi flăcăi; păreau aproape nişte copii. Pe unul îl ştia: era Feodor, nepotul bătrânului Sizov, muncitor la fabrică; avea fața lungă, părul buclat şi fruntea înaltă. Pe celălalt, modest, frumos pieptănat, nu-l cunoştea, dar n-o îngrijora nici el. Apoi veni şi Pavel cu doi tineri pe care-i cunoştea: amândoi erau de la fabrică. El o întrebă cu blândețe: – Ai pus samovarul? Îți mulțumesc! – Poate să cumpărăm nişte rachiu, propuse ea, neştiind cum să-şi arate mulțumirea pentru ceva ce încă nu înțelegea. – Nu, nu-i nevoie, răspunse Pavel, zâmbind cald. I se păru deodată că el exagerase înadins primejdia acelei adunări, ca să glumească pe socoteala ei. – Ăştia sunt oamenii deochiați? îl întrebă încet. – Ăştia sunt! răspunse Pavel, şi trecu în odaie. – Ei, băiete! şopti petrecându-l cu privirea ei duioasă, apoi gândi îngăduitoare: „Tot copil ai rămas!“

6

Când apa din samovar dădu în clocot, mama îl aduse în cameră. Musafirii erau strânşi roată în jurul mesei. Nataşa stătea într-un colț, sub lampă, cu o carte în mână. – Ca să înțelegem de ce trăiesc oamenii aşa de rău, spunea Nataşa. – Şi de ce sunt şi ei aşa de răi, adăugă hoholul. – Trebuie să vedem mai întâi viața lor, de la început... – Vedeți, dragii mei, vedeți! murmură mama, opărind ceaiul. Toți tăcură. Se făcu linişte. – Ce e, mamă? întrebă Pavel încruntând sprâncenele. Ce vrei? – Eu? Se uită în jur şi, văzând că toți o priveau, încercă să lămurească încruntată: – Vorbeam aşa... pentru mine; spuneam: vedeți... Nataşa râse, Pavel zâmbi, iar hoholul adăugă: – Mulțumesc pentru ceai, măicuță! – Nici nu l-ați băut încă şi v-ați pornit cu mulțumirile, răspunse ea. Apoi, uitându-se la Pavel, întrebă: – Nu cumva vă stânjenesc? Nataşa răspunse:

– Cum ai putea dumneata, gazdă, să-ți stânjeneşti oaspeții? Adăugă cu glas alintat şi rugător: – Suflețelul meu! Dă-mi repede un ceai! Tremur toată! Mi-au înghețat îngrozitor picioarele. – Îndată, îndată! zise mama grăbindu-se. După ce bău o ceaşcă cu ceai, Nataşa oftă din adânc, își aruncă pe umăr părul împletit şi începu să citească dintr-o carte ilustrată, cu scoarțe galbene. Mama, căutând să nu facă zgomot cu paharele, turna ceai şi asculta cu luare aminte lectura armonioasă a fetei. Glasul ei cristalin se îmbina cu cântecul sfios şi melancolic al samovarului. În cameră se desfăşura, unduind ca o panglică minunată, o poveste simplă despre oameni sălbatici, care trăiau în caverne şi omorau fiarele cu pietre. Era ca un basm; mama se uită de câteva ori la Pavel şi vru să-l întrebe: ce ar putea să fie oprit în această istorioară? Dar încetă curând să mai asculte şi începu să-şi cerceteze oaspeții, fără ca aceştia s-o mai ia în seamă. Pavel şedea alături de Nataşa; era cel mai frumos dintre ei toți. Aplecată asupra cărții, fata își ridica firele de păr care îi cădeau mereu pe tâmple. Uneori dădea din cap adăugând câte ceva de la ea, şi cobora glasul lunecându-şi privirea blândă pe fețele ascultătorilor. Cu pieptul proptit de un colț al mesei, hoholul se uita cruciş încercând să-şi vadă vârfurile zbârlite ale mustăților. Vesovşcikov stătea pe scaun, drept ca un drug de lemn, sprijinindu-se cu palmele pe genunchi; fața ciupită, fără sprâncene, cu buzele subțiri îi era neclintită ca o mască. Își privea mereu trăsăturile oglindite în alama strălucitoare a samovarului, fără să clipească din ochi; părea că nici nu respiră. Micul Fedia asculta lectura şi-şi mişca încet buzele, de parcă ar fi repetat slovele din carte; iar tovarăşul lui, adus de spate, cu coatele rezemate pe genunchi, cu fața sprijinită în palme, zâmbea dus pe gânduri. Unul dintre cei doi flăcăi care veniseră cu Pavel avea fața roşcovană, părul buclat, ochii verzi şi foarte vioi; se mişca nerăbdător parcă ar fi vrut să spună ceva; celălalt, cu părul blond, tuns foarte scurt, ținea pleoapele în jos și își mângâia capul cu palma, aşa încât își acoperea fața. În odaie plutea un aer plăcut. Era acolo ceva deosebit, necunoscut până atunci. Furată de gânduri la zumzetul glasului Nataşei, mama își aminti petrecerile zgomotoase din tinerețea ei, cuvintele grosolane ale flăcăilor care duhneau totdeauna a rachiu, glumele lor cinice. Îşi aducea aminte de toate acestea şi un sentiment dureros, de milă pentru ea însăşi, îi strângea uşor inima...

Îşi mai aduse aminte cum o pețise răposatul. O prinsese într-o tindă întunecoasă, la o petrecere, şi strivind-o de perete cu tot trupul o întrebase cu glas surd şi supărat: – Vrei să te măriți cu mine? O durea şi se simțea jignită. Îi frământa sânii, pufnea pe nas şi-i descărca în obraz suflarea lui caldă şi jilavă. Ea încercase să se smulgă din strânsoare şi se smuci într-o parte. – Ce te fereşti? urlase. Răspunde, vrei? Tăcuse copleşită de mâhnire şi de ruşine. Cineva deschisese uşa în tindă şi abia atunci el îi dăduse drumul, spunându-i: – Duminică îți trimit pețitoarea... Şi o trimisese. Mama închise ochii şi oftă adânc. – N-am nevoie să ştiu cum au trăit oamenii, ci cum trebuie să trăiască! se auzi glasul nemulțumit al lui Vesovşcikov. – Are dreptate! îl susținu roşcovanul, ridicându-se în picioare. – Eu sunt de altă părere, spuse Fedia. Se încinse o discuție. Cuvintele țâşneau sclipitoare ca flăcările unui foc. Mama nu înțelegea de ce strigau aşa. Fețele erau îmbujorate de emoție, dar nimeni nu se înfuria, niciunul nu rostea vreunul din cuvintele grosolane cu care era obişnuită. „Le e ruşine de domnişoară!“ se dumiri ea. Îi plăcea fața serioasă a Nataşei, care-i urmărea pe toți cu atenție, de parcă flăcăii aceia ar fi fost copii pe lângă dânsa. – Stați puțin, tovarăşi! grăi fata deodată. Toți tăcură privind-o. – Au dreptate acei care spun că trebuie să ştim totul. Noi trebuie să ne aprindem singuri de la flacăra înțelepciunii, pentru că cei din întunerec să ne vadă; trebuie

să putem răspunde la orice, drept şi cinstit. Trebuie să cunoaştem tot adevărul şi toată minciuna... Hoholul asculta şi clătina capul în tact cu vorbele ei. Vesovşcikov, roşcovanul şi muncitorul venit cu Pavel se strânseseră la un loc: aceştia nu erau pe placul mamei. Când Nataşa isprăvi, Pavel se sculă şi întrebă liniştit: – Parcă noi dorim să ne umplem numai stomacul? Nu! răspunse el privind cu hotărâre spre grupul celor trei. Noi trebuie să le arătăm celor care ne apasă grumazul şi ne închid ochii că vedem totul, că nu suntem nişte proşti, nişte fiare, că nu vrem numai să mâncăm, ci vrem să trăim o viață mai demnă, mai omenească! Trebuie să le arătăm duşmanilor că viața de ocnă pe care ne-au hărăzit-o nu ne opreşte să ne îmbogățim mintea şi chiar să ne ridicăm mai sus decât ei!... Mama îl asculta, şi în piept îi creştea mândria că fiul ei vorbeşte atât de frumos. – Sătui sunt mulți, de cinstiți ducem lipsă! spuse hoholul. Trebuie să facem peste mocirla acestei vieți putrede o punte care să ducă spre lumea viitorului, lumea adevăratei bunătăți, iată care-i datoria noastră, tovarăşi! – Când o suna ceasul luptei, n-o să-ți mai ardă să-ți oblojeşti rănile! vorbi înăbușit Vesovşcikov. Trecuse de miezul nopții când începură să se împrăştie. Vesovşcikov şi roşcovanul plecară cei dintâi, ceea ce iarăşi nu-i plăcu mamei. „Uite, i-a apucat graba!“ își zise şi-i salută cu răceală. – Mă conduci, Nahodka? întrebă Nataşa. – Cum să nu! răspunse hoholul. Pe când Nataşa se îmbrăca în bucătărie, mama îi spuse: – Ai ciorapi prea subțiri pentru o vreme ca asta! Lasă-mă să-ți împletesc eu o pereche de lână.

– Mulțumesc, Pelagheia Nilovna! Ciorapii de lână sunt aspri şi zgârie! răspunse fata râzând. – Ți-i împletesc aşa, ca să nu te zgârie! spuse Vlasova. Nataşa o privi țintă cu ochii pe jumătate închişi, şi privirea aceea o intimida. – Iartă-mă, sunt o neroadă... dar a fost din toată inima. Vorbise în şoaptă. – Ce bună eşti! îi răspunse Nataşa tot în şoaptă, şi-i strânse iute mâna. – Noapte bună, măicuță! îi ură hoholul, privind-o în ochi. Apoi, aplecându-se de mijloc, ieşi în tindă după Nataşa. Mama își privi băiatul: şedea în pragul odăii şi zâmbea. – De ce râzi? întrebă ea nedumerită. – Aşa, sunt vesel! – Sigur, sunt bătrână şi proastă dar tot pot să-mi dau seama când ceva e bun! spuse ea cu o uşoară jignire în glas. – Nici că se poate mai bine! îi răspunse. Şi acuna du-te la culcare... e târziu. – Mă duc îndată! Se învârtea în jurul mesei, strângea paharele de ceai. Simțea o mulțumire fără seamăn, o trecă şi sudorile de bucurie; era fericită că totul se petrecuse cu bine şi se sfârşise în linişte. – Bine ai făcut, Pavluşa! grăi. Tare mi-a plăcut hoholul! Iar domnişoara... ce deşteaptă e! Ia spune, cine-i? – E învățătoare, răspunse scurt Pavel, plimbându-se prin odaie. – De asta e aşa săracă! Vai, că prost mai e îmbrăcată! Mă mir cum de nu răceşte! Şi unde-i sunt părinții? – La Moscova! Apoi, oprindu-se în fața bătrânei, povesti cu voce joasă şi domoală:

– Tatăl ei este bogat; face comerț de fierărie şi are câteva case. Dar a gonit-o de la el pentru că a apucat pe drumul ăsta. A fost crescută în puf, avea tot ce-i trecea prin minte şi acum face noaptea, singură, şapte verste pe jos. Bătrâna îl asculta uimită. Stătea în mijlocul odăii, şi-l privea tăcută, mişcând doar din sprâncene. Apoi întrebă în şoaptă: – Se duce tocmai în oraș? – Da. – Vai de mine! Şi nu-i e frică? – Uite că nu-i e frică! zâmbi Pavel. – Dar de ce a plecat? Putea să rămână aici peste noapte. Ar fi dormit cu mine! – Nu se poate! Dacă ar fi văzut-o cineva mâine dimineață aici, n-ar fi fost bine. Mama privi îngândurată pe fereastră şi întrebă cu glas coborât: – Nu înțeleg, Paşa; ce e primejdios sau oprit în ce faceți? Aşa e că nu-i nimic rău? Nu prea credea nici ea în ceea ce spunea, şi aştepta de la el a încuviințare. Pavel o privi liniştit în ochi şi-i spuse răspicat: – Nu e nimic rău. Cu toate acestea, pe toți ne aşteaptă închisoarea. Asta trebuie s-o ştii... Mâinile mamei începură să tremure. Apoi zise descumpănită: – Poate o da Dumnezeu să nu fie chiar aşa?... – Nu, grăi el cu blândețe. De ce să te mint? E sigur că o să fie aşa! Şi zâmbi. – Acum culcă-te, că eşti obosită. Noapte bună! Rămasă singură, mama se apropie de fereastră şi privi în stradă. Afară era frig şi ceață. Vântul se juca, măturând zăpada de pe casele mici, adormite, se izbea de pereți, şoptind ceva neînțeles, se lăsa pe pământ, gonind de-a lungul ulițelor nori albi de fulgi.

– Milueşte-ne, Iisuse Hristoase! se rugă în şoaptă. Lacrimile i se adunau în suflet, iar primejdia despre care îi vorbise Pavel cu atâta siguranță şi linişte i se zbătea în inimă, ca un fluture de noapte. În fața ochilor ei se aşternu o câmpie întinsă şi netedă, acoperită de zăpadă. Vântul alb, despletit, se rotea în vârtejuri, şuerând ascuțit. În mijlocul câmpiei, o făptură mică şi cenuşie abia înainta, clătinându-se. Vântul îi încolăcea picioarele, îi înfoia rochia şi o izbea în față cu fulgi înghețați, ca nişte ace. Înainta cu greutate; picioarele mici i se înfundau în troiene. Era frig, şi peste tot întuneric beznă. Fata se aplecă înainte, ca un firicel de iarbă pe un şes, în bătaia aspră a vântului de toamnă. La dreapta, se înălța din mlaştină zidul întunecat al pădurii, unde plopi şi mesteceni desfrunziți foşneau a jale. Iar undeva departe, în fața ei, clipeau luminile oraşului. – Doamne, ai milă de noi! şopti mama, înfiorată de spaimă...

7

Zilele lunecau ca mărgelele unui şirag de mătănii, una după alta; se prefăceau în săptămâni şi luni. Sâmbăta, tovarăşii veneau la Pavel; fiecare adunare nouă era altă treaptă a unei scări lungi, care ducea pe nesimțite sus, foarte sus; oamenii o urcau încet, încet. Apăreau mereu tovarăşi noi. Cămăruța lui Vlasov devenea strâmtă şi înăbușitoare. Nataşa venea rebegită de frig, obosită, dar totdeauna vioaie, de o veselie nesecată. Mama împletise ciorapii şi îi pusese chiar ea în picioarele mici ale fetei. La început Nataşa râsese, apoi tăcuse deodată, dusă pe gânduri: – Am avut o dădacă; avea şi ea o inimă foarte bună! E ciudat, Pelagheia Nilovna, poporul care munceşte şi duce o viață atât de grea şi de umilă, are mai mult suflet, e mai bun decât ceilalți! Şi arătă cu mâna undeva departe, foarte departe de ea. – Dar dumneata! zise Vlasova. Te-ai lepădat de părinți şi de toate... Dar nu izbuti să-şi exprime până la capăt gândul, şi tăcu oftând. Cu ochii la Nataşa, înțelese că îi era recunoscătoare fără să ştie pentru ce anume. Stătea jos, pe podea, iar fata îi zâmbea gânditoare, cu capul plecat. – M-am lepădat de părinți? Aşa e, repetă ea. Dar asta nu înseamnă nimic. Tatăl meu e o brută, fratele meu la fel şi pe deasupra mai e şi bețiv. Am o soră mai mare care e nenorocită. S-a măritat cu un om mult mai în vârstă decât ea, foarte bogat, lacom şi ursuz. Dar de mama, îmi pare rău. E tot atât de simplă ca dumneata şi cât un şoricel de mică, aleargă mereu, se teme de toți. Uneori mi-e aşa dor de ea... – Sărmana! zise mama, şi dădu din cap cu tristețe. Fata înălță fruntea şi ridică mâna, voind parcă să înlăture ceva. – O! Nu! Uneori mă simt atât de veselă şi fericită!

În obrazul care pălise, ochii ei albaştri fulgerau. Punând mâinile pe umerii mamei, spuse cu glas convingător şi liniştit: – Dacă ai şti... dacă ai putea înțelege ce faptă mare săvârşim! O umbră de invidie se strecură în inima mamei. Se ridică de pe podea şi spuse cu tristețe: – Sunt prea bătrână pentru asta şi nici nu ştiu carte... Pavel vorbea din ce în ce mai des, mai mult, discuta cu aprindere şi... slăbea. Mamei i se părea că atunci când vorbea cu Nataşa sau se uita la ea, privirea lui strălucea mai caldă, glasul îi răsuna mai blând, era mai simplu. – Dă, Doamne! se gândea ea. Şi zâmbea. Când la adunări discuțiile se încingeau prea aprinse şi prea furtunoase, hoholul se ridica în picioare şi, bălăbănindu-se ca o limbă de clopot, spunea câteva cuvinte simple şi blajine; toți se potoleau şi toate își găseau locul. Totdeauna arțăgos, Vesovşcikov îi lua la zor pe toți; el şi cu roşcovanul pe care îl chema Samoilov stârneau toate discuțiile. Ivan Bukin, tânărul cu capul rotund şi cu părul blond, de parcă şi-l spăla cu leşie, era întotdeauna de partea lor. Iakov Somov, cu haine curate şi îngrijite, vorbea puțin şi încet, cu voce gravă. Împreună cu Fedia Mazin, cel cu fruntea înaltă, era totdeauna de părerea lui Pavel şi a hoholului. Uneori, în locul Nataşei venea din oraş Nikolai Ivanovici, un omuleț cu ochelari şi o bărbuță blondă; originar dintr-o gubernie îndepărtată, vorbea într-un fel caracteristic, punând accentul pe „o“. În general, nu semăna deloc cu ceilalți. Spunea lucruri obişnuite, vorbea de viața de familie, apoi de copii, despre comerț şi poliție, de prețul pâinii şi al cărnii – de tot ceea ce alcătuia traiul de fiecare zi al omului. Şi găsea în orice numai greşeli, nereguli, lucruri stupide, de multe ori caraghioase şi totdeauna în dauna oamenilor. Mamei i se părea că a venit de undeva de departe, dintr-o altă țară, unde oamenii trăiesc cinstit şi uşor. S-ar fi zis că totul îi era aici străin, că nu se putea obişnui cu viața aşa cum era, că n-o putea primi ca pe ceva de neînlăturat; nu-i plăcea nimic şi se simțea cuprins de o dorință liniştită, dar aprigă, de a reface rânduiala vieții, după placul lui. Avea fața gălbejită, zbârcituri ca nişte raze în jurul ochilor, glasul îi era domol şi mâinile totdeauna calde. Când Vlasova îi dădea mâna, i-o prindea toată cu degetele lui puternice şi, după o astfel de strângere de mână, mama își simțea sufletul mai

uşurat şi mai liniştit. Veneau şi alți oameni din oraş. Venea, mai des decât ceilalți, o domnişoară înaltă şi zveltă, cu ochi foarte mari, cu chipul slab şi palid. O chema Saşenka. Avea ceva bărbătesc în mers şi în gesturi, își încrunta supărată sprâncenele negre şi stufoase; iar când vorbea, nările subțiri ale nasului ei drept tremurau uşor. Saşenka fu cea dintâi care spuse tare şi tăios: – Suntem socialişti... Când auzi acest cuvânt, mama își aținti înmărmurită de groază privirea spre chipul domnişoarei. Auzise că socialiştii îl omorâseră pe țar. Faptul se întâmplase în tinerețea ei. Se vorbea pe atunci că moşierii, vrând să se răzbune pe țar pentru că îi dezrobise pe țărani, juraseră să nu-şi mai taie pletele până când nu-l vor omorî; din pricina aceasta li se spusese socialişti. Dar pentru ce Pavel şi tovarăşii lui erau socialişti, nu înțelegea... După ce plecă toată lumea, îl întrebă: – Pavluşa, tu eşti socialist? – Da! zise el, stând ca întotdeauna drept şi hotărât în fața ei. De ce întrebi? Mama oftă adânc, plecă privirea şi întrebă: – Nu-i aşa că socialiştii sunt împotriva țarului? Au mai ucis unul! Pavel se plimba prin odaie, şi netezindu-şi fața cu palma zise: – Noi n-avem nevoie de aşa ceva! Apoi îi vorbi mult, cu glasul liniştit şi grav. Mama îl privea gândind: „N-are să facă nimic rău, nu e în stare să facă vreun rău!“. Pe urmă, auzi din ce în ce mai des, cuvântul îngrozitor; cu timpul, sensul lui aspru păli şi-i deveni la fel de obişnuit urechii, ca zecile de cuvinte fără sens, pentru ea. Saşenka însă nu-i plăcea; când venea ea, mama se simțea tulburată şi stingherită... Odată, cu buzele strânse de nemulțumire, îi spusese hoholului: – Saşenka e prea severă! Porunceşte mereu; trebuie să faceți aşa, trebuie să faceți

altminterea! Hoholul râse zgomotos. – Asta-i bine spus! Ai nimerit-o de minune, măicuță! Nu-i aşa, Pavele? Și făcându-i mamei cu ochiul, adăugă cu un zâmbet în privire: – Nobilimea! Pavel observă cu răceală: – E o fată de ispravă. – Este! confirmă hoholul. Numai că nu vrea să înțeleagă că ea trebuie, iar noi vrem şi putem. Apoi începură să vorbească despre nişte lucruri pe care mama nu le înțelegea. Bătrâna mai observă că Saşenka se purta deosebit de aspru, mai ales cu Pavel, şi că uneori se răstea la el. Pavel zâmbea. Tăcea şi se uita la ea cu aceeaşi privire blândă cu care se uita altădată la Nataşa. Nici asta nu-i plăcea mamei. Câteodată se minuna de bucuria furtunoasă şi de entuziasmul care-i cuprindea pe toți. Aceasta se întâmpla, de obicei, în serile când citeau în ziare veşti despre muncitorii din alte țări. Atunci ochii le străluceau, pe toți îi cuprindea o bucurie ciudată, copilărească, râdeau senini şi veseli, se băteau prieteneşte pe umăr. – Bravo lor, tovarăşii nemți! striga câte unul, îmbătat parcă de propria lui bucurie. – Trăiască muncitorii din Italia! strigau altădată. Trimiteau salutările undeva, departe, unor prieteni necunoscuți, care nu le cunoşteau limba; păreau însă convinşi că aceştia aud şi împărtăşesc entuziasmul lor. Plin de un simțământ de dragoste, care-i îmbrățişa pe toți, hoholul vorbea cu ochii scânteietori: – Ar fi bine dacă le-am scrie, nu? Să ştie şi ei că se află în Rusia prieteni care împărtăşesc acelaşi crez, că trăiesc aici oameni cu aceleaşi idealuri, şi se bucură

odată cu ei, pentru aceleaşi izbânzi. Apoi, îngândurați, cu zâmbetul pe buze, vorbeau îndelung despre zi, englezi şi suedezi, ca despre nişte prieteni foarte apropiați de inima lor, pe care-i respectau şi ale căror bucurii şi dureri le împărtăşeau cu toții. În mica odaie se năştea sentimentul unei înrudiri spirituale a muncitorilor din toată lumea. Mama era tulburată de înfrățirea aceasta care-i unea într-un singur suflet; cu toate că nu putea s-o înțeleagă, se simțea înălțată de forța ei tânără şi voioasă, amețitoare şi plină de nădejdi. – Ciudați mai sunteți! îi spuse ea într-o zi hoholului. Toți oamenii de pe pământ sunt tovarăşii voştri: şi armenii, şi evreii, şi austriecii; vă întristați şi vă bucurați pentru toți! – Pentru toți, măicuță dragă, pentru toți! exclamă hoholul. Pentru noi nu există naționalități, nu există neamuri. Sunt numai tovarăşi şi duşmani. Toți muncitorii ne sunt tovarăşi, iar toate guvernele, toți bogații ne sunt duşmani. Când învălui pământul cu o privire limpede, când vezi ce mulți suntem noi, muncitorii, şi ce putere stă în credința noastră, simți cum îți tresaltă inima de bucurie, ca la o mare sărbătoare! La fel, măicuță, simte zul şi neamțul când aruncă o privire asupra vieții; la fel se bucură şi italianul. Toți suntem copiii aceleiaşi mame – e nebiruita ideie de înfrățire a clasei muncitoare, din toate țările de pe pământ. Ea ne încălzeşte, ea este soarele nostru care străluceşte pe cerul dreptății. Şi cerul ăsta e în inima muncitorului; oricine ar fi şi oricum s-ar numi, socialistul este fratele nostru, întru duh, totdeauna, acum şi pururea, în vecii vecilor! Această credință curată şi puternică se arăta tot mai des, creştea, se înălța ca o forță uriaşă. Când a început s-o înțeleagă, mama a simțit, fără să vrea, că în lume se născuse într-adevăr ceva mare şi luminos, asemenea soarelui de pe cer, pe care-l vedea cu ochii ei. De multe ori ei cântau tot felul de cântece. Cântau tare şi voios cântecele obişnuite pe care le ştiau toți; uneori însă cântau şi altele noi, deosebit de armonioase, dar triste, cu melodii mai puțin obişnuite. Atunci coborau vocea, solemn, ca la biserică. Figurile lor deveneau palide, cântăreții se însuflețeau, iar cuvintele lor sonore ascundeau o mare putere. Mai ales unul din cântecele noi o tulbura. În el nu se simțea îndoiala plină de

mâhnire a unei inimi obidite, rătăcind singuratică pe cărările umbrite de nedumeriri şi de tristețe, sau geamătul sufletului fără culoare, impersonal, copleşit de nevoi, strivit de spaimă. Nu răsuna în el nici suspinul trist al unei forțe însetate de nemărginit, nici strigătul provocator al unei pasiuni năvalnice, gata să spulbere, fără deosebire, şi binele şi răul. Lipsea şi simțirea oarbă, de obidă şi de răzbunare, gata să dărâme totul, fără să poată crea ceva. În cântecul acesta nu era nimic din glasul lumii vechi, lumea sclaviei. Mamei nu-i plăceau cuvintele aspre şi melodia dură a acestui cântec, dar dincolo de cuvinte şi de melodie era un fel de putere uriaşă ce înăbușea sunetul şi cuvântul, trezind în inimi presimțirea a ceva atât de mare încât mintea nu l-ar fi putut cuprinde. Ea vedea acest ceva pe chipul şi în ochii celor tineri, îl simțea în pieptul lor şi, prinsă de vraja acelei puteri pentru care sunetele şi cuvintele erau neîncăpătoare, asculta acest cântec cu o atenție deosebită, cu o îngrijorare adâncă. Deşi îl cântau potolit, el răsuna mai tare decât celelalte cântece, învăluindu-i pe toți, ca adierea unei zile de martie, a primei zile din primăvara ce se apropia. – E timpul să-l cântăm în stradă! spunea Vesovşcikov morocănos. Când tatăl său fu băgat din nou la închisoare fiindcă furase, Nikolai îi vesti liniştit pe tovarăşi: – Acum putem să ne adunăm la mine... Aproape în fiecare seară, după ce lăsau lucrul, la Pavel venea unul sau altul din tovarăşi; citeau şi copiau părți întregi din broşuri. Preocupați de lucrul lor, nu aveau timp nici măcar să se spele. Mâncau, își beau ceaiul, fără să lase cărțile din mână; şi tot mai neînțelese erau pentru mamă discuțiile dintre ei. – Ne trebuie un ziar! repeta Pavel adesea. Viața lor devenea din ce în ce mai neliniştită şi mai înfrigurată. Treceau tot mai grăbiți de la o carte la alta, ca albinele care zboară din floare în floare. – A început să se cam vorbească despre noi! spuse într-o zi Vesovşcikov. O să cădem curând... – De asta e pitpalacul pitpalac, ca să cadă în plasă! răspunse hoholul.

Mamei îi era din ce în ce mai drag. Când îi spunea: „Мăicuță“, cuvântul îi mângâia obrazul ca o mână moale de copil. Duminica, dacă Pavel n-avea timp, spărgea el lemne. Odată venise cu o scândură pe umăr şi luând toporul, înlocuise la iuțeală şi cu dibăcie o treaptă putredă de la pridvor, iar altădată, tot aşa, pe nesimțite, reparase gardul putrezit. Muncea fluierând, iar fluieratul îi era frumos şi trist. Într-o zi mama îi spuse lui Pavel: – Hai să-l luăm pe hohol la noi în gazdă. O să fie mai bine pentru amândoi. N-o să mai alergați mereu, unul la altul. – De ce să te mai strâmtorezi? întrebă Pavel ridicând din umeri. – Nu-i nimic! O viață întreagă m-am strâmtorat fără să ştiu pentru ce. Cu atât mai mult pot s-o fac pentru un om bun! – Fă ce vrei! răspunse feciorul. Mie o să-mi facă plăcere dacă o vrea să vină... Şi hoholul se mută la ei. Căsuța din marginea cartierului ațâță curiozitatea oamenilor, atrăgând asupră-i mulțime de ochi bănuitori. Şoaptele din afară fâlfâiau ca nişte aripi pestrițe, dând târcoale locului; oamenii voiau să înfricoşeze lumea şi se sileau să descopere taina ascunsă între pereții casei de lângă râpă. Noaptea, veneau să privească prin ferestre; uneori cineva bătea în geam, apoi o lua la fugă. Într-o zi, cârciumarul Begunțov o opri în stradă pe mama lui Pavel; bătrânelul avea o înfățişare blândă şi purta mereu în jurul gâtului roşu şi zbârcit, un fular negru de mătase, iar pe piept o vestă groasă de catifea liliachie. Din pricina ochelarilor de os de pe nasul ascuțit care-i lucea, oamenii îi spuneau „Оchi de fildeş“. După ce o opri, fără să aştepte vreun răspuns, o copleşi pe nerăsuflate cu un potop de vorbe goale şi umflate. – Cum te mai simți, Pelagheia Nilovna? Dar fiul du-mitale? N-ai de gând să-l însori? E tânăr, în floarea vârstei, tocmai bun de însurat. E mai bine pentru părinți când își însoară copiii mai devreme. Sufletul şi sângele se păstrează mai bine în sânul familiei, întocmai ca ciupercile în oțet. În locul dumitale, eu l-aş fi

însurat. Vremurile de acum cer să-ți deschizi bine ochii. Oamenii trăiesc după cum îi taie capul, o iau razna şi se fac o mulțime de fapte nesăbuite. Tinerii nu se duc la biserică, ocolesc locurile deschise, se adună în taină pe la colțuri şi vorbesc în şoaptă. Dă-mi voie să te întreb: de ce vorbesc în şoaptă? De ce fug de lume? De ce n-are omul curaj să vorbească-n fața lumii, la cârciumă de pildă... Ce sunt toate astea? Taine! Iar locul potrivit pentru taine nu este altul decât sfântă noastră biserică apostolică. Orice alte taine, săvârşite prin colțuri, sunt rătăciri ale minții. Mergi sănătoasă! Apoi își ridică şapca, cu un gest pretențios, o flutură în aer şi plecă lăsând-o uluită. Altădată, Maria Korsunova, văduva unui fierar, o vecină care vindea de-ale mâncării la poarta fabricii, o întâlni în piață pe mamă, şi-i spuse şi ea: – Ai grijă de băiat, Pelagheio! – Pentru ce? întrebă mama. – Se vorbesc multe despre el! îi şopti femeia la ureche. Şi mu de bine, draga mea! Se zice că pune la cale o asociație ca aceea a flagelanților. Li se spune secte. Or să se biciuiască între ei, ca flagelanții... – Destul, Mărio, nu mai îndruga la prostii! – Nu minte cel care îndrugă, minte cel care urzeşte! răspunse negustoreasa. Mama îi repeta lui Pavel tot ceea ce-i spuneau oamenii. El ridica tăcut din umeri, iar hoholul râdea cu râsul lui gros şi potolit. – Şi fetele sunt foarte supărate! spuse ea. Fiecare din voi poate fi un bărbat bun pentru orice fată: sunteți muncitori buni, nu sunteți bețivi dar nici nu vă uitați măcar la ele! Unii spun că vin la voi fete din oraş, cu purtări uşuratice. – Păi sigur! făcu Pavel încruntând sprâncenele cu dispreț. – În mocirlă totul miroase a putregai! murmură hoholul şi oftă. Dumneata, măicuță, ar trebui să le explici acestor gâsculițe ce este măritişul, ca să nu se grăbească să-şi frângă coastele...

– Eh, tătucule! zise mama. Ştiu ele bine ce le aşteaptă, dar tot dau ghies, fiindcă n-au încotro! – Dacă ar fi mai pricepute şi-ar găsi alt rost! observă Pavel. Mama îi privi chipul aspru. – Dacă-i aşa, luminați-le voi! Chemați-le aici pe cele mai mintoase. – E greu, spuse Pavel cu răceală. – Dar dacă am încerca? întrebă hoholul. Pavel tăcu o clipă, pe urmă zise: – Au să s-apuce să se plimbe perechi-perechi; unii au să se însoare, şi-atâta tot! Mama căzu pe gânduri. Asprimea vieții monahale a lui Pavel o nedumerea. Ea vedea că sfaturile lui erau urmate chiar de tovarăşi mai în vârstă, ca de pildă hoholul, dar totodată i se părea că acestora le era teamă de el şi că nu-l iubea nimeni din pricina asprimii lui. Odată, după ce se dusese la culcare, iar Pavel şi hoholul mai citeau încă, ea ascultă prin peretele subțire convorbirea dintre ei. – Ştii că-mi place Nataşa? spuse încet; pe neaşteptate, hoholul. – Ştiu! răspunse Pavel ceva mai târziu. Mama auzi cum hoholul se ridică greoi şi începe să se plimbe prin odaie. Picioarele lui goale lipăiau pe podea. Fluiera un cântec trist. Apoi glasul i se auzi din nou: – O fi băgat de seamă? Pavel tăcea. – Tu ce crezi? întrebă hoholul, coborând glasul. – De bună seamă, răspunse Pavel. De aceea nici nu vrea să mai vină la cercul nostru... Hoholul își târa picioarele şi începu din nou să fluiere. După aceea reluă:

– Dar dacă i-aş spune? – Ce? – Că adică... începu el, abia mişcându-şi buzele. – De ce să-i spui? îl întrerupse Pavel. Mama îl auzi pe hohol oprindu-se şi simți că a început să râdă. – Eu socotesc că dacă iubeşti o fată, trebuie să i-o spui. Altfel, n-ajungi la nimic. Pavel închise cartea pocnind scoarțele. Apoi întrebă: – Şi unde vrei să ajungi? Amândoi tăcură mult timp. – Ei? întrebă hoholul. – Andrei, trebuie să te dumireşti bine ce vrei, spuse rar, Pavel. Să zicem că şi fata te iubeşte, eu nu ştiu, dar să zicem că este aşa. Şi vă luați. Straşnică împerechere! O intelectuală şi un muncitor! Veți avea copii, va trebui să munceşti tu singur şi încă zdravăn! O să trăiți ca toată lumea; o să vă străduiți pentru o bucată de pâine, pentru chirie, pentru copii... şi veți fi pierduți pentru cauza noastră! V-am pierdut pe amândoi. Se făcu linişte. Apoi Pavel vorbi iarăşi, dar parcă ceva mai blajin: – Mai bine lasă toate astea, Andrei. Şi nu mai tulbura fata... Pendula ceasornicului bătea clar, regulat, spintecând timpul în secunde. Hoholul zise: – Prima jumătate a inimii iubeşte, cealaltă urăşte; asta-i inimă? Din nou se auzi cartea foşnind. Pavel începuse iarăşi sa citească. Mama stătea culcată, cu ochii închişi, temându-se să nu facă vreo mişcare. Era îndurerată până la lacrimi din pricina hoholului, dar era şi mai îndurerată pentru Pavel. Se gândea la el: „Dragul mamei...“ Deodată hoholul întrebă:

– Aşadar, să tac? – E mai cinstit, rosti Pavel încet. – O iau pe calea asta! spuse hoholul. Şi după câteva secunde continuă mâhnit, în şoaptă: – O să suferi şi tu, Paşa, când ți-o veni vremea... – Eu sufăr de pe-acuma... Vântul şuiera în jurul casei. Limba ceasornicului însemna fără greş timpul care se scurgea. – Cu asta nu-i de glumit! spuse hoholul. Mama își îngropă capul în pernă şi plânse încet. A doua zi, Andrei îi păru mai mic şi mai aproape de inima ei iar fiul său, ca de obicei, slab, drept şi tăcut. Până atunci, mama îi spunea hoholului Andrei Onisimovici, dar în ziua aceea, fără să-şi dea seama, îi spuse: – Andriuşa, ar trebui să-ți dregi cizmele, că altfel ai să răceşti! – Când o să-mi iau leafa, o să-mi cumpăr cizme noi! răspunse el râzând. Apoi își puse mâna lungă pe umărul ei şi o întrebă: – Te pomeneşti că dumneata eşti mama mea adevărată! Numai că nu vrei s-o spui celorlalți, fiindcă sunt prea urât, nu-i aşa? Fără să-i răspundă, îl bătu uşor peste mână. Ar fi vrut să-i spună cuvinte de mângâiere, dar inima i se strânse de milă şi nu putu riosti nimic.

9

Începuse să se vorbească în cartier despre socialiştii care împărțeau foi scrise cu cerneală albastră. În aceste foi se criticau rânduielile din fabrică, se vorbea despre grevele muncitorilor din Petersburg şi din sudul Rusiei. Muncitorii erau îndemnați să se unească, să lupte pentru interesele lor. Lucrătorii mai în vârstă, care aveau salarii mai bune la fabrică, strigau: – Răzvrătiții! Merită să le dai la cap! Şi duceau foile la cancelarie. Tinerii citeau proclamațiile cu înfrigurare: – Ăsta-i adevărul! Cei mai mulți, îndobitociți de muncă, nepăsători la orice, răspundeau alene: – N-o să iasă nimic din toate astea! Oamenii erau totuşi tulburați de conținutul manifestelor; dacă nu apăreau o săptămână, începeau să vorbească între ei: – Se vede că s-au lăsat: nu le mai tipăresc... Lunea însă, când le vedeau din nou, un neastâmpăr îi cuprindea pe toți. La cârciumă, la fabrică, se iveau oameni noi pe care nu-i cunoştea nimeni. Puneau întrebări, iscodeau, adulmecau, dând astfel de bănuit unii din ei printr-o prudență ce bătea la ochi, iar alții printr-o stăruință exagerată. Bătrâna înțelegea că toată vâlva asta era stârnită de fiul ei. Vedea cum se adună oamenii în jurul lui şi mândria i se împletea cu teama pentru ceea ce putea aduce viitorul. Într-o seară, Maria Korsunova bătu în geam. Când mama deschise ferestruica, ea

îi spuse repede, în şoaptă: – Țin-te bine, Pelagheia, băieții s-au întrecut cu joaca! La noapte o să se facă percheziție la voi, la Mazin şi la Vesovşcikov... Buzele groase ale Măriei plescăiau grăbit, nasul ei cărnos forăia, ochii clipeau şi se întorceau când la dreapta, când la stânga, de parcă ar fi urmărit pe cineva în stradă. – Cât despre mine, eu nu ştiu nimic, nu ți-am spus nimic, nici nu te-am văzut astăzi: ai înțeles? Şi dispăru. Mama închise ochii şi se lăsă fără vlagă pe scaun. Dar conştiința primejdiei carei amenința copilul o ridică îndată în picioare; se îmbrăcă repede, își înfăşură bine capul cu un şal, şi alergă la Fedia Mazin, care era bolnav şi nu se ducea la lucru. Când intră, îl găsi lângă fereastră. Citea o carte, legănându-şi cu stânga mâna dreaptă al cărui deget mare stătea întins şi țeapăn. Auzind vestea, el se sculă repede, iar fața i se îngălbeni. – Nu mai spune!... murmură. – Ce e de făcut? întrebă mama, ştergându-şi sudoarea de pe obraz, cu mâna tremurătoare. – Stai niței: nu-ți fie teama! răspunse Fedia, netezindu-şi cu mâna teafără părul buclat. – Dar şi dumitale ți-e teamă! făcu ea. – Mie? Obrajii i se îmbujorară dintr-odată. Zâmbi încurcat şi zise: – Ei, fir-ar al dracului! Trebuie să-l vestim pe Pavel. Am să trimit chiar acum pe cineva la el. Du-te acasă, nu-i nimic! Că de bătut, n-or să ne bată! Mama se întoarse acasă, adună grămadă toate cărțile, şi se învârti cu ele în brațe prin odaie, căutând un loc unde să le ascundă: în cuptor, după sobă, şi chiar în butoiul cu apă. Își închipuia că Pavel va lăsa lucrul şi se va întoarce îndată acasă,

dar Pavel nu venea. Obosind în cele din urmă, se aşeză pe o laviță în bucătărie, puse cărțile sub fustă şi, înfoind-o, încremeni acolo până când Pavel şi hoholul se întoarseră de la fabrică. – Ştiți? întrebă ea, fără să se ridice. – Ştim! zise Pavel zâmbind. Ți-e frică? – Mi-e frică, mi-e grozav de frică! – Nu trebuie să-ți fie frică! spuse hoholul. Asta nu ajută la nimic. – N-ai pus nici samovarul! observă Pavel. Mama se ridică şi, arătând cărțile, se scuză încurcată: – M-am tot ținut cu ele... Pavel şi hoholul se porniră pe râs şi râsul lor o mai învioră. Fiul alese un teanc de cărți şi se duse afară să le ascundă; hoholul pregăti samovarul, sporovăind: – Nu e nimic grav, măicuță. Să le fie ruşine celor ce se ocupă cu asemenea prostii. Vor veni câțiva oameni în toată firea, cu săbiile la şold, cu cizme şi pinteni, şi vor scotoci peste tot. Caută sub pat şi după sobă, dacă e pivniță intră şi acolo, dacă e pod se urcă şi în pod. Acolo li se prind fire de păianjen pe nas, şi încep să strănute. Sunt şi ei plictisiți, le e ruşine şi atunci vor să arate că sunt răi şi fac pe înfuriații. Urâtă meserie! Își dau şi ei seama! Odată au scotocit la mine peste tot. Le-a fost ruşine şi au plecat; altădată, m-au luat cu ei şi m-au băgat în închisoare, unde am stat vreo patru luni. Acolo înțepeneşti, din când în când te mai scoate şi te poartă pe străzi, păzit de cătane, ca să te-ntrebe câte ceva. Nu-s deştepți, spun tot felul de lucruri fără noimă, îndrugă cât îndrugă, şi iar poruncesc cătanelor să te ducă la închisoare. Şi te poartă aşa, de colo până colo, ca să dovedească şi ei că nu primesc leafă de pomană. Pe urmă îți dau drumul şi asta-i tot! – Cum vorbeşti, Andriuşa! făcu mama. Îngenunchiat în fața samovarului, sufla cu putere pe coş; apoi ridicându-şi fața îmbujorată de sforțare, întrebă, în timp ce-şi răsucea mustața cu amândouă mâinile: – Şi cum vorbesc?

– Ca şi cum nimeni nu ți-ar fi făcut niciodată vreun rău... Hoholul se ridică, dădu din cap şi zise zâmbind: – Parcă se află undeva pe pământ un suflet care să nu fi suferit? Am suferit atâta, că am ajuns de nu mă mai supăr. Ce vrei să faci, dacă oamenii nu pot trăi altfel? Supărările te împiedică să lucrezi şi dacă le bagi în seamă, pierzi vremea degeaba. Aşa e viața! Mă supăram înainte pe oameni, dar după ce m-am gândit bine, am văzut că nu face. Fiecare se teme să nu-l lovească vecinul şi atunci se grăbeşte să dea el întâi. Aşa e viața, măicuță! Cuvintele lui se depănau domoale, risipind teama pe care i-o provoca mamei aşteptarea percheziției. Ochii lui bulbucați zâmbeau luminoşi şi întreaga lui făptură, deşi deşirată, era foarte mlădioasă: Mama oftă şi îi ură din tot sufletul: – Să-ți dea Dumnezeu noroc, Andriuşa! Hoholul făcu un pas mare spre samovar, îngenunchie din nou şi murmură: – Dacă mi l-o da, nu-l refuz, dar de cerşit nu-l cerşesc. Pavel veni din curte şi spuse cu siguranță în glas: – N-o să le găsească! Şi începu să se spele. Apoi, ştergându-şi apăsat şi migălos mâinile, vorbi:

– Mamă, dacă le arăți că eşti speriată, au să se gândească: uite că tremură; înseamnă că în casa asta trebuie să fie ceva. Ştii doar bine, noi nu dorim rău nimănui. Adevărul e de partea noastră şi vom lucra toată viața pentru ca el să triumfe, asta-i toată vina noastră! De ce să ne fie teamă? – Voi fi tare, Paşa! îi făgădui ea. Şi adăugă iute, cu glasul plin de tristețe: De-ar veni odată! Nu veniră în noaptea aceea, iar a doua zi, simțind că hoholul şi Pavel ar fi putut

glumi pe seama fricii care o cuprinsese, mama făcu cea dintâi haz pe socoteala ei: – M-am speriat şi eu degeaba!

10

Veniră cam la vreo lună de la noaptea aceea zbuciumată. La Pavel se mai afla şi Nikolai Vesovşcikov, care vorbea cu Andrei despre gazeta lor. Era târziu, aproape de miezul nopții. Mama se culcase, ațipise, şi-i auzea ca prin vis vorbind îngrijorați, în şoaptă. Andrei păşi în vârful picioarelor, trecu prin bucătărie închizând încet uşa în urma lui. Deodată răsună zăngănitul unei căldări răsturnate, uşa se deschise larg, hoholul intră în bucătărie şi şopti tare: – Se aud pinteni! Mama sări din pat, își apucă tremurând rochia, dar Pavel îi spuse liniştit, din pragul uşii care dădea în odaie: – Rămâi în pat, eşti bolnavă! În tindă se auziră zgomote înfundate. Pavel se apropie de uşă, o ținu cu mâna şi întrebă: – Cine-i acolo? Un trup mare şi cenuşiu se ivi în prag, apoi altul. Doi jandarmi îl împinseră pe Pavel între ei; o voce ascuțită şi batjocoritoare răsună în odaie: – Nu cei pe care i-ați aşteptat, nu-i aşa? Cel care vorbise era un ofițer înalt şi subțire, cu mustața neagră şi rară. Fediakin, gardistul din cartier, se apropie de pat, își duse o mână la vizieră, o întinse pe cealaltă spre mamă şi spuse holbând ochii: – Înălțimea Voastră, asta e mama lui! Apoi, arătând spre Pavel, adăugă: – Iar ăsta-i el! – Pavel Vlasov? întrebă ofițerul, clipind din ochi. În timp ce acesta dădea tăcut

din cap, urmă, răsucindu-şi mustața: – Trebuie să fac percheziție. Scoală-te, bătrâno! Cine-i acolo? întrebă apoi aruncând o privire în odaie, şi se repezi spre uşă. – Numele dumneavoastră? strigă el. Din tindă mai intrară doi inşi chemați ca martori: bătrânul turnător Tveriakov şi chiriaşul lui, fochistul Rîbin, un țăran voinic şi negru la față. Rîbin spuse cu glas tare şi apăsat: – Bună seara, Nilovna! Ea se îmbrăca şi, ca să-şi dea curaj, spunea mereu, în şoaptă: – Ce o mai fi şi asta? Să vină aşa, la miezul nopții... Oamenii s-au culcat să doarmă, iar ei acum s-au găsit să vină! Camera era strâmtă şi un miros pătrunzător de cremă de ghete se răspândi în aer. Rşîkin, comisarul din cartier, şi cei doi jandarmi tropăiau, luau cărțile de pe poliță şi le puneau pe masă, în fața ofițerului. Ceilalți doi băteau cu pumnii în perete, se uitau sub scaune, unul din ei se cațără greoi pe sobă. Hoholul şi Vesovşcikov stăteau înghesuiți într-un colț. Pe fața ciupită a lui Nikolai apărură pete roşii, ochii lui mici şi cenuşii rămăseseră pironiți pe ofițer. Hoholul își răsucea mustața şi când o văzu pe mamă intrând în odaie, zâmbi şi-i făcu un semn prietenos cu capul. Încercând să-şi înăbușe teama, ea nu umbla ca de obicei adusă din umeri, ci drept, cu pieptul scos în afară, ceea ce-i dădea o înfățişare mândră, căutată şi puțin caraghioasă. Călca apăsat şi zgomotos, iar sprâncenele îi tremurau... Cu degetele lui albe şi subțiri, ofițerul lua cărțile, le răsfoia, le scutura şi le arunca iute deoparte. Câte un volum cădea din când în când pe podea, fşâind. Nimeni nu scotea o vorbă, se auzea doar gâfâitul jandarmilor încălziți şi zornăitul pintenilor. Uneori un glas întreba încet: – Aici te-ai uitat? Mama se oprise lângă perete, alături de Pavel şi, la fel ca el, își pusese mâinile

pe piept, uitându-se la ofițer. Genunchii îi tremurau şi peste ochi i se lăsase o pâclă deasă. În mijlocul acestei linişti, se auzi deodată glasul ascuțit al lui Nikolai: – De ce aruncați cărțile pe podea? Mama tresări. Tveriakov dădu din cap, parcă l-ar fi izbit cineva în ceafă, Rîbin gâfâi şi se uită țintă la Nikolai. Ofițerul își pironi pentru o clipă ochii întredeschiși pe chipul ciupit, nemişcat ca o mască. Degetele începură să răsfoiască şi mai iute filele cărților. Din când în când își holba ochii mari şi cenuşii, ca un om care suferă îngrozitor şi e gata să țipe cu furie neputincioasă. – Hei, soldat! izbucni din nou Vesovşcikov. Adună cărțile de pe jos... Jandarmii își întoarseră privirile spre el, apoi se uitară la ofițer. Acesta ridică din nou capul şi, cuprinzându-l pe Nikolai într-o privire iscoditoare, spuse pe nas: – M-da, ridică-le... Unul din jandarmi se aplecă şi, privindu-l chiorş pe Vesovşcikov, începu să adune de jos cărțile aruncate unele peste altele. – Nikolai ar face mai bine să tacă! îi şopti mama, lui Pavel. El ridică din umeri. Hoholul lăsă capul în piept. – Cine citeşte Biblia? – Eu! spuse Pavel. – Ale cui sunt toate cărțile astea? – Ale mele, răspunse el. – Bine! spuse ofițerul rezemându-se de speteaza scaunului, își pocni apoi degetele subțiri, întinse picioarele sub masă şi, după ce-şi răsuci mustața, îl întrebă pe Nikolai:

– Tu eşti Andrei Nahodka? – Eu, răspunse acesta, şi făcu un pas înainte. Hoholul întinse mâna, îl luă de umăr şi-l trase înapoi: – A gieşit! Eu sunt Andrei! Ofițerul ridică brațul şi, amenințându-l pe Vesovşcikov cu degetul, spuse: – Bagă de seamă! Apoi începu să caute ceva prin hârtiile sale. De afară, noaptea albă cu lună plină privea înăuntru, cu ochii ei de mort. Cineva păşea pe lângă pereții casei, zăpada scârțâia. – Nahodka, tu ai mai fost cercetat cândva pentru delicte politice? întrebă ofițerul. – Am fost cercetat la Rostov şi la Saratov. Numai că acolo jandarmii îmi spuneau „dumneata“. Ofițerul clipi din ochiul drept şi, după ce şi-l şterse, rânji arătându-şi dinții mărunți. Urmă: – Nahodka, ia spune dumneata, nu cumva ştii dumneata cine sunt ticăloşii care răspândesc în fabrică manifeste criminale? Hoholul se clătină în vârful picioarelor, zâmbi larg şi voi să spună ceva. Dar glasul supărător al lui Nikolai răsună din nou: – Acum vedem şi noi ticăloşi, pentru întâia oară... Se făcu linişte. Totul încremeni o clipă. Cicatricea de pe fața mamei se făcu albă, iar sprânceana dreaptă o porni în sus. Barba neagră a lui Rîbin începu să tremure ciudat; el şi-o mângâie încet, cu privirea în jos. – Scoateți-l afară pe dobitocul ăsta! porunci ofițerul. Doi jandarmi îl apucară pe Nikolai de braț, târându-l în bucătărie. Acolo, izbuti să-şi proptească din răsputeri picioarele în pământ, şi strigă:

– Stați... să mă-mbrac întâi! Comisarul care se-ntoarse din curte dădu raportul: – Nu e nimic. Am căutat peste tot! – Da, sigur! încuviință ofițerul zâmbind. Aici e mână de om priceput... Mama îi asculta vocea slabă, tremurătoare şi nesigură. Îi privea înspăimântată chipul galben şi simțea în omul acesta un duşman necruțător, o inimă de boier, care urăşte poporul. Nu mai văzuse de mult oameni ca acesta şi aproape uitase că trăiau. – Uite pe cine şi-au găsit să trimită împotriva noastră! gândi ea. – Pe dumneavoastră, domnule Andrei Onisimov Nahodka, copil din flori, vă arestez! – De ce? întrebă hoholul, liniştit. – Asta am să vă spun mai târziu! răspunse ofițerul cu o politețe răutăcioasă. Şi întorcându-se spre mamă: – Ştii carte? – Nu! răspunse Pavel. – Nu te-ntreb pe tine! tăie aspru ofițerul. Apoi reluă: – Hai, răspunde, bătrâno! Cuprinsă fără să vrea de ură față de omul acela, mama se ridică deodată în picioare ca şi cum ar fi sărit într-o apă rece; începu să tremure, cicatricea îi deveni roşie, sprânceana i se lăsă în jos. – Dumneata să nu strigi! spuse, cu mâna întinsă spre ofițer. Eşti încă tânăr. Nu ştii ce e durerea... – Linişteşte-te, mamă! o întrerupse Pavel.

– Lasă-mă, Pavel! strigă, repezindu-se spre masă. De ce vă legați de oameni? – Asta nu te priveşte! Gura! o opri ofițerul ridicându-se. Aduceți-l pe arestatul Vesovşcikov. Şi începu să citească o hârtie pe care şi-o apropie de ochi. Îl adă pe Nikolai. – Scoate căciula! se răsti ofițerul, oprindu-se din citit. Rîbin se apropie de Vlasova, o atinse cu umărul, şi-i spuse încetişor: – Nu te-nfierbânta, măicuță! – Cum să scot căciula, dacă-mi țin mâinile? întrebă Nikolai, întrerupând citirea procesului verbal. Ofițerul aruncă hârtia pe masă: – Semnați aici! Mama se uita cum iscăleau procesul verbal. Furia i se domolise, inima îi amuți; în ochi i se iviră lacrimi de durere, de neputință. Vărsase asemenea lacrimi în tot timpul căsniciei, dar în ultimii ani de văduvie le uitase fierbințeala şi gustul caustic. Ofițerul o privi, făcu o strâmbătură de dezgust şi spuse: – Boceşti prea devreme, femeie! Mai păstrează-ți plânsul, că mai târziu n-o să mai ai destule lacrimi! Cuprinsă din nou de ciudă, îi aruncă: – Mamele au destule lacrimi pentru toate! Dacă ai şi dumneata o mamă, ştie ea ce-i asta! În timpul acesta ofițerul își punea grăbit hârtiile într-o geantă nouă, cu o încuietoare strălucitoare. – Marş! porunci. – La revedere, Andrei! La revedere, Nikolai! spuse Pavel încet şi cu căldură, strângând mâinile celor doi tovarăşi. – Bine ai spus: „la revedere“, repetă ofițerul zâmbind. Vesovşcikov răsufla greu. Ceafa lui groasă era roşie ca focul. Ochii îi scânteiau de mânie. Hoholul zâmbea,

dând din cap, şi spunea ceva mamei. Ea îi făcu semnul crucii şi-i spuse: – Dumnezeu are grijă de cei drepți... În cele din urmă, grupul de oameni îmbrăcați în mantale cenuşii trecu în tindă şi, zornăind din pinteni, dispăru. Rîbin plecă cel din urmă. Privirea pătrunzătoare a ochilor săi negri se pironi asupra lui Pavel; spuse îngândurat: – Ei, rămâneți cu bine! Şi ieşi fără să se grăbească, tuşind în barbă. Cu mâinile la spate, Pavel se plimba încet prin casă printre cărțile şi rufele împrăştiate pe podea; vorbi cu amărăciune: – Ai văzut cum se face treaba asta? Mama şopti îngrijorată, plimbându-şi zăpăcită ochii prin odaia răvăşită: – De ce a fost Nikolai aşa de grosolan? – Se vede că s-a speriat! îi răspunse Pavel încet. – Au venit, i-au luat şi i-au dus! murmură ea, mişcându-şi mâinile în aer. Îi lăsaseră feciorul acasă; inima îi bătea mai liniştit, dar mintea îi stătea în loc în fața acelei întâmplări pe care nu o putea cuprinde. – Gălbejitu’ ăla își bate joc de noi şi ne şi amenință... – Acum destul, mamă, zise Pavel hotărât. Hai să luăm toate astea de aici... Îi spusese „mamă“ şi „tu“, aşa cum îi spunea de câte ori voia să fie mai aproape de ea. Bătrâna veni spre el, îl privi drept în ochi, şi-l întrebă în şoaptă: – Nu e aşa că te-au jignit? – Da! răspunse el. Şi mi-e grozav de greu! Era mai bine dacă m-ar fi luat cu ei... Mamei i se păru că în ochii lui Pavel se iviseră lacrimi. Îi înțelese durerea, oftă şi zise, voind să-l liniştească: – Mai aşteaptă! O să te ia şi pe tine!...

– O să mă ia, îi răspunse. După o clipă de tăcere, mama spuse cu tristețe: – Ce aspru eşti, Paşa! Măcar câte odată să mă mai linişteşti şi tu! Da’ de unde!... Eu spun câte o grozăvie, şi tu răspunzi cu altele şi mai mari! Pavel se uită la ea, apoi se apropie şi-i vorbi încet: – Nu mă pricep la altceva! Trebuie să te obişnueşti cu asta, mamă... Ea oftă şi, după ce mai tăcu puțin, vorbi înăbușindu-şi un fior de nelinişte: – Mai ştii? Se zice că îi chinuesc pe oameni, că le sfşâie carnea şi le frâng oasele... Paşa dragă, când mă gândesc la asta, mă apucă groaza!... – Ba le frâng sufletul!... Asta-i şi mai dureros când cu mâinile lor murdare...

11

A doua zi se răspândi vestea că Bukin, Samoilov, Somov şi încă cinci fuseseră arestați. Seara veni Fedia Mazin. Se făcuse percheziție şi la el şi, mulțumit că scăpase numai cu atât, i se părea că e un adevărat erou. – Ți-a fost frică, Fedia? îl întrebă mama. El se făcu palid, fața i se lungi, nările începură să-i tremure. – Mi-era frică să nu dea în mine ofițerul! Era unul cu barbă neagră, gras, cu degete păroase. Avea pe nas nişte ochelari negri, de parcă era orb. A țipat, a bătut din picior. „Am să te las să putrezeşti în închisoare!“ mi-a spus. Pe mine nu m-a bătut nimeni, niciodată, nici mama, nici tata. Am fost singurul lor copil şi părinții mă iubeau. Închise ochii o clipă, strânse buzele, își răvăşi părul cu un gest grăbit, şi zise, uitându-se cu ochii înroşiți la Pavel: – Dacă au să mă bată vreodată, am să mă împlânt în ei ca un cuțit, am să-i sfâșii cu dinții şi pe urmă n-au decât să mă omoare în bătaie! – Eşti subțirel şi tare slăbuț! făcu mama. Cum ai să te bați? – Am să mă bat! răspunse Fedia, încet. După ce plecă, mama îi spuse lui Pavel: – Ăsta o să cadă înaintea celorlalți. Pavel nu răspunse nimic. După câteva minute, uşa bucătăriei se deschise încet şi Rîbin intră în odaie. – Bună ziua! zise zâmbind. Iată-mă! Iar am venit. Ieri m-au adus, astăzi am venit singur! Scutură cu putere mâna lui Pavel, o apucă pe mama de umăr şi o întrebă:

– Îmi dai o ceaşcă de ceai? Pavel cercetă tăcut fața mare, oacheşă, a lui Rîbin, încadrată de o barbă neagră, deasă, şi se uită în ochii lui întunecați. Ceva plin de înțeles scânteia în privirea aceea liniştită. Mama ieşi în bucătărie să pună samovarul. Rîbin se aşeză, își netezi barba, puse coatele pe masă şi îl cuprinse pe Pavel cu privirea. – Va să zică aşa! începu ca şi cum ar fi reluat o convorbire întreruptă. Vreau să-ți vorbesc deschis. Te urmăresc mai de mult. Trăim aproape unul de altul şi suntem vecini. Văd că vine multă lume aici, dar chefuri şi prostii nu face nimeni. Ăsta-i primul lucru care m-a izbit. Dacă oamenii nu fac prostii, atunci sar în ochii celorlalți. Ce înseamnă asta? Ce-i cu ei? Şi eu am stârnit atenția oamenilor fiindcă trăiesc singuratic. Vorbea rar dar uşor, netezindu-şi barba cu palma neagră, şi se uita țintă în ochii lui Pavel. – A început să se vorbească despre tine. Proprietarii mei spun că eşti un eretic, că nu te duci la biserică. Nici eu nu mă duc. Apoi au apărut manifestele. Tu le-ai scris? – Eu, răspunse Pavel. – Ei, chiar tu! spuse mama tulburată, scoțându-şi capul din bucătărie. Doar nu numai tu singur! Pavel zâmbi. Zâmbi şi Rîbin. – Aşa! făcu el. Mama răsuflă adânc, apoi ieşi cam supărată că nu-i luaseră în seamă vorbele. – E bună ideia cu manifestele. Ele stârnesc vâlvă în mijlocul oamenilor. Au fost nouăsprezece? – Da! răspunse Pavel. – Înseamnă că le-am citit pe toate! Bine. Dar e acolo ceva care nu e limpede,

ceva de care nu e nevoie; când omul vorbeşte mult, se întâmplă că-i mai scapă şi cuvinte fără rost... Rîbin zâmbi, arătându-şi dinții albi şi sănătoşi. – Pe urmă, percheziția! Asta m-a hotărât mai mult ca orice să viu. Şi tu, şi hoholul, şi Nikolai, toți v-ați dat de gol... Negăsind cuvântul potrivit, tăcu, privi pe geam şi începu să bată cu degetele-n masă. – V-ați dat pe față hotărârea. Ca şi cum ați fi spus: „Înălțimea Ta să-şi facă treaba ei, iar noi o să ne-o facem pe-a noastră“. Hoholul e şi el un băiat bun. Uneori, la fabrică, îl ascult vorbind şi mă gândesc: pe ăsta nu-l culci la pământ, numai moartea îl poate birui. E un om zdravăn. Mă crezi, Pavele? – Te cred! zise Pavel, şi făcu un gest cu capul. – Uite, am patruzeci de ani, sunt de două ori mai în vârstă ca tine. Am văzut de douăzeci de ori mai multe lucruri. Am mărşăluit ca soldat trei ani şi ceva, am fost însurat de două ori, femeia dintâi mi-a murit şi pe a doua am lăsat-o. Am fost în Caucaz, îi cunosc pe Duhobori³. Vezi, frate dragă, aceia n-or să înfrunte viața... nu! Mama asculta atentă cuvintele pline de vlagă şi se bucura că un om în vârstă venise la Pavel şi că vorbea cu el, ca şi cum s-ar fi spovedit. I se părea însă că Pavel se poartă prea puțin prietenos cu musafirul şi, pentru a îndulci lucrurile, îl întrebă pe Rîbin: – Poate ai vrea să mănânci ceva, Mihail Ivanovici? – Mulțumesc, maică! Am mâncat. Adică, Pavele, tu crezi că viața nu merge cum ar trebui? Pavel se ridică şi începu să se plimbe prin odaie cu mâinile la spate. – Ba, își urmează cursul ei firesc! vorbi el. Uite, te-a adus aici, la mine, ca să-ți deschizi inima. Pe noi, ăştia care muncim fără răgaz, viața ne uneşte încetul cu încetul. O să vină timpul când o să ne unească pe toți. Ne pare grea şi nedreaptă, dar ne deschide ochii asupra rostului ei amar şi tot ea îi arată omului cum trebuie

să-i grăbească mersul. – Adevărat! îl întrerupse Rîbin. Omul trebuie înnoit. Dacă se umple de râie, du-l la baie, spală-l bine, îmbracă-l cu haine curate, şi se face bine! Aşa e? Dar cum să-l cureți pe dinăuntru? Asta-i întrebarea! Pavel începu să vorbească apăsat, înfierbântat, despre fabrică, despre autorități, despre felul în care muncitorii din celelalte țări își apără drepturile. Rîbin lovea din când în când cu degetul în masă, parcă punea câte un punct. Spunea câteodată: – Aşa e! Apoi, râzând, îl întrerupse: – Hei, eşti încă tânăr! Nu prea cunoşti oamenii! Pavel se opri în fața lui şi-i spuse răspicat: – Să nu vorbim de tinerețe şi de bătrânețe. Să vedem mai întâi care dintre idei e cea mai bună. – După tine, s-ar spune că şi Dumnezeu e o minciună! Aşa e! Şi eu cred că religia noastră este falsă. Aici se amestecă şi mama. Când Pavel vorbea despre Dumnezeu şi despre tot ce i se părea în legătură cu credința ei, despre tot ce era scump şi sfânt pentru ea, căuta să-i întâlnească ochii; tăcea, vrând parcă să-l roage să nu-i sfârtece inima cu vorbe tăioase şi sfşâietoare, de om necredincios. Dar dincolo de necredința lui, simțea totuşi o credință, şi asta o mai liniştea. „Parcă poți să-i pricepi gândurile?“ își spunea mama. I se păru că nici lui Rîbin, om în toată firea, nu-i plăcuse tot ce spusese Pavel. Dar când Rîbin pusese fățiş întrebarea, ea nu mai putuse răbda, şi spusese scurt şi apăsat: – Când e vorba de Dumnezeu, fiți mai cu băgare de seamă. Voi, faceți cum vreți!... Apoi, după o pauză, urmă cu mai multă putere: Ce sprijin mi-ar mai rămâne în durerea mea, aşa bătrână cum sunt, dacă mi-l luați pe Dumnezeu?

Ochii i se umplură de lacrimi. Spăla vasele şi-i tremurau degetele. – Ne-ai înțeles greşit, măicuță, spuse Pavel liniştit, cu blândețe. – Iartă-ne, mamă! adăugă Rîbin încet şi trist. Zâmbi şi se uită la Pavel. – Am uitat că eşti prea bătrână, ca să te mai schimbăm. – N-am vorbit de acel Dumnezeu bun şi milostiv, în care crezi dumneata, urmă Pavel, ci de Dumnezeul cu care ne sperie popii, cum ne-ar speria cu o bâtă; de acel Dumnezeu, în numele căruia vor să-i facă pe oameni să se supună voinței şi răutății câtorva. – Aşa e! făcu Rîbin, lovind cu degetele în masă. Ni l-au schimbat şi pe Dumnezeu şi îndreaptă împotriva noastră tot ce au la îndemână! Adu-ți aminte, mamă, că Dumnezeu 1-a creat pe om după chipul şi asemănarea lui, adică el este asemenea omului, dacă omul este asemenea lui Dumnezeu. Dar noi nu mai semănăm cu Dumnezeu, ci cu nişte fiare sălbatice. În biserică în loc de Dumnezeu ni se arată o sperietoare! Trebuie primenit, mamă, trebuie curățat! Lau îmbrăcat în minciună şi-n clevetire, l-au schimonosit, ca să ne ucidă sufletele!... Vorbea încet, dar cuvintele lui cădeau pe capul bătrânei ca nişte lovituri grele, asurzitoare. Fața lui încadrată de barba mare, neagră, ca de doliu, o înspăimânta, iar strălucirea întunecată a ochilor săi era de neîndurat; îi trezea în inimă o teamă chinuitoare. – Nu... mai bine plec! spuse clătinând din cap în semn de împotrivire. N-am putere să aud aşa ceva. Şi plecă repede în bucătărie, urmată de cuvintele lui Rîbin: – Uite, Pavele! Cu inima trebuie să începi, nu cu capul. Inima este un loc din făptura omului unde nu poate creşte nimic altceva decât... – Rațiunea, sfârşi Pavel apăsat. Numai rațiunea îl va elibera pe om! – Rațiunea nu-ți dă putere! îi întoarse Rîbin tare, tot atât de apăsat. – Inima dă putere, nu capul... asta e!

Mama se dezbrăcă şi se culcă, fără să-şi spună rugăciunea. Îi era frig şi nu se simțea bine. Rîbin, care-i păruse la început un om atât de deştept şi cu atâta greutate, îi stârnise o duşmănie surdă. – Eretic! Răzvrătit! gândi ascuâtându-i glasul. A venit şi ăsta... numai el mai lipsea! Rîbin vorbea liniştit, cu convingere: – Locul acela sfânt nu trebuie să rămână gol. Locul unde sălăşlueşte Dumnezeu este un loc dureros. Dacă piere din suflet, rămâne o rană, asta e! Trebuie zămislită o credință nouă, Pavele!... Trebuie creat un alt Dumnezeu, un prieten al oamenilor! – Da, aşa a fost Hristos! exclamă Pavel. – Nu, Hristos n-a fost un suflet tare, pentru că spunea: „Ia de la mine paharul acesta“, şi-l recunoştea şi pe Cezar. Dumnezeu nu poate recunoaşte o putere omenească deasupra oamenilor. El e puterea! El nu-şi împarte sufletul: asta-i dumnezeiesc, asta-i omenesc... Îngăduia comerțul, îngăduia căsătoria. A blestemat şi smochinul pe nedrept, parcă ar fi fost vinovat că nu mai făcea fructe! Tot aşa şi cu sufletul: nu din vina lui e sterp de bunătate – ce, mi-am semănat eu singur ură în el? Asta e! În odaie răsunau necontenit cele două glasuri, parcă s-ar fi împletit şi s-ar fi ciocnit mereu, într-un joc tulburător. Pavel umbla înfierbântat, podeaua îi scârțâia sub picioare. În timp ce vorbea, toate celelalte sunete erau acoperite de vocea lui, dar când glasul coborât şi potolit al lui Rîbin începea să se reverse, se auzeau în odaie loviturile pendulei, iar afară, plesniturile promoroacei, care părea că atinge pereții cu nişte ghiare ascuțite. – Am să-ți spun simplu, după mintea mea de fochist: Dumnezeu este ca focul. Trăiește în inimă. S-a spus: Dumnezeu este cuvântul, şi cuvântul este duhul... – Cuget! îndreptă Pavel, apăsat. – Aşa. Adică Dumnezeu e în inimă şi în cuget! Dar nu e-n biserică! Biserica e mormântul lui Dumnezeu... Mama adormi. N-a mai auzit când a plecat Rîbin.

Acesta începu să vină tot mai des. Dacă găsea acolo pe vreunul dintre tovarăşi, se aşeza într-un colț, tăcea şi din când în când aproba: – Ei, da... Aşa-i! Dar într-o zi, cercetându-i pe toți cu privirea lui întunecată, spuse cam mohorât: – Trebuie să vorbim de ceea ce este, iar ceea ce o să fie nu se poate şti. Asta-i! Când va fi liber, poporul va vedea ce e mai bine. I s-au băgat destule în cap cu de-a sila, ajunge! Să se dumirească el singur. Poate va voi să dea totul peste cap: viața, ştiințele; poate va înțelege că totul e îndreptat împotriva lui, cum este de pildă Dumnezeul bisericii. Treceți-i numai toate cărțile prin mână şi va găsi el răspunsul. Asta e! Când Pavel era singur, începeau discuții nesfârşite, dar întotdeauna liniştite. Mama îi asculta tulburată şi îi urmărea, silindu-se să înțeleagă ceea ce vorbeau. Uneori i se părea că atât țăranul acesta cu barbă neagră, cu umerii largi, cât şi fiul ei cel zvelt şi puternic au orbit. Umblau în căutarea unei ieşiri, bâlbâind de colo până colo; cu mâinile lor zdravene dar oarbe se agățau de toate lucrurile, le zgâlțâiau, le mutau din loc şi le scăpau jos, călcându-le apoi în picioare. Se loveau de tot ce era în jurul lor, pipăiau şi dădeau la o parte orice le stătea în cale, fără să-şi piardă nădejdea, nici credința... O învățaseră pe bătrână să asculte cuvinte înspăimântătoare prin simplitatea şi îndrăzneala lor; dar aceste cuvinte nu o mai izbeau cu aceeaşi putere ca la început. Ştia să le înlăture. Şi uneori dincolo de cuvintele care îl negau pe Dumnezeu, simțea în ei o credință puternică. I se ivea atunci pe față un zâmbet blând şi iertător. Şi cu toate că Rîbin nu-i plăcea, nu mai trezea în ea duşmănie. O dată pe săptămână îi ducea hoholului la închisoare cărți şi rufărie. Stătuse întrun rând chiar de vorbă cu el; după ce se întorsese, povesti înduioşată: – E şi acolo la fel ca acasă. Blând cu toată lumea, toți glumesc cu el. O duce greu, dar nu vrea să arate... – Aşa şi trebuie! spuse Rîbin. Pe toți ne acoperă durerea ca un fel de piele, respirăm prin durere şi ne înfăşurăm în durere. Şi n-avem măcar cu ce ne lăuda! Nu toți oamenii sunt orbi; unii închid singuri ochii. Asta e! Şi cine-i prost n-are decât să rabde...

12

Căsuța cenuşie a Vlasovilor trezea tot mai mult interesul întregului cartier. Uneori acest interes ascundea o bănuială prevăzătoare, alteori o duşmănie necugetată; se stârnise însă în oameni şi o curiozitate plină de încredere. Câteodată venea un muncitor care după ce privea cu grijă în toate părțile, îi spunea lui Pavel: – Ascultă, frate, tu care citeşti atâtea cărți, cunoşti de bună seamă şi legile. Ia lămureşte-mă... Şi-i povestea lui Pavel câte-o nedreptate făcută de poliție sau de istrația fabricii. În cazuri mai încâlcite, Pavel dădea omului un bilet către vreun avocat din oraş pe care-l cunoştea, sau dacă putea, îl lămurea el singur. Încetul cu încetul se născuse în oameni respectul pentru tânărul acela serios, care vorbea simplu şi curajos despre orice, care privea şi asculta totul cu o atenție îndărătnică, scormonind în urzeala diferitelor cazuri particulare şi găsind întotdeauna şi pretutindeni firul acela comun şi nesfârşit ce leagă pe oameni între ei cu mii de noduri puternice. Mai ales după întâmplarea cu „copeica pentru mlaştină“, autoritatea lui Pavel crescu în ochii oamenilor. O mlaştină mare năpădită de brădet şi mesteceni, se întindea în jurul fabricii, ca un şanț, plin cu miasme. Vara, pe lângă pâcla aburilor galbeni şi grei, se ridicau dintr-acolo roiuri de țânțari care zburau deasupra cartierului şi împrăştiau frigurile. Mlaştina era proprietatea fabricii. Noul director, voind să tragă foloase, hotăî s-o asaneze şi să scoată turbă. Le spuse muncitorilor că măsura luată va însănătoşi locul şi va îmbunătăți condițiile de viață ale tuturora; luă deci decizia de a reține, pentru secarea bălții, câte o copeică din fiecare rublă pe care o aveau de primit. Muncitorii începură să fiarbă. Îi nemulțumise mai ales faptul că printre cei care plăteau noul impozit nu intrau şi funcționarii fabricii.

La sfârşitul săptămânii, când se afişase anunțul directorului pentru reținerea copeicii, Pavel era bolnav. Cum nu fusese la fabrică, nu ştia nimic. A doua zi, după liturghie, turnătorul Sizov, un bătrân cu chipul blând, şi lăcătuşul Mahotin, un om înalt şi rău la suflet, veniră la Pavel ca să-l înştiințeze de hotărârea directorului. – Ne-am adunat cei mai bătrâni, vorbea aşezat Sizov. Am discutat între noi, şi tovarăşii ne-au trimis să te întrebăm, ca pe un om care ştie multe, dacă există o lege care să-i îngădue directorului să lupte cu copeica noastră împotriva țânțarilor. – Să vezi! spuse Mahotin, şi ochii lui mici fulgerară. Acum patru ani, pungaşii ăştia strângeau bani ca să clădească o baie. S-au adunat trei mii opt sute de ruble. Unde-s banii? Cât despre baie, nici pomeneală! Pavel i-a lămurit că impozitul era ilegal şi că din toată afacerea nu profita, desigur, decât fabrica; iar ei plecară încruntați. După ce îi petrecu, mama spuse cu surâsul pe buze lui Pavel: – Vezi, Paşa, şi bătrânii au început să vină la tine ca să-ți ceară sfaturi. Preocupat, Pavel nu-i răspunse. Se aşeză la masă şi începu să scrie. După câteva minute, îi spuse: – Te rog să te duci în oraş şi să dai biletul ăsta. – E ceva periculos? întrebă ea. – Da. Acolo se tipăreşte o gazetă pentru noi. Afacerea cu copeica trebuie să intre neapărat în numărul de mâine. – Da, da! făcu ea. Îndată... Era prima însărcinare pe care i-o dădea Pavel, şi se bucura că-i spusese deschis despre ce era vorba. – Asta înțeleg şi eu, Paşa! rosti, îmbrăcându-se. E jaf curat! Cum zici că-l cheamă? Egor Ivanovici?

Se-ntoarse acasă seara târziu, foarte obosită, dar împăcată. – Am văzut-o pe Saşenka! îi spuse lui Pavel. Îți trimite salutări. Ce haz are Egor Ivanovici ăsta! Glumeşte mereu. – Mă bucur că ți-a plăcut! răspunse Pavel încet. – Oameni simpli, Paşa! E bine când oamenii sunt simpli! Şi toți te respectă... A doua zi, luni, Pavel nu s-a dus la lucru. Îl durea capul. Dar la amiază, Fedia Mazin veni în goană emoționat şi fericit; abia răsuflând de oboseală, îi spuse: – Toată fabrica e-n picioare. Haide, vino! M-au trimis după tine. Sizov şi Mahotin zic că tu ştii să-i lămureşti mai bine decât ceilalți. Să vezi ce fierbere e acolo! Pavel începu să se îmbrace, fără să scoată un cuvânt. – S-au strâns şi femeile şi țipă! – Vin şi eu! se repezi mama. Ce-i acolo? Vin şi eu. – Vino! zise Pavel. Mergeau pe stradă şi tăceau. Mamei i se tăiase respirația de emoție; simțea că ceva însemnat avea să se întâmple în curând. La poarta fabricii, o mulțime de femei se certau şi strigau; ajunşi în curte, se pomeniră tustrei în mijlocul unei gloate compacte şi negre de muncitori, care se frământau făcând gălăgie. Mama văzu că toate privirile erau îndreptate în aceeaşi direcție, spre peretele atelierului de fierărie, unde, pe un morman de fiare vechi, în fața unui zid de cărămidă roşie, vorbeau şi dădeau din mâini Sizov, Mahotin, Vialov şi încă vreo cinci muncitori mai în vârstă şi cu mai multă autoritate. – Uite-l pe Vlasov! strigă cineva. – Vlasov? Să vină-aici!... – Linişte! se auzea din mai multe părți deodată. Undeva aproape, răsuna glasul potolit al lui Rîbin:

– Nu ne ridicăm pentru o copeică, ci pentru dreptate. Asta e! Dreptatea ni-i scumpă! Şi nu ne pasă atât de copeica noastră, că nu e mai rotundă decât celelalte, dar e mult mai grea: are mai mult sânge de om în ea decât rubla directorului. Asta e! Nu ținem la copeică, dar ținem la sângele nostru şi la dreptate... asta e! Cuvintele lui cădeau greu peste oamenii, care le primeau strigând înfierbântați: – Aşa e, Rîbin! – Aşa e, fochistule! – A venit Vlasov! Glasurile se topiră într-o furtună asurzitoare, acoperind uruitul greoi al maşinilor, suflarea încinsă a aburilor şi fâsâitul curelelor. Din toate părțile veneau în goană oameni care dădeau din mâini şi se întărâtau unul pe altul cu vorbe tari şi usturătoare. Revolta care mocnea în piepturile lor trudite se trezea, izbucnea, străbătea triumfătoare văzduhul cu aripi întunecate şi din ce în ce mai întinse; îi cuprindea cu o putere tot mai mare, îi trăgea, îi izbea pe unii de alții, transformându-se în ură clocotitoare. Deasupra mulțimii plutea un nor de praf şi de funingine; fețele erau scăldate în sudoare, pe obraji li se scurgeau lacrimi negre... Şi în chipurile lor întunecate, doar ochii şi dinții străluceau. Lângă Sizov şi Mahotin se ivi Pavel. Glasul lui răsună: – Tovarăşi! Mama văzu cum fața lui pălise, cum buzele îi tremurau şi, fără să vrea, încercă să înainteze, făcându-şi loc prin mulțime. Unii se răsteau la dânsa: – Un’ te bagi? Alții o împingeau, dar asta n-o oprea în loc. Îi îmbrâncea şi ea pe toți cu coatele, cu umerii, şi înainta mereu, mai aproape de Pavel, mânată de o nestăpânită dorință de a sta alături de el. Scoțând din piept cuvântul în care se obişnuise să toarne un înțeles mare şi adânc, Pavel simți că fiorul bucuriei de luptă îi taie răsuflarea, că-l cuprinde

dorința de a-şi arunca inima în mijlocul acestor oameni, inima lui aprinsă de flacăra ideii de dreptate. – Tovarăşi! repetă sorbindu-şi din acest cuvânt puterea şi avântul. Noi suntem cei care clădim biserici şi uzine, cei care făurim lanțuri şi bani, suntem puterea vie care-i hrăneşte pe toți şi-i distrează din leagăn până la mormânt... – Aşa e! strigă Rîbin. – Întotdeauna şi pretutindeni noi ocupăm cel dintâi loc la muncă şi cel din urmă în viață. Cine are grijă de noi? Cine ne doreşte binele? Cine ne socoate oameni? Nimeni! – Nimeni! răsună o voce, ca un ecou. Şi din ce în ce mai stăpân pe el, Pavel începu să vorbească mai simplu şi mai liniştit. Mulțimea se apropia încet de Pavel, formând un singur trup întunecat, cu mii de capete. Îl privea în față prin sute de ochi atenți şi-i sorbea cuvintele. – Nu vom avea o soartă mai bună până când nu vom înțelege că suntem tovarăşi, o familie de prieteni strâns legați într-o voință puternică: voința de a lupta pentru drepturile noastre. – Vorbeşte despre copeică! strigă cineva nemulțumit, de lângă mama lui Pavel. – Nu-l întrerupe! se auziră două glasuri din locuri diferite. Chipurile negre de funingine se încruntau bănuitoare şi posace, zeci de ochi, îngândurați şi gravi, îl urmăreau pe Pavel. – E socialist, dar nu-i prost! observă cineva. – Ah, cu ce îndrăzneală vorbeşte! spuse un muncitor înalt şi şchiop, înghiontindo în umăr pe mamă. – Tovarăşi, a venit timpul să înțelegem că nimeni nu ne va ajuta, că trebuie să ne ajutăm singuri! Unul pentru toți şi toți pentru unul, asta trebuie să ne fie legea dacă vrem să biruim duşmanul. – Vorbeşte bine, băieți! strigă Mahotin. Şi făcând un gest larg, ridică pumnul în

aer. – Trebuie să-l chemăm pe director! urmă Pavel. Deodată, totul se învolbură ca într-o furtună. Mulțimea se ridică într-un singur val, zeci de glasuri strigară: – Să vină directorul! – Să trimitem delegați, să-l aducă! Mama își făcu loc şi mai aproape. Își privea de jos fiul, şi se simțea mândră: Pavel stătea în mijlocul muncitorilor bătrâni şi respectați care îl ascultau şi îl aprobau. Îi părea bine că vorbea fără să se înfurie sau să înjure pe ceilalți. Strigăte, înjurături, ocări, cădeau cum cade grindina pe un acoperiş de tablă. Pavel privea mulțimea de sus, căutând parcă ceva în mijlocul ei, cu ochii larg deschişi. – Delegați! – Sizov! – Vlasov! – Rîbin! Ăsta are colți grozavi! Deodată, în mulțime se auziră câteva voci: – Uite-l că vine singur!... – Directorul!... Mulțimea se dădu la o parte, făcând drum unui om înalt, cu fața lungă şi cu o bărbiță ascuțită. – Dați-mi voie! spunea, şi-i dădea pe muncitori în lături din drum, cu gesturi grăbite, dar fără să atingă pe nimeni. Le cerceta, în trecere, fețele cu ochii pe jumătate închişi, cu privirea sa de stăpân încercat în a conduce oamenii. Unii își scoteau şepcile, îl salutau. El mergea fără să răspundă nimănui şi semăna tăcere şi stinghereală împrejur. Îndărătul zâmbetelor sfioase şi al exclamațiilor

domolite, se simțeau regrete de copii, gata să recunoască o poznă pe care au făcut-o. Trecu pe lângă mamă, îi aruncă o privire severă şi se opri lângă grămada de fier. Cineva îi întinse o mână pe care o refuză, apoi uşor şi sprinten, urcă sus, se opri înaintea lui Pavel şi a lui Sizov şi întrebă: – Ce-i adunătura asta? De ce-ați părăsit lucrul? Câteva clipe fu linişte. Capetele oamenilor se legănau ca nişte spice. Sizov își vântură şapca în aer, dădu din umeri şi coborî capul. – Răspundeți! strigă directorul. Pavel se apropie de el şi vorbi cu glas tare, arătând spre Sizov şi Rîbin: – Noi trei am fost însărcinați de tovarăşii noştri să vă cerem să anulați dispoziția pe care ați dat-o cu privire la reținerea copeicii... – De ce? întrebă directorul, fără să se uite la Pavel. – Socotim că impozitul acesta este nedrept! răspunse Pavel cu glas răsunător. – Vasăzică voi nu vedeți în intenția mea de a seca mlaştina decât dorința de a-i exploata pe muncitori, nu şi dorința de a le îmbunătăți viața? Da? – Da! răspunse Pavel. – Şi dumneata la fel? întrebă directorul pe Rîbin. – Toți la fel! răspunse Rîbin. – Dar dumneata, stimabile? se adresă directorul lui Sizov. – Da, şi eu am să vă rog să ne lăsați copeica! Şi, plecându-şi din nou capul, Sizov zâmbi vinovat. Directorul își plimbă încet privirea deasupra mulțimii şi dădu din umeri. Apoi, îl privi cercetător pe Pavel şi-i spuse: – Pari a fi un om destul de inteligent. Nici dumneata nu înțelegi utilitatea acestei măsuri?

Pavel răspunse răspicat: – Dacă fabrica va seca balta pe socoteala ei, toată lumea o va înțelege. – Fabrica nu face filantropie, spuse directorul cu răceală. Ordon ca toată lumea să reia imediat lucrul! Şi începu să coboare, păşind cu băgare de seamă pe grămada de fier, fără să se uite la nimeni. Din mulțime se ridică un vuiet de nemulțumire. – Ce este? întrebă directorul, oprindu-se. Toți tăcură, numai de undeva, de departe, se auzi o voce singuratică: – Munceşte singur!... – Dacă nu reluați lucrul în cincisprezece minute, voi da ordin să fiți toți amendați! rosti directorul răspicat, cu aceeaşi răceală. Trecu din nou prin mulțime. Dar în urma lui se ridica acum un murmur înăbușit şi, cu cât se îndepărta, strigătele se întețeau: – Poftim de vorbeşte cu el! – Vai de drepturile noastre! Ce soartă!... Mulți se adresau lui Pavel: – Hei, avocatule, ce facem acum? – De vorbit, ai vorbit tu, dar el, cum s-a arătat a şi şters tot! – Hei, Vlasov, ce-i de făcut? Când strigătele se făcură mai stăruitoare, Pavel vorbi: – Eu propun, tovarăşi, să nu reluăm lucrul până nu va renunța la această copeică... Şi cuvinte încidate începură să se încrucişeze:

– Ți-ai găsit proşti! – Grevă? – Pentru o copeică? – Da, grevă! – O să ne dea afară pe toți... – Şi cine-o să mai lucreze? – Las’ că se găsesc destui! – Cine? Iudele?

13

Pavel coborî de pe grămada de fierărie şi se opri lângă maică-sa. În jurul lui, toți discutau tulburați, strigau ieşiți din fire. – Cu ei nu faci grevă! spuse Rîbin, apropiindu-se de Pavel. Ar vrea, dar le e teamă. De partea ta o să ai vreo trei sute, nu mai mult. Cu o singură furcă nu se poate ridica o grămadă aşa mare de gunoi!... Pavel tăcea. Înaintea lui mulțimea cu chipul ei uriaş şi cătrănit se tot frământa privindu-l în ochi, parcă s-ar fi aşteptat la ceva. Simțea inima bătându-i zbuciumată. I se părea că vorbele lui se irosiseră, nelăsând nici o urmă în oameni, asemenea unor picături rare de ploaie căzute pe un pământ secat de o arşiță îndelungată. Plecă acasă obosit şi trist. În urma lui mergeau mama şi Sizov, şi alături de el, Rîbin, care îi bolborosea la ureche: – Tu vorbeşti bine, dar nu te adresezi inimii! Trebuie să arunci scânteia în fundul inimii! Nu-i cşâtigi pe oameni cu judecata rece; gheata asta nu-i pe piciorul lor: e prea subțire şi prea strâmtă! Iar Sizov îi spunea mamei: – Nilovna, e timpul ca noi, bătrânii, să ne pregătim de ducă! Acum se ridică altă lume. Cum am trăit noi? Ne-am târât în genunchi, ne-am tot ploconit până la pământ. Acum oamenii, fie că s-au mai deşteptat, fie că se înşală mai dihai ca noi, în tot cazul nu ne mai seamănă. Tineretul vorbeşte cu directorul ca de la egal la egal... Da-a! La revedere, Pavel Mihailovici. Te pricepi să-i aperi pe oameni, n-am ce zice! Să dea Dumnezeu să găseşti calea cea bună... Să-ți ajute Dumnezeu! Şi plecă.

– Dar muriți odată! mormăi Rîbin. De pe acum nu mai sunteți oameni; sunteți numai buni de astupat găurile, cum e chitul. Ai văzut, Pavele, cine striga mai tare să te trimită în delegație? Ăi care spun că eşti un socialist, un răzvrătit. Asta e! Credeau că o să fii dat afară, şi au să scape de tine. – Au dreptate în felul lor, zise Pavel. – Şi lupii au dreptate când sfâșie pe câte unul din ai lor... Rîbin era posomorât. Glasul îi tremura ca niciodată. – Oamenii nu se încred numai în cuvinte; trebuie să suferi. Cuvântul se cere muiat în sânge... Pavel umblă toată ziua nemulțumit. Se simțea obosit şi cuprins de o linişte ciudată, ochii îi ardeau, parcă ar fi căutat ceva. Văzându-l în starea aceea, mama îl întrebă, sfioasă: – Ce-i cu tine, Paşa? – Mă doare capul, răspunse îngândurat. – Ce-ar fi să te culci, iar eu să mă duc după doctor? Pavel o privi şi spuse grăbit: – Nu, nu-i nevoie! Apoi începu să vorbească încet: – Sunt tânăr, n-am destulă tărie, asta-i! Nu m-au crezut, nu m-au urmat pe calea adevărului... Înseamnă că n-am ştiut cum să le vorbesc, ca să-i conving... Şi acum parcă mă roade ceva... îmi face rău... Privindu-i chipul posomorât, şi voind să-l mângâie, mama îl sfătui încetişor: – Ai răbdare! Dacă n-au înțeles astăzi, vor înțelege mâine... – Trebuie să-nțeleagă! izbucni el. – Uite, până şi eu am înțeles adevărul de care ai vorbit. Pavel se apropie de ea. – Mamă, tu eşti un om bun...

Apoi își întoarse fața. Tresărind, ca arsă de cuvintele pe care i le spusese atât de încet, mama își duse mâna la inimă şi se depărta ducând mângâierea lui ca pe un lucru de mare preț. Noaptea, pe când ea dormea iar el citea o carte culcat în pat, veniră jandarmii. Furioşi, începură să scotocească pretutindeni, în curte, în podul casei. Ofițerul cu fața gălbejită se purtă la fel ca întâia oară: batjocoritor şi sarcastic; încântat de glumele lui, căuta mereu să le însângereze inimile. Mama stătea tăcută într-un colț, fără să-şi ia ochii de la Pavel. Îl urmărea cum își dădea silința să-şi ascundă tulburarea. Când ofițerul se pornea pe râs, degetele băiatului se frământau ciudat; îl simțea cât de greu se stăpâneşte ca să nu răspundă şi să îndure glumele jandarmului. Ea nu mai era atât de speriată cum fusese la întâia percheziție, dar simțea clocotindu-i în piept din ce în ce mai multă ură pentru musafirii de noapte, cu haine cenuşii şi cu pinteni. Şi ura aceea nestăvilită îi înăbușea spaima. Pavel izbuti să-i şoptească: – O să mă ridice... Ea coborî capul şi răspunse încet: – Înțeleg... Înțelegea că va fi dus la închisoare, pentru că vorbise în ziua aceea muncitorilor. Dar toți încuviințaseră ceea ce spusese el, şi era drept ca toți să-i ia apărarea, aşa că n-avea să rămână multă vreme acolo. Îi venea să-l îmbrățişeze, să plângă, dar la un pas de ei ofițerul o privea printre gene. Mustața i se zbârlise, buzele îi tremurau. Mamei i se păru că aşteaptă s-o vadă plângând, văicărindu-se şi rugându-se de el. Își adună puterile şi, silindu-se să vorbească foarte puțin, strânse mâna lui Pavel spunându-i încet, cu respirația tăiată: – La revedere, Paşa. Ai luat tot ce trebuie? – Tot. Nu fi mâhnită... – Dumnezeu cu tine!... Când se văzu singură, mama se prăbuşi pe laviță, închise ochii şi plânse încet. Rezemată de perete, la fel cum făcea uneori răposatul, strivită de griji şi

simțindu-şi amarnic nevolnicia, plânse îndelung şi înăbușit, topindu-şi în lacrimi durerea inimii rănite. Îi stăruia înaintea ochilor ca o pată nemişcată chipul acela galben cu mustața rară, şi privirea cu care o pândea mulțumit, printre gene. Şi ghemul negru de ură, de înverşunare crâncenă i se răsuci în piept împotriva celor care răpeau un fiu de lângă mama lui, numai pentru că pornise în căutarea adevărului. Era frig. Picături de ploaie băteau în geam. Nişte arătări întunecate, cu chipuri oarbe, roşii şi mari, cu brațe lungi, bâlbâiau parcă prin beznă în jurul casei, pândind. Slab de tot se auzea şi un zornăit de pinteni. „De m-ar lua şi pe mine!“ gândea. Sirena şuieră chemându-i pe muncitori la lucru. În ziua aceea şuieratul îi era mai slab şi mai nesigur, ca venind de undeva, din adânc. Rîbin deschise uşa şi intră. Se opri în fața ei şi, scuturându-şi cu palma picăturile de ploaie din barbă, o întrebă: – L-au ridicat? – L-au ridicat, blestemații! îi răspunse oftând. – Vasăzică s-a făcut, spuse Rîbin şi zâmbi. Au cercetat şi la mine, au scotocit, da-a! M-au înjurat, dar nu mi-au făcut nimic! Şi zi... l-au luat pe Pavel! Directorul a făcut un semn cu ochiul, jandarmul i-a răspuns din cap, şi omul a fost ridicat! Se înțeleg de minune. Unii mulg norodul, iar ceilalți îl țin de coarne... – Se cade să-l apărați pe Pavel! vorbi ea, ridicându-se. El a sărit în sprijinul tuturor. – Cine să-l apere? o întrebă Rîbin. – Voi toți! – Ți-ai găsit! La asta nici să te gândeşti! Plecă mişcându-se greoi şi zâmbind. Sporise durerea mamei cu vorbele lui aspre şi descurajatoare.

– Dacă îl bat?... Dacă îl chinuesc?... Își închipui trupul fiului ei, plin de vânătăi, stâlcit, însângerat şi inima îi îngheță de groază. Nu mai putea răsufla, o dureau ochii. Nu făcu focul, nu găti mâncare şi nici nu bău ceai. Seara, târziu, mancă doar o bucată de pâine. Şi când se culcă i se păru că niciodată viața nu-i fusese atât de singuratică şi pustie. În ultimii ani se obişnuise să trăiască aşteptând mereu ceva însemnat, aducător de fericire. În jurul ei forfoteau atțâia tineri, cutezători şi zgomotoşi, iar în fruntea lor era mereu fața aprigă a fiului ei, cel care crease acea viață plină de temeri dar atât de frumoasă. Şi iată că el nu mai era şi... nu mai era nimic.

14

Ziua trecu încet, urmată de o noapte fără somn; a doua zi, mamei i se păru că timpul se scurge şi mai încet. Aştepta mereu pe cineva, dar nu se arăta nimeni. Se însera, apoi se înnopta din nou. O ploaie rece începu să geamă şi să râpăie pe ziduri, burlanul vuia, podelele trosneau. Ploaia picura din streaşină; sunetul ei melancolic se îmbina straniu cu bătăile pendulei din perete. Casa părea că se clatină; împrejurul ei totul era zadarnic, amorțit în tristețe... Cineva bătu încet în geam: o dată, de două ori... Se obişnuise cu aceste bătăi; nu se mai speria. Dar de data asta tresări, parcă ar fi simțit o înțepătură binefăcătoare în inimă. O nădejde nedesluşită o ridică numaidecât în picioare. Își aruncă şalul pe umeri şi deschise uşa. Samoilov intră, urmat de un om cu fața ascunsă în gulerul ridicat al paltonului; căciula îi era îndesată pe sprâncene. – Te-am trezit? întrebă Samoilov fără să-i spună bună seara; părea neobişnuit de preocupat şi posomorât. – Nu dormeam! răspunse ea, şi rămase tăcută, cu privirea pironită în ochii lor. Însoțitorul lui Samoilov oftă adânc, răguşit, își scoase căciula, îi întinse palma lată, cu degete scurte, şi-i spuse prietenos, ca o cunoştință veche: – Bună seara, măicuță! Nu mă cunoşti? – Dumneata eşti? se bucură Vlasova. Egor Ivanovici? – Eu sunt! răspunse el, înclinându-şi capul cu plete lungi ca de dascăl. Un zâmbet bun îi lumina chipul rotund. Se uită la mama cu ochii lui mici, cenuşii, senini şi blajini. Semăna cu un samovar; mic de statură, rotofei, cu brațele scurte, cu gâtul gros; fața îi strălucea; respira cu greutate, parcă-i hârâia şi-i clocotea ceva în piept...

– Poftiți în odaie. Mă îmbrac îndată! adăugă mama. – Avem ceva de lucru cu dumneata! spuse preocupat Samoilov, privind-o pe sub sprâncene. Egor Ivanovici trecu în odaie şi îi vorbi de acolo: – Măicuță dragă, Nikolai Ivanovici, pe care-l cunoşti, a ieşit din închisoare azi dimineață... – A fost închis? întrebă mama. – Două luni şi unsprezece zile. L-a văzut şi pe hohol, care-ți trimite salutări, şi pe Pavel care îți urează numai bine şi te roagă să fii liniştită. Ne-a mai rugat să-ți spunem că în drumul ales de el, închisoarea este totdeauna un loc de odihnă; aşa au hotărât prea grijuliile noastre autorități. Şi acum să venim la ale noastre! Ştii câtă lume a fost arestată ieri, aici? – Nu! Au mai fost şi alții, afară de Paşa? întrebă mama. – El este al patruzeci şi nouălea! o întrerupse Egor Ivanovici liniştit. Şi trebuie să ne aşteptăm ca stăpânirea să mai ridice încă vreo zece. Şi pe domnul acesta, de asemenea. – Da, şi pe mine! spuse Samoilov încruntat. Vlasova simți că începe să respire mai uşor.... „Nu e singur acolo!“ îi trecu prin minte. După ce se îmbrăcă, intră în odaie zâmbind voioasă musafirilor. – Pesemne că n-o să-i țină mult, dacă au luat atâția... – Adevărat, zise Egor Ivanovici. Şi dacă vom izbuti să le stricăm socotelile, am putea să-i prostim de-a binelea. Uite despre ce e vorba: dacă încetăm să mai introducem broşurile noastre în fabrică, jandarmii se vor agăța de această tristă împrejurare şi o vor îndrepta împotriva lui Pavel şi a tovarăşilor care au fost închişi odată cu el... – Cum asta? întrebă mama înspăimântată. – Foarte simplu, spuse blând Egor Ivanovici. Uneori şi jandarmii judecă bine. Ia

gândeşte-te: a fost Pavel, au fost şi broşuri şi manifeste. Nu e Pavel, nu-s nici broşuri, nici manifeste. Vasăzică, el le răspândea. Aşa e? Ei, şi au să-i ia la scărmănat pe toți, că jandarmilor le place să ronțăe omul până nu rămâne mai nimic din el!... – Înțeleg, înțeleg! spuse mama îngrijorată. Ah, Doamne! Ce-i de făcut? Glasul lui Samoilov se auzi din bucătărie: – Lua-i-ar dracu’! I-au înhățat aproape pe toți. Trebuie să mergem înainte cu activitatea noastră, ca şi până acum, şi asta nu numai pentru activitatea în sine, dar ca să-i salvăm pe tovarăşi. – Dar cine s-o facă? adăugă Egor zâmbind. Avem material, calitatea întâia! L-am pregătit chiar eu!... Nu ştiu însă cum să-l introducem în fabrică. – Au început să-i percheziționeze pe toți la poartă! zise Samoilov. Mama simțea că ei aşteaptă, că vor ceva de la ea, de aceea întrebă repede: – Şi atunci cum? Ce-i de făcut? Samoilov se opri în prag şi spuse: – Pelagheia Nilovna, o cunoşti pe precupeața Korsunova? – Da. Pentru ce? – Iscodeşte-o şi vezi, n-ar vrea să le introducă dânsa? Mama dădu din mâini în semn de împotrivire. – Nu, nu! E o femeie care vorbeşte vrute şi nevrute. Şi dacă au să afle că prin mine... din casa asta... nu, nu! Şi deodată, luminată ca de un gând neaşteptat, spuse: – Dați-mi-le mie... mie să mi le dați! Lăsați că ştiu eu cum fac... găsesc eu ceva! Am s-o rog pe Maria să mă ia de ajutor, căci trebuie să muncesc dacă vreau să mănânc! Voi duce şi eu mâncare muncitorilor, la fabrică! Lăsați pe mine! Cu mâinile strânse la piept, îi încredința că totul va fi bine făcut, că nu va fi descoperită, şi la sfârşit încheie triumfător:

– Au să vadă ei că deşi Pavel nu e liber, mâinile lui se întind până aici, chiar din închisoare. Au să vadă ei! Toți trei se înviorară. Frecându-şi apăsat palmele, Egor zâmbea şi spunea: – Minunat, măicuță! De-ai şti cât e de minunat! E fermecător. – Dacă izbuteşti, am să mă simt în închisoare ca într-un fotoliu! adăugă Samoilov, cu acelaşi gest şi râzând. – Eşti o comoară, măicuță! strigă Egor, răguşit. Mama zâmbi. Pentru ea era limpede: dacă manifestele vor apărea din nou în fabrică, autoritățile vor trebui să înțeleagă că nu Pavel era cel care le răspândea. Se simțea în stare să îndeplinească misiunea şi se cutremura toată de bucurie. – Când ai să te duci să-l vezi pe Pavel, vorbi Egor, să-i spui că are o mamă bună... – Am să-l văd eu curând! făgădui Samoilov râzând. – Să-i spui că voi face tot ce trebuie. Să fie sigur! – Şi dacă nu l-or închide? întrebă Egor, arătând spre Samoilov. – Ei, atunci... n-ai ce să-i faci! Izbucniră amândoi în hohote de râs. Când mama își dădu seama de greşeala ei, râse şi ea stingherit şi nenatural. – Când eşti şi tu îndurerat, nu mai vezi bine durerile altora! zise, plecându-şi ochii. – Aşa-i şi firesc să fie! încuviință Egor. Cât despre Pavel, nu mai tânji după el. Fii fără grijă; când o ieşi din închisoare, o să arate mai bine ca înainte. Acolo te odihneşti şi poți să înveți carte. Când sunt liberi, ai noştri n-au timp de aşa ceva. Am stat de trei ori la închisoare, nu pot să spun că mi-a plăcut, dar am tras folos şi cu mintea, şi cu inima. – Sufli greu, zise ea, privindu-l cu duioşie.

– Are şi asta un tâlc, răspunse el ridicând degetul. Aşadar măicuță, ne-am înțeles! Mâine o să-ți aducem materialul şi roata care alungă întunericul de veacuri se va pune din nou pe lucru. Trăiască cuvântul liber! Trăiască inima de mamă! Dar, deocamdată, la revedere! – La revedere! spuse Samoilov, şi-i strânse mâna cu putere. Mamei mele nu i-aş putea spune nici un cuvânt din toate astea; cu dumneata e altceva! – Până la urmă toată lumea o să înțeleagă! spuse ea, ca să-i fie pe plac. După plecarea lor, mama închise uşa, îngenunchie în mijlocul odăii, şi începu să se roage, în timp ce ploaia răpăia afară. Se ruga fără cuvinte, cu un singur şi mare gând pentru toți oamenii aceia pe care Pavel îi adusese în viața ei. Îi vedea trecând între ea şi icoane, atât de simpli, atât de grozav de aproape unii de alții şi totuşi atât de singuri. A doua zi dimineață se duse la Maria Korsunova. Precupeața, flecară şi soioasă ca totdeauna, o întâmpină plină de bunăvoință. – Tânjeşti? o întrebă ea, bătând-o pe umeri cu palma unsuroasă. Nu-i nimic! Lau luat, l-au dus... Ei, şi? Nu-i nici o nenorocire. Înainte băgau oamenii în închisoare pentru că furau, acum au început să-i închidă pentru că spun adevărul. Poate că Pavel a vorbit ce nu trebuia, dar s-a ridicat pentru toți. Toată lumea a înțeles asta, să n-ai nici o grijă! N-o spun toți, dar toți ştiu care-i bun între ei! Voiam să vin la tine, dar n-am avut vreme. Gătesc, târguesc, şi tot săracă o să mor. Mă toacă blestemații de ibovnici! Rod tot, cum rod gândacii bucățile de pâine. Abia strângi zece ruble, şi hop că ți le suflă câte un păcătos! Rău e să fii femeie! Urâtă soartă mai are! Să trăieşti singură e greu; dar în doi, ce pacoste! – Am venit să te rog să mă iei ca ajutoare, spuse Vlasova, curmându-i trăncăneala. – Cum asta? întrebă Maria, şi ascultând-o până la capăt, dădu din cap, învoinduse. Din toată inima! Îți aduci aminte cum mă ascundeai câteodată de bărbatul meu? Acum o să te ascund şi eu de năpastă... Toți sunt datori să te ajute. Fiu-tău suferă pentru un lucru care-i priveşte pe toți. E băiat bun, toată lumea spune la fel şi toți îl căinează. Să ştii de la mine că n-o să le tihnească şefilor cu atâtea arestări. Nu vezi ce se petrece la fabrică? Câte se mai spun, draga mea! Şefii cred că dacă au înhățat pe unul l-au şi culcat la pământ. Dar se mai întâmplă că,

loveşti zece şi se înfurie câteva sute! Convorbirea avu drept urmare că, a doua zi la amiază, Vlasova era la fabrică cu cele două oale de mâncare ale Mariei, iar negustoreasa se dusese cu altă marfă la piață.

15

Muncitorii o băgară îndată de seamă pe noua vânzătoare. Unii se apropiau de ea, vorbindu-i prietenos: – Te-ai apucat de lucru, Nilovna? Şi o linişteau, spunându-i că Pavel va fi eliberat curând; alții îi răscoleau inima cu vorbe de mângâiere, iar alții, mai porniți, îi înjurau pe directori şi pe jandarmi, şi aceasta găsea ecou în inima mamei. Erau şi unii care o priveau cu o bucurie răutăcioasă. Pontatorul Isai Gorbov îi spuse printre dinți: – Dacă-aş fi guvernator, l-aş spânzura pe Pavel al tău! Să se învețe minte să mai abată oamenii de la rosturile lor! Amenințarea aceasta grozavă o îngheță de moarte. Nu-i răspunse nimic, privi numai chipul lui mic, plin de pistrui, oftă şi lăsă ochii în pământ. La fabrică era mare fierbere. Muncitorii se adunau în grupuri, şuşoteau aprins între ei, maiştrii îngrijorați se vârau peste tot, uneori se auzeau înjurături sau râsete nervoase. Samoilov trecu pe lângă ea, dus de doi polițişti. Mergea ținând o mână în buzunar, iar cu cealaltă își mângâia părul roşcat. Un grup de vreo sută de muncitori se țineau după ei, aruncând câte o glumă sau o înjurătură la adresa polițiştilor... – Te duci la plimbare, Grişa! strigă cineva. – Şi cu ce cinste! adăugă altul. Umblăm cu escortă... Şi trase o înjurătură zdravănă. – Se vede că nu mai e nici un chilipir să prinzi hoți! vorbi întărâtat un lucrător

înalt şi strâmb. Au început să înhațe oamenii cinstiți... – Cel puțin dacă i-ar duce noaptea! adăugă altcineva din mulțime. Dar nu le e ruşine ticăloşilor, ziua-n amiaza mare! Polițiştii păşeau grăbiți, încruntați, parcă n-ar fi văzut nimic şi n-ar fi auzit cuvintele aruncate în urma lor. Trei lucrători care duceau un drug mare de fier le tăiară drumul şi îndreptând drugul spre ei, strigară: – Păzea, hingherilor! Samoilov, trecând pe lângă Vlasova, îi făcu surâzând, un semn cu capul: – M-au înhățat! Fără să scoată o vorbă, ea se înclină în fața lui; aceşti tineri cinstiți şi luminați, care se duceau la închisoare cu zâmbetul pe buze, o mişcau adânc. Începuse să simtă o dragoste de mamă, duioasă şi grijulie, pentru toată lumea aceasta. După ce plecă de la fabrică, își petrecu ziua la Maria, ajutând-o la lucru şi ascultându-i flecăreala. Şi tocmai seara târziu se întoarse acasă, unde găsi pustiu, rece şi urât. Rătăcea dintr-un colț într-altul, nu-şi găsea locul şi nu ştia ce să facă. Apoi o neliniştea faptul că se întunecase de tot şi Egor Ivanovici nu adusese încă materialul făgăduit. Afară cădeau fulgi mari şi cenuşii de zăpadă, fulgi de toamnă târzie. Se lipeau de geamuri, alunecau încet şi se topeau lăsând urme umede. Ea se gândea la Pavel... Cineva bătu încetişor în uşă. Mama se duse repede, trase zăvorul: era Saşenka. N-o mai văzuse de mult, şi primul lucru care îi sări în ochi fu pântecul fetii peste măsură de mare. – Bună seara! rosti, bucuroasă că a venit un om şi nu va mai fi singură o parte din noapte. Nu te-am văzut de mult. Ai fost plecată? – Nu, am stat în închisoare, răspunse fata zâmbind. Am stat împreună cu Nikolai Ivanovici. Îți mai aduci aminte de el? – Cum să nu! o încredința mama. Egor Ivanovici mi-a spus aseară că i se dăduse drumul, dar de dumneata nu ştiam nimic... Nu mi-a spus nimeni că ai fost

închisă... – La ce ar fi folosit?... Trebuie să mă schimb, înainte de a veni Egor Ivanovici, spuse fata, rotind ochii împrejur. – Eşti udă leoarcă!... – Am adus manifeste şi broşuri... – Adă-le încoa’, adă-le! se repezi mama. Fata își desfăcu paltonul, se scutură şi pachete întregi de hârtii căzură foşnind, ca frunzele de pe ramuri. Mama le adună râzând şi zise: – Mă întrebam de ce eşti atât de grasă. Credeam că te-oi fi măritat şi aştepți un copil. Vai de mine, câte ai adus! Şi oi fi venit şi pe jos? – Da, răspunse Saşenka. Acum fata era din nou zveltă şi subțire ca înainte. Mama băgă de seamă că avea obrajii supți, ochii măriți şi umbriți de cearcăne mari, vinete. – Abia te-au eliberat şi în loc să te odihneşti, dumneata... începu mama, oftând şi dând din cap. – N-am încotro! răspunse fata scuturată de un fior. – Spune-mi, cum a fost cu Pavel Mihailovici... N-are nimic? Nu şi-a pierdut curajul? Vorbise fără să se uite la mamă şi plecându-şi fruntea, își potrivea părul cu degete nesigure. – Da’ de unde! răspunse mama. Se ține bine! – Nu-i aşa că Pavel e sănătos? urmă fata încet. – N-a fost bolnav niciodată! spuse mama. Dar cum mai tremuri! Stai, am să-ți fac un ceai şi am să ți-l dau cu dulceață de zmeură. – Mi-ar prinde tare bine, dar nu te mai obosi... e târziu, lasă că mi-l fac singură...

– În halul de oboseală în care eşti? zise mama cu mustrare în glas, şi se duse să vadă de samovar. Saşa veni şi ea în bucătărie, se aşeză pe bancă şi, împreunându-şi mâinile după ceafă, începu să vorbească: – Orice s-ar spune, închisoarea stoarce omul! Blestemată trândăveală! Nimic mai greu de îndurat! Să ştii că ai atâtea de făcut şi să te zbați ca o sălbăticiune în cuşcă!... – Cine o să vă răsplătească pentru toate astea? întrebă mama. Şi oftând, își răspunse singură: Nimeni, numai Dumnezeu! Nici dumneata nu crezi în Dumnezeu? – Nu! făcu scurt fata, dând din cap. – Taci, că nu te cred! tăie mama, aprinzându-se dintr-odată. Apoi, ştergându-şi pe şorț mâinile murdare de cărbuni, urmă adânc convinsă: – Se vede că nu-ți dai seama de credința ta! Cum ai putea să trăeşti o viață ca asta, fără să crezi în Dumnezeu? În tindă cineva tropăi; se auzi şi un gâfâit. Mama tresări, fata se ridică iute şi-i şopti: – Nu deschide! Dacă sunt jandarmii, să spui că nu mă cunoşti, că am greşit casa şi am intrat aici din întâmplare; am leşinat, m-ai dezbrăcat şi ai găsit la mine cărțile astea; ai înțeles? – De ce, draga mea? întrebă mama cu glas înduioşat. – Stai nițel! spuse Saşenka, ciulind urechea. Mi se pare că-i Egor... Într-adevăr el era, ud până la piele şi gâfâind de oboseală. – Ah! Samovarul? Asta e tot ce poate fi mai bun în viață, măicuțo! Ai şi sosit, Saşenka? Își scoase încet paltonul greu şi rosti mai departe, pe nerăsuflate, umplând bucătăria cu glasul lui răguşit: – Iată, măicuță, ai în fața dumitale o fată foarte puțin simpatică autorităților.

Fiindcă a jignit-o un gardian de la închisoare, i-a declarat că va face greva foamei până când va veni să-i ceară iertare. N-a mâncat opt zile şi din pricina asta era cât p-aci s-o scoată cu picioarele înainte. Aşa e că nu-i rău? Ia te uită la pântecul meu! Şi ținându-şi cu mâinile lui scurte pântecul care-i atârna caraghios, Egor trecu în odaia cealaltă şi închise uşa, dar şi acolo vorbea într-una. – Adevărat că n-ai mâncat opt zile? întrebă mama mirată. – Trebuia să-mi ceară iertare, răspunse fata, strângând înfrigurată din umeri. Liniştea, îndârjirea ei nedezmințită, treziră în inima mamei ceva ce semăna cu o mustrare. „A! aşa-i treaba!“... gândi ea, şi întrebă din nou: – Şi dacă mureai? – Ce să-i faci?... muream! răspunse fata încet. Dar şi-a cerut iertare. Omul nu trebuie să se lase umilit. – Da-a... zise mama la fel de încet. Noi femeile am fost umilite toată viața... – M-am descărcat! spuse Egor intrând în bucătărie. Samovarul e gata? Îmi dați voie să-l aduc?... Ridică samovarul şi purtându-l, adăugă: – Taică-meu înghițea cel puțin douăzeci de pahare de ceai pe zi; de aceea a trăit, liniştit şi sănătos, şaptezeci şi trei de ani pe pământul ăsta. Era paracliser în satul Voskresensk şi cântărea opt puduri... – Eşti fiul părintelui Ivan? întrebă mama. – Chiar aşa! Dar de unde ştii?... – Şi eu sunt din Voskresensk!... – Atunci suntem consăteni! A cui fată eşti? – A lui Sereghin. Eram vecini!

– Eşti fiica lui Nil, şchiopul? Îi țin bine minte, m-a tras de multe ori de urechi... Stăteau unul în fața altuia, şi râdeau punându-şi tot felul de întrebări. Saşenka îi privea zâmbind, apoi începu să prepare ceaiul. Zgomotul ceştilor readuse pe bătrână la realitate. – Iertați-mă, m-am luat cu vorba! E atât de plăcut să întâlneşti pe cineva din satul tău... – Ba eu ar trebui să cer iertare, că fac pe stăpâna aici! Dar e unsprezece şi am încă mult de mers... – Unde vrei să te duci? În oraș? întrebă mama mirată. – Da. – Pe umezeala şi întunericul ăsta?... Și aşa obosită cum eşti? Rămâi aici! Egor Ivanovici o să se culce în bucătărie, iar noi două, aici... – Nu, trebuie să mă duc! spuse fata simplu. – Da, cumătră! fata asta trebuie s-o şteargă. Aici o cunoaşte toată lumea. Şi dacă mâine ar zări-o cineva pe stradă, nu prea ar fi bine! întări Egor. – Cum adică? Să plece singură? – Singură! făcu Egor zâmbind. Saşenka își turnă o ceaşcă de ceai, luă o bucată de pâine de secară, puse sare pe ea şi începu să mănânce, privind gânditoare spre mamă. – Cum puteți umbla aşa? Şi dumneata şi Nataşa? Eu n-aş putea... mi-ar fi frică! – Şi ei îi e frică! întări Egor. Şi ție, Saşa, ți-e frică, nu-i aşa? – Sigur că da! răspunse fata. Mama se uită la ea, apoi la Egor, şi zise încet: – Ce oameni tari sunteți voi!

După ce-şi bău ceaiul, Saşenka strânse mâna lui Egor şi trecu în bucătărie. Mama ieşi s-o petreacă. Acolo, Saşenka îi spuse: – Dacă-l vezi pe Pavel Mihailovici, spune-i salutări din partea mea. Te rog! Puse mâna pe clanță dar deodată, întorcându-se pe neaşteptate, întrebă pe şoptite: – Îmi dai voie să te sărut? Fără să-i spună un cuvânt, mama o cuprinse cu căldură în brațe şi o sărută. – Mulțumesc! spuse fata cu voce scăzută, şi clătinând din cap, ieşi. După ce se întoarse în odaie, mama privi îngrijorată pe fereastră. Fulgi mari de zăpadă cădeau uşor în beznă. – Dar de Prozorov îți mai aduci aminte? o întrebă Egor. Stătea cu picioarele întinse şi sufla zgomotos în paharul cu ceai. Fața înbujorată şi asudată îi strălucea de mulțumire. – Da, mi-aduc aminte! răspunse îngândurată, şi după ce făcu cțâiva paşi spre masă, se aşeză; privindu-l apoi cu ochii trişti, spuse încet şi tărăgănat: Sărmana Saşenka! Cum o să ajungă? – Destul de obosită, încuviință Egor. A slăbit-o mult închisoarea. Înainte vreme era mai voinică... Şi pe lângă asta nici n-a fost crescută pentru aşa ceva... Mi se pare că şi-a vătămat plămânii... – Cine-i ea? întrebă mama încet. – Fiica unui moşier. Tată-său, după cât spune, e un mare ticălos. Maică, dumneata ştii că ei sunt pe cale să se căsătorească? – Cine? – Ea şi Pavel. Dar nu mai ajung s-o facă... e închisă când el e liber şi viceversa! – N-am ştiut asta, îngână mama ceva mai târziu. Paşa nu-mi spune nimic despre treburile lui...

Acum îi era şi mai tare milă de Saşa şi, fără să vrea, îl privi cu ciudă pe Egor, zicându-i: – Nu era rău să te fi dus cu ea!... – Nu se poate! răspunse acesta liniştit. Am aici o mulțime de treburi; mâine trebuie s-o pornesc în zori şi pe urmă umblă, umblă şi iar umblă toată ziua... Nui o ocupație prea plăcută pentru un astmatic ca mine... – Ce fată bună, reluă mama şovăind, cu gândul la ceea ce aflase de la Egor. Îi părea rău că nu-i spusese Pavel, ci un om străin; strânse tare buzele şi coborî sprâncenele. – Sigur că e bună! dădu Egor din cap. Văd că ți-e milă de ea. Rău faci! Dacă ai să începi să ne căinezi pe toți răzvrătiții, n-o să-ți mai rămână nimic din inimă. Drept e că o ducem destul de prost. Iată, nu de multă vreme, un tovarăş de-al nostru s-a întors din deportare. Când el era la Nîjni-Novgorod, femeia şi copilul îl aşteptau la Smolensk şi când a sosit şi el la Smolensk pe ei îi şi băgaseră în închisoare la Moscova. Acum e rândul soției să se ducă în Siberia. Şi eu am avut o nevastă, o ființă minunată, şi viața asta, pe care a trăit-o timp de cinci ani, a băgat-o în mormânt... Bău dintr-o înghițitură paharul de ceai şi povesti mai departe; înşira anii şi lunile petrecute în închisoare şi în deportare, vorbea despre întâmplări nenorocite, despre schingiuirile din temniță, despre foametea din Siberia. Mama se uita la el, îl asculta şi se mira cu câtă simplitate şi cu câtă linişte povestea despre viața aceea plină de suferință, de persecuții şi de înjosirea oamenilor... – Dar să trecem la treabă! Vocea i se schimbă, fața îi deveni preocupată. Începu s-o descoasă cum avea de gând să treacă broşurile în fabrică şi ea se miră văzând cât de bine cunoştea tot felul de amănunte. După ce isprăviră, începură să vorbească iarăşi despre locurile copilăriei lor. În timp ce el glumea, mama rătăcea visătoare în trecutul ei care i se părea că seamănă ciudat cu o baltă searbădă, presărată cu movilițe, pe care crescă plopi subțiri, tremurând parcă de teamă, brazi mărunți, rătăciți printre pâlcuri albe de mesteceni. Creşteau încet în pământul acela putred, moale, iar după cinci-şase ani, cădeau şi putrezeau la rândul lor. În fața acestui tablou se simți

cuprinsă de o nesuferită milă. Avea mereu înaintea ei imaginea fetei cu chip aprig şi dârz. Mergea prin lapoviță, singură, sleită de oboseală, iar Pavel stătea în închisoare. Poate că nu doarme încă, poate că se gândeşte... Dar nu se gândeşte la ea, la mama lui, ci la o altă ființă, care îi e mai aproape. Ca un nor învolburat şi pestriț, tot felul de gânduri apăsătoare se abăteau asupra ei năvălind şi strângându-i inima tare, tare... – Eşti obosită, mamă! Hai să mergem la culcare! zise Egor zâmbind. După ce-i ură noapte bună, ea trecu încetişor în bucătărie; umbla pieziş, cu băgare de seamă, iar sufletul îi era plin de venin şi amărăciune. A doua zi de dimineață, la ceai, Egor o întrebă: – Dar dacă te înhață şi te întreabă de unde ai luat toate cărțile astea păgâne, ce ai să le spui? – Am să le spun că nu e treaba lor! – Şi ei n-o să se învoiască niciodată cu asta! îi întoarse Egor. Sunt foarte convinşi că tocmai asta e treaba lor. Au să te întrebe de zor, n-au să se lase! – Dar eu n-am să le spun nimic! – Au să te închidă. – Ei şi? Slavă Domnului, că o să fiu bună măcar la ceva, spuse oftând. Cine mai are nevoie de mine? Nimeni! Dar de chinuit, aud că nu chinuesc... – Hm! zise Egor, după ce o privi cu atenție. De chinuit, nu te-or chinui. Dar un om înțelept trebuie să se păzească singur... – Tocmai dumneata o spui? făcu mama zâmbind. Egor tăcu şi începu să umble prin odaie, apoi apropiindu-se de ea, îi spuse: – E greu, cumătră! Simt eu... ți-e foarte greu! – La toți ne e greu! îi răspunse şi făcu un gest cu mâna. Poate că e mai uşor pentru cei care înțeleg. Dar şi eu încep să înțeleg câte ceva din ce vor oamenii de ispravă...

– Şi dacă înțelegi, măicuță, înseamnă că le eşti de folos, la toți, reluă Egor cu voce gravă. Mama îl privi şi zâmbi fără să mai zică nimic. Pe la amiază, își căptuşi serioasă şi liniştită pieptul cu cărți, atât de bine şi cu atâta îndemânare, încât el plesni din limbă mulțumit şi zise: – „Sehr gut!“ cum spune un neamț de treabă după ce bea o vadră de bere. Materialul ăsta nu te-a schimbat deloc; ai rămas aceeaşi femeie cumsecade, în vârstă, plină şi înaltă. Zeii cei fără număr să-ți blagoslovească primii paşi!... După o jumătate de ceas, încovoiată sub povară, aştepta cu sânge rece şi plină de încredere lângă poarta fabricii. Doi paznici înrăiți de ironiile muncitorilor, cu care se luau la harță, cercetau cu brutalitate pe toți care intrau în curte. Ceva mai departe, stăteau un polițist şi un alt bărbat, cu glezne subțiri, cu fața roşie şi cu privirea ageră. Trecându-şi cobilița de pe un umăr pe altul, mama îl urmărea cu coada ochiului: simțea că era un spion. Un flăcău pletos, cu căciula dată pe spate, striga la paznicii care-l percheziționau: – În cap să mă căutați, măi diavolilor, nu prin buzunare! Unul din paznici răspunse: – Da-n cap n-ai nimic, afară doar de păduchi... – Apoi chiar de asta şi sunteți buni: să prindeți păduchi, nu ghigorți! spuse muncitorul. Spionul îi aruncă o privire şi scuipă. – Lăsați-mă să intru! se rugă mama. Nu vedeți ce greutate port? Mi se rupe mijlocul! – Hai, treci! se răsti paznicul supărat. Te-ai găsit să faci gură... Ajunsă la locul ei, puse oalele jos, își şterse sudoarea de pe frunte şi privi în jur. Doi lăcătuşi, frații Gusev, se apropiară numaidecât de ea; cel mai mare, Vasili, o

întrebă cu glas tare, încruntând sprâncenele: – Gogoşi ai adus? – Aduc mâine! răspunse mama. Erau cuvinte de înțelegere. Chipurile celor doi frați se luminară. Neputându-se stăpâni, Ivan exclamă: – Ei, tu, maică, bună mai eşti... Vasili se lăsă pe vine, se uită în oale şi în acelaşi timp un pachet cu manifeste îi lunecă în sân. – Ivan, nu mai mergem acasă, hai să mâncăm aici! Şi își vârî grăbit cărțile în cizmă. Trebuie să-i dăm femeii o mână de ajutor. – Trebuie! zise Ivan şi începu să râdă. Mama striga, privind prevăzătoare împrejur: „Ciorbă de varză, tăiței calzi!“ Şi scotea fără să se bage de seamă, unul după altul, pachetele cu broşuri, strecurându-le celor doi frați. De câte ori îi dispăreau broşurile din mână, îi apărea în fața ochilor, ca o pată galbenă, chipul ofițerului de jandarmi, asemenea unei flăcări de chibrit într-o cameră întunecoasă; îi spunea, în gând, cu o plăcere răutăcioasă: „Sâc! tăicuțule...“ Şi odată cu fiecare pachet pe care-l strecura, repeta cu mulțumire: „Sâc!...“ Muncitorii veneau cu străchinile în mână. Când se apropiau, Ivan Gusev începea să râdă cu glas tare şi Vlasova, liniştită, înceta să mai treacă pachetele. Împărțea ciorbă şi tăiței, iar frații Gusev glumeau pe socoteala ei: – E pricepută Nilovna asta! – Nevoia te învață să prinzi şi şoareci! observă cu tristețe un fochist. I-au luat feciorul care-i dădea de mâncare! Ticăloşii! Ia pune aici nişte tăiței de trei copeici. Nu-i nimic! O treci tu şi pe asta! – Îți mulțumesc pentru vorba bună! îi zâmbi ea. Omul se îndepărtă mormăind:

– Vorba asta bună nu mă costă mult... Şi Vlasova striga mereu: – Mâncare caldă, borş, tăiței, supă... Se gândea cum o să-i povestească lui Pavel cea dintâi încercare a ei. Şi necontenit îi revenea înaintea ochilor chipul galben al ofițerului rânjind uimit şi furios, mustața neagră care-i tremura şi smalțul alb, strălucitor, al dinților încleştați sub buza ridicată şi strâmbă. Asemenea unei păsări bucuria cânta în pieptul mamei; sprâncenele îi tresăreau şiret şi, lucrând mai departe cu îndemânare, mormăia: – Poftiți, poftiți mă rog, că mai este!

16

Seara, pe când își bea ceaiul, mama auzi afară un glas cunoscut şi un plescăit de copite de cai prin noroi. Se ridică şi dădu fuga în bucătărie; cineva trecuse ca săgeata prin tindă; ea văzu negru înaintea ochilor, se rezemă de uşor şi împinse uşa cu piciorul. – Bună seara, măicuță! spuse vocea cunoscută, şi două mâini lungi şi uscate i se lăsară greu pe umeri. Durerea dezamăgirii o cuprinse la fel ca bucuria de a-l vedea pe Andrei. Şi cele două simțăminte se topiră într-un uriaş val fierbinte care o ridică şi o aruncă la pieptul lui. El o strânse tare şi mâinile-i tremurau. Mama plângea încetişor, fără să scoată un cuvânt; Andrei îi mângâia părul, spunându-i cu vocea lui melodioasă: – Nu plânge, măicuță; nu-ți amărî sufletul! Îți spun pe cuvânt de cinste că va fi eliberat curând! N-au nici o dovadă împotriva lui. Acolo, toată lumea tace, ca peştele... Apoi, ținând-o pe după umeri, o duse în odaie; ea se lipise de el şi, ştergându-şi lacrimile de pe obraji cu gesturi sprintene, ca o veveriță, îi sorbea cu nesaț cuvintele. – Pavel îți trimite salutări. E sănătos şi vesel, pe cât se poate. Numai că-i mare înghesuială acolo! E foarte multă lume, au arestat mai mult de o sută şi dintr-ai noştri, şi alții din oraş. Ne bagă câte trei-patru într-o celulă. Paznicii şi cei mari nu sunt oameni răi, dar le-a trecut şi lor până peste cap, atât de mult le-au dat de lucru dracii ăia de jandarmi. Nu sunt prea aspri şi dau zor mereu: „Mai multă linişte, domnilor, nu ne compromiteți“. Aşa că totul merge bine. Se discută, ne trecem cărțile din mână în mână, ne împărțim mâncarea. E o închisoare bunicică! Veche şi murdară, dar uşoară şi blândă. Iar deținuții de drept comun sunt şi ei nişte oameni cumsecade: ne ajută foarte mult. Am fost liberați eu, Bukin şi încă patru. În curând au să-l elibereze şi pe Pavel. Asta e sigur! Vesovşcikov o să

rămână mai mult decât ceilalți fiindcă i-a înfuriat pe toți. Înjură tot timpul şi jandarmii nu pot să-l sufere. S-ar putea să-l dea în judecată sau să-l cotonogească. Pavel îl sfătueşte mereu: „Мai taci, Nikolai! N-o să se facă ei mai buni, dacă-i înjuri“. Şi el urlă: „O să-i rad de pe fața pământului, ca pe nişte spurcăciuni!“ Pavel se poartă bine, e dârz şi demn. Îți spun eu c-au să-i dea drumul curând. – Curând! spuse mama mai liniştită, cu un zâmbet blând pe buze. Ştiu şi eu... curând! – Şi e foarte bine că ştii! Hai, dă-mi un ceai şi spune cum ai dus-o! O privea zâmbind din toată ființa lui; era atât de bun şi apropiat inimii ei! Ochii lui rotunzi licăreau de dragoste şi tristețe: – Tare îmi eşti drag, Andriuşa! zise mama oftând din inimă; îi privea obrazul slăbit, cu smocuri de păr negru, crescute anapoda. – Mă mulțumesc şi cu mai puțin! Ştiu eu că mă iubeşti, dumneata ne poți iubi pe toți; ai o inimă atât de mare! spuse hoholul legănându-se pe scaun. – Nu, dumneata îmi eşti mai drag decât ceilalți! stărui ea. Dac-ai avea mamă, lumea ar invidia-o că are asemenea fecior... Hoholul clătină din cap, frecându-şi-l cu amândouă mâinile. – Am şi eu pe undeva o mamă... spuse el cu voce scăzută. – Dar nu ştii ce am făcut astăzi! reluă ea. Şi, grăbită, cu răsuflarea tăiată de plăcere, îi povesti, cu mici înflorituri, cum introdusese broşurile în fabrică. Mirat, el își deschise la început, larg, ochii, apoi râse cu hohote, dând din picioare; se lovea cu palmele peste cap şi striga bucuros: – Oho, asta nu-i glumă! Ăsta-i lucru serios! Ce mulțumit o să fie Pavel! Nu-i aşa? E foarte bine, măicuță! Şi pentru Pavel şi pentru ceilalți! Plesnea din degete încântat, fluiera şi se legăna cu tot corpul. Bucuria luminoasă întipărită pe față trezea într-însa un ecou puternic şi plin.

– Dragul meu Andriuşa! începu mama, de parcă i s-ar fi deschis inima şi ar fi țâșnit din ea un şuvoi de cuvinte calde. M-am tot gândit la viața mea: Doamne, Iisuse Hristoase! Pentru ce am trăit? Numai pentru bătăi şi muncă... nu vedeam pe nimeni afară de bărbatul meu, n-am cunoscut altceva, decât teama! Nu mi-am dat seama nici cum a crescut Paşa, nici nu ştiu dacă l-am iubit pe vremea când trăia tată-său. Tot ce gândeam şi toată grija mea era să pregătesc fiarei mâncare bună, s-o satur, să-i dau ce-i trebuie, la timp, ca să nu se-nfurie, să nu mă bată, să-i fie milă măcar o dată! Dar nu țin minte că să mă fi cruțat vreodată! Mă bătea nu ca pe nevastă-sa, dar ca pe toți cei pe care avea necaz. Şi am trăit aşa douăzeci de ani. Ce a fost până la măritiş, nici nu mai ştiu. Încerc eu să-mi aduc aminte, dar nu văd nimic, parc-aş fi oarbă. A fost la noi Egor Ivanovici, suntem din acelaşi sat. Mi-a povestit de una, de alta... Îmi mai aminteam de case, de oameni, dar cum trăiau, ce spuneau, ce li se întâmplase, am uitat de tot! Țin minte nişte focuri... două focuri mari... M-a bătut până mi-a scos tot din mine; mi-a zăvorât sufletul... Nu mai vede nimic. Nu mai aude nimic... Se opri să răsufle şi înghițind cu lăcomie aerul, ca un peşte scos din apă, se aplecă şi urmă coborându-şi glasul: – După moartea bărbatului meu, mi-am îndreptat ochii asupra băiatului. O luase pe drumul ăsta. Şi mie a început să-mi fie milă de el... şi mă durea... Are să se prăpădească şi cum o să trăiesc singură? îmi ziceam. Câtă teamă şi câtă durere ara îndurat! Mi se sfşâia inima când mă gândeam la soarta lui... Tăcu o clipă, apoi clătină încet din cap şi urmă coborând glasul: – Nu e curată dragostea asta a noastră, femeiască!... Iubim numai ce ne foloseşte. Mă uit la dumneata: ți-e dor de mama dumitale... dar ai vreo nevoie de ea? Şi toți ceilalți care suferă atâtea pentru popor, zac în închisori şi în Siberia, cei care mor... Fetele astea tinere, care umblă noaptea singure prin noroi, prin zăpadă şi prin ploaie, fac câte şapte kilometri de la oraş şi până aici. Cine le goneşte, cine le împinge din urmă? Dar vezi că ei iubesc! Şi iubirea lor e curată! Ei cred! Ei cred, Andriuşa! Pe când eu... nu pot! Eu nu iubesc aşa! Iubesc ce-i al meu, ce-mi e aproape! – Dumneata poți! spuse hoholul, şi întorcându-şi fața într-o parte, își frecă tare capul, ochii şi obrajii, ca de obicei. Toți iubesc ce le este aproape, dar într-o inimă mare ce este departe e tot atât de aproape. Dumneata poți multe. Inima dumitale de mamă e mare...

– Să dea Dumnezeu! zise ea încet. Căci simt şi eu ce bine e să trăeşti aşa! Uite: poate că te iubesc mai altfel decât pe Paşa. El are o fire închisă... vrea s-o ia pe Saşenka, şi mie, care sunt mama lui, nu mi-a spus nimic... – Nu-i adevărat! spuse hoholul. Eu ştiu cum stau lucrurile! Nu-i adevărat! El o iubeşte şi ea la fel. Asta aşa e. Dar de căsătorit, nu se căsătoresc... nu! Ea ar vrea, dar nu vrea Pavel... – Aşa vasăzică? rosti mama încet, îngândurată, şi privirea i se opri, tristă, pe obrajii hoholului. Vasăzică aşa... Oamenii ăştia își calcă pe inimă... – Pavel e un om rar! spuse hoholul încet. E un om de fier... – Şi acum, stă la închisoare! urmă mama dusă pe gânduri. E groaznic, e înspăimântător... dar nu ca înainte! Acum e altă viață şi altă teamă se leagă de soarta tuturora. Şi inima s-a schimbat: a deschis ochii, vede, e mâhnită şi se bucură deopotrivă! Sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg; mă doare şi sunt tare amărâtă că nu credeți în Dumnezeu. Aici, nu-i nimic de făcut! Mă uit însă şi văd că sunteți oameni foarte buni... da! V-ați sortit o viață grea ca să slujiți poporul; o viață chinuită, ca să răspândiți adevărul. Am înțeles şi eu adevărul vostru. Atâta timp cât vor fi oameni bogați, poporul nu va avea nimic: nici bucurie, nici dreptate, nimic! Uite, trăiesc laolaltă cu voi şi uneori, noaptea, când mi-aduc aminte de trecut, de tinerețea mea călcată în picioare, de inima mea zdrobită, mă cuprinde jalea şi amarul pentru mine! Cu toate astea viața mea acum e mult mai bună. Am început să mă cunosc eu singură mai bine. Hoholul se ridică şi silindu-se să nu facă zgomot, începu să se plimbe prin odaie încet, cu grijă. Era înalt, slab şi îngândurat. – Bine ai spus! rosti el încet. Bine! La Kerci era un evreu foarte tânăr, care scria versuri. A scris odată: Pe cei nevinovați, ucişi pentru dreptate Puterea adevărului îi va învia... – A fost ucis şi el de poliție, chiar acolo, la Kerci, dar asta n-are nici o importanță! Cunoştea adevărul şi 1-a semănat din belşug printre oameni! Iată, şi dumneata eşti dintre cei ucişi, fără să fi avut vreo vină... – Vorbesc, vorbesc, mă ascult singură şi nu-mi vine să cred! urmă mama. O viață întreagă nu m-am gândit decât la un singur lucru, cum să rămân deoparte, să trec

ziua fără să mă bage cineva în seamă, numai să nu se atingă nimeni de mine. Iar acum mă gândesc la toată lumea, poate nici nu înțeleg bine ceea ce faceți, dar toți îmi sunteți aproape, mi-e milă de toți, tuturora le vreau binele. Şi dumitale, Andriuşa, mai ales dumjtale! El se apropie de ea şi spuse: – Îți mulțumesc! Îi luă mâna, o strânse cu putere, o scutură şi-şi întoarse repede fața în altă parte. Copleşită de atâtea emoții, mama spăla ceştile tăcută şi fără grabă; un simțământ înviorător, care-i încălzea inima, i se aciuise în piept. În timp ce se plimba prin odaie hoholul îi spuse: – N-ar strica, măicuță, dacă l-ai mângâia odată şi pe Vesovşcikov! Taică-său zace în închisoare. Bătrânelul e cam murdar. Când Nikolai îl vede prin geam, îl înjură. Asta nu-i bine! Flăcăul are suflet bun, iubeşte câinii, şoarecii şi alte vietăți, dar pe oameni nu-i iubeşte! Iată în ce hal poate ajunge omul! – Maică-sa a dispărut fără veste, iar bătrânul e un hoț şi un bețiv, spuse ea gânditoare. Când Andrei plecă să se culce, mamă făcu, pe furiş, în urma lui, semnul crucii, iar la vreo jumătate de oră după ce se culcase, îl întrebă încetişor: – Dormi, Andriuşa? – Nu, da’ ce-i? – Noapte bună! – Mulțumesc, măicuță, mulțumesc! spuse el, cu recunoştință.

17

A doua zi, când Nilovna veni cu oalele ei la poarta fabricii, paznicii o opriră aspru, îi porunciră să le lase jos şi o cercetară amănunțit. – Din cauza voastră mi se răceşte mâncarea! spuse ea liniştită, în timp ce ei îi scotoceau neînduplecați, îmbrăcămintea. – Taci! se răsti paznicul morocănos. Un altul o împinse uşor în umăr şi zise convins: – Am spus eu că vin de peste gard! Cel dintâi care se apropie de ea fu bătrânul Sizov; după ce se uită împrejur, o întrebă încet: – Ai auzit, mamă? – Ce? – Manifestele! Au apărut din nou! Presărate peste tot, ca sarea pe pâine. Au făcut ei arestări şi percheziții! Pe nepotu-meu, Mazin, l-au băgat în închisoare, l-au luat pe fiu-tău! Ei şi? Acum se vede bine că nu ei sunt vinovații! Își strânse barba în mână, o privi şi spuse depărtându-se: – De ce nu vii pe la mine? Ți-o fi urât să stai singură... Ea îi mulțumi şi începu din nou să-şi strige marfa, urmărind cu atenție forfota neobişnuită din fabrică. Toți muncitorii foiau, se adunau, apoi iar se împrăştiau şi alergau dintr-un atelier într-altul. În văzduhul îmbâcsit de funingine se simțea plutind un suflu de îndrăzneală şi de încredere. Se auzea ici-colo câte o exclamație, o aprobare, câte un răspuns ironic. Muncitorii mai în vârstă, mai prevăzători, se mulțumeau să surâdă. Şefii umblau îngrijorați de colo până colo,

polițiştii alergau şi ei. Când se apropiau de muncitori, aceştia se împrăştiau fără grabă sau rămâneau pe loc, şi, fără să mai scoată o vorbă, le ținteau cu privirea fețele mânioase şi amenințătoare. Înfățişarea lucrătorilor era curată şi îngrijită. Statura înaltă a celui mai mare dintre Gusevi se ivea când ici, când colo. Fratele lui se ținea după el şi râdea. Prin fața mamei trecură apoi încet Vavilov, maistrul atelierului de tâmplărie, şi pontatorul Isai. Mic, pirpiriu, cu capul ridicat, înclinat puțin pe stânga, acesta se uita la fața puhavă şi nemişcată a meşterului şi vorbea repede, mişcându-şi barba: – Uită-te la ei, Ivan Ivanovici, râd şi se bucură, cu toate că e vorba de subminarea statului, cum a spus domnul director. Aici nu e destul să pliveşti, trebuie să ari... Vavilov mergea cu mâinile la spate; degetele îi erau încleştate. – Să tipărească ticăloşii tot ce poftesc, zise el tare, dar pe mine să mă lase în pace! Vasili Gusev se apropie de mamă şi îi spuse: – Eu aş mânca tot aici; dumneata ai mâncare bună! Şi făcând cu ochiul, adăugă coborând vocea: – Au nimerit-o în plin... Merge bine, măicuță, merge foarte bine! Mama făcu un gest prietenos cu capul. Îi părea bine că cel mai ştrengar flăcău din mahala nu o tutuia când îi spunea ceva în taină. Îi plăcu însuflețirea generală din fabrică şi se gândea în sinea ei: „Dacă n-aş fi fost eu...“ Trei salahori se opriră în apropiere. Unul din ei vorbi încet, cu părere de rău: – N-am găsit nicăieri.... – N-ar strica să le ascultăm! Eu nu ştiu carte, dar văd că i-a atins unde trebuie!... făcu celălalt. Al treilea propuse, privind împrejur:

– Haidem în camera cazanelor... – Fac treabă bună manifestele! şopti Gusev, clipind. Mama se întoarse acasă bucuroasă. – Le pare rău că nu ştiu să citească! îi spuse ea lui Andrei. Iar eu, uite, când eram tânără ştiam să citesc, dar am uitat... – Învață! propuse hoholul. – La vârsta mea? Să aibă lumea de ce râde... Andrei luă o carte de pe raft şi arătându-i cu vârful cuțitului literele de pe copertă o întrebă: – Ce literă e asta? – R! spuse ea râzând. – Dar asta? – A! Era cam încurcată şi umilită. I se părea că Andrei o privea cu ironie ascunsă şi se ferea de ochii lui. Dar glasul îi era liniştit şi blând, iar fața serioasă. – Andriuşa, nu cumva ai de gând să mă înveți cu tot dinadinsul? întrebă zâmbind fără să vrea. – De ce nu? răspunse el. Odată ce ai ştiut să citeşti, e foarte uşor să-ți aduci aminte. Dacă nu vom izbuti, nu e nimic, dar dacă vom izbuti, cu atât mai bine! – Ştii cum se spune: „Nu-i destul să-ți holbezi ochii la icoane ca să fii sfânt!“ – Eh! zise hoholul, sunt multe proverbe. De pildă: „Cine ştie mai puțin, doarme mai bine.“ Și asta-i adevărat. Stomacul vorbeşte în zicale: face din ele hățuri, ca să strunească sufletul mai uşor. Dar asta ce literă e? – L! zise mama. – Aşa! Vezi ce căscată e. Dar asta?

Încordându-şi vederea, mişcând greu din sprâncene, ea se trudea să-şi amintească literele uitate, şi atât era de cufundată în sforțarea ei încât uitase de celelalte. Dar ochii i se împânziră iute, la început îi picurară lacrimi de oboseală, apoi se porniră lacrimi grele de amărăciune. – Învăț să citesc, spuse, izbucnind în plâns. Femeie la patruzeci de ani şi de-abia acum mă apuc de carte... – Nu plânge! vorbi hoholul încet şi duios. Nu era chip să trăieşti altfel de cum ai trăit; pricepi totuşi că ai trăit rău! Dar sunt mii de oameni care ar putea trăi mai bine ca dumneata şi o duc ca nişte animale; pe deasupra se mai laudă că se simt foarte bine! Viață e asta? Azi munceşti şi mănânci; a doua zi iar munceşti şi iar mănânci, şi aşa, zi după zi: munceşti şi mănânci! Apoi vin copiii; la început sunt o bucurie, dar mai târziu, cum încep să ceară ceva mai mult de mâncare, părinții se supără şi îi bruftuesc: „Hai, creşteți mai repede, mâncăilor, e timpul să vă apucați de lucru!“ Ar vrea să facă din plozi animale domestice... dar copiii încep să se înrobească pentru ca să-şi umple şi ei burta şi aşa își târăsc mai departe viața, ca nişte melci! Numai cei care fărâmă lanțurile astea de minciuni sunt oameni cu adevărat. Uite că şi dumneata te-ai apucat acuma să le fărâmi, după puterile dumitale... – Eu? oftă ea. Cum o să pot?... – De ce nu? Asta e ca ploaia: Fiecare picătură dă viață la un bob. Iar când ai să începi să citeşti... Şi hoholul începu să râdă, apoi se sculă şi începu să se plimbe prin cameră. – Sigur că trebuie să înveți! Şi când o să vină Pavel... – Ah, Andriuşa! spuse mama. Totul e uşor când eşti tânăr; dar când îmbătrâneşti, amărăciunile se înmulțesc mereu, puterea slăbeşte, iar mintea nu te mai ajută cum trebuie...

18

Seara, hoholul plecă. Mama aprinse lampa, se aşeză lângă masă şi începu să împletească un ciorap. Dar se sculă curând şi după cțâiva paşi nesiguri, ieşi în bucătărie, puse cârligul la uşă şi, mişcând repede sprâncenele, se întoarse în odaie. După ce trase perdelele la ferestre, luă o carte de pe poliță, se aşeză din nou la masă, şi aplecată deasupra paginilor începu să silabisească în şoaptă. Când se auzea afară vreun zgomot, tresărea, acoperea cartea cu palma şi asculta atentă... Apoi închizând şi deschizând ochii, şoptea iarăşi: – V... i... vi... a...viață! Cineva bătu în uşă; mama sări de pe scaun, puse cartea pe poliță şi întrebă tulburată: – Cine-i acolo? – Eu... Rîbin intră, își mângâie barba cu un aer preocupat şi spuse: – Altădată lăsai oamenii să intre fără să mai întrebi cine sunt. Eşti singură? Aşa! Credeam că hoholul e acasă. L-am văzut astăzi... închisoarea nu strică oamenii. Se aşeză şi urmă: – Hai să mai stăm de vorbă... Privirea lui misterioasă şi gravă îi înspiră mamei o uşoară nelinişte. – Totul se face cu bani! începu cu glasul lui apăsat. Fie că te naşti, fie că te îngroapă, fără bani nu se poate! Asta e! Şi broşurile şi manifestele costă bani. Tu ştii de unde vin banii cu care se scot broşurile? – Nu ştiu, răspunse încet, presimțind ceva, ca o primejdie.

– Aşa! Nici eu nu ştiu! Şi pe urmă cine scrie broşurile? – Învățații... – Boierii! reluă Rîbin, iar obrazul lui bărbos se încordă şi se înroşi. Vasăzică, boierii alcătuesc cărțile şi tot ei le răspândesc. Dar cărțile astea grăesc împotriva boierilor. Şi acum, ia spune-mi ce interese au boierii să cheltuiască bani pentru a ridica poporul împotriva lor, hai? Mama clipi şi răspunse neliniştită: – La ce te gândeşti? – Aha! făcu Rîbin, şi se răsuci pe scaun ca un urs. – Asta e! Când mi-a venit gândul ăsta, m-a trecut şi pe mine o sudoare rece. – Ai aflat ceva? – Înşelătorie! răspunse Rîbin. Simt minciuna! Nu ştiu nimic, dar e înşelătorie! Asta e! Boierii pregătesc ceva! Eu, însă, am nevoie de adevăr! Şi am aflat adevărul. Iar cu boierii, nu merg în ruptul capului! Când au nevoie de tine, te împing înainte, ca să păşească peste ciolanele tale ca peste o punte... Cuvintele lui amare strânseră inima mamei. – Doamne! zise îndurerată. Să nu fi înțeles oare Paşa? Şi toți cei care... Înaintea ei se iviră figurile cinstite, serioase, ale lui Egor, Nikolai Ivanovici, a Saşenkăi. Inima îi bătu cu putere. – Nu, nu! rosti, dând din cap în semn de împotrivire. Nu pot crede asta. Ei sunt sinceri. – De cine vorbeşti? întrebă Rîbin, dus pe gânduri. – De toți... de fiecare, de la primul până la ultimul din cei pe care-i cunosc. – Nu-ți arunci ochii unde trebuie, maică! Priveşte mai departe! spuse Rîbin, şi-şi lăsă capul în piept. Poate că cei mai apropiați din jurul nostru nu-şi dau nici ei seama de acest lucru. Ei cred că aşa trebuie. Dar cine ştie dacă în spatele lor nu

sunt alții, care socotesc să tragă foloase? Omul nu merge împotriva lui însuşi, aşa, degeaba... Şi cu o convingere adâncă de țăran, Rîbin adăugă: – De la boieri să nu te aştepți niciodată la ceva bun! – Şi la ce te-ai gândit? întrebă mama, cuprinsă din nou de îndoială. – Eu? Rîbin o privi, şi după câteva clipe de tăcere, spuse din nou: De boieri trebuie să ne ținem cât mai departe! Asta e! Apoi, tăcu iarăşi; după aceea urmă posomorât: – Voiam şi eu să vin lângă flăcăii ăştia, să lucrăm împreună. Eu sunt bun de aşa ceva; ştiu ce să-i spun omului. Asta e! Dar acum plec. Dacă nu pot să cred, trebuie să plec. Își puse capul în piept, şi rămase dus pe gânduri. – O să cutreier singur cătunele şi satele. O să ridic poporul. De treaba asta, să vadă numai poporul! Dacă va înțelege, își va croi el singur drumul. Am să încerc să-l fac să înțeleagă că trebuie să se bizue numai pe el, numai pe mintea lui. Asta e! Mamei i se făcu milă de Rîbin. Era îngrijorată pentru acest om. Niciodată nu-l putuse suferi, dar acum, parcă dintr-odată începuse să-i fie mai apropiat, şi-i spuse încet: – Au să te prindă... Rîbin o privi şi răspunse liniştit: – O să mă prindă o să-mi dea drumul. Şi am s-o iau de la capăt... – Țăranii singuri au să te lege şi au să te dea pe mâna lor. Ai să stai la închisoare... – Am să stau, apoi am să ies şi am s-o pornesc din nou. Cât despre țărani, au să mă lege o dată, de două ori, şi pe urmă s-or dumiri şi ei că nu trebuie să mă lege,

ci să mă asculte. Am să le spun aşa: „Nu vă cer să-mi dați crezare, ci doar să mă ascultați!“ Şi dacă au să mă asculte, au să mă creadă! Vorbea rar, parcă ar fi pipăit fiecare cuvânt înainte de a-l rosti. – În ultima vreme am aflat aici multe lucruri. Am înțeles şi eu câte ceva... – Ai să te prăpădeşti, Mihailo Ivanovici! zise mama clătinând din cap, mâhnită. El o privea întrebător, cu ochii lui adânci, întunecați, şi aştepta. Își aplecă trupul vânjos, se sprijini cu mâinile de scaun, şi în rama neagră a bărbii, fața lui întunecată părea ca de ceară. – Ştii ce-a spus Hristos despre bobul de grâu? Dacă nu putrezeşte, nici nu va putea rodi într-un spic nou. Până la moarte mai am vreme. Sunt destul de şiret! Se foi pe scaun, apoi se ridică fără grabă. – Mă duc puțin la cârciumă, să stau acolo printre oameni. Văd că hoholul nu vine. A început să lucreze? – Da! răspunse mama zâmbind. – Aşa şi trebuie. Să-i vorbeşti despre mine... Trecură încet prin bucătărie, unul lângă altul, umăr lângă umăr, şi fără să se privească, schimbară câteva propoziții scurte: – Rămâi cu bine! – Mergi cu bine! Când îți face socoteala? – Mi-a făcut-o. – Şi când pleci? – Mâine. Dis-de-dimineață. Rămâi cu bine! Se aplecă şi ieşi în tindă, greoi şi parcă în silă. Mama rămase un timp în prag, cu urechea ațintită la paşii lui grei care se îndepărtau, şi la îndoielile care-i răscoliseră inima. Apoi se întoarse încet, intră în odaie, ridică perdeaua şi se uită

pe fereastră. Afară era întuneric beznă. – Trăiesc noaptea! gândi. Îi era milă de țăranul acesta aşezat, atât de spătos, atât de voinic. Andrei sosi însuflețit şi vesel. Când îi vorbi de Rîbin, hoholul spuse: – Lasă-l să se ducă prin sate, să-mprăştie adevărul, să trezească poporul. Cu noi îi e greu. Are în cap idei de-ale lui, idei de țăran: nu mai are loc şi pentru ale noastre... – A vorbit despre boierii bogați; să nu fie ceva necurat la mijloc! zise mama cu sfială. De nu v-ar amăgi cumva... – Asta te pune pe gânduri? spuse el tare şi râzând. Of, măicuță, banii! De-am avea bani! Trăim încă pe socoteala altora. Uite, Nikolai Ivanovici are şaptezeci şi cinci de ruble pe lună, din care cincizeci ni le dă nouă. Tot aşa şi alții. Câteodată şi studenții ne trimit din sărăcia lor bani, adunați copeică cu copeică. În ce priveşte boierii, sigur că şi ei sunt de mai multe feluri. Unii o să ne înşele, alții o să rămână în urmă, dar cei mai buni o să meargă cu noi până la capăt... Își frecă palmele urmând şi mai hotărât: – Izbânda noastră e atât de departe, încât nici vulturul n-o ajunge în zbor. Şi totuşi, vom pune la cale ceva de Întâi Mai! Are să fie frumos! Bucuria lui împrăştia neliniştea pe care Rîbin o stârnise în sufletul mamei. Hoholul se plimba prin odaie, şi netezindu-şi părul cu palma, vorbea cu ochii în pământ: – Ştii, simți câteodată în inimă ceva uimitor! Ți se pare că peste tot, oriunde te-ai duce, în sufletul tuturor tovarăşilor arde aceeaşi flacără; că toți sunt veseli, buni, de treabă. Se înțeleg fără prea multă vorbă... Parc-ar face parte dintr-un cor în care fiecare inimă își cântă cântecul ei, şi toate cântecele astea se adună ca nişte pâraie şi se varsă în acelaşi fluviu, iar fluviul curge, larg şi liber, în marea bucuriilor luminoase ale vieții noi.

Mama căuta să nu facă nici o mişcare, ca să nu-l întrerupă şi să nu piardă firul. Totdeauna îl asculta cu mai multă atenție decât pe ceilalți. Vorbea mai pe înțeles şi cuvântul lui o mişca mai adânc. Pavel nu vorbea niciodată despre viitor. Mamei i se părea că hoholul era totdeauna cu o parte din inimă dincolo; în glasul lui răsuna basmul viitoarei sărbători a oamenilor din întreaga lume. Pentru ea acest basm lumina rostul vieții şi al muncii lui Pavel şi a tovarăşilor lui. – Iar când îți vii în fire, spuse hoholul tresărind, şi te uiți în jur, totul e rece şi murdar! Toți sunt obosiți şi înrăiți... Urmă cu tristețe adâncă în glas: – E dureros, dar nu trebuie să ai încredere în om. Trebuie să-ți fie teamă de el şi chiar să-l urăşti! Omul are două fețe. N-ai vrea decât să-l iubeşti, dar e cu putință aşa ceva? Cum să-l ierți când el se repede la tine ca o fiară sălbatică, nu vrea să țină seama că ai şi tu suflet, şi-ți cară la pumni în fața ta de om? Nu trebuie să-l ierți! Nu vorbesc pentru mine, eu pot îndura toate ocările dar nu vreau să îngădui asupritorilor să-nvețe pe spinarea mea cum să dea în alții. O flacără rece îi lucea în ochi; înclină îndârjit capul şi urmă mai hotărât: – Nu vreau să îngădui nimic vătămător, chiar dacă mie personal nu-mi strică. Eu nu sunt singur pe lume. Să zicem că înghit azi o ocară, poate chiar îmi râd de ea, pentru că nu mă doare; dar mâine, cel care şi-a încercat puterile pe pielea mea se va arunca să sfâşâie pe altul. Iacă de ce eşti nevoit să nu-i priveşti la fel pe toți oamenii; trebuie să-ți îți inima în frâu, să faci deosebire între ei şi să-ți spui: ăstai de-al nostru, ăsta nu-i... Aşa este drept deşi nu te mulțumeşte! Mama își aduse aminte, fără să vrea, de ofițer şi de Saşenka. Oftă şi spuse: – Vrei să faci pâine bună cu făină necernută! – Aici este buba! făcu el. – Da-a! zise mama. În minte i se desluşi chipul greoi şi morocănos al bărbatului ei, ca un colț de stâncă acoperit de muşchi. Îi văzu apoi pe hohol însurat cu Nataşa, iar pe Pavel cu Saşenka. – Şi de ce? întrebă hoholul, din ce în ce mai înfierbântat. E aşa de limpede, că-ți vine să râzi. Numai pentru că oamenii nu sunt la acelaşi nivel, nu sunt egali. Va

trebui, dar, să-i facem pe toți egali! Să le împărțim tuturora părți egale din tot ce a născocit mintea omului şi din tot ce a făcut cu mâinile lui! Să nu ne mai ținem unii pe alții în robia invidiei şi a spaimei, în lanțurile lăcomiei şi ale prostiei! De atunci hoholul şi mama aveau deseori astfel de convorbiri. Nahodka fu reprimit în fabrică. Îi dădea mamei toți banii şi ea îi lua tot atât de firesc ca din mâinile lui Pavel. Andrei îi propunea uneori, cu un zâmbet în ochi: – Să citim nițel, măicuță, ce zici? Ea se împotrivea glumind, dar hotărât. Zâmbetul lui o stânjenea şi se gândea cu o umbră de supărare: „Dacă îți vine să râzi, de ce mă mai chemi?“ Îl întreba tot mai des ce înseamnă cutare sau cutare cuvânt cărturăresc, pe care nu-l înțelegea. Lua atunci un glas nepăsător, privind în altă parte. El înțelese că învață singură, pe ascuns, şi, respectându-i sfiala, nu-i mai propuse să citească împreună. După câtva timp, mama îi spuse: – Mi-au slăbit ochii, Andriuşa! Mi-ar trebui nişte ochelari. – Bine! îi răspunse. Uite, duminică mergem în oraş. Am să te duc la doctor şi o să ai ochelari...

19

Fusese de trei ori să ceară voie să-l vadă pe Pavel, dar de fiecare dată generalul de jandarmi, un moşneguț cu părul alb, cu obrajii rumeni şi cu nasul mare, o respinsese blând. – Peste o săptămână, maică, nu mai devreme! Peste o săptămână o să vedem, acum nu se poate... Era rotofei şi ghiftuit, semăna cu o prună coaptă, puțin trecută, acoperită cu mucegai pufos. Tot timpul își curăța dinții mici şi albi, cu un bețigaş ascuțit, de culoare galbenă. Ochii mici, verzui, îi zâmbeau cu blândețe, glasul îi răsuna prietenos şi îngăduitor: – E foarte politicos, povestea hoholului dusă pe gânduri. Zâmbeşte mereu... – Da, da! zise el. Aşa sunt ei, drăguți şi zâmbitori. Dar când li se spune: „Ia uitați-vă: ăsta e deştept şi cinstit, dar e primejdios pentru noi, spânzurați-l!“, ei zâmbesc şi-l spânzură, şi pe urmă zâmbesc iarăşi. – Cel care a fost aici de a făcut percheziția era mai simplu, spuse mama comparându-i. Se vedea numaidecât că-i un câine... – Niciunul din ei nu e om; sunt ca un fel de ciocane: unelte de asurzit poporul. Ne ciocănesc cu ele, ca să le fim mai pe plac, iar ciocanele sunt potrivite după mâna care ne conduce pe toți: fac tot ce li se porunceşte, fără să gândească şi fără să se întrebe, pentru ce fac aşa. Mama căpătă în sfârşit voie să-l vadă pe Pavel. Într-o duminică, se aşeză modestă într-un colț din cancelaria închisorii. Afară de dânsa, în încăperea strâmtă şi murdară, cu tavanul jos, mai aşteptau şi alți vizitatori. Pesemne că nu veneau pentru prima dată, căci se cunoşteau între ei şi depănau cu voce joasă şi tărăgănată o convorbire domoală şi lipicioasă ca o pânză de păianjen. – Ați auzit? istorisea o femeie grasă, cu fața ofilită, care ținea o geantă pe

genunchi. Astăzi, la utrenie, dirijorul corului catedralei a rupt urechea unui băiat din cor... Un om în vârstă, îmbrăcat într-o tunică de ofițer în retragere, își drese glasul şi tuşind zgomotos zise: – Coriştii sunt nişte ştrengari! Un omuleț mic de statură, pleşuv, cu picioarele scurte, cu brațele lungi şi cu fălcile ieşite în afară, măsura neliniştit cancelaria de la un capăt la altul. Fără să se oprească din mers spuse îngrijorat: – Viața e din ce în ce mai scumpă; de aceea şi oamenii au devenit mai răi. Un funt de carne de vacă de calitatea a doua costă paisprezece copeici, pâinea a ajuns din nou la două copeici şi jumătate... Din când în când intrau deținuții, cenuşii, toți la fel, încălțați cu nişte bocanci groşi de piele. Când intrau în odaia slab luminată, clipeau din ochi. Unul avea la picioare nişte lanțuri care zornăiau. Împrejur totul părea straniu de liniştit şi neplăcut de simplu. S-ar fi zis că toți cei care erau acolo se obişnuiseră cu situația lor. Unii stăteau netulburați la închisoare, alții făceau de pază, plimbându-se agale, iar alții vizitau regulat, cu un aer obosit, pe deținuți. Inima mamei tremura de nerăbdare. Se uita nedumerită în jurul ei, uimită de simplitatea apăsătoare a locului. Alături de dânsa era o bătrânică măruntă, cu fața brăzdată de zbârcituri, dar cu ochii vioi şi tineri. Își sucea mereu gâtul subțire, trăgând cu urechea la ceea ce se discuta, şi se uita la toți cu o privire provocatoare. – Pe cine ai dumneata aici? o întrebă încetişor Vlasova. – Pe fiul meu, care e student, răspunse bătrâna iute, cu glas tare. Dar dumneata? – Tot pe fiul meu. E muncitor. – Cum îl cheamă? – Vlasov.

– N-am auzit de el. E închis de mult? – De şapte săptămâni. – Al meu e de aproape zece luni, îi spuse bătrâna şi Vlasova simți în glasul ei ceva ciudat, ca un simțământ de mândrie. – Da, da! vorbea repede bătrânelul cel pleşuv. Toți își pierd răbdarea. Sunt nervoşi, țipă, toate prețurile se urcă. Iar oamenii se ieftinesc în aceeaşi măsură. Nu se aud voci împăciuitoare. – Perfect adevărat, adăugă militarul. Ce grozăvie! E timpul să se ridice o voință fermă şi să strige: „Tăcere!“. Iată ce ne trebuie: o voință fermă... Convorbirea deveni mai generală, mai însuflețită. Fiecare se grăbea să-şi dea părerea despre viață, dar toți vorbeau cu jumătate de glas. Mama simțea în cuvintele lor ceva străin de ea. Acasă se vorbea altfel, mai simplu, mai tare şi mai pe înțeles. Un paznic gras, cu barba roşie, pătrată, îi strigă numele, o cercetă cu privirea de sus până jos, şi plecă şchiopătând, după ce îi spusese: – Vino după mine... Ea păşea în urma lui. Îi venea să-l împingă din spate ca să meargă mai repede. Într-o cămăruță strâmtă îl văzu pe Pavel, care îi zâmbea întinzându-i mâna. Mama i-o luă, începu să râdă, clipi des din ochi, şi, neştiind ce să-i spună, repeta încet: – Bună ziua... Bună ziua... – Linişteşte-te, mamă! zise Pavel, strângându-i mâna. – Nu e nimic! – Mamă! îngână gardianul oftând. Dați-vă mai aşa, să fiți mai departe unul de altul... Apoi căscă zgomotos. Pavel o întrebă de sănătate, de ale casei... Ea se aştepta la

alte întrebări, pe care le căuta în ochii lui şi nu le găsea. Era liniştit ca de obicei, numai fața îi era mai palidă, ochii îi păreau mai mari. – Saşa îți trimite salutări! spuse ea. Lui Pavel îi tremurară pleoapele, chipul i se îndulci, luminat de un zâmbet. Inima mamei se strânse de amărăciune. – Oare au să te elibereze curând? îl întrebă, răstit şi cu durere în glas. De ce te-au închis? Căci hârtiile acelea au apărut iarăşi... Ochii lui Pavel străluciră de bucurie. – Iarăşi? întrebă el repede. – E interzis să vorbiți lucruri de astea! le spuse domol gardianul. Aveți voie să vorbiți numai despre chestiuni familiale. – Dar ce, astea nu sunt chestiuni familiale? îl întrebă mama. – Nu mai ştiu nici eu, dar sunt oprite, repetă nepăsător gardianul. – Vorbeşte, mamă, despre ce-i pe-acasă, îi spuse Pavel. Tu ce faci? Ea simți deodată ca un avânt tineresc în suflet şi îi răspunse: – Duc la fabrică toate astea... Se opri o clipă, apoi urmă zâmbind: – Ciorbă de varză, păsat, diferite mâncăruri pe care le pregăteşte Maria şi alte alimente... Pavel înțelese. Fața îi tremura de un râs înăbușit, scutură din cap şi spuse blând, cu o duioşie pe care nu i-o mai auzise în glas: – Bine că ai o ocupație, măicuță dragă, şi nu te plictiseşti. – Când s-au ivit iar hârtiile acelea au început să mă percheziționeze şi pe mine! spuse ea grozăvindu-se puțin.

– Iar vorbiți de asta! interveni gardianul supărat. V-am mai spus: Nu e voie! L-au închis tocmai ca să nu mai afle nimic şi tu îi dai mereu zor cu ale tale! Trebuie să-nțelegi că nu e voie! – Ei, lasă, mamă! spuse Pavel. Matvei Ivanovici e un om foarte cumsecade. Nu trebuie să-l superi. Noi ne avem bine cu el. Numai din întâmplare e de față la întâlnirea noastră; de obicei treaba asta o face ajutorul de comandant. – Vizita s-a sfârşit! îi vesti gardianul uitându-se la ceas. – Îți mulțumesc, mamă! zise Pavel. Îți mulțumesc, măicuță! Să n-ai nici o grijă, o să fiu eliberat curând... Pavel o îmbrățişa strâns şi o sărută, iar ea, fericită şi emoționată, începu să plângă. – Haide, despărțiți-vă! spuse gardianul, şi mai şopti pe când o conducea: Nu plânge, au să-l elibereze degrabă? Îi eliberează pe toți... Nu mai încap aici... Acasă, îi spuse hoholului cu un zâmbet larg, mişcându-şi cu vioiciune sprâncenele: – M-am priceput să i le strecor... a prins îndată! Apoi oftase mâhnită. – A înțeles! Altfel nu m-ar fi îmbrățişat aşa. N-a mai făcut-o niciodată! – Hai! râse hoholul. Fiecare aleargă după câte ceva, dar mama nu vrea niciodată altceva, decât alintări... – Nu, Andriuşa, dar oamenii ăia... ce să-ți spun! începu ea uimită. Cum se obişnuesc cu toate!... Le iau copiii, îi bagă în închisoare, şi ei vin, stau, aşteaptă, vorbesc ca şi cum nu s-ar fi întâmplat mare lucru! Dacă nişte cărturari se obişnuiesc cu aşa ceva ce să mai zicem de muncitori?... – Asta nu-i greu de înțeles, spuse hoholul, cu zâmbetul său obişnuit. Legea e totuşi mai blândă cu ei decât cu noi. Şi au mai multă nevoie de ea, decât de noi. Aşa că şi atunci când îi pocneşte în frunte, se strâmbă ei, dar nu prea tare. Bățul care e al tău te bate mai uşor...

20

Într-o seară, pe când mama şedea lângă masă şi împletea la ciorap, iar hoholul citea cu glas tare o carte în care se povestea despre răscoala sclavilor din Roma, cineva bătu tare în uşă. Hoholul o deschise şi Vesovşcikov intră cu o legătură sub braț, cu căciula dată pe ceafă, stropit de noroi până la genunchi. – Treceam pe aici, am văzut că la voi e lumină. Am intrat să vă văd. Vin chiar de la închisoare! spuse cu glas ciudat. Şi luând mâna Vlasovei, o scutură cu putere, adăugând: – Pavel îți trimite salutări... Apoi şovăind, se lăsă pe un scaun, cercetă odaia cu privirea lui posomorâtă şi bănuitoare. Nu-i plăcea mamei. Capul lui colțuros, cu părul tuns, şi ochii lui mici aveau ceva care o înfricoşau tot timpul; totuşi, bucuroasă că-l vedea, îi zâmbi cu blândețe şi îi spuse veselă: – Ai slăbit mult! Să-i dăm un ceai, Andriuşa!... – Tocmai pun samovarul! strigă hoholul din bucătărie. – Ei, ce face Pavel? A mai fost cineva eliberat, ori numai tu? Nikolai lăsă capul în jos şi răspunse: – Pavel stă şi rabdă! Numai pe mine m-au eliberat! Apoi își aținti privirea în ochii mamei şi spuse fără grabă, printre dinți: – Le-am spus curat: „Ajunge, dați-mi drumul! Dacă nu, omor pe careva şi pe urmă îmi fac şi eu seama!“. Şi mi-au dat drumul. – M-m-da-a! zise mama. Se dădu la o parte şi clipi fără să vrea, când întâlni

ochii săi mici, pătrunzători. – Dar Fedia Mazin? întrebă hoholul din bucătărie. Mai scrie poezii? – Scrie! Pe ăsta chiar că nu-l înțeleg! clătină din cap Nikolai. Ce, e scatiu? L-au băgat în colivie şi el cântă!... Eu ştiu una şi bună: n-am nici un chef să mă duc acasă... – Chiar aşa; ce te aşteaptă acolo, la tine? întrebă mama îngândurată. Nu e nimeni, nu-i foc în sobă... e frig! Nikolai tăcu, închise ochii pe jumătate şi, scoțând țigările din buzunar, începu să fumeze fără grabă. Apoi privind fumul cenuşiu care i se împrăştia înaintea ochilor, zise cu un rânjet de câine abătut: – Da, sigur că-i frig! Podelele or fi presărate cu gândaci înghețați. Trebuie să fi degerat şi şoarecii... Mă laşi să rămân la noapte aici, Pelagheia Nilovna? întrebă cu glas înăbușit, fără s-o privească. – Cum să nu! răspunse repede. Dar se simțea stingherită în prezența lui. – Am ajuns vremea, urmă el, când copiilor le roşeşte obrazul pentru părinții lor... – De ce? întrebă mama, tresărind. El o privi, închise ochii şi chipul lui ciupit părea orb. – Am spus că le roşeşte copiilor obrazul pentru părinții lor! reluă oftând din adânc. Tu nu-l faci de râs pe Pavel dar mie mi-e ruşine cu tata. Şi n-am să mai intru niciodată în casa lui. Nu mai am tată... şi nici casă! M-au pus sub supravegherea poliției că altfel plecam în Siberia... Aş fi ajutat acolo la eliberarea deportaților, aş fi pus la cale evadări... Cu inima ei simțitoare, mama pricepea că flăcăul suferă, dar durerea lui nu-i trezea nici o compătimire. – Da, dacă e aşa... mai bine să pleci! îngână ca să nu-l jignească, lăsându-l fără răspuns. Andrei veni din bucătărie şi întrebă râzând:

– Ce tot sporovăeşti acolo? Mama se ridică şi spuse: – Mă duc să fac ceva de mâncare... Vesovşcikov izbucni, privind țintă la hohol: – A început să-mi intre în cap că sunt oameni care trebuiesc omorâți! – Oho! Şi pentru ce? întrebă hoholul. – Ca să nu mai trăiască... Înalt şi uscat, hoholul stătea în mijlocul camerei, cu mâinile vârâte în buzunar, şi se legăna pe picioare, privind de sus la Nikolai. Acesta stătea înțepenit pe scaun; pe fața-i cenuşie, învăluită într-un nor de fum, se iviră pete roşii. – Am să-i frâng gâtul lui Isai Gorbov, ai să vezi! – De ce? întrebă hoholul. – Ca să nu mai spioneze şi să nu mai pârască. Din pricina lui, tata s-a ticăloşit în halul ăsta şi tot prin el vrea să se facă şi agent secret, adăugă Vesovşcikov uitându-se posac şi înrăit la Andrei. – Aha, asta e! se dumiri hoholul. Şi cine te poate învinui de viața lui taică-tău? Numai proştii! – Şi proştii şi deştepții, toți sunt la fel! reluă Nikolai îndârjit. Uite, tu eşti deştept şi Pavel la fel. Dar parcă eu sunt pentru voi la fel ca Fedka Mazin, ori Samoilov, sau cum sunteți voi amândoi, unul pentru altul? Nu mă minți, că tot nu te cred... Toți mă dați la o parte... Mă lăsați singur... – Ți-e sufletul bolnav, Nikolai! spuse hoholul încet şi cu blândețe, aşezându-se lângă el. – Da, bolnav! Şi sufletele voastre bolesc... Dar vouă vi se pare că buba voastră e mai de soi. Toți suntem nişte ticăloşi, unul față de altul; asta ți-o spun eu. Şi ce-ai putea să-mi răspunzi? Hai, să te aud! Aştepta rânjind şi se uita țintă în ochii lui Andrei, cu privirea tăioasă. Chipul lui

ciupit era nemişcat, doar buzele groase îi tremurau de parcă s-ar fi atins de ceva fierbinte. – N-am să-ți răspund nimic, vorbi hoholul, mângâind privirea duşmănoasă a lui Vesovşcikov cu un zâmbet trist, care-i strălucea în ochii albaştri. Să contrazici un om când toate rănile din inima lui sângerează, înseamnă să-l amărăşti şi mai rău; ştiu eu, frate! – Cu mine nu se poate vorbi. Eu nu sunt în stare să discut! mormăi Nikolai înfundat, coborând privirea. – Cred că fiecare dintre noi, urmă hoholul, a călcat desculț pe cioburi de sticlă; fiecare răsuflă ca tine, în ceasuri grele! – Nu eşti în stare să-mi spui nimic! grăi rar Vesovşcikov. Sufletul meu urlă ca un lup!... – Nici nu țin! Dar sunt sigur că o să-ți treacă. Poate nu va trece de tot, dar de trecut, o să treacă! Apoi, bătându-l pe umăr, zâmbi şi vorbi mai departe: – E ca o boală, dragul meu, o boală de copii, un fel de pojar. Toți am trecut pe acolo; cei tari am suferit mai puțin, cei slabi mai mult, dar nu sunt răpuşi decât cei stingheri care, deşi se regăsesc pe ei, nu-şi înțeleg menirea în viață şi nu ştiu încotro s-o ia. Ți se pare că numai tu eşti brânză bună şi că ceilalți se uită la tine gata să te înghită. Să vezi că peste câtva timp, când ți-oi da seama că şi alții au ceva bun în inimă, ai să te mai domoleşti şi o să te cam ruşinezi că te-ai crezut mai grozav decât ei şi ai vrut să te cocoți în clopotniță, când clopoțelul tău este atât de pirpiriu, că nici nu se aude printre clopotele mari din zilele de sărbătoare! Şi pe urmă o să-ți dai seama că şi sunetul clopotului tău, înecat în celelalte sunete ca o muscă în ulei, tot se aude în armonia atâtor clopote. Ai înțeles ce vreau să spun? – Poate că da! spuse Nikolai şi dădu din cap. Numai că nu cred! Hoholul se porni pe râs, se ridică de pe scaun şi începu să umble tropăind prin odaie. – Nici eu n-am crezut! Iar tu nu eşti decât o căruță hodorogită!

– De ce? râse Nikolai mâhnit, uitându-se la hohol. – Fiindcă aşa arăți! Vesovşcikov izbucni deodată în hohote de râs, cu gura până la urechi. – Ce-i cu tine? îl întrebă celălalt mirat, oprindu-se în fața lui. – Mă gândeam că cine te-ar jigni ar fi un dobitoc, spuse Nikolai dând din cap. – Parcă pe mine mă poate jigni cineva? întrebă hoholul, ridicând din umeri. – Ştiu şi eu? răspunse Vesovşcikov, zâmbind îngăduitor şi arătându-şi dinții. Voiam doar să spun că omul care te-ar jigni s-ar ruşina pe urmă, foarte. – Aşa crezi! îi răspunse râzând hoholul. – Andriuşa! îi chemă mama din bucătărie. Andrei ieşi. Rămas singur, Vesovşcikov se uită împrejur, își întinse piciorul încălțat cu cizma grosolană, îl privi lung, se aplecă şi-l pipăi. Apoi, ridicând mâna în dreptul ochilor, își cercetă palma cu atenție, pe față şi pe dos. Avea o mână butucănoasă, cu degete scurte, acoperite cu păr gălbui. O răsuci în aer şi se ridică. Când Andrei intră cu samovarul, Vesovşcikov, care stătea în fața oglinzii, îl întâmpină cu vorbele: – Nu mi-am văzut demult mutra... Clătină din cap, surâse şi adăugă: – Pocit mai sunt! – Şi ce-ți pasă? întrebă Andrei, privindu-l cu oarecare curiozitate. – Uite, Saşenka spune că fața omului e oglinda sufletului său! rosti rar Nikolai. – Nu e adevărat! se împotrivi hoholul. Are nasul ca un cârlig, fălcile ca nişte foarfece, şi totuşi sufletul ei e ca o stea. Vesovşcikov îl privi zâmbind. Se aşezară să bea ceai. El apucă un cartof mare, presără puțină sare pe o bucată de pâine, şi începu să

mestece încet şi liniştit, cum mestecă bivolul. – Dar aici cum stau treburile? întrebă cu gura plină. Când Andrei îi povesti cu însuflețire cum s-a întețit propaganda în fabrică, el se posomorî din nou şi spuse cu glas înăbușit: – Merge încet, grozav de încet! Ar trebui să meargă mai repede... Mama îi aruncă o privire; în inimă i se strecura duşmănie pentru omul acela. – Viața nu e cal, n-o poți mâna cu biciul! zise Andrei. Dar Vesovşcikov dădea din cap cu îndărătnicie. – Prea-i mult de aşteptat! Nu mai am răbdare! Spune, ce să fac? Își desfăcu brațele în aer, şi aşteptând tăcut un răspuns, îl privi pe hohol în ochi. – Trebuie să învățăm noi şi să-i învățăm şi pe ceilalți; asta-i datoria noastră! zise Andrei plecând capul. Vesovşcikov întrebă: – Si de bătut când o să ne batem? – Până atunci o să fim noi bătuți, şi nu o singură dată, iacă ce ştiu! răspunse hoholul, zâmbind. Nu ştiu când va suna ceasul luptei, dar eu cred că mai întâi trebuie să ne înarmăm capul, şi pe urmă mâinile... Nikolai se apucă iar să mănânce. Mama îi cercetă pe furiş fața mare şi lată, privindu-l pe sub sprâncene şi căutând să descopere ceva care să-i placă în figura lui greoaie şi pătrată. Întâlni figura pătrunzătoare a ochilor lui mici şi începu săşi mişte sfioasă sprâncenele. Andrei era neliniştit: aci vorbea, aci râdea, ori se oprea dintr-odată din vorbă şi începea să fluiere. Mama credea că-i înțelege neliniştea. Nikolai tăcea mereu. Când hoholul îl întreba ceva, el răspundea scurt, cu o lipsă de interes pe care nici nu încerca s-o ascundă. Acum, odaia se făcuse parcă prea strâmtă, prea neîncăpă-toare pentru cei doi;

aruncau, când unul când altul, priviri fugare musafirului lor. În sfârşit Nikolai se ridică şi zise: – M-aş duce să mă culc. Am stat mult la închisoare, mi-au dat drumul pe negândite, am umblat... Sunt obosit. Se duse în bucătărie, se mai învârti încoace şi încolo, apoi zgomotul încetă: se făcu o linişte de moarte. Mama ciuli urechea şi îi spuse în şoaptă lui Andrei: – Are gânduri negre... – Nu-i un om plăcut! încuviință hoholul, şi dădu din cap. Dar o să-i treacă. Şi eu am fost la fel. Când inima nu arde cum trebuie, se adună acolo funingine. Culcăte, măicuță, eu o să mai citesc puțin. Mama se îndreptă spre ungherul unde era un pat ascuns după un paravan de stambă. Lângă masă, Andrei îi ascultă vreme îndelungată rugăciunile şoptite şi suspinele. Răsfoia cartea repede, își freca tulburat fruntea, își răsucea mustața, mişcându-şi mereu picioarele. Pendula ceasornicului țăcănea şi vântul gemea afară. Şi din nou se auzi glasul mamei, rostind încetişor: – Îndură-te, Doamne! Cțâi oameni sunt pe pământ şi fiecare geme în felul lui! Unde or fi cei care se bucură? – Sunt şi din ăştia, sunt! Şi curând au să fie mulți, mulți de tot! îi răspunse hoholul.

21

Viața se scurgea cu repeziciune, zilele erau pestrițe şi nu semănau una cu alta. Fiecare zi aducea ceva nou, fără ca mama să se mai tulbure. Seara veneau tot mai des la Andrei oameni necunoscuți, care vorbeau îngrijorați, cu glasurile scăzute; apoi, noaptea târziu, cu gulerul ridicat, cu căciula îndesată până peste ochi, plecau înfruntând bezna în tăcere. Şi se simțea că fiecare își stăpânea emoția, că tuturor le venea să râdă şi să cânte, dar erau mereu zoriți. Unii gravi şi ironici, alții veseli, fremătând de tinerețe, iar alții gânditori şi tăcuți, toți erau în ochii mamei la fel de îndărătnici şi siguri de ei; deşi fiecare își avea chipul lui deosebit, ei i se părea că toate fețele lor se topeau într-una singură: slabă, liniştită şi hotărâtă, o față luminoasă cu ochi negri şi privire adâncă, mângâioasă şi severă, ca aceea a lui Iisus în drum spre Emaus. Mama îi număra, şi în închipuirea ei îi vedea strânşi într-o mulțime deasă, în jurul lui Pavel; aşa, în mijlocul lor, el era mai ferit de privirea duşmanului. Într-o seară veni din oraş o fată ageră, cu părul ondulat, care aduse un pachet pentru Andrei. La plecare, fata îi spuse Vlasovei aruncându-i o privire veselă şi scânteietoare: – La revedere, tovarăşă! – Cu bine! răspunse mama, stăpânindu-şi un zâmbet. După ce o însoți, se apropie de fereastră şi o privi veselă pe tovarăşa care mergea pe stradă călcând mărunt şi repede cu picioarele ei mici, fragedă ca o floare de primăvară şi uşoară ca un fluture. „Tovarăşă!“ se gândi mama, când fata nu se mai văzu. „Ei, drăguță! Să-ți dea Dumnezeu un tovarăş bun, pentru toată viața!“ Băgase de seamă deseori, că oamenii de la oraş aveau ceva copilăresc în ei şi de aceea le zâmbea îngăduitor. Dar în acelaşi timp era mişcată şi surprinsă plăcut de credința lor, a cărei adâncime o înțelegea din ce în ce mai limpede; visurile şi

încrederea lor în triumful dreptății o mângâiau şi o încălzeau; ascultându-i, ofta fără să vrea, frământată de o durere neînțeleasă. Dar ceea ce o mişca îndeosebi era simplitatea, uitarea aceea de sine, atât de frumoasă şi atât de generoasă! Înțelegea acum destule lucruri când se discuta despre viață. Simțea că găsiseră pricina adevărată a nefericirii tuturor oamenilor şi se obişnuise să gândească la fel ca ei. Dar în adâncul sufletului, nu credea că vor izbuti să schimbe viața după planurile lor, nici că vor avea destulă putere să atragă la credința lor pe toți muncitorii. Fiecare vrea să se sature astăzi; nimeni nu vrea să-şi amâne cina nici măcar pentru a doua zi, dacă poate s-o mănânce numaidecât! Puțini sunt oamenii care s-ar încumeta s-o pornească pe drumul acesta lung şi greu şi puțini sunt aceia care ar fi în stare să vadă la capătul drumului minunata împărăție a înfrățirii oamenilor. Iată de ce toți oamenii aceştia cumsecade, cu toată vârsta lor matură şi cu toate că aveau uneori chipuri ostenite, îi păreau nişte copii. „Dragii de ei!“ gândea, clătinând din cap. Trăiau acum cu toții o viață frumoasă, cumpătată şi înțeleaptă; vorbeau despre bine, şi doritori să-i învețe pe oameni ceea ce ştiau ei, făceau aceasta fără să-şi cruțe puterile. Ea înțelegea că o astfel de viață merită să fie iubită în ciuda primejdiilor ei. Şi oftând, privea înapoi, înspre trecutul său care se aşternea neted ca o fşâie neagră şi îngustă. Încetul cu încetul i se limpezea în suflet simțământul că e şi ea de folos acestei vieți noi. Mai înainte nu simțise niciodată că putea folosi cuiva, iar acum vedea limpede că mulți oameni aveau nevoie de dânsa. Era ceva nou şi atrăgător, care-o făcea să-şi mai înalțe capul... Ducea regulat şi cu grijă manifeste la fabrică, socotind că era una din îndatoririle ei; devenise o clientă obişnuită pentru agenții care o țineau sub supraveghere. O şi percheziționaseră de câteva ori, dar asta se întâmpla totdeauna a doua zi după apariția la fabrică a manifestelor. Când n-avea nimic asupra ei, căuta să trezească bănuiala agenților şi a paznicilor, care o opreau şi o scotoceau; atunci se prefăcea că se simte năpăstuită, se certa cu agenții, şi după ce-i făcea să roşească, pleca, mândră de dibăcia ei. Jocul acesta îi plăcea. Vesovşcikov nu fusese primit la fabrică şi se băgase muncitor la un negustor de cherestea. Aducea de acolo în cartier lemne, şindrilă şi grinzi. Mama îl vedea aproape în fiecare zi; întâi veneau o pereche de mârțoage negre, bătrâne, cu ochii stinşi, cu coastele ieşite; călcau cu picioarele tremurând de încordare; își bălăbăneau încet şi trist capetele şi clipeau mereu de oboseală. După ele se târa,

legănându-se, câteodată o grindă lungă şi udă, altădată o grămadă de scânduri, hurducându-se sau pocnind la capetele care atârnau; pe de lături, lăsând hățurile slobode, păşea Nikolai, în zdrențe, murdar, cu nişte ciubote grosolane, cu căciula dată pe ceafă, greoi ca o buturugă necioplită. Clătina şi el din cap, cu privirea ațintită în pământ. Caii lui dădeau orbeşte peste alte căruțe, peste oameni; împrejur roiau, ca nişte bondari, ocări furioase; strigăte mâniate despicau văzduhul. Fără să ridice capul şi fără să răspundă, el țipa ascuțit şi asurzitor, îndemnându-şi caii. – Di, boală, dii! Ori de câte ori se adunau tovarăşii la Andrei ca să citească, un număr nou de gazetă sosită de peste graniță, sau vreo broşură, venea şi Nikolai; se aşeza într-un colț şi asculta tăcut o oră-două. Când isprăveau de citit, tinerii discutau îndelung, dar Vesovşcikov nu lua niciodată parte la discuție. Stătea de obicei mai mult decât ceilalți. Când rămânea numai cu Andrei, îi punea câte o-întrebare mohorâtă: – Dar cine-i cel mai mare vinovat dintre toți? – Ăl’ care a spus cel dintâi: „Lucrul acesta e al meu!“ Dar vezi tu, omul ăsta e mort de mii de ani! Şi degeaba te mai superi pe el! îi spunea hoholul glumind, în timp ce ochii lui priveau neliniştiți. – Dar bogații? Dar ăi’ care țin cu ei? Hoholul se apuca cu mâinile de cap, își frământa mustața şi grăia îndelung, cu vorbe simple, despre viață şi despre oameni. Reieşea însă din tot ce spunea că toți oamenii laolaltă sunt vinovați, şi asta nu-i ajungea lui Nikolai. Își strângea tare buzele groase, dădea din cap cu împotrivire, spunea că nu-i tocmai aşa şi pleca nemulțumit şi întunecat. Odată izbucni: – Nu! Trebuie să fie şi vinovați! Şi de bună seamă că sunt. Îți spun eu că trebuie să scormonim până la fund toată viața asta, fără milă, ca pe un câmp năpădit de buruieni! – Aşa a spus odată despre voi pontatorul Isai, le aminti mama.

– Isai? întrebă Vesovşcikov după un timp. – Da. E un om rău! îi urmăreşte pe toți, iscodeşte, a început să umble şi pe aici, pe strada noastră; trage cu coada ochiului şi pe la geamurile noastre. – Trage cu coada ochiului pe geam? Mama era culcată în pat şi nu-l vedea la față, dar își dădu seama că se pripise cu vorba, fiindcă hoholul se amestecă grăbit şi împăciuitor: – Lasă-l să umble şi să se uite! Are omul timp liber şi se plimbă... – Nu-i aşa, ia stai nițel! spuse Nikolai cu glas înăbuşit. Uite, ăsta e vinovat! – De ce-i vinovat? întrebă repede hoholul. Că e prost? Vesovşcikov plecă, fără să răspundă. Hoholul umbla încet şi obosit de colo până colo prin cameră, târându-şi încet picioarele lui subțiri, ca de păianjen. Își scosese cizmele, cum făcea de obicei ca să nu tropăie şi să n-o tulbure pe Vlasova. Dar ea nu dormea. Şi după ce Nikolai plecă, mama spuse hoholului, îngrijorată: – Mi-e teamă de el! – Da-a! spuse tărăgănat hoholul. Își iese repede din sărite. Să nu-i mai vorbeşti de Isai, măicuță. Isai ăsta e spion în toată legea. – Nici nu-i de mirare! Are un cumătru jandarm! aminti ea. – Până la sfârşit să vezi că Nikolai are să-l cotonogească! urmă îngrijorat hoholul. Ai văzut ce porniri au sădit comandanții vieții noastre, în inimile gradelor inferioare? Ce are să se întâmple când oameni ca Nikolai o să simtă nedreptatea şi n-o să mai rabde? O să împroaşte tot cerul cu sânge, iar pământul o să spumege-n sângele ăsta ca o bucată de săpun... – E groaznic, Andriuşa! şopti mama. – Dacă lumea n-ar fi fost silită să înghită toate grozăviile, nici nu s-ar opinti să scape de ele! zise Andrei, după un timp. Cu toate astea, măicuță, fiecare picătură

din sângele lor e dinainte spălată în mările de lacrimi ale poporului... Şi deodată râse încet şi adăugă: – E drept, dar asta nu te mulțumeşte!

22

Într-o zi de sărbătoare, întorcându-se de la băcănie şi deschizând uşa, mama se opri în prag, năpădită deodată de bucurie, ca de o ploaie caldă de vară: glasul puternic al lui Pavel răsuna în odaie! – Uite-o! strigă hoholul. Mama văzu graba cu care Pavel se întoarse spre ea, şi desluşi pe fața lui o lumină prevestitoare de lucruri mari. – Ai venit... eşti acasă! murmură amețită de uimire şi se aşeză. Pavel se aplecă spre ea. Era palid, boabe mici de lacrimi îi străluceau în colțurile ochilor iar buzele îi tremurau. Tăcu o clipă; mama îl privea şi ea, tăcută. Fluierând încetişor, hoholul trecu pe lângă ei cu capul în piept, şi ieşi afară. – Îți mulțumesc, mamă! vorbi Pavel cu voce joasă, strângându-i mâna cu degetele lui tremurătoare. Îți mulțumesc, mamă dragă! Adânc mişcată de expresia feței şi de mlădierea glasului său, abia stăpânindu-şi bătăile inimii, ea îi mângâia părul şi îi spuse încetişor: – Doamne, dar pentru ce? – Îți mulțumesc pentru că ai venit în ajutorul marii noastre cauze! reluă el. E o fericire rară să ai o mamă însuflețită de aceleaşi idealuri ca tine! Mama tăcea şi-i sorbea lacomă cuvintele, cu inima în sărbătoare; fericită, se uita la el ca la o minune; era atât de luminos chipul lui, atât de aproape de ea... – Mamă, eu am văzut că multe lucruri nu ți-au plăcut la început. Îți venea greu. Credeam că n-ai să te împaci niciodată cu noi, că n-ai să ne înțelegi gândurile, dar că ai să rabzi în tăcere, cum ai răbdat o viață întreagă. Şi îmi părea rău!...

– Andriuşa m-a făcut să înțeleg multe! aminti ea. – Mi-a povestit şi el de tine, spuse Pavel râzând. – Şi Egor la fel. Suntem din acelaşi sat. Andriuşa voia chiar să mă învețe să citesc... – Dar ție ți-a fost ruşine şi ai început să înveți singură, pe furiş. – Şi m-a prins! adăugă încurcată. Apoi, luată de valul de bucurie care-i năpădise inima, îl îndemnă pe Pavel: – Hai să-l chemăm! A plecat ca să nu ne stânjenească. El n-are mamă... – Andrei!... strigă Pavel, deschizând uşa care dădea în tindă. Unde eşti? – Aici. Vreau să sparg nişte lemne. – Vino încoace! El zăbovi puțin, apoi intră în bucătărie şi vorbi grijuliu ca un gospodar: – Avem prea puține lemne. Ar trebui să-i spunem lui Nikolai să ne mai aducă. Vezi cum arată Pavel, măicuță? Autoritățile, în loc să-i pedepsească pe răzvrătiți, nu fac decât să-i îngrașe... Mama începu să râdă; inima nu i se dezmorțise încă. Se simțea îmbătată de bucurie, dar un simțământ de prevedere o făcea să-şi dorească fiul liniştit cum fusese până atunci. Era atât de fericită, încât voia ca cea dintâi şi cea mai mare bucurie a vieții să i se închidă în suflet, ca să rămână mereu la fel de puternică şi de vie. Ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-i scadă fericirea, se grăbi s-o ascundă, ca un păsărar care a prins întâmplător o pasăre rară. – Hai să luăm masa! Paşa, aşa-i că n-ai mâncat încă? îl îmbie ea zorită. – Nu. De ieri de când gardianul mi-a spus că au hotărât să mă elibereze, mi-a trecut şi foamea şi setea... Primul om pe care l-am întâlnit aici a fost bătrânul Sizov, urmă Pavel. Când m-a zărit, a trecut drumul şi mi-a întins mâna. I-am spus: „Fii mai cu băgare de seamă, sunt un om primejdios, supravegheat de

poliție“. „Nu-i nimic“, a răspuns el. Şi ştii ce m-a întrebat despre nepotul lui? Dacă Fedor s-a purtat bine în închisoare. „Ce înțelegi prin purtare bună în închisoare?“ „Să nu fi vorbit ce nu trebuie despre tovarăşi!“. Şi când i-am spus că Fedia este un om cinstit şi înțelept, şi-a mângâiat barba şi mi-a spus cu mândrie: „Noi, Sizovii, avem în familie numai oameni de treabă!“ – Nu-i prost moşneagul! spuse hoholul dând din cap. Stăm adesea de vorbă cu el; e un om cumsecade. Crezi că o să-l elibereze degrabă pe Fedia? – Cred că o să-i elibereze pe toți! N-au nici o dovadă, afară de mărturia lui Isai, şi nu putea nici el să ştie mare lucru... Mama umbla de colo până colo, fără să-şi ia ochii de la Pavel. Andrei stătea lângă fereastră, cu mâinile la spate, şi-l asculta. Pavel măsura odaia cu paşi mari. Lăsase să-i crească barba: o barbă creață, în inele mici şi subțiri, care-i îndulceau culoarea negricioasă a obrajilor. – Şedeți! îi pofti mama, punând pe masă mâncare caldă. În timpul mesei, Andrei îi vorbi despre Rîbin. După ce isprăvi, Pavel spuse cu părere de rău: – Să fi fost eu acasă, nu-l lăsam să plece! Ce duce cu el? O pornire crâncenă de răzvrătire şi o mare încâlceală în cap. – Ce să-i faci! spuse hoholul, zâmbind. Când omul are patruzeci de ani şi s-a luptat atâta vreme cu fiarele din sufletul lui, e greu să-l mai schimbi! Apoi se încinse una din acele discuții, pline de vdrbe pe care mama nu le înțelegea. Masa se sfârşise şi ei tot își mai aruncau cu înverşunare unul altuia cuvintele acelea deosebite şi răsunătoare care cădeau ca grindina. Câte odată vorbeau mai pe înțeles. – Noi trebuie să ne urmăm calea fără şovăire! spuse Pavel hotărât. – Şi să ne izbim în drum de cele câteva zeci de milioane de oameni, care ne vor primi ca pe nişte duşmani... Mama asculta cu atenție discuția dintre ei; i se păru că lui Pavel nu-i plăceau țăranii, iar hoholul le lua apărarea, căutând să-l convingă că şi țăranul trebuie

lămurit, ca să cunoască adevărul. Mama îl înțelegea mai uşor pe Andrei şi i se părea că el are dreptate, dar de câte ori acesta îi spunea ceva lui Pavel, ea ciulea urechea, ținându-şi răsuflarea ca să se dumirească din răspuns de nu cumva hoholul îl jignise. Amândoi se răsteau, dar fără să se certe. Uneori mama întreba: – Aşa o fi, Paşa? El îi răspundea zâmbind: – Aşa e! – Dumneavoastră, domnule, spunea hoholul oarecum răutăcios dar blând, ați mâncat bine, dar n-ați mestecat destul şi v-a rămas o bucățică în gât. Clătiți-vă gâtul! – Lasă prostiile! îl povățuia Pavel. – Eu? Vorbesc ca la parastas! Mama dădea din cap şi râdea încet...

23

Primăvara se apropia, zăpada se topea dezgolind noroiul şi funinginea pe care până atunci le acoperise. În fiecare zi, noroiul îți izbea tot mai mult privirea; mahalaua întreagă părea nespălată, îmbrăcată în zdrențe. Ziua, apa picura de pe streşini, zidurile cenuşii ale caselor din care ieşeau aburi păreau obosite şi asudate; către noapte, pretutindeni sclipeau țurțuri albicioşi de ghiață. Soarele se arăta tot mai des pe cer. Pâraiele clipoceau tot mai tare, scurgându-se grăbite spre baltă. Lumea se pregătea să sărbătorească ziua de 1 Mai. La fabrică şi prin cartier circulau manifeste care lămureau însemnătatea acestei zile, şi chiar tinerii care nu fuseseră încă atinşi de propagandă spuneau, citindule: – Trebuie să facem asta! Vesovşcikov zâmbea morocănos, zicând: – A sosit timpul. Destul ne-am jucat de-a v-ați ascunselea! Fedia Mazin se bucura. Slăbise mult şi zbuciumul nervos din vorbe şi din gesturi te făcea să-l asemenea cu o ciocârlie în cuşcă. Era tot timpul însoțit de Iakov Somov, om tăcut, prea serios pentru anii lui şi care lucra acum în oraş. Samoilov, cu barba şi mai roşcată după închisoare, Vasili Gusev, Bukin Dragunov şi alți cțâiva arătau nevoia de a ieşi înarmați, dar Pavel, hoholul, Somov şi alții erau de altă părere. Egor venea ca totdeauna obosit, asudat şi abia trăgându-şi sufletul; glumea: – Munca pentru schimbarea regimului existent, tovarăşi, este o muncă măreață, dar pentru că să meargă mai bine, trebuie să-mi cumpăr o pereche de cizme noi! spunea ei, arătându-şi ghetele ferfeniță, căscate şi ude. Şi galoşii mei sunt aşa de prăpădiți, că nu mai au leac. În fiecare zi picioarele îmi sunt leoarcă; nu vreau să mă mut sub pământ, înainte de a ne fi lepădat de lumea veche în mod public şi pe față şi de aceea resping propunerea tovarăşului Samoilov, de a demonstra

înarmați, şi propun să mă înarmați cu o pereche de cizme solide, căci sunt adânc convins că asta e mai folositor pentru triumful socialismului decât o răfuială, oricât de mare!... Şi în acelaşi grai colorat, povestea mai departe muncitorilor cum încerca poporul în alte țări să-şi facă viața mai uşoară. Mamei îi plăcea să-l asculte: din cele ce auzea, rămase cu impresia ciudată că duşmanii cei mai vicleni ai poporului, carel înşelau de cele mai dese ori şi atât de neomenos, erau omuleți mici, pântecoşi, roşii la față, neruşinați şi lacomi, vicleni şi cruzi. Când le era mai greu sub regimul țarilor, ei ațâțău poporul împotriva puterii țariste, iar când poporul se ridica şi smulgea țarului puterea din mâini, omuleții, prin tot felul de minciuni, puneau mâna pe putere, alungau iarăşi poporul în bordeie şi dacă acesta se împotrivea, stâlceau în bătăi sute şi mii de oameni. Într-o zi, luându-şi inima în dinți, mama îi descrise tabloul vieții aşa cum şl-l zugrăvise în minte din tot ce auzise de la el şi îl întrebă surâzând sfioasă: – Aşa o fi, oare, Egor Ivanovici? El se îneca de râs, își dădea peste cap ochii săi mici, se freca cu mâinile pe piept: – Da, da, măicuță... chiar aşa! Dumneata ai apucat de coarne taurul istoriei. Pe acest fond galben ai pus câteva înflorituri, adică broderii, dar ele nu schimbă lucrurile. Tocmai omuleții ăştia grăsuți sunt cei mai păcătoşi, gângăniile cele mai veninoase, care muşcă poporul. zii le-au spus bine: „bourgeois“. Ține minte, măicuță, „bourgeois“! Ei ne frâng oasele şi ne sug sângele... – Vrei să spui bogații, nu-i aşa? întrebă mama. – Da, bogații! Şi tocmai asta-i nenorocirea lor. Dacă pui în mâncarea unui copil, zi de zi, câte un pic de cupru, nu-i mai cresc oasele şi copilul rămâne pitic; dacă însă otrăveşti omul cu aur, sufletul i se închirceşte, se întunecă şi amorțeşte de parcă ar fi minge de cauciuc din cele ce se vând cu cinci copeici... Vorbind într-o zi despre Egor, Pavel spuse: – Ştii, Andrei, că de cele mai multe ori, cei care au sufletul mai trist râd mai mult? Hoholul tăcu, apoi după un timp răspunse cu ochii pe jumătate închişi:

– Dac-ar fi aşa, toată Rusia ar trebui să moară de râs... Sosi şi Nataşa; fusese şi ea în închisoare, undeva în alt oraş, dar nu se schimbase defel. Mama băgă de seamă că în fața ei, hoholul era mai vesel, glumea mult, îi stârnea pe toți cu ironiile sale blânde, făcând-o pe Nataşa să râdă din toată inima. Dar după plecarea ei, începea din nou să fluiere trist cântecele lui nesfârşite, şi se plimba prin odaie târşâindu-şi alene picioarele. Deseori venea şi Saşa; era totdeauna încruntată, grăbită şi din ce în ce mai colțuroasă şi mai aprigă. Într-o zi când Pavel ieşise în tindă s-o petreacă şi nu închisese uşa, mama îi auzi cum şuşoteau grăbiți. – Dumneata ai să duci steagul? întrebă fata, încet. – Da. – E lucru hotărât? – Da. E dreptul meu. – Şi pe urmă iar închisoare?! Pavel tăcea. – N-ai putea... începu ea, şi se întrerupse. – Ce? întrebă Pavel. – Să laşi altuia... – Nu! spuse el cu glas tare. – Gândeşte-te bine: ai atâta trecere, eşti foarte iubit!... Dumneata şi Nahodka sunteți cei dintâi aici, ați putea face atâtea dacă ați fi liberi... gândeşte-te bine! Pentru asta o să vă deporteze, departe, pentru un şir de ani... Mamei i se păru că aude în glasul fetei simțăminte ce-i erau cunoscute: teama şi durerea. Cuvintele Saşei îi căzură pe inimă, ca nişte picături grele şi reci. – Nu. Sunt hotărât! spuse Pavel. Nu renunț la asta, pentru nimic în lume! – Chiar dacă te rog eu?

Pavel începu să vorbească repede, pe un ton ciudat de aspru: – N-ar trebui să vorbeşti aşa... Ce eşti dumneata? Nu se cuvine... – Sunt o ființă omenească! spuse ea încet. – O ființă bună, reluă el tot aşa de încet, dar într-un fel neobişnuit, parcă l-ar fi înăbușit ceva. Eşti un om prețios pentru mine. Şi de aceea... de aceea nu trebuie să vorbeşti aşa... – Rămâi cu bine! spuse fata. Şi, după zgomotul tocurilor de la pantofi, mama înțelese că plecase repede, aproape fugind. Pavel plecă după ea, în curte. O spaimă grea, apăsătoare, cuprinse pieptul mamei. Nu înțelegea bine despre ce fusese vorba, dar simțea că o aşteaptă o mare durere. „Ce şi-o fi pus în gând să facă?“ Pavel se întoarse împreună cu Andrei; hoholul vorbea şi dădea din cap: – Isaika, Isaika, ce ne facem cu el? – Trebuie sfătuit să se lase de apucăturile lui! spuse Pavel posomorât. – Ce vrei să faci, Paşa? îl întrebă mama, lăsând bărbia în piept. – Când? Acum? – La întâi... La Întâi Mai... – A! făcu Pavel coborând vocea. Am să duc steagul nostru; voi merge cu el în fruntea tuturor. Şi de bună seamă că pentru asta au să mă închidă iarăşi. Mama simți o dogoare puternică în ochi şi o uscăciune neplăcută în gură. Pavel îi luă mâna şi i-o mângâie: – Înțelege-mă, mamă, că trebuie! – Nu mai spun nimic! zise mama, ridicând încet capul. Şi când privirea ei întâlni

iarăşi strălucirea îndărătnică a ochilor lui, plecă din nou capul. Pavel lăsă mâna mamei, oftă şi începu să-i spună cu mustrare în glas: – Ar trebui să te bucuri, nu să te amărăşti. Când, oare, au să fie pe lume mame care să-şi trimită bucuroase copiii, chiar la moarte?... – Ho, ho! mormăi hoholul. Ți-ai sumes poalele şi ai luat-o razna!... – Parcă eu spun ceva? repetă mama. Eu nu te opresc. Dar dacă mi-e milă de tine, asta e fiindcă sunt mamă!... Pavel se dădu îndărăt, depărtându-se puțin; mama auzi cuvintele lui aspre, tăioase: – Vezi, e o iubire care nu lasă pe om să trăiască... Mama tresări, de teamă că va mai auzi ceva care îi va răni inima, şi începu să vorbească repede: – Nu trebuie să vorbeşti aşa, Paşa! Înțeleg, nu poți să faci altfel, o faci pentru tovarăşi... – Nu! zise el. O fac pentru mine. Andrei se opri în prag; era mai înalt decât uşa şi stătea ca într-o ramă, cu genunchii încovoiați, cu un umăr proptit în pervaz, cu gâtul, capul şi celălalt umăr, în afară. – Ai face bine să nu mai flecăreşti atâta, domnule! spuse hoholul, pironindu-şi încruntat ochii bulbucați în ochii lui Pavel. Semăna cu-o şopârlă în crăpătura unei stânci. Mamei îi venea să plângă. Dar cum nu voia s-o vadă Pavel, mormăi deodată: – Vai, Doamne, am uitat... Şi ieşi în tindă. Acolo își rezemă capul de zid, într-un colț şi, îndurerată, dădu drumul lacrimilor. Plângea înfundat, reținându-şi suspinele; simțea cum se sfârşeşte, parcă odată cu lacrimile i s-ar fi scurs tot sângele din inimă.

Iar prin uşa care nu era închisă de tot, ajungea până la ea zgomotul înăbușit al certei lor. – Ce, te iri chinuind-o? spunea hoholul. – N-ai dreptul să-mi vorbeşti aşa! îi strigă Pavel. – Bun tovarăş ți-aş mai fi dacă m-aş uita la grozăvelile tale prosteşti, ca de țap, şi aş tăcea!... De ce îi spui de-astea? Îți dai seama ce faci? – Trebuie să spui totdeauna răspicat ce ai de spus: Da sau ba! – Şi ei? – Oricui. Mă lipsesc de dragostea şi de prietenia care mă împiedică şi mă țintueşte locului... – Eroule! Şterge-ți întâi nasul! Şi pe urmă du-te şi spune toate astea Saşenkăi. Ei trebuie să i le spui... – I le-am spus! – La fel ca mamei? Minți! I-ai vorbit drăgăstos şi dulce; nu te-am auzit, dar sunt sigur! Iar aici, în fața maică-tii, faci pe eroul... Trebuie să înțelegi, caraghiosule, că eroismul ăsta al tău nu face nici cinci parale! Vlasova își şterse repede lacrimile de pe obraji. Se speriase ca nu cumva hoholul să-l jignească pe Pavel, deschise în grabă uşa, intră în bucătărie şi, tremurând, plină de spaimă şi de amărăciune, spuse tare: – Uf, ce frig e! Şi când te gândeşti că-i primăvară... Începu să mute, fără nici un rost, diferite lucruri de la locul lor şi, ca să acopere glasurile scăzute ale celor doi din odaie, urmă şi mai tare: – S-au schimbat toate; oamenii se-nfierbântă, timpul se răcoreşte. Altădată, pe vremea asta era cald, cerul era senin, însorit... Cei din cameră tăcură. Ea se opri în mijlocul bucătăriei şi aşteptă. – Ai auzit? întrebă cu vocea coborâtă hoholul. Trebuie să-nțelegi, diavole! Ea e

mai înțeleaptă ca tine! – Vreți să beți un ceai? întrebă ea cu glas tremurător. Și fără să mai aştepte răspuns, ca să-şi ascundă tremurul se miră: – Ce-o mai fi şi asta, de-am înghețat aşa? Pavel trecu încet la ea, în bucătărie. Privea pe sub sprâncene, cu un zâmbet care-i juca vinovat pe buze. – Iartă-mă, mamă! îi spuse încet. Sunt încă un băiețandru... un prost... – Nu mă mai certa! îl sfătui tristă, strângându-i capul la piept. Nu-mi mai spune nimic! Fă ce vrei! E viața ta, te priveşte! Dar nu-mi tulbura inima! Se poate ca o mamă să nu simtă milă? Nu! Mi-e milă de toți! Toți îmi sunteți dragi, toți o meritați! Cine să aibă milă de voi, dacă nu eu? Ți-ai ales calea asta; alții vin după tine, lasă totul şi se duc... Un gând destoinic, fierbinte, i se zbătea în inimă, îi dădea aripi şi o umplea de o bucurie înălțătoare, plină de tristețe şi de chin; dar mama nu găsea cuvinte să spună ce simțea şi, chinuită, dădea din mâini, îl privea în față cu ochii ei în care ardea o durere vie şi mare. – Bine, mamă! Iartă-mă; văd! murmură el cu capul plecat, şi aruncându-i în treacăt o privire zâmbitoare, adăugă întorcându-şi fața ruşinat, dar împăcat cu el: N-am să uit asta! Ți-o jur! Ea îl dădu la o parte, şi aruncându-şi privirea în odaie, îi spuse rugătoare şi blândă, lui Andrei: – Să nu strigi la el, Andriuşa! Sigur, dumneata eşti mai în vârstă... Hoholul, care stătea cu spatele, nu se mişcă şi începu deodată să scoată nişte urlete caraghioase: – U-u-u! Ce-am să-l mai cert! Am să-l şi bat! Mama se apropie de el încet, cu mâna întinsă, şi-i zise:

– Dragul meu... Hoholul se întoarse, își plecă înainte capul ca un taur, şi, cu mâinile la spate, trecu pe lângă ea, spre bucătărie. De acolo i se auzi glasul morocănos şi ironic: – Fugi, Pavele, de aici, că-ți tai capul! N-o lua de bună, măicuță, că glumesc! Uite, acuma pun samovarul. Da! Ce mai cărbuni... Sunt uzi, lua-i-ar dracu’! Şi amuți. Când intră în bucătărie, mama îl văzu stând jos pe podea; sufla în samovar. Fără s-o privească hoholul reluă: – Nu te teme, că nu-i fac nimic! Eu sunt moale, ca o pară mălăiață. Şi apoi... măi eroule, astupă-ți urechile!... mi-e drag şi mie! Dar nu-mi place jiletca lui. Şi-a pus o jiletcă nouă-nouță cu care se grozăveşte şi umblă cu burta înainte şi dă cu cotul: ia uitați-vă ce jiletcă am! E frumoasă, nu zic, dar la ce bun să dai cu coatele? Nici aşa nu-i loc destul. Pavel surâse, apoi întrebă: – Mult ai să mai bodogăneşti? Mi-ai tras o scărmăneală, şi cred că ajunge! Jos pe podea, cu picioarele întinse pe lângă samovar, hoholul se uita la el. Mama stătea lângă uşă şi privea blând şi trist ceafa rotundă a lui Andrei, gâtul lui lung şi puțin adus. El se lăsă pe spate, cu mâinile sprijinite de podea, se uită la mama şi la Pavel, cu ochii puțin înroşiți, şi clipi, spunând încet: – Ce oameni cumsecade sunteți! Pavel se aplecă şi-l apucă de braț. – Nu trage! spuse cu glas înăbușit hoholul. Mă trânteşti jos... – Ce, vi-e ruşine? grăi mama cu tristețe în glas. Sărutați-vă, îmbrățişați-vă de-a binelea! – Vrei? întrebă Pavel. – Cum nu! răspunse hoholul, ridicându-se. Strâns îmbrățişați, se contopiră amândoi pentru o clipă într-un singur suflet, în care ardea, ca o flacără, prietenia.

Pe obrajii mamei se prelingeau lacrimi, de data asta de uşurare. În timp ce le ştergea, spuse ruşinată: – Femeia ar tot plânge... de durere plânge, de bucurie plânge... Hoholul îl dădu la o parte pe Pavel cu o mişcare molatică şi grăi, ştergându-şi ochii cu degetele: – Ajunge! S-au zbenguit destul vițeii! Acum sunt buni de pus în frigare! Ai dracului cărbuni! Am suflat, am suflat, până mi-au intrat în ochi... Pavel se aşeză lângă fereastră cu capul plecat: – De astfel de lacrimi nu trebuie să-ți fie ruşine, spuse încet. Mama se apropie de el şi se aşeză alături. Un simțământ cald de încredere îi învăluise inima. Era tristă, dar mai liniştită şi mai uşurată. – Strâng eu vasele... dumneata stai aici, măicuță! spuse hoholul şi trecu în odaie. Odihneşte-te! Ți-am frământat destul sufletul... Şi din odaie i se auzi glasul, ca un cântec: – Ştiu că am trăit acum o clipă frumoasă, de viață adevărată, de viață omenească!... – Da! făcu Pavel, aruncându-i mamei o privire. – Parcă toate s-au schimbat! zise ea. Şi durerea-i alta, şi bucuria-i alta... – Aşa şi trebuie! urmă hoholul. Pentru că acum creşte o inimă nouă, măicuța mea dragă; se iveşte o inimă nouă în lume. Omul trece prin viață, o luminează cu flacăra înțelepciunii si strigă şi cheamă: hei, voi oameni din toate țările, uniți-vă într-o singură familie! Şi la chemarea lui, toate inimile, cu tot ce-i sănătos în ele, se adună într-o singură inimă uriaşă, puternică, răsunătoare, ca un clopot de argint... Mama își strânse tare buzele, ca să nu-i tremure, şi își închise bine ochii, ca să nu plângă.

Pavel ridică mâna şi dădu să spună ceva, dar mama îl prinse de cealaltă mână, şi i-o trase în jos, şoptindu-i: – Nu-l întrerupe. – Ştiți, zise hoholul, care stătea în uşă. Oamenii mai au multe de îndurat; o să li se mai stoarcă mult sânge, dar toate, toate... şi suferința şi sângele meu sunt nimic față de ceea ce am acum în mintea şi în inima mea... Sunt bogat, cum e steaua bogată în raze; am să le îndur pe toate, am să rabd orice, pentru că port în mine o bucurie pe care nimic şi nimeni n-o s-o poată stinge vreodată. În bucuria asta îmi stă puterea! Băură ceai şi rămaseră în jurul mesei până la miezul nopții, stând de vorbă liniştiți şi cu inima deschisă, despre viață, despre oameni, despre viitor. Şi când i se limpezea gândul, mama căuta oftând în trecutul ei o amintire aspră şi dureroasă, şi cu această piatră din inimă, își întărea sufletul. În atmosfera caldă a discuției, teama i se risipise; simțea la fel ca în ziua când tatăl ei îi spusese tăios: „Nu mai face mutre! S-a găsit un prost care să te ia de nevastă, du-te! Toate fetele se mărită, toate femeile fac copii, pentru toți părinții, copiii sunt o nenorocire. Ce, tu nu eşti om?“ Văzuse atunci în fața ei deschizându-se drumul pe care nu-l putea ocoli şi care înconjura fără rost un loc pustiu şi întunecat. Şi simțământul soartei sale de neînlăturat îi umpluse sufletul cu o resemnare oarbă. La fel se întâmpla şi acum. Dar simțind că se apropie dureri noi, ea își spunea singură, adresându-se cine ştie cui: – Poftim, luați! Şi asta îi uşura durerea surdă din inima care-i vibra şi-i cânta în piept, ca o strună întinsă. Şi în adâncul sufletului ei, tulburat de durerea aşteptării, pâlpâia o nădejde slabă dar stăruitoare, că nu-i vor lua, nu-i vor smulge totul... că îi va rămâne, poate, ceva...

24

Dis-de-dimineață, îndată după plecarea lui Pavel şi a lui Andrei, Korsunova bătu tare în geam şi strigă repede: – L-au omorât pe Isai! Hai să-l vedem... Mama tresări şi în mintea ei sclipi ca o scânteie, numele ucigaşului. – Cine? întrebă ea scurt, aruncându-şi un şal pe umeri. – Că doar nu era să stea lângă el! L-a dat gata şi a şters-o! răspunse Maria. În stradă, ea îi spuse: – Acum au să înceapă iar să scotocească, ca să-l descopere pe vinovat. Bine că ai tăi au fost acasă azi noapte; eu sunt martoră. Am trecut pe aici după miezul nopții şi m-am uitat pe geam; v-am văzut pe toți, stând la masă... – Ce spui, Mărio? Cine ar putea să-i bănuiască? făcu mama îngrozită. – Păi cine l-a omorât? Sigur că cineva dintre ai voştri! spuse Korsunova cu convingere. Cine nu ştie că el îi spiona... Mama se opri în loc şi-şi duse mâinile la piept; nu mai putea să răsufle. – Ce-i cu tine? Nu-ți fie teamă! După faptă şi răsplată! Hai repede, că o să-l ia de-acolo!... Mama se cutremura cu gândul la Vesovşcikov. „Şi-a atins ținta“, gândea, prostită. Aproape de zidul fabricii, unde fusese o casă mistuită nu demult de flăcări, se afla o mulțime de oameni care călcau peste cărbuni, ridicau valuri de cenuşă şi bâzâiau ca un roi de bondari. Erau acolo o droaie de femei şi de copii, băieți de

prăvălie, rândaşi de la cârciumă şi polițişti; era şi jandarmul Petlin, un bătrân înalt, cu barba stufoasă, albă ca argintul şi cu medalii pe piept. Isai zăcea pe jos, cu spatele sprijinit de nişte bârne arse; capul descoperit îi atârna pe umărul drept. Ținea mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor iar degetele celeilalte mâini erau înfipte în pământul moale. Mama se uită la fața lui: un ochi privea stins spre căciula căzută între picioarele desfăcute, gura îi era întredeschisă, ca de uimire, barba roşie îi atârna într-o parte. Trupul firav, capul ascuțit, fălcile osoase acoperite de pistrui păreau şi mai mici, închircite de moarte. Mama oftă şi făcu o cruce. Nu-l putuse suferi cât timp trăise; acum însă îi trezea o uşoară milă. – Nu e sânge! spuse cineva cu jumătate glas. Se vede că 1-a izbit cu pumnul!... O voce zise tare, cu răutate: – Au închis gura denunțătorului... Jandarmul sări ca ars, şi dând la o parte femeile, întrebă cu glas amenințător: – Cine a vorbit, ai? Înghionti oamenii care se împrăştiară. Unii fugiră repede. Cineva râse răutăcios. Mama se întoarse acasă. „Nu-l plânge nimeni!“ gândi ea. Iar în față i se înălță ca o umbră, statura de om voinic a lui Nikolai. Ochii lui înguşti priveau reci şi cruzi, iar mâna dreaptă i se bălăbănea de parcă ar fi fost ruptă. Când Pavel şi Andrei veniră la masă, întâiul lucru de care a întrebat a fost: – Ei, ce mai e? N-au arestat pe nimeni pentru Isai? – Nu se aude nimic! răspunse hoholul. Vedea că amândoi erau îngrijorați. – De Nikolai nu se vorbeşte nimic? mai întrebă încet. Pavel îi aruncă o privire severă şi spuse răspicat:

– Nu se vorbeşte. Se vede că nimeni nu se gândeşte la el. E plecat. De ieri, de la amiază, s-a dus la râu şi nu s-a mai întors. Am întrebat de el... – Slavă Domnului! spuse ea, oftând uşurată. Slavă Domnului! Hoholul o privi şi coborî capul. – Zace acolo, vorbi mama îngândurată. După față ai spune că se miră. Şi nimănui nu-i pare rău, nimeni n-a rostit o vorbă bună. E aşa de mic şi neînsemnat. Parcă-i o frântură desprinsă din ceva; cum a căzut, aşa a rămas... La masă, Pavel aruncă deodată lingura, şi spuse: – Asta n-o pricep! – Ce anume? întrebă hoholul. – Să omori o vită, pentru că trebuie să mănânci, e şi asta un lucru rău. Să ucizi o fiară, o bestie... mai înțeleg! Şi eu aş putea omorî un om care a devenit fiară pentru semenii lui. Dar cum de s-a ridicat mâna cuiva asupra unei făpturi atât de prăpădite? Hoholul strânse din umeri. Apoi răspunse: – Era vătămător, tot ca o fiară. Strivim țânțarii, fiindcă ne sug oleacă de sânge, adaugă hoholul. – Da, adevărat! Nu vorbesc de asta... Spun numai că mi-ar fi fost scârbă! – Ce să-i faci? răspunse Andrei, şi strânse din nou din umeri. – Tu ai putea să omorî o ființă ca asta? întrebă Pavel, gânditor, după o lungă tăcere. Hoholul îl privi cu ochii lui rotunzi, privi în treacăt spre mamă şi răspunse cu tristețe în glas, dar hotărât: – Pentru tovarăşi, pentru cauza noastră, pot orice. Şi voi ucide. Chiar şi pe fiul meu... – Vai, Andriuşa! exclamă mama încet.

El îi zâmbi şi spuse: – Altfel nu se poate! Aşa e viața... – Da-a! spuse Pavel tărăgănat. Aşa e viața... Ca şi cum s-ar fi supus unei porniri lăuntrice, Andrei se ridică, şi grăi gesticulând: – Ce să-i faci? Eşti nevoit să urăşti omul, pentru ca să vină mai curând vremea când să-l poți ira. Trebuie să nimiceşti pe cel care împiedică mersul vieții, pe cel care își vinde semenii, ca să-şi cumpere liniştea sau rangurile. Dacă în calea celor cinstiți stă un Iuda care îi pândeşte ca să-i trădeze, eu aş fi alt Iuda dacă nu l-aş nimici! Cum adică, n-am dreptul ăsta? Dar ceilalți, stăpânii noştri, au dreptul să se slujească de soldați şi de călăi, de case de toleranță, de închisori, de ocne şi alte ticăloşii, ca să-şi asigure liniştea şi bunăstarea? Câteodată sunt silit să le iau bâta din mână; n-am încotro! Şi o s-o iau, n-o să mă dau în lături! Ei ne omoară cu sutele şi miile. Asta îmi dă şi mie dreptul să ridic mâna şi s-o reped în capul unuia dintre duşmani, al celui mai apropiat şi mai primejdios pentru mine, Asta e viața! Lupt contra ei şi o resping... Ştiu că sângele lor nu creează, e un sânge sterp!... Piere fără urme fiindcă e putred... Mai ştiu că atunci când sângele nostru stropeşte pământul ca o ploaie deasă, adevărul creşte sănătos. Dar dacă văd că trebuie să ucid îmi iau păcatul asupra mea şi voi ucide. Desigur că vorbesc numai pentru mine. Păcatul meu va pieri odată cu mine, nu va întina viitorul, nu va murdări pe nimeni altul în afară de mine, pe nimeni! Umbla prin odaie gesticulând cu mâna, parcă ar fi despicat ceva în aer. Mama îl privea tristă şi neliniştită; vedea că se frânsese ceva în el, că suferea. Nu mai era îngrijorată în privința omorului. Dacă Vesovşcikov nu era asasinul, niciunul din tovarăşii lui Pavel n-ar fi putut să fie, gândea ea. Cu capul lăsat în piept, Pavel îl asculta pe hohol, care continua tare şi hotărât: – Când vrei să mergi înainte se întâmplă să mergi chiar împotriva propriei tale voințe. Trebuie să ştii să te dărueşti cu totul, din tot sufletul. E simplu să-ți dai viața şi să mori pentru cauză! Dar trebuie să dai mai mult, să dai şi ceea ce ți-e mai scump decât viața... Numai atunci va creşte măreț ceea ce trebuie să prețuieşti mai mult decât orice: dreptatea ta! Andrei se opri în mijlocul odăii. Palid şi cu ochii întredeschişi, ridică mâna făgăduind solemn:

– Ştiu că o să vină timpul când oamenii o să se ire unul pe altul, când fiecare din ei o să lumineze ca o stea în, fața celuilalt! Pe pământ o să trăiască oameni liberi, mari prin libertatea lor; fiecare o să aibă inima deschisă, neîntinată de lăcomie şi ură. Viața se va schimba atunci într-o slujbă în cinstea, omului; chipul lui se va înălța sus, căci oamenii liberi pot atinge orice înălțimi! Ei au să trăiască pentru adevăr, pentru frumos; cei mai buni dintre ei vor fi aceia care vor îmbrățişa lumea cât mai larg în inima lor, care o vor iubi cât mai adânc; cei mai buni vor fi cei mai liberi, căci în sufletul lor va fi mai multă frumusețe! Oamenii vieții aceleia vor fi nişte oameni mari... Tăcu, apoi își îndreptă capul şi rosti cu un glas din adânc: – Şi în numele acestei vieți, sunt gata la orice... Fața lui tresări, din ochi îi picurau una după alta lacrimi mari şi grele. Pavel înălță capul şi, palid, îl privea cu ochii larg deschişi; mama se ridică de pe scaun în prada unei nelinişti care-o cuprindea din ce în ce mai tare. – Ce-i cu tine, Andrei? întrebă Pavel încet. Hoholul scutură din cap, se răsuci ca un arc şi spuse cu ochii la mamă: – Am văzut... ştiu... Ea se repezi şi-i apucă mâinile; el încercă să-şi desfacă dreapta, dar mama îl ținea strâns, vorbindu-i în şoaptă: – Mai încet, dragul meu... dragul meu... – Stați nițel! mormăi înăbușit hoholul. Am să vă spun cum a fost... – Nu, Andriuşa, urmă ea, privindu-l cu ochii înlăcrimați. Nu e nevoie... Pavel se apropie încet de tovarăşul lui, privindu-l cu ochii umezi. Alb ca varul, îi şopti cu zâmbetul pe buze: – Mama se teme că tu eşti... – Nu, nu mă tem! Nu cred! Dacă aş vedea cu ochii mei şi tot n-aş crede!

– Stați nițel! repetă hoholul, fără să-i privească, dând din cap şi încercând mereu să-şi desprindă mâna. Nu, nu sunt eu... dar aş fi putut să împiedic... – Lasă, Andrei! îl sfătui Pavel. Şi îl apucă de braț cu o mână, punându-i în acelaşi timp cealaltă mână pe umăr, parcă ar fi vrut să potolească tremurul care zguduia trupul uriaş al hohotului. Acesta plecă fruntea şi urmă încet, cu glas întretăiat: – Tu ştii, Pavele, că eu n-am dorit asta! Uite cum a fost: Când tu ai plecat înainte, iar eu m-am oprit cu Dragunov, Isai a ieşit de după colț şi s-a oprit ceva mai la o parte. Se uita la noi şi rânjea. Dragunov mi-a spus: „ÎI vezi? Mă spionează în fiecare noapte. Am să-i rup oasele.“ Şi a plecat spre casă, credeam eu... Între timp Isai s-a apropiat de mine... Hoholul scoase un oftat: – Nimeni nu m-a batjocorit vreodată aşa de mârşav, cum m-a batjocorit câinele ăsta. Fără să scoată un cuvânt, mama îl trăgea de mână spre scaun şi în cele din urmă izbuti să-l aşeze. Apoi se lăsă şi ea alături, umăr lângă umăr. Pavel rămase în picioare în fața lor, trist, ciupindu-şi din când în când barba. – Mi-a spus că poliția ne ştie pe toți, că ne ține sub observație, că vom fi prinşi cu toții în preajma lui 1 Mai. Eu râdeam fără să răspund, dar inima începuse sămi clocotească. Apoi mi-a spus că sunt băiat deştept, că nu trebuie să merg pe drumul acesta, că ar fi mai bine... Hoholul se opri, își şterse fața cu mâna stângă, ochii îi fulgerară rece. – Înțeleg! zise Pavel. – Mi-a spus pe urmă: „Ai face mai bine să intri în slujba legii...“ Hoholul întinse pumnul amenințător şi scrşâni din dinți: – Ticălosul! Mai bine m-ar fi lovit peste obraz... Ar fi fost mai uşor pentru mine şi poate şi pentru el. Dar mi-am pierdut răbdarea când mi-a scuipat în inimă balele lui puturoase.

Andrei își trase mâna, care tremura, din mâinile lui Pavel şi-i spuse cu scârbă, mai încet: – L-am plesnit peste obraz şi am plecat. Apoi l-am auzit în urma mea pe Dragunov: „Te-am prins!“ Se vede că stătuse după colț... După ce tăcu puțin, hoholul reluă: – Nu m-am întors, cu toate că am simțit... Am auzit lovitura... Dar am mers liniştit, parcă aş fi strivit o broască sub talpă. Am auzit la fabrică în timpul lucrului: „L-au omorât pe Isai!“. Nu-mi venea să cred. Parcă îmi amorțise mâna; n-o mai puteam mişca; nu mă durea, dar parcă se scurtase. Își privi mâna chiorâş şi spuse: – Toată viața n-o să mă pot spăla de pata asta... – Inima să-ți fie curată, dragul meu! spuse încet mama. – Eu nu zic că sunt vinovat, nu! spuse hoholul hotărât. Dar mi-e scârbă! Ce-mi trebuia asta? – Eu nu te înțeleg, spuse Pavel, ridicând din umeri. Vasăzică nu l-ai omorât tu, dar chiar dacă... – Ascultă, frate! Să ştii că cineva ridică mâna să ucidă şi să nu-l împiedici... Pavel reluă răspicat: – Aici nu te înțeleg deloc... Şi după un timp de gândire adăugă: – Adică, de înțeles aş mai înțelege dar nu pot simți ca tine... nu! Sirena fluieră. Hoholul își lăsă capul într-o parte, îi ascultă țipătul poruncitor, şi scuturându-se din tot corpul, zise: – Nu mă duc la lucru... – Nici eu, adăugă Pavel.

– Mai bine mă duc la baie! surâse hoholul. Se pregăti repede, în tăcere, şi plecă abătut. După ce îl petrecu cu o privire compătimitoare, mama îi spuse lui Pavel: – Poți spune ce vrei, Paşa! Eu ştiu că e păcat să ucizi un om, dar nu socotesc vinovat pe nimeni. Mi-e milă de Isai: nu-i decât un ciob. Când mă uitam la el, mi-am adus aminte că te-a amenințat cu spânzurătoarea şi nu-mi părea nici bine, nici rău că a murit... Mi-era doar milă. Dar acum, nici atât! Pe urmă tăcu, dusă pe gânduri; apoi reluă zâmbind mirată: – Doamne, Iisuse! Ai auzit ce am spus, Paşa? Se vede că Pavel nu auzise. Păşea încet prin odaie, cu capul plecat, apoi vorbi posomorât şi gânditor: – Aşa e viața! Vezi cum i-a asmuțit pe unii împotriva altora? Vrei, nu vrei, eşti nevoit să loveşti! Şi în cine? Într-unul tot atât de lipsit de drepturi ca şi tine. Ba încă şi mai nenorocit decât tine, fiindcă e prost. Şi poliția, şi jandarmii, şi agenții, toți sunt duşmanii noştri; totuşi sunt şi ei oameni ca noi; şi sângele lor e supt la fel ca al nostru şi nici ei nu sunt socotiți drept oameni. În toate privințele sunt la fel cu noi. I-au învrăjbit pe unii împotriva altora, i-au orbit prostindu-i şi înfricoşându-i, i-au legat de mâini şi de picioare; i-au prins în cleşte, îi storc, îi strivesc şi-i lovesc pe unii cu ajutorul celorlalți. Au prefăcut oamenii în arme, în ciomege, în bolovani şi spun că asta se cheamă stat! Se apropie de maică-sa: – Iacă, asta e crimă, mamă! E cea mai ticăloasă crimă împotriva milioanelor de oameni: e uciderea sufletelor... înțelegi ce fac ei? Nimicesc sufletele! Vezi care e deosebirea între ei şi noi? Când unul dintre ai noştri loveşte, îi e ruşine, suferă; dar mai ales, îi e silă! În schimb ei omoară cu miile, senini, fără milă, şi fără să le pese! Omoară chiar cu plăcere. Gâtuiesc pe oricine, numai ca să-şi păstreze aurul şi argintul, petecuțele de hârtie şi toate gunoaiele nenorocite care le dau putere asupra altora. Şi gândeşte-te că sluțesc sufletele oamenilor şi omoară poporul, nu pentru ei, ca să se apere, ci ca să-şi apere averea! Pavel se aplecă, îi luă mâinile şi scuturându-i-le, adăugă: – Dacă ai putea simți toată această ticăloşie şi putreziciune ruşinoasă, ai înțelege dreptatea cauzei noastre şi ai vedea cât e de mare şi de luminoasă!...

Mama se ridică înfiorată, plină de dorința de a-şi topi inima, cu inima fiului ei, în aceeaşi vâlvătaie. – Stai puțin, Paşa, stai! spuse ea cu suflarea tăiată, înțeleg, simt... stai puțin!...

25

Cineva intră în tindă, cu zgomot. Pavel şi maică-sa tresăriră şi se uitară unul la altul. Uşa se deschise încet şi în odaie intră greoi Rîbin: – Am venit! zise el, ridicând capul şi zâmbind. Noroc şi sănătate! Rîbin era îmbrăcat într-o scurtă mânjită de catran, încălțat cu nişte opinci împletite din coji de tei; la brâu îi atârnau mănuşi negre şi pe cap avea o căciulă mițoasă. – Cum o duceți cu sănătatea? Ți-a dat drumul, Pavele? Aşa! Ce mai faci, Nilovna? Rîbin zâmbea larg, arătându-şi dinții albi; vocea îi suna mai blând decât altădată, fața îi era şi mai năpădită de barbă. Mama se apropie de el bucuroasă, îi strânse mâna mare şi neagră, sorbind mirosul sănătos şi puternic al catranului şi-i spuse: – A, tu eşti?... Ce bine îmi pare!... Pavel zâmbea, cercetându-l cu privirea: – Dar chipeş țăran mai eşti! Rîbin răspunse scoțându-şi fără grabă cojocul: – Da, m-am făcut iar țăran; voi, încetul cu încetul, vă boieriți, iar eu am luat-o îndărăt... asta e! Apoi, potrivindu-şi cămaşa din pânză groasă, trecu în odaie, își roti privirea cercetătoare și spuse: – Nu aveți mai multe țoale ca înainte. Doar cărțile s-au mai înmulțit. Aşa!... Ia spuneți-mi, cum mai merg treburile?

Se aşeză, își desfăcu larg picioarele şi își sprijini palmele pe genunchi; îl cercetă pe Pavel, privindu-l întrebător cu ochii săi negri şi îi aştepta răspunsul, zâmbind cu blândețe: – Treburile merg vârtos! grăi Pavel. – Arăm, semănăm, nu prea ştim să ne lăudăm, dar când roade adunăm, fierbem rachiu şi pe o rână ne culcăm... aşa-i? flecări glumeț Rîbin. – Şi dumneata cum o mai duci, Mihailo Ivanâci? întrebă Pavel, aşezându-se în fața lui. – O duc bine. M-am oprit deocamdată la Eghildeevo. Ai auzit de Eghildeevo? E un sat frumos. Are două bâlciuri pe an, mai mult de două mii de locuitori, toți la fel de răi. N-au pământ, arendează de la domenii câte un petec sterp. M-am tocmit argat la un culac: sunt atâția acolo, ca muştele pe stârv! Extragem catran, facem cărbuni. Primesc de două ori mai puțin, cu toate că-mi frâng spinarea de două ori mai mult decât aici: asta e! Culacul are şapte argați. Toți sunt tineri de prin partea locului, afară de mine... toți știu carte. E unul, Efim, grozav de isteț! – Şi ce vorbeşti cu ei? întrebă Pavel cu însuflețire. – Nu tac. Am luat cu mine toate manifestele de aici. Sunt treizeci şi patru. Dar eu îi dau înainte cu Biblia; găseşti de toate în ea! E o carte groasă, oficială, tipărită de sinod; poți să ai toată încrederea! Îi făcu lui Pavel cu ochiul, surâse şi continuă: – Numai că asta-i prea puțin. Am venit la tine după cărți. Nu-s singur, sunt cu Efim! Am adus nişte catran şi am făcut un ocol ca să trec pe la tine! Tu dă-mi cărți până nu vine Efim; nu-i nevoie să ştie prea multe... Mama se uită la Rîbin şi i se păru că, odată cu haina, mai lepădase ceva. Era mai puțin aşezat, privirea îi era mai şireată, nu mai era deschisă ca înainte. – Mamă, zise Pavel, du-te şi adu nişte cărți! Ştiu ei acolo ce trebuie să-ți dea. Spune-le că sunt pentru oamenii de la sate. – Bine! zise mama. Să dea samovarul în clocot şi plec numaidecât.

– Te ocupi şi tu cu d-astea, Nilovna? întrebă Rîbin zâmbind. Aşa! Sunt acolo mulți dornici să citească. Spun că învățătorul îi cam îndeamnă; e băiat bun, cu toate că se trage dintr-o familie de popi; mai e şi o învățătoare la vreo şapte kilometri, dar ei nu vor să lucreze cu cărți oprite: le e teamă fiindcă sunt slujbaşi la stat. Mie îmi trebuiesc însă cărți din astea, tăioase; am să le strecor ca din partea lor... Când o vedea popa sau şeful de post că sunt din cele interzise, au să creadă că le-au împrăştiat învățătorii. Eu, până una, alta, mă țin mai la o parte. Şi Rîbin, mulțumit de istețimea lui, rânjea înveselit: „Ia uită-te! se gândea mama. Ai zice că-i un urs şi când colo, e vulpe curată!“ – Ce crezi? îl întrebă Pavel, ar putea să fie arestați învățătorii, dacă ar cădea asupra lor bănuiala că răspândesc cărți interzise? – Desigur; şi ce are a face? – Dar dumneata ai împărțit cărțile, şi nu ei! Dumneata ar trebui să fii închis... – Ştii că-mi placi! zâmbi Rîbin, bătându-se cu mâna peste genunchi. Cine mă poate bănui pe mine? S-ar putea ca un biet țăran să-şi bată capul cu aşa ceva? Cărțile-s treabă de boieri. Ei să răspundă de ele... Mama simțea că Pavel nu-i de partea lui Rîbin şi băgă de seamă cum îl măsura cu ochii pe jumătate închişi, ceea ce însemna că era supărat. Spuse încet, împăciuitoare: – Mihail Ivanovici vrea ca el să facă treaba, iar de răspuns, să răspundă alții... – Aşa e! întări Rîbin, mângâindu-şi barba. Până la o vreme. – Mamă! începu Pavel cu răceală. Să zicem că cineva dintre ai noştri, Andrei bunăoară, ar călca legea ca din partea mea, şi în locul lui m-ar închide pe mine. Tu ce ai zice? Mama tresări, îl privi descumpănită şi răspunse dând din cap: – Dar cine ar putea face asta unui tovarăş? – A-a-a! făcu tărăgănat Rîbin. Te înțeleg, Pavele!

Şi, adresându-se mamei, clipi batjocoritor: – Aici, mamă, e un lucru cu tâlc. Apoi din nou, către Pavel, pe un ton povățuitor: – Frate-meu, să ştii că nu eşti destul de copt! Într-o afacere secretă nu există cinste. Judecă şi tu: întâi va fi închis cel la care se va găsi cartea şi nu învățătorul, asta e una. Apoi, ideile din cărțile autorizate pe care le împart învățătorii sunt aceleaşi ca în cărțile oprite; numai cuvintele nu sunt la fel şi pe deasupra cuprind mai puțin adevăr. De aici reiese că învățătorii urmăresc aceeaşi țintă, dar merg pe căi ocolite, pe când eu merg de-a dreptul; prin urmare, în fața autorităților, avem aceeaşi vină. Nu-i aşa? Apoi, frate dragă, eu n-am nici o legătură cu ei. Cel care merge pe jos nu poate fi tovarăş de drum cu unul călare. Cu un țăran poate că n-aş face-o. Dar ei... unul e băiat de popă iar cealaltă, fată de moşier. De ce s-au apucat să răscoale poporul? Eu, țăranul, nu pot pricepe ce au în cap oamenii ăştia învățați. Ştiu ce fac eu, dar ce urmăresc ei e o taină pentru mine. Timp de mii de ani la rând, boierii au fost stăpânitori şi au scos şapte piei de pe țărani şi acum se trezesc aşa, deodată, şi hai că se ostenesc să deschidă ochii jupuiților! Nu, frate, mie nu-mi plac basmele cu feți frumoşi, iar astea sunt un fel de basme. Boierii ăştia sunt foarte departe de mine. Mergi iarna pe câmp şi vezi că mişcă ceva în zare. Te gândeşti, ce să fie? Lup, vulpe, ori numai câine? Nu te poți dumiri: e prea departe. Mama se uită la Pavel; avea o înfățişare tristă. Ochii lui Rîbin scânteiau întunecați. Privea mulțumit de sine la Pavel, își pieptăna barba cu degetele şi, tulburat, urmă: – N-am timp de delicatețuri. Viața e aspră. O haită de câini nu-i tot una cu un țarc de vite; fiecare haită latră în felul ei. – Dar sunt boieri, începu mama, aducându-şi aminte de cei care veneau în casă, care se jertfesc pentru popor, se chinuiesc o viață-ntreagă prin închisori... – Aştia-s altceva, ei se bucură de altă stimă! întrerupse Rîbin. Țăranul, când se îmbogățeşte, vrea s-o ducă boiereşte, şi boierul, când sărăceşte, se apropie de țăran. Când punga ți-e goală, sufletul ți-e curat fără să vrei. Adu-ți aminte, Pavele: mi-ai spus odată că omul gândeşte după cum trăiește. Dacă muncitorul zice „da“, patronul trebuie să spună „nu“; iar dacă muncitorul spune „nu“, patronul, fiindcă e patron, trebuie să strige „da!“. La fel e cu țăranul şi cu

boierul: au firi deosebite. Când țăranul e sătul, boierului îi piere somnul. Asta nu înseamnă că toți țăranii sunt fără cusur; nici nu m-am gândit să-i apăr pe toți... Rîbin se ridicase în picioare. Era negru şi zdravăn. Chipul i se întunecă, barba îi tremură parcă ar fi clănțănit din dinți, şi rosti mai departe, cu vocea mai scăzută: – Am hoinărit cinci ani din fabrică în fabrică; m-am dezvățat de viața de la țară, asta e! Când m-am întors la țară şi am văzut ce e acolo, mi-am dat seama că n-aş putea să mai trăiesc ca țăranii. Înțelegi? N-aş putea! Voi, care trăiți aici, nu vedeți greutățile de la sat. Acolo, foamea urmăreşte pe om ca o umbră şi omul n-are nici o nădejde să capete pâine. Foamea a nimicit sufletele, i-a schimonosit pe toți; oamenii nu trăiesc, ci putrezesc într-o sărăcie fără scăpare... Stăpânitorii stau ca nişte corbi la pândă, nu care cumva să aibă un țăran o bucată de pâine mai mult! Cum o zăresc, i-o smulg şi-i mai dau şi una peste bot... Rîbin privi în jurul lui şi se aplecă spre Pavel, cu mâna sprijinită de scaun: – Mi-a fost silă când am dat iarăşi de viața asta. Simțeam că n-am s-o pot răbda. Dar m-am stăpânit; nu, suflete, mi-am zis, nu-ți face de cap! Eu rămân aici! Şi chiar de o fi să nu vă dau pâine, dar ceva ispravă tot o să fac! Am s-o fac, măi frate! Port în mine umilința oamenilor şi ura lor. Şi umilința o simt în inimă, ca pe un cuțit care se răsuceşte. Fruntea îi era plină de sudoare. Se apropie încet de Pavel şi-i puse mâna pe umăr. Mâna îi tremura. – Ajută-mă! Dă-mi cărți, dar cărți din alea care să nu-i mai dea pace omului, după ce le-a citit. Trebuie să pui arici sub țeasta oamenilor; un arici cu țepii ascuțiți! Spune-le prietenilor tăi de la oraş, care scriu pentru voi, să scrie şi pentru cei de la țară! Să scrie aşa, ca să clocotească satul iar poporul să fie gata să înfrunte moartea! Ridică mâna şi vorbi cu glas înăbușit, apăsând pe fiecare cuvânt: – Cu moartea pre moarte călcând, asta e! Adică, mori tu, pentru ca să învie ceilalți! Trebuie să moară cu miile, pentru că să învie puhoaie de noroade pe pământ! Asta e! De murit nu e greu. Numai dacă ar învia! Numai dacă s-ar ridica noroadele! Mama aduse samovarul şi privi spre Rîbin cu coada ochiului. Cuvintele lui grele,

pline de vlagă, o copleşeau. Era ceva în el care-i amintea de bărbatul ei; rânjea le fel, dădea din mâini, își sufleca mânecile, trăia în el aceeaşi ură nestăpânită, dar mută. Numai că Rîbin vorbea şi era mai puțin fioros. – Da! E nevoie de asta! zise Pavel şi scutură din cap. – Dați-ne material şi vă tipărim o gazetă... Mama se uită la Pavel clătinând din cap şi zâmbind, apoi se îmbrăcă tăcută şi ieşi din casă. – Fă-o! Noi îți vom aduce tot ce trebuie. Dar scrieți mai simplu, să înțeleagă până şi vițeii! îl înfruntă Rîbin. Uşa de la bucătărie se deschise; cineva intră în casă. – Uite-l pe Efim! făcu Rîbin, aruncând o privire în bucătărie. Vino aici, Efim! Pe omul ăsta îl cheamă Pavel; ți-am vorbit despre el. Un flăcău înalt şi voinic, cu părul blond, cu fața mare, cu ochii cenuşii, îmbrăcat cu o scurtă îmblănită, stătea cu căciula în mână înaintea lui Pavel, privindu-l pe sub sprâncene. – Noroc bun! spuse cu o voce răguşită. După ce strânse mâna lui Pavel, își netezi cu amândouă mâinile părul zburlit. Roti ochii prin cameră şi se îndreptă fără grabă, ca şi cum s-ar fi furişat, spre polița cu cărți. – Le-a şi văzut! spuse Rîbin, făcând cu ochiul lui Pavel. Efim se întoarse, îl privi, apoi începu să cerceteze cărțile. – Ce multe cărți mai aveți! Dar poate că nici n-aveți timp să le citiți. La țară avem mai multă vreme pentru aşa ceva... – Dar mai puțin îndemn? întrebă Pavel. – De ce? Dimpotrivă, răspunse flăcăul, ştergându-şi bărbia. Poporul a început săşi frământe mintea... „Geologie“ — ce-i asta? Pavel îi dădu lămuriri.

– De asta n-am nevoie! spuse flăcăul, şi puse cartea la loc. Rîbin oftă zgomotos, adăugând: – Pe țăran nu-l priveşte de unde a venit pământul, ci cum a fost împărțit între oameni, cum a fost smuls de boieri, de sub picioarele poporului. Stă sau se învârte, de asta nu-i pasă; n-are decât să fie şi spânzurat de o frânghie, numai să dea de mâncare; dacă îți cu tot dinadinsul, bate-l şi cu un cui pe cer, dar să le dea oamenilor ce le trebuie!... – „Istoria sclaviei“, citi iarăşi Efim, şi întrebă: E vorba despre noi? – Avem şi despre iobăgie! reluă Pavel, şi-i întinse altă carte. Efim o luă, o învârti în mână, o puse deoparte şi zise liniştit: – Cu asta s-a isprăvit. – Dumneata ai lotul de pământ? îl întrebă Pavel. – Eu? Cum să nu! Suntem trei frați, iar locul este de patru deseatine. Nisip bun să cureți alămuri; pământ sterp!... Şi după o clipă de tăcere, urmă: – Eu m-am descotorosit de pământ; la ce mi-ar folosi? De hrănit, nu te hrăneşte, dar în schimb îți leagă mâinile. Sunt patru ani de când lucrez ca argat. La toamnă mă duc la militărie. Nenea Mihailo spune să nu mă duc, pentru că acum soldații sunt trimişi împotriva poporului. Dar tot am să mă duc. Şi pe vremea lui Stepan Razin, şi pe vremea lui Pugaciov armata a dat în popor. E timpul să punem capăt la toate astea... Dumneata ce crezi? întrebă el fără să-l slăbească pe Pavel din ochi. – Da, e timpul! răspunse el, zâmbind. Dar o să fie foarte greu! Trebuie să ştii ce să spui soldaților şi cum să le spui... – O să învățăm şi o să ştim! răspunse Efim. – Dacă te prinde stăpânirea, s-ar putea întâmpla să te împuşte! încheie Pavel, privindu-l iscoditor.

– Ştiu că n-or să ne ierte! încuviință liniştit flăcăul, şi începu să cerceteze iarăşi cărțile. – Bea-ți ceaiul că acuşi trebuie să plecăm! îi spuse Rîbin. – Îndată! răspunse flăcăul, apoi întrebă din nou: – Revoluție? Adică asta înseamnă răscoală? Andrei intră roşu la față, năduşit şi posomorât. Strânse mâna iui Efim, se aşeză lângă Rîbin, şi după ce îl privi, surâse. – De ce eşti trist? îl întrebă Rîbin, bătându-l cu palma peste genunchi. – Aşa, răspunse hoholul. – Şi el e muncitor? întrebă Efim, arătând cu capul spre Andrei. – Da! răspunse Andrei. Şi ce-i cu asta? – Vede pentru prima dată în viața lui muncitori de fabrică îl lămuri Rîbin. Zice că nu-s ca toți oamenii... – Prin ce anume? Efim îl cercetă pe Andrei cu atenție şi zise: – Ciolanele voastre sunt mai ascuțite. Ale țăranului sunt mai rotunde... – Țăranul stă mai liniştit pe picioarele lui, adăugă Rîbin. Simte pământul sub el, cu toate că nu e al lui, dar îl simte! Iar muncitorul de la fabrică e ca pasărea: nu are nici patrie, nici cămin; azi este aici, mâine aiurea! Nici femeia nu-l ține locului; cum se întâmplă ceva, rămâi sănătoasă dragă şi pe aci ți-e drumul! Şi se duce să caute unde-i mai bine. Pe când țăranul vrea să fie bine la el acasă, fără sa se urnească din loc. Uite, c-a venit şi mama! Efim se apropie de Pavel şi-l întrebă: – Vrei să-mi dai o carte? – Poftim! răspunse Pavel bucuros.

Ochii flăcăului se aprinseră lacomi. Începu să vorbească repede: – Am să ți-o dau înapoi! Oamenii noştri cară catran de aici; au să ți-o aducă ei. Rîbin, care își pusese haina şi își strânsese bine cureaua, îi spuse lui Efim: – Hai să mergem! – Uite, acuma am ce citi! făcu Efim, arătând cărțile şi zâmbind larg. După ce plecară, Pavel întrebă pe Andrei, înfierbântat: – I-ai văzut pe diavolii ăştia? – Da-a! spuse hoholul încet. Sunt întunecați ca norii... – Vorbeşti de Rîbin? se amestecă mama. Parcă n-ar fi fost niciodată la fabrică. Țăran sadea! Şi ce fioros e! – Păcat că n-ai fost aici! reluă Pavel întorcându-se spre Andrei, care stătea la masă şi se uita posomorât la paharul cu ceai. – Ai fi văzut neastâmpărul unei inimi, tu, care vorbeşti mereu de inimă! Rîbin sa năpustit cu nişte vorbe... m-a doborât, mi-a luat piuitul! N-am ştiut ce să-i mai răspund. N-are nici o încredere în oameni, îi prețueşte foarte puțin! Mama are dreptate: omul ăsta are în el o putere înfiorătoare!... – Ştiu asta! zise hoholul posac. Au otrăvit oamenii! Când au să se răscoale, au să răstoarne totul de-a valma! Le trebuie pământul gol; au să-l pustiască, au să smulgă tot de pe el! Vorbea încet; se vedea că se gândeşte la altceva. Mama îl trase de mânecă: – Hai, scutură-te puțin, Andriuşa! – Stai nițel, măicuță dragă! vorbi blând, hoholul. Apoi, înfierbântat dintr-odată, izbi cu pumnul în masă: – Da, Pavele, țăranul o să facă prăpăd în ziua când s-o răscula! O să dea foc la tot, ca după o molimă de ciumă, pentru ca toate urmele umilințelor lui să se

spulbere ca cenuşa... – Şi pe urmă o să ni se pună nouă în cale! adăugă Pavel liniştit. – Datoria noastră este să nu-l lăsăm! Datoria noastră este să-l oprim! Noi suntem mai aproape de el decât oricine altul; pe noi o să ne creadă! Şi o să meargă cu noi! – Află că Rîbin ne propune să tipărim o gazetă pentru săteni, îl vesti Pavel. – Şi trebuie s-o facem! Pavel reluă, zâmbind: – Ce-mi pare rău e că nu m-am ciorovăit cu el! Hoholul urmă liniştit, frecându-se pe cap: – Las’ că ne mai ciorovăim noi cu el. Cântă din fluier, şi cei care nu sunt prinşi de pământ ca rădăcinile au să joace după cum o să le cânți! Rîbin are dreptate, când spune că nu suntem prinşi de pământ; şi nici nu trebuie; fiindcă noi suntem cei care avem datoria să-l punem în mişcare. Cum l-om zgâlțâi odată, oamenii au să se desprindă; iar dacă-l vom zgâlțâi şi mai mult, atunci... Mama zâmbi şi zise: – Andriuşa, pentru tine totul e aşa de simplu! – Sigur, spuse hoholul. Simplu! Ca şi viața. Apoi, după câteva minute, spuse: – Mă duc la câmp să mai umblu puțin... – După baie? E vânt, să nu-ți fie frig! îl povățui mama. – Tocmai de asta am nevoie: să mă mai zvânte! – Bagă de seamă, ai să răceşti! stărui şi Pavel, cu grijă. Mai bine culcă-te. – Nu, mă duc! Se îmbrăcă fără să mai spună o vorbă şi ieşi.

– E amărât!... zise mama oftând, – Ştii, mamă, îi spuse Pavel, bine ai făcut că ai început să-l tutueşti! Ea îl privi mirată: – Nici n-am băgat de seamă, aşa mi-a venit! S-a apropiat de inima mea... nu pot să-ți spun cât de mult! – Ai inimă bună, mamă! rosti Pavel încet. – Numai de-aş fi în stare să-ți fiu de ajutor, ție şi celorlalți! De m-aş pricepe! – Fii liniştită, mamă! Ai să te pricepi!... Ea râse încetişor şi adăugă: – Uite, că de frica asta, tot nu mă pricep să scap. – Bine, mamă! Să nu mai vorbim de asta! Dar să ştii că-ți mulțumesc mult, mult de tot! Ieşi din bucătărie, ca să nu-l tulbure cu lacrimile ei. Seara târziu, hoholul se întoarse acasă obosit şi se culcă îndată, spunând: – Cred că am făcut vreo zece verste... – Şi acum te simți mai bine? întrebă Pavel. – Lasă-mă, vreau să dorm. După aceea amuți, parcă ar fi murit. Ceva mai târziu, Vesovşcikov veni nemulțumit ca întotdeauna, murdar şi zdrențăros. – N-ai aflat cine 1-a ucis pe Isai? îl întrebă pe Pavel, învârtindu-se prin odaie. – Nu! răspunse Pavel scurt. – S-a găsit unul care nu s-a dat în lături. Şi eu, care mă tot pregăteam să-l

sugrum! Aşa ceva era de mine, cel mai nimerit lucru pentru mine! – Lasă, nu mai vorbi aşa, Nikolai! îl sfătui Pavel prieteneşte. – Şi, la drept vorbind, cum vine asta? interveni mama cu blândețe. Ai inima bună, dar mârâi ca o fiară! La ce bun? În acea clipă îi făcea plăcere să-l vadă pe Nikolai; până şi chipul lui ciupit îi părea mai frumos. – Nu-s bun la altceva, decât la treburi de astea! răspunse, strângând din umeri. Mă tot gândesc: care-i rostul meu? N-am şi eu oare, ca ceilalți, un rost? Trebuie să vorbeşti cu oamenii, iar eu nu-s în stare! Văd totul, simt toate necazurile lor, dar de vorbit despre aşa ceva nu-s în stare! Mi-e sufletul mut! Se apropie de Pavel, își lăsă capul în piept şi începu să zgârie masa cu unghia; apoi, spuse ca un copil, pe un ton plângător, care nu i se potrivea: – Dați-mi şi mie, fraților, o muncă oricât de grea! Nu pot trăi aşa, fără nici un rost! Fiecare din voi face ceva. Văd că treaba merge bine, creşte, iar eu stau deoparte. Car mereu la bârne şi la scânduri. Merită să mai trăieşti pentru aşa ceva? Dați-mi o muncă grea! Pavel îl luă de mână şi-l trase spre el. — O să-ți dăm! Dar din pat, se auzi vocea hoholului: – Nikolai, am să te învăț să culegi litere şi-ai să fii zețar, tipograf la noi!... Bine? Nikolai se apropie de el şi grăi: – Dacă mă înveți, îți dăruesc un cuțit... – Du-te la naiba cu cuțitul tău! strigă hoholul şi bufni în râs. – Un cuțit pe cinste! stărui Nikolai. Începu să râdă şi Pavel. Vesovşcikov se opri în mijlocul odăii şi întrebă:

– De mine râdeți? – Sigur! răspunse hoholul, sărind din pat. Ştiți ceva? Haideți la câmp să facem o plimbare. E o noapte frumoasă cu lună plină. Mergem? – Mergem! spuse Pavel. – Merg şi eu! se agăță Nikolai. Tare îmi placi când te aud râzând, măi hoholule... – Iar tu mie, când făgădueşti daruri! răspunse hoholul zâmbind. Pe când se îmbrăca în bucătărie, mama îi spuse cu dojană în glas: – Îmbracă-te mai gros... Iar după ce toți trei ieşiră, se uită după ei, pe fereastră, apoi întorcându-se spre icoane, şopti: – Ajută-le, Doamne!

26

Zilele treceau în goană una după alta, cu o iuțeală care nu-i dădea răgaz mamei să se gândească la ziua de Întâi Mai. Numai noaptea, când se suia în pat, obosită de forfota tulburătoare şi zgomotoasă de peste zi, inima i se tânguia încet: „De-ar veni mai repede...“ În zori, când sirena fabricii fluiera, Pavel şi Andrei își sorbeau ceaiul în grabă şi la plecare îi dădeau mamei zeci de însărcinări. Ea se învârtea toată ziua ca o veveriță în cuşcă, făcea mâncarea, pregătea clei şi o pastă de culoare violetă pentru manifeste; pe urmă primea oameni care îi dădeau bilețele pentru Pavel şi dispăreau, lăsând-o şi pe ea tulburată de frământarea lor. În fiecare noapte se lipeau pe garduri, la fabrică şi chiar la porțile jandarmeriei, manifeste prin care muncitorii erau chemați să sărbătorească ziua de Întâi Mai. Polițiştii începeau să umble prin mahala dis-de-dimineață şi rupeau, înjurând, hârtiile violete de pe garduri. Dar la amiază afişele zburau din nou pe străzi, rostogolindu-se sub picioarele trecătorilor. Agenți din poliția secretă, trimişi de la oraş, fură postați la colțuri ca să-i pândească pe muncitori. Dar aceştia treceau veseli de la fabrică la masă şi înapoi. Toți se bucurau văzând cum se zvârcolesc polițiştii, şi chiar muncitorii în vârstă își zâmbeau unul altuia: – Ai văzut ce s-a stârnit? Pretutindeni se adunau grupuri de oameni care discutau chemarea răscolitoare. Viața clocotea; în primăvara aceasta era mai interesantă pentru toți; aducea ceva nou: unora, o pricină mai mult ca să se înfurie împotriva răzvrătiților şi să-i ocărască; altora, o nelinişte şi un fel de speranță; şi în sfârşit altora – cei mai puțini la număr – le aducea bucuria de a-şi da seama că ei sunt puterea care-i deşteaptă pe toți... Pavel şi Andrei aproape că nu mai dormeau noaptea; se întorceau acasă cu puțin înainte de fluieratul sirenei, palizi, răguşiți şi frânți de oboseală. Mama ştia că ei organizează adunări în pădure sau lângă mlaştină; mai ştia că în jurul mahalalei

circulă patrule călare, că agenții mişună, că opresc şi cercetează pe câte un muncitor, că împrăştie grupurile şi, din când în când, arestează pe câte unul. Înțelegea că Pavel şi Andrei puteau să fie ridicați în orice noapte; câteodată i se părea chiar că ar fi fost mai bine pentru ei; aproape că dorea aceasta. Asupra uciderii pontatorului Isai, se aşternuse o tăcere surprinzătoare. Două zile, poliția locului făcuse cercetări şi, după ce interogase vreo zece oameni, nu se mai interesase de crimă. Într-o zi, când vorbea cu mama, Maria Korsunova îi repetă ceea ce credea poliția, cu care ea se avea la fel de bine ca şi cu cealaltă lume: – Cum dracu’ să găseşti vinovatul? În dimineața ceea, poate o sută de oameni lau văzut pe Isai, şi din ei nouăzeci, dacă nu mai mulți, ar fi fost gata să-i sfarme capul. În şapte ani cât a stat aici, aproape că nu-i un om căruia să nu-i fi făcut vreun rău... Hoholul se schimbase simțitor; fața i se scofâlcise, pleoapele i se lăsau grele peste ochii bulbucați, acoperindu-i pe jumătate. O dungă subțire îi cobora pe obraz, de la nări spre colțurile gurii. Discuta din ce în ce mai puțin despre lucrurile şi întâmplările obişnuite, în schimb izbucnea tot mai des, cuprins de un entuziasm care-i îmbăta pe toți; preamărea viitorul, vorbea despre sărbătoarea luminoasă şi minunată a triumfului libertății şi al rațiunii. Când întâmplarea cu moartea lui Isai fu dată uitării, el spuse zâmbind, cu scârbă şi tristețe: – Aşa cum duşmanii noştri disprețuesc poporul, la fel îi disprețuesc şi pe copoii cu care ne vânează. Nu le pare rău de credinciosul lor Iuda, ci numai de arginții lor... – Destul despre asta, Andrei! zise Pavel, hotărât. Mama adăugă încet: – O izbitură, şi s-a fărâmițat putregaiul! – E drept, dar nu te mulțumeşte! adăugă hoholul posomorât. Repeta vorbele acestea foarte des; în gura lui, ele căpătau un înțeles deosebit, cuprinzător, amar şi veninos...

...Veni şi ziua de Întâi Mai. Sirena mugi, ca totdeauna, poruncitoare şi autoritară. Mama, care nu ațipise nici o clipă toată noaptea, sări din pat, aprinse samovarul pregătit de cu seară, vru să bată, ca de obicei, în uşa lui Pavel şi Andrei, dar se răzgândi şi se aşeză la fereastră cu fața sprijinită-n palmă, de parcă ar fi durut-o măselele. Pe cerul azuriu, şiruri de nori albi şi trandafirii pluteau grăbiți, ca un stol de păsări mari care zburau speriate de şuieratul ascuțit al sirenei. Mama se uita pe cer, dar privea la ceea ce i se petrecea în suflet. Capul îi atârna greu, iar ochii umflați de nesomn îi erau ca uscați. O linişte stranie îi stăpânea sufletul; inima-i bătea regulat; se gândea la lucruri obişnuite... „Am pus samovarul prea devreme; o să fiarbă prea mult! Să doarmă astăzi ceva mai târziu. Sunt trudiți amândoi...“ O rază de soare primăvăratic se furişa prin geam veselă şi jucăuşă; când mama își puse mâna în bătaia ei, raza luminoasă i se culcă pe deasupra; ea o mângâie încet cu cealaltă mână, zâmbind gânditoare şi înduioşată. Pe urmă se ridică, luă coşul de pe samovar, silindu-se să nu facă zgomot, se spălă şi începu să se roage, făcându-şi mereu semnul crucii şi mişcând din buze. Chipul i se însenină, dar sprânceana dreaptă când se ridica încet, când i se lăsa dintr-odată în jos... A doua oară sirena şuieră mai încet, mai puțin hotărât, cu un tremur în sunetul ei gros şi muiat de umezeală. Mamei i se păru că în ziua aceea şuieratul se prelungea mai mult ca de obicei. În odaie răsună vocea limpede a hoholului: – Pavel, ai auzit? Unul dintre ei lipăia cu picioarele goale pe podea; se auzi un căscat moale... – Samovaru-i gata! strigă mama. – Ne sculăm îndată! răspunse Pavel, vesel. – Iese soarele! spunea hoholul. Şi norii fug! Azi n-au ce căuta pe cer... Intră în bucătărie, ciufulit, buimăcit de somn, dar vesel. – Bună dimineața, măicuță! Cum ai dormit?

Mama se apropie şi-i spuse încet: – Andriuşa, să mergi alături de el! – Fii pe pace! şopti hoholul. Atâta timp cât vom fi împreună, să ştii că vom merge totdeauna alături! – Ce tot şuşotiți voi acolo? întrebă Pavel. – Nimic, Paşa! – Îmi spune: spală-te mai bine! O să se uite fetele la voi! răspunse hoholul, şi ieşi să se spele în tindă. – „Scoală-te, ridică-te, popor muncitor!“ începu să cânte Pavel încet. Ziua se făcea din ce în ce mai luminoasă, norii se risipeau goniți de vânt. Mama pregătea cănile de ceai şi, dând din cap, se gândea că totul era atât de ciudat: acum, dimineața, cei doi prieteni glumeau împreună, râdeau, şi cine ştie ce-i aştepta la amiază! Chiar ea era neînchipuit de liniştită, aproape veselă. Stătură la ceai mai mult ca de obicei, ca să treacă timpul. Pavel, ca totdeauna, amesteca încet şi stăruitor cu lingurița zahărul în pahar; puse cu grijă sarea pe un colț de pâine, aşa cum îi plăcea. Hoholul își mişca picioarele pe sub masă: niciodată nu izbutea să şi le aşeze bine de la început. Privea cum joacă pe pereți şi în tavan razele răsfrânte în paharele de ceai, şi povestea: – Odată, când eram copil de vreo zece ani, mi-a venit poftă să prind soarele întrun pahar. Am luat paharul, m-am apropiat încet şi dă cu el de perete! Mi-am rănit mâna şi am mâncat şi bătaie. După ce m-au bătut, am ieşit în curte, am văzut soarele într-o băltoacă şi m-am apucat să-l calc în picioare. M-am stropit cu noroi până peste urechi şi iar am mâncat bătaie... Ce să fac? Am început să strig la soare: „Nu mă doare, dracule roşu, nu mă doare!“ şi scoteam limba la el. Asta mă mai mângâia. – De ce-ți părea că soarele-i roşu? întrebă Pavel, râzând. – Peste drum de noi stătea un fierar care avea fața şi barba roşie. Era un țăran vesel, foarte cumsecade. Mi se părea că soarele îi seamănă...

Mama întrerupse nerăbdătoare: – Mai bine ați vorbi despre ceea ce o să faceți astăzi! – Când vorbeşti de lucruri hotărâte dinainte, nu faci decât să le încurci! zise blând hoholul. Dacă o să ne aresteze pe toți, măicuță, o să vină la dumneata Nikolai Ivanovici şi o să-ți spună el ce trebuie să faci. – Bine! spuse mama după ce oftă. – Ce-ar fi să mai ieşim în stradă? propuse Pavel dus pe gânduri. – Nu, mai bine să mai stăm în casă! îl sfătui Andrei. De ce să te bagi fără nici un rost în ochii poliției? Te cunoaşte ea şi-aşa, ca pe un cal breaz! Fedia Mazin veni într-un suflet, încântat, cu obrajii îmbujorați. Plin de bucurie şi de avânt tineresc, risipi plictiseala aşteptării. – A început! spuse el. Se mişcă poporul! Au ieşit în stradă, cu nişte mutre amenințătoare ca securile. Vesovşcikov, Vasia Gusev şi Samoilov sunt la poarta fabricii şi țin cuvântări. Au izbutit să întoarcă acasă o mulțime de muncitori. Haideți, e timpul să ieşim! E ora zece. – Eu mă duc! spuse Pavel, hotărât. – O să vedeți, după amiază toată fabrica va fi în picioare! făgădui Fedia şi ieşi în fugă. – Arde ca o lumânare de ceară în vânt! spuse mama încet, în urma lui. Apoi se ridică, trecu în bucătărie şi începu să se îmbrace. – Încotro, măicuță? – Cu voi! spuse ea. Andrei se uită la Pavel, trăgându-se nervos de mustață. Pavel își potrivi părul cu un gest grăbit şi se duse lângă ea, la bucătărie. – Mamă, să ştii că n-am să-ți spun nimic... şi nici tu mie! E bine? – Bine, bine! Hristos să vă aibă-n paza lui! murmură ea.

27

Când ieşi în stradă şi auzi huind în văzduh glasul înfierbântat şi nerăbdător al mulțimii învălmăşite, când văzu pretutindeni pe la geamurile caselor şi pe la porți grupuri de oameni care urmăreau cu priviri curioase pe Pavel şi pe Andrei, i se aşternu pe ochi o ceață, ca un văl care se făcea când verde-străveziu, când cenuşiu-închis. Oamenii își scoteau şepcile, şi în saluturile lor era parcă ceva neobişnuit. Urechea ei prindea frânturi rostite încet: – Iată-i, capii... – Nu se ştie cine-s capii... – Da’ nu spun nimic de rău!... Undeva, într-o curte, cineva strigă: – Îi prinde poliția şi sunt pierduți! – I-a mai prins şi altădată! Țipătul deznădăjduit al unei femei trecu printr-un geam, şi se auzi în stradă, înspăimântat: – Vino-ți în fire! Ce? Eşti burlac? Când trecură pe lângă casa lui Zosimov, care primea de la fabrică un ajutor fiindcă rămăsese fără picioare în urma unui accident, acesta scoase capul pe fereastră şi strigă: – Pașka, o să-ți sucească gâtul, ticălosule, pentru faptele tale. O să vezi tu!... Mama tresări şi se opri locului. Strigătul stârnise în ea o mânie aprigă. Privi fața mare şi puhavă a schilodului, care se trăsese înapoi în casă, înjurând. Grăbi din nou pasul ca să-l ajungă pe Pavel şi merse alături de el, silindu-se să nu rămână

în urmă. S-ar fi zis că Pavel şi Andrei nu vedeau nimic, nici nu auzeau vorbele dimprejur. Mergeau liniştiți, fără nici o grabă. Mironov, un om în puterea vârstei, modest şi respectat de toată lumea pentru seninătatea şi curățenia vieții lui, le făcu semn să stea. – Nici dumneata nu lucrezi astăzi, Danilo Ivanovici? întrebă Pavel. – Soția mea e gata să nască. Şi ziua de astăzi e cam neliniştită! lămuri Mironov, privindu-şi țintă tovarăşii; apoi, întrebă încet: – Băieți, se vorbeşte că vreți să faceți scandal directorului, să-i spargeți geamurile... – Dar ce, suntem beți? făcu Pavel. – O să mergem pe stradă cu steagurile şi o să cântăm... atâta tot! spuse hoholul. Ascultați-ne cântecele. În ele e credința noastră! – Credința v-o cunosc eu! spuse Mironov îngândurat. Am citit toate manifestele voastre. Cum, Nilovna? făcu zâmbind şi îndreptându-şi privirea ageră spre mamă. Şi tu te răzvrăteşti? – Măcar acum, înainte de moarte, să merg în pas cu adevărul! – Ia te uită! spuse Mironov. Se vede că au dreptate cei care spun că tu ai fost aceea care aduceai broşurile oprite în fabrică! – Cine a spus asta? întrebă Pavel. – De, se vorbeşte! La revedere. Hai, țineți-vă bine, să n-o scrântiți! Mama râse pe înfundate şi-i părea bine că se vorbea aşa de ea. Pavel îi spuse zâmbind: – Au să te închidă, mamă! Soarele se ridica mereu, revărsându-şi căldura în prospețimea înviorătoare a zilei de primăvară. Norii pluteau tot mai încet, umbra lor se făcea mai firavă şi mai străvezie. Se învolburau deasupra străzii şi a caselor, învăluind mulțimea; curățau parcă mahalaua, ştergând praful şi noroiul de pe ziduri şi acoperişuri, ca

şi tristețea de pe chipul oamenilor. Toate erau parcă mai vesele, glasurile răsunau mai puternic, acoperind zgomotul îndepărtat al maşinilor. Şi din nou, din toate părțile, de la ferestre, de prin curți, zburau ajungând la urechile mamei cuvinte tulburătoare, unele încărcate de ură, altele hazlii şi pline de tâlc. De data asta îi venea să le răspundă, să mulțumească, să explice, îi venea să se amestece în viața ciudat de pestriță a acelei zile. După un colț, într-o fundătură strâmtă, erau adunați vreo sută de oameni. În mijlocul lor se auzea răsunând glasul lui Vesovşcikov: – Ne storc sângele, ca zeama din mure! şi cuvintele lui cădeau ca de plumb, peste capetele oamenilor. – Aşa e! răspunseră câteva glasuri ce se topiră într-un vuiet prelung. – Se sileşte băiatul cum poate! spuse hoholul. Ia, să-i dau o mână de ajutor! Se întoarse în loc şi, înainte ca Pavel să-l poată opri, pătrunse în mulțime, răsucindu-şi trupul înalt şi mlădios, ca un sfredel într-un dop. Apoi se auzi şi glasul lui melodios: – Tovarăşi! Se zice că în lume ar fi mai multe popoare: evrei, germani, englezi şi tătari. Eu nu cred că-i aşa! Nu există decât două popoare, două neamuri care nu se pot înțelege niciodată: bogații şi săracii. Nu se îmbracă şi nu vorbesc la fel, dar dacă te uiți cum se poartă toți bogații – atât zi cât şi nemți şi englezi – cu cei care muncesc, vezi bine că pentru noi, muncitorii, toți bogații sunt nişte başibuzuci, sta-le-ar oasele-n gât! Cineva în mulțime începu să râdă. – Iar dacă ne uităm dincolo, la celălalt capăt, vom vedea că muncitorul z, tătar şi muncitorul turc duc aceeaşi viață de câine ca şi noi, muncitorii ruşi! Dinspre stradă venea tot mai multă lume. Oamenii se strângeau unul lângă altul şi se îmbulzeau în fundătură; tăcuți, își lungeau gâtul şi se înălțau în vârful picioarelor. Andrei ridică şi mai tare vocea:

– În alte țări, muncitorii au înțeles acest adevăr simplu, şi astăzi, în această luminoasă zi de Întâi Mai... – Poliția! strigă cineva. Patru jandarmi călare, dădă colțul străzii şi se îndreptau spre mulțimea din ulicioară, învârtind bicele şi strigând: – Împrăştiați-vă! Încruntați, fără să-şi ascundă mânia, oamenii se dădeau la o parte, ca să facă loc cailor. Cțâiva se cățărară pe garduri. – Au urcat porcii pe cai şi grohăie! Ce mai viteji! se auzi o voce puternică şi cutezătoare. Hoholul rămăsese singur în mijlocul fundăturii; doi cai veneau peste el, scuturând din cap. Sări în lături şi în aceeaşi clipă, mama îl apucă de mână şi-l trase după ea, mormăind: – Mi-ai făgăduit c-ai să stai lângă Pavel şi te bagi singur în gura lupului. – Am greşit! zâmbi hoholul. Era sfârşită de oboseală şi n-o mai țineau picioarele; în inimă i se perindau valuri de bucurie şi de durere. Ar fi vrut ca sirena de amiază să fluiere cât mai repede. Ajunseră în piață. În ograda din jurul bisericii, vreo cinci sute de persoane – tineri veseli, femei şi copii – stăteau grămadă pe jos şi în picioare. Toți foiau nerăbdători, își ridicau capetele, priveau departe, roteau ochii în toate părțile, aşteptând. În aer se simțea înfrigurare; unii păreau descumpăniți, iar alții se făleau cu îndrăzneala lor. Răzbeau glasuri sugrumate de femei; supărați, bărbații întorceau spatele; din când în când se auzea şi câte o înjurătură. Un tumult surd, de vrajbă, cuprinsese mulțimea aceea pestriță. – Mitenka! se ruga o voce tremurătoare de femeie. Fie-ți milă de tine! – Lasă-mă în pace! Glasul cumpătat al lui Sizov spunea liniştit şi convingător:

– Nu, nu trebuie să-i părăsim pe tineri! Ei sunt mai deştepți ca noi, mai îndrăzneți! Cine s-a ridicat împotriva celor care au vrut să ne rețină o copeică pentru secatul mlaştinei? Ei! Nu trebuie s-o uităm. Pentru asta, unii au fost zvârliți în închisori iar de cşâtigat, am cşâtigat cu toții! Sirena înghiți în urletul ei negru, glasul oamenilor. Mulțimea tresări, cei care stăteau jos se ridicară în picioare. Toată lumea amuți o clipă, aşteptând încordată; multe chipuri păliră. – Tovarăşi! se auzi vocea puternică şi sonoră a lui Pavel. O ceață fierbinte, uscată, împânzi ochii mamei; dintr-o singură mişcare, cu puteri înviorate, ajunse în spatele lui. Toți își îndreptară privirile spre el şi îl înconjurară ca firicelele de pilitură de fier, atrase de un magnet. Ea îi privea fața şi nu-i vedea decât ochii mândri, cutezători şi înflăcărați... – Tovarăşi! Ne-am hotărât să spunem deschis cine suntem; astăzi ridicăm steagul nostru, steagul adevărului, al rațiunii şi al libertății! În aer se ivi o prăjină de lemn, albă şi lungă; se aplecă, despică în două mulțimea în care parcă se ascunse şi, după câteva clipe, deasupra capetelor ridicate, fâlfâia ca o pasăre mare, roşie, steagul poporului muncitor. Pavel ridică brațul, steagul se clătină; zeci de mâini apucară prăjina albă şi netedă; printre ele era şi mâna mamei. – Trăiască poporul muncitor! strigă el. Sute de glasuri îi răspunseră într-un strigăt asurzitor. – Trăiască Partidul Muncitoresc Social-Democrat, partidul nostru, tovarăşi, patria noastră spirituală! Mulțimea fierbea. Cei care înțeleseseră semnificația simbolică a drapelului își făceau prin mulțime drum până la el. Fedia Mazin, Samoilov, frații Gusev erau alături de Pavel. Cu capul plecat, Nikolai dădea oamenii la o parte; cțâiva tineri cu priviri însuflețite, pe care mama nu-i cunoştea, își făcură loc în primele rânduri, îmbrâncind-o.

– Trăiască oamenii muncii din toate țările! strigă Pavel. Un ecou pornit din mii de guri, un glas care tulbura sufletele, îi răspunse cu entuziasm şi cu puteri sporite. Înăbuşită de lacrimi, dar fără să plângă, mama apucă brațul lui Nikolai şi al altuia; genunchii i se clătinau; murmură cu buze tremurătoare: – Dragii de ei... Chipul ciupit al lui Nikolai se destinse într-un zâmbet larg. Cu ochii şi cu mâna întinsă spre drapel răcnea de fericire; apoi, deodată, o cuprinse pe mamă în brațe, o sărută şi începu să râdă. – Tovarăşi! vorbi hoholul, acoperind cu glasul lui blând şi melodios vuietul mulțimii. Pornim acum pe drumul Golgotei în numele unui nou Dumnezeu: Dumnezeul luminii, al adevărului, Dumnezeul înțelepciunii şi al omeniei! Ținta noastră e departe dar cununile de spini sunt aici, aproape! Cine nu crede în puterea adevărului, cine n-are curaj să lupte până la moarte, pentru adevăr, cine n-are încredere în puterile sale, cine se teme de suferință, să se dea în lături! Chemăm să ne urmeze numai pe aceia care cred în izbânda noastră; cei care nu ne înțeleg ținta să nu vină după noi; pe ei nu-i aşteaptă decât suferință. Strângeți rândurile, tovarăşi! Trăiască sărbătoarea oamenilor liberi! Trăiască Întâi Mai! Mulțimea strânse şi mai tare rândurile. Pavel înălță steagul care flutură în aer, fâlfâind înainte, vesel şi purpuriu, în lumina soarelui... – Să ne lepădăm de lumea veche... Începu să cânte Fedia Mazin, cu glasul lui răsunător, iar zeci de alte glasuri reluară, ca un val lin dar puternic: – Să ne scuturăm praful ei de pe tălpi!... Cu un zâmbet cald pe buze mama mergea în urma lui Mazin şi se uita peste capul lui, la Pavel şi la steag. Împrejur se vedeau chipuri vesele, scânteiau ochi de felurite culori; fiul ei şi Andrei erau în fruntea tuturor. Le auzea glasurile: vocea lui Andrei, caldă şi învăluitoare, se contopea armonios cu vocea plină şi mai groasă a lui Pavel: – Scoală-te, ridică-te, popor muncitor!

Hai la luptă, mulțime înfometată! Şi poporul alerga în întâmpinarea drapelului roşu, striga, se încolona în mulțime, apoi porneau cu toții. Strigătele se pierdeau în sunetele cântecului, ale acelui cântec pe care acasă îl cântaseră mai încet ca pe celelalte şi care se revărsa acum în ritm măsurat, dar măreț. În stradă, el răsuna cu o forță uriaşă; chema oamenii să urmeze drumul lung spre viitor şi le vorbea deschis de greutățile lui. Zgura neagră a suferințelor din trecut şi bulgărele greu al simțămintelor de altădată, ardeau în vâlvătaia uriaşă şi semeață, iar frica blestemată pentru tot ce e nou se prefăcea în cenuşă. Un obraz de femeie, speriat şi bucuros totodată, se legăna în mulțime, alături de mama; cu un glas tremurător striga printre hohote de plâns: – Mitia, unde te duci? Fără să se oprească din mers, mama îi spuse: – Lasă-l să se ducă, nu-ți fie teamă! Şi mie mi-a fost teamă! Al meu e-n frunte. Cel care poartă steagul e fecioru-meu! – Nenorociților, unde vă duceți? Acolo-s soldați! Şi, apucând brațul mamei cu mâna ei osoasă, femeia slabă şi înaltă spuse deodată: – Draga mea, îi auzi cum cântă? Şi Mitia cântă cu ei... – Fii liniştită! murmură mama. Ceea ce fac ei e sfânt!... Gândeşte-te că nici Hristos n-ar fi fost pe lume, dacă nu s-ar fi jertfit oameni pentru el! Acest gând i se aprinse deodată în minte, minunând-o prin adevărul lui simplu şi limpede. Privi fața femeii, care-i strângea mâna şi repetă, zâmbind mirată: – N-ar fi fost pe lume nici Iisus, dacă n-ar fi pierit oameni pentru el! Lângă ea apăru Sizov. Își scoase şapca din cap, o flutură în ritmul cântecului şi spuse: – Mergem la luptă deschisă, mamă! Au făcut şi un cântec... şi ce mai cântec,

mamă!... – Țarul are nevoie de soldați pentru armatele lui. Dați-i feciorii voştri... – De nimic nu li-e teamă! spuse Sizov. Iar feciorul meu zace în pământ. Mama simți că inima începe să-i bată îngrozitor de tare şi rămase mai în urmă. Se trezi împinsă la o parte, înghesuită într-un gard în timp ce un val îndesat de oameni se rostogolea prin fața ei; își dădu seama că erau mulți şi aceasta o umplu de bucurie. – Scoală-te, ridică-te, popor muncitor! Părea că în văzduh trâmbița o goarnă mare de alamă, ce deşteptase întreaga lume, trezind în inimile unora dorul de luptă, iar în ale altora, o bucurie nelămurită, presimțirea a ceva nou, precum şi o curiozitate înfrigurată. Aici se înfiripa o nădejde, dincolo se ridica zăgazul şuvoiului de ură înverşunată, strânsă de-a lungul anilor. Toți priveau înainte, în partea unde se legăna şi fâlfâia în aer flamura roşie. – Au pornit! strigă cineva cu glas înflăcărat. Bravo, băieți! Şi, cuprins de un simțământ pe care nu-l putea exprima în cuvinte obişnuite, omul trase o înjurătură de mama focului. În acelaşi timp însă şi ura, ura neagră şi oarbă a iobagului, şuiera ca o viperă şi țâşnea în cuvinte mânioase. – Rătăciților! strigă cineva cât îl ținea gura, amenințând cu pumnul de la o fereastră. Şi un zbierăt străpunse ca un sfredel urechile mamei: – Vă răzvrătiți împotriva împăratului?... a Maiestății Sale, țarul? Pe lângă ea treceau chipuri înfierbântate; bărbați şi femei alergau, se repezeau înainte, poporul se revărsa ca o lavă neagră, purtată de cântecul a cărui putere părea că răstoarnă totul, netezindu-şi drumul. Mama privea de departe flamura roşie şi vedea aievea, fără ca totuşi să-l vadă, chipul lui Pavel, fruntea lui de bronz, şi ochii lui în care ardea flacăra vie a credinței.

Rămăsese acum în ultimele rânduri ale mulțimii, printre oamenii care mergeau agale şi priveau nepăsători înaintea lor, cu interesul rece al spectatorilor pentru care sfârşitul spectacolului nu avea taină. Păşeau vorbind încet şi sigur: – O companie stă lângă şcoală şi alta lângă fabrică... – A venit şi guvernatorul. – Adevărat? – L-am văzut cu ochii mei! Cineva trase vesel o înjurătură şi zise: – Totuşi au început să se teamă de ai noştri. Şi guvernatorul, şi armata. – Dragii mei! fremăta inima mamei. Dar împrejur cuvintele cădeau reci şi uscate. Grăbi atunci pasul ca să se depărteze, şi o luă înainte, fără greutate, pentru că ceilalți mergeau prea încet. Deodată, capul mulțimii parcă se izbi de ceva, iar trupul dădu înapoi, cu un vuiet îngrijorat. Cântecul păru la început că tresare, apoi se revărsă mai repede şi mai puternic. Şi valul compact de voci scăzu din nou, venind îndărăt. Glasurile părăseau corul, unul după altul; ici-colo, unele strigăte încercau să străbată răzlețe, silindu-se să ridice din nou cântecul la înălțimea lui de la început: – Scoală-te, ridică-te, popor muncitor! Loveşte-n duşmani, mulțime-nfometată!... Dar de data asta chemarea cântecului nu mai avea siguranța dinainte. Se simțea fiorul alarmei. Fără să vadă, fără să ştie ce se întâmplă, mama înainta, tăindu-şi drum prin mulțime; din față veneau oameni, păşind de-a-n-dăratelea; unii erau încruntați şi cu capetele plecate, alții zâmbeau ruşinați, iar alții fluierau în batjocură. Ea le cerceta fețele cu sufletul îndurerat; ochii ei întrebau tăcuți se rugau, chemau... – Tovarăşi! se auzi glasul lui Pavel. Soldații sunt nişte oameni la fel ca şi noi. Ei

nu vor trage în noi! De ce să tragă? pentru că le aducem adevărul, care e al tuturor? Dar şi ei au nevoie de acest adevăr! Ei nu-şi dau încă seama, dar nu e departe ziua în care vor veni alături de noi, ziua în care vor merge şi ei sub steagul libertății, iar nu sub steagul crimei şi al jafului. Şi pentru ca să priceapă cât mai curând adevărul nostru, trebuie să mergem înainte, înainte, tovarăşi! Mereu înainte! Glasul lui Pavel era hotărât, cuvintele sunau răspicat şi limpede în văzduh, dar mulțimea se risipea; oamenii o apucau unul după altul la dreapta şi la stânga, spre casele lor, sprijinindu-se de garduri. Acum mulțimea luase înfățişarea unui triunghi: în vârful lui era Pavel, iar deasupra capului său flutura ca o văpaie roşie steagul poporului muncitor. Şi mai semăna această mulțime cu o pasăre neagră, care stătea la pândă, cu aripile larg desfăcute, gata să-şi ia zborul; iar Pavel îi era ciocul...

28

Mama vedea la capătul străzii un zid cenuşiu, făcut din oameni asemănători, cărora parcă le lipseau fețele şi care opreau intrarea în piață. Deasupra umărului fiecăruia dintre ei, vârfurile ascuțite ale baionetelor luceau subțiri şi reci. Dinspre acest zid tăcut şi încremenit pornea spre muncitori un val de frig, care o izbea în piept şi-i pătrundea în inimă. Se înghesui, croindu-şi drum prin mulțime spre locul unde cei pe care îi cunoştea şi care stăteau în față, lângă drapel, se contopeau cu necunoscuți, ca şi cum s-ar fi sprijinit pe aceştia, își lipi umărul de un om înalt, ras, şi chior şi care, ca s-o privească, își răsuci tare capul: – Ce-i cu tine? A cui eşti? o întrebă el. – Sunt mama lui Pavel Vlasov! răspunse, simțind că-i tremură genunchii şi că i se lasă buza fără voie, în jos. – A-ha! zise chiorul. – Tovarăşi! vorbea Pavel. Toată viața înainte! acesta ne e singurul drum! Câteva clipe toți tăcură aşteptând. Flamura se înălță, se clătină fâlfâind îngândurată deasupra capetelor mulțimii, apoi porni încet spre zidul cenuşiu de soldați. Mama tresări, închise ochii şi scoase un țipăt. Din mulțime se desprinseră numai patru: Pavel, Andrei, Samoilov şi Mazin. Glasul limpede al lui Fedia Mazin tremura uşor în aer: – Voi jertfă ați căzut... cânta el. – În lupta... fatală... Urmară alte două glasuri adânci, înfundate, ca două gemete grele. Oamenii înaintau, păşind în acelaşi ritm. Şi alt cântec nou, plin de vlagă şi hotărât, începu să

se reverse: – Voi v-ați jertfit viața... Glasul lui Fedia se desfăşura ca o panglică strălucitoare: – Pentru libertate... cântau tovarăşii în cor... – Aha! strigă cu răutate cineva, care stătea la o parte. Vă cântați singuri prohodul, câinilor!... – Dă-i la cap! se auzi o voce mânioasă. Mama își duse mâinile la piept, privi în jur şi văzu că mulțimea, care până atunci se îmbulzise în stradă, stătea acum nehotărâtă, privind şovăitoare cum se depărtau cei cu drapelul. Nu-i mai urmau decât vreo câteva zeci de oameni şi fiecare pas înainte făcea pe câte unul dintre ei să iasă din rânduri, parcă drumul ar fi fost presărat cu foc şi le-ar fi ars tălpile... – Va pieri bunul plac... prevestea cântecul, prin glasul lui Fedia. – Se va ridica poporul!... repeta amenințător şi sigur, un cor de glasuri răsunătoare. Dar prin revărsarea armonioasă a cântecului, răzbeau cuvinte rostite încet: – Dă comanda... – Pentru atac! se auzi un ordin răspicat. Baionetele se clătinară, se suciră în văzduh, apoi coborâră şi se îndreptară spre drapel, zâmbind şiret. – Ma-arş! – S-o ştergem! zise chiorul, şi vârându-şi mâinile în buzunar, făcu un pas mare în lături. Ea privea fără să clipească. Valul cenuşiu de soldați se clătina, şi împrăştiat pe toată lărgimea străzii, înainta nepăsător în pas măsurat, purtând în față grebla cu dinții de oțel, care sclipea ca argintul. Din cțâiva paşi mari, mama se apropie de Pavel; îl văzu pe Andrei trecând înaintea lui şi acoperindu-l cu trupul său înalt.

– Treci în rând, tovarăşe! îi strigă Pavel cu glas aspru. Andrei cânta, cu capul sus, cu mâinile la spate. Pavel îl împinse cu umărul, strigându-i din nou: – Treci în rând! N-ai dreptul! În frunte, drapelul! – Împrăştiați-vă! zbiera un ofițeraş pirpiriu cu voce subțirică, despicând văzduhul cu o sabie albă. Își ridica piciorul sus şi, fără să-şi îndoaie genunchii, bătea înfuriat cu cizma în pământ. Privirea mamei fu izbită de cizmele lui frumos lustruite. Alături dar ceva mai în urmă, umbla anevoie un om înalt şi gros care avea mustățile albe şi stufoase; purta o manta lungă, cenuşie, căptuşită cu roşu, şi nişte pantaloni largi cu lampas galben. Ca şi hoholul, ținea mâinile la spate; cu sprâncenele groase ridicate, se uita la Pavel. Mama văzuse prea mult, nemăsurat de mult pentru ea; își apăsa pieptul cu mâinile, ca să-şi oprească un strigăt care o înăbușea, gata să izbucnească odată cu fiecare răsuflare. Îmbrâncită din toate părțile, se clătina, înainta fără să se gândească, aproape inconştientă... Şi simțea cum îndărătul ei rămâneau tot mai puțini; un val rece îi izbea în față şi îi împrăştia. Oamenii care purtau drapelul roşu se apropiau din ce în ce mai mult de lanțul strâns al făpturilor cenuşii; se vedeau acum lămurit fețele soldaților, înghesuite monstruos de-a curmezişul străzii, ca o fşâie îngustă, galbenă şi murdară, cu ochi de toate culorile; în fața lor, tăişurile subțiri ale baionetelor scânteiau nemiloase. Îndreptate spre piepturile oamenilor, îi rupeau unul după altul de mulțime, înainte chiar de a-i atinge. Mama auzea în urma ei tropăitul celor care fugeau. Glasuri înăbușite şi speriate strigau: – Împrăştiați-vă, băieți... – Fugi, Vlasov! – Înapoi, Pavluha! – Lasă steagul, Pavele! spuse întunecat Vesovşcikov. Dă-mi-l mie, să-l ascund! Şi apucă prăjina; steagul se aplecă îndărăt.

– Lasă-l! strigă Pavel. Nikolai își trase mâna, parcă l-ar fi ars ceva. Cântecul încetase. Oamenii se opriră, strângându-se cerc în jurul lui Pavel; dar el își croi drum înainte. Dintrodată se făcu tăcere; părea că se lăsase pe nesimțite de undeva de sus, învăluind oamenii într-un nor străveziu. Lângă steag nu mai erau decât vreo douăzeci de inşi, dar dârji; cu un simțământ de teamă pentru ei şi cu o dorință nelămurită de a le spune ceva, mama se simțea atrasă într-acolo. – Ia-i asta din mână, locotenent! se auzi glasul măsurat al bătrânului înalt. Şi cu mâna întinsă, arătă spre steag. Micul ofițeraş sări lângă Pavel, apucă prăjina şi țipă pițigăiat: – Dă-i drumul! – Ia mâna! strigă Pavel, răspicat. Steagul fâlfâia purpuriu în văzduh, înclinându-se când într-o parte, când în alta, apoi se înălță din nou; ofițerul făcu o săritură îndărăt şi se pomeni la pământ. Nikolai se strecură pe lângă mama, cu o iuțeală neobişnuită pentru el, cu mâna ridicată în sus, cu pumnul strâns. – Puneți mâna pe ei! se răsti bătrânul şi bătu din picior. Cțâiva, soldați se repeziră înainte. Unul din ei ridică patul armei; steagul se cutremură, se aplecă, apoi pieri în grupul cenuşiu al soldaților... – Ah! strigă cineva îndurerat. Şi mama scoase un țipăt de fiară, ca un urlet. Drept răspuns auzi din mijlocul soldaților, glasul limpede al lui Pavel: – La revedere, mamă! La revedere, dragă... – E viu! Şi-a adus aminte de mine! Cele două gânduri loviră în inimă. – La revedere, măicuța mea! Ea se ridică în vârful picioarelor, făcând semne cu mâna; voia să-i mai vadă.

Apoi zări deasupra capetelor soldaților chipul rotund al lui Andrei, care zâmbea şi o saluta. – Dragii mei... Andriuşa!... Paşa!... strigă ea. – La revedere, tovarăşi! Se auzi un ecou repetat în frânturi. Li se răspunsese de la ferestre, de undeva de sus, de pe acoperişuri.

29

Cineva o izbi în piept. Prin ceața care i se aşternuse peste ochi, mama îl văzu înaintea ei pe ofițeraş; avea fața roşie de, încordare, şi îi striga: – Cară-te de-aici, babo! ÎI măsură cu privirea; văzu la picioarele lui prăjina drapelului, ruptă în două; pe una din frânturi mai atârna o bucată de pânză roşie. Se aplecă şi o ridică. Ofițerul îi smulse lemnul din mână şi-l aruncă; apoi bătu cu picioarele în pământ: – Cară-te, ți-am spus! Din mijlocul soldaților se revărsă deodată cântecul: – Scoală-te, rldică-te, popor muncitor!... Toate se învârteau, se clătinau; totul tresărea în jur. În aer plutea un vuiet înfundat, asemănător cu acela al firelor de telegraf. Ofițerul făcu o săritură şi țipă ascuțit, scos din fire: – Să înceteze cântecul! Plutonier Krainov... Clătinându-se, mama se apropie de frântura de lemn pe care o aruncase ofițerul şi o ridică din nou. – Astupați-le gura!... Cântecul se încâlci, tremură, apoi se risipi şi se stinse. Cineva o apucă pe mamă de umeri, o răsuci şi o înghionti în spinare: – Hai, pleacă, du-te!... – Eliberați strada! striga ofițerul.

Mama văzu din nou la vreo zece paşi de ea grămada deasă de oameni. Unii fluierau, alții mormăiau sau urlau şi se retrăgeau încet spre fundul străzii, împrăştiindu-se prin curți. – Da’ du-te dracului! îi țipă la ureche un soldat mai tânăr, cu mustăți lungi, care veni lângă dânsa şi o împinse pe trotuar. Ea porni, sprijinindu-se în bucata de lemn; n-o mai țineau picioarele. Ca să nu cadă, se rezema cu cealaltă mână de garduri şi de pereți. În fața ei lumea se dădea îndărăt, iar în rând cu ea şi din spate veneau soldați, strigând: – Hai, treci, treci... Rămase în urmă; se opri şi privi în jur. La capătul străzii un şir rar de soldați îngrădeau intrarea în piață, care acum era goală. Mai încolo, aceleaşi umbre cenuşii înaintau încet spre mulțime... Voi să se întoarcă îndărăt, dar, fără să-şi dea seama, o apucă înainte, şi ajungând la o ulicioară strâmtă şi pustie, o luă pe acolo. Şi se opri din nou. Ofta greu, asculta cu atenție. Undeva în fața ei, vuia mulțimea. Merse înainte, proptindu-se mereu de prăjina drapelului şi ridicând nervos din sprâncene. Deodată o trecură sudorile; mişcă buzele, dădu din mâini; cuvinte disperate îi țâșneau din inimă ca nişte scântei şi se îngrămădeau, trezindu-i o dorință vie, nestăpânită, să le dea drumul, să le strige cu glas tare... Ulicioara cotea la stânga; după colț, mama văzu o grămadă înghesuită de oameni; se auzea un glas care vorbea tare şi răspicat: – Nu se bagă nimeni în baionete, numai ca să facă pe viteazul! – Halal oameni! Vin peste ei şi ei n-au habar! Stăteau, fraților, fără nici o teamă... – Straşnic flăcău, Paşa Vlasov! – Dar hoholul? – Zâmbea cu mâinile la spate, diavolul... – Dragii mei! Oameni buni! strigă mama intrând în mulțime.

Oamenii se dădeau la o parte cu respect. Cineva râse: – Ia uitați-vă la ea! Cu steagul! Are steagul în mână! – Taci! rosti cu asprime, altă voce. Mama își desfăcu mâinile în aer, cu un gest larg. – Ascultați-mă! Pentru Dumnezeu! Toți sunteți de-ai noştri... Toți sunteți prieteni... deschideți ochii... priviți fără teamă ceea ce s-a întâmplat! Copiii noştri, sângele nostru se ridică pentru adevăr... pentru noi toți! Şi-au ales drumul Golgotei, ca să vă aducă zile luminoase, vouă şi copiilor voştri... Vor să trăiască altă viață: în dreptate şi adevăr... Ei doresc numai bine, la toată lumea! I se rupea inima, simțea că o apasă o greutate pe piept, gâtul îi era uscat, fierbinte. De undeva, din adâncul inimii, izvorau cuvinte de iubire, care îmbrățişau oamenii şi lucrurile dimprejur, îi ardeau limba şi o făceau să vorbească tare şi liber. Vedea că mulțimea tace şi ascultă; înțelegea că oamenii care se îmbulzeau în jurul ei se gândeau la ceea ce le spunea şi simțea din ce în ce mai limpede cum îi creşte dorința să-i împingă pe toți, acolo, după Pavel, după Andrei şi după toți ceilalți, pe care-i lăsaseră singuri, în mâinile soldaților. Rotindu-şi privirea asupra chipurilor posomorâte şi atente dimprejur, ea urmă cu o tărie blândă: – Copiii noştri au pornit în lume să caute fericirea, pentru toți oamenii şi în numele adevărului lui Hristos; ei sunt împotriva oricărui lucru cu care lacomii, răii şi fățarnicii noştri ne-au legat, ne-au strâns şi ne-au strivit! Dragii mei, sângele tânăr al copiilor noştri s-a răsculat pentru tot poporul, pentru toată lumea, pentru toți cei care muncesc!... Nu-i lăsați, nu vă lepădați de ei, nu vă părăsiți copiii singuri în drum! Fie-vă milă de voi! Căutați să înțelegeți inima fiilor voştri; ei au găsit adevărul şi se jertfesc pentru el. Aveți încredere în ei! Glasul îi amuți şi, sleită de puteri, se clătină; cineva o apucă de subțiori, s-o sprijine... – Vorbeşte întru Domnul! strigă un glas înăbușit, adânc tulburat. Întru Domnul, oameni buni, ascultați-o!

Altuia i se făcu milă de ea: – Se omoară singură, săraca! I se răspunse cu mustrare: – Nu se omoară ea, ci ne biciueşte pe noi, proştii; nu pricepi? Un glas tremurător şi subțire se ridică deasupra mulțimii. – Oameni buni! Ce rău a făcut Mitia al meu, cu sufletul lui curat? A mers cu tovarăşii lui iubiți... Ea are dreptate; de ce să ne părăsim copiii? Ce rău ne-au făcut? Cuvintele acestea o făcură pe mamă să tremure; ea le răspunse printr-un plâns domol. – Du-te acasă, Nilovna! Du-te, maică! Eşti istovită! spuse Sizov, cu glas tare. Era palid, cu barba ciufulită şi tremura. Deodată, încruntă sprâncenele, aruncă o privire asupra mulțimii, își îndreptă trupul şi vorbi răspicat: – Voi ştiți că fiul meu, Matvei, s-a prăpădit la fabrică! Dar dacă ar fi trăit, eu singur l-aş fi trimis să meargă alături de ei. I-aşi fi zis: du-te şi tu, Matvei! Du-te, asta e drept, asta e cinstit! Se întrerupse şi tăcu. Tăceau şi ceilalți, întunecați, cuprinşi de o simțire nouă, uriaşă, care nu-i mai înspăimânta. Sizov ridică mâna, o smuci în aer şi reluă: – Vorbesc ca un om bătrân; voi mă cunoaşteți! Lucrez aici de treizeci şi nouă de ani; eu am cincizeci şi trei. Astăzi, nepotul meu, un băiat curat, cuminte, a fost luat din nou. A mers şi el în frunte, alături de Vlasov, lângă drapel... Făcu o mişcare, se ghemui, şi luând-o pe mamă de braț, zise: – Femeia aceasta a grăit adevărul. Copiii noştri vor să trăiască cinstit, după cuget, iar noi i-am părăsit; da, am plecat de lângă ei. Du-te, Nilovna... – Dragii mei! urmă ea, privindu-i cu ochii înlăcrimați. Viața e a copiilor noştri; al lor este pământul!...

– Du-te, Nilovna! Na, ia şi bățul! îi spuse Sizov, punându-i în mână bucata de lemn ruptă din steag. Lumea se uita la mamă cu tristețe, cu respect; un murmur de compătimire o petrecea. Tăcut, Sizov dădea mulțimea la o parte, oamenii se retrăgeau, dar, ascultând parcă de o putere neînțeleasă, care-i îndemna s-o urmeze, o luară încet după mamă schimbând între ei câte un cuvânt scurt, cu jumătate de glas. Când ajunse lângă poarta casei, mama se întoarse cu fața spre ei; sprijinindu-se pe frântura de steag, se înclină şi le spuse încet, recunoscătoare: – Vă mulțumesc... Şi amintindu-şi din nou gândul ei, gândul acela nou, care parcă i se născuse în inimă, rosti: – Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi fost pe lume, dacă oamenii n-ar fi murit, jertfindu-se întru slava lui! Mulțimea o privea tăcută. Mama se înclină încă o dată, apoi intră în casă împreună cu Sizov, care-şi ținea capul plecat. Oamenii rămaşi la poartă mai schimbară între ei câteva vorbe, apoi se împrăştiară fără grabă.

Plăcinte tipice rusești, cu diverse umpluturi Porecla dată ucrainenilor Sectă religioasă interzisă în Rusia țaristă. Adepții ei au emigrat şi în prezent au mai multe aşezări în Canada.

PARTEA A DOUA

1

Restul zilei trecu într-o ceață împestrițată cu amintiri, în oboseala chinuitoare care-i cuprinsese strâns sufletul şi trupul. Chipul mic al ofițeraşului îi juca înaintea ochilor, ca o pată cenuşie; fața strălucitoare ca de bronz a lui Pavel şi ochii surâzători ai lui Andrei îi stăruiau în minte. Mama se plimba prin cameră, se aşeza la fereastră şi privea în stradă, apoi începea să umble din nou, ridicând din sprânceană; tresărea, privea în jur, şi fără un gând anume, căuta ceva. Bea apă, dar nu-şi potolea setea; nu putea stinge jarul de grijă şi de durere care-i ardea în piept. Ziua fusese tăiată în două: prima parte avusese un cuprins, dar cea de a doua era goală. Înaintea ei se întindea pustiul; în minte îi stăruia aceeaşi întrebare plină de nedumeriri: – Şi acum... ce-i de făcut? Aşa o găsi Korsunova, care începu să strige, să plângă şi să se minuneze; dădea din mâini, bătea din picioare, propunea ceva, făgăduia şi amenința pe cineva. Dar toate astea o lăsau rece pe mamă. – Aha! spuse cu glas țipător Maria. Şi totuşi au izbutit să mişte poporul! Fabrica întreagă s-a ridicat! – Da, da! răspunse mama încet, dând din cap. Ochii ei priveau țintă la întâmplările care alcătuiau pentru ea trecutul şi care se îndepărtaseră odată cu Pavel şi cu Andrei. Nu putea să plângă: inima i se strânsese, îi secase; buzele îi erau uscate la fel ca şi gura. Mâinile îi tremurau, fiori mărunți îi treceau prin spate. Seara veniră jandarmii. Îi primi fără mirare şi fără teamă. Intrară în casă zgomotoşi, cu un aer de veselie şi mulțumire. Ofițerul cu fața gălbejită spuse, arătându-şi dinții: – Ei, cum o mai duci? Ne-ntâlnim pentru a treia oară, nu?

Mama tăcea şi-şi trecea din când în când limba uscată peste buze. Ofițerul vorbi mult, cu un aer povățuitor; îl simțea că are chef de vorbă, dar cuvintele lui nu ajungeau până la ea, n-o tulburau. Numai când îi spuse: – Tu singură eşti vinovată că n-ai ştiut să-ți înveți fiul să respecte pe Dumnezeu şi pe țar... Ea îi răspunse cu glas înăbușit, stând lângă uşă, fără să-l privească: – Copiii sunt judecătorii noştri. Şi ne vor osândi pe bună dreptate, fiindcă i-am părăsit pe drumul acesta. – Ce spui? strigă ofițerul. Vorbeşte mai tare! – Am spus că judecătorii noştri sunt copiii! repetă mama şi oftă. Ofițerul începu să vorbească repede, mânios, dar cuvintele lui zburau împrejur, fără să o atingă. Printre martori era şi Maria Korsunova; stătea alături de mama, dar nu se uita la dânsa. Când ofițerul îi punea vreo întrebare, ea îi făcea repede câte o plecăciune adâncă şi răspundea de fiecare dată în acelaşi fel: – Nu ştiu, Înălțimea Voastră. Eu sunt femeie fără carte, mă ocup cu negustoria şi, în prostia mea, nu ştiu nimic... – Bine, taci! poruncea ofițerul mişcându-şi mustața. Ea se apleca şi, fără s-o vadă, îi dădea cu tifla, şoptind: – Na, ține! Când primi ordin s-o percheziționeze pe Vlasova, Maria clipi din ochi, se holbă la ofițer şi zise speriată: – Nu mă pricep la aşa ceva, Înălțimea Voastră! El bătu din picior şi începu să țipe la ea. Maria lăsă ochii în jos şi o rugă încet, pe mamă: – Ce să fac? Descheie-te, Pelagheia Nilovna...

În timp ce-i scotocea şi-i pipăia rochia, îi şoptea cu sângele urcat în obraji: – Ce câini! – Ce tot îndrugi acolo? strigă ofițerul aspru, privind spre colțul odăii, unde ea cerceta pe mamă. – De-ale noastre, femeieşti, Înălțimea Voastră! bolborosi Maria speriată. Când ofițerul îi porunci mamei să iscălească procesul verbal, ea desenă pe hârtie, cu o mână stângace, nişte litere de tipar groase şi lucioase. „Pelagheia Vlasova, văduvă de muncitor“. – Ce-ai scris? De ce-ai scris aşa? se stropşi ofițerul, încruntându-se cu scârbă, şi adăugă râzând: Ce sălbatici!... Jandarmii plecară. Mama se opri lângă fereastră, își încrucişa mâinile pe piept, privi mult timp înainte, fără să clipească, fără să vadă ceva, cu sprâncenele ridicate şi cu buzele strânse. Aşa de tare își încleştase fălcile, încât o dureau măselele. Gazul din lampă se isprăvise şi lumina se stingea, pâlpâind încet. Mama suflă în lampă şi rămase pe întuneric. Un nor întunecat de tristețe pustie îi umplu pieptul, împiedicându-i bătaia regulată a inimii. Stătu aşa, mult timp, până când îi obosiră ochii şi picioarele. Auzi când Maria se opri lângă fereastră, țipând cu un glas de bețivă: – Pelagheia, dormi? Dormi, mucenică nenorocită! Mama se culcă îmbrăcată şi se cufundă iute într-un somn greu, parcă ar fi căzut într-o prăpastie fără fund. În vis îi apăru movila galbenă de nisip, care se afla dincolo de mlaştină, pe drumul ce duce la oraş. La marginea ei, lângă râpă, acolo unde începea coborâşul la gropile carierei de nisip, stătea Pavel; cânta încet şi melodios şi glasul lui părea că este glasul lui Andrei: – Scoală-te, ridică-te, popor muncitor... Ea trecea pe drumul de lângă movilă şi îl privea cu palma streaşină la ochi. Chipul lui se desena desluşit şi luminos pe fondul azuriu al cerului. Se făcea că era însărcinată şi-i era ruşine să se apropieie el. Şi în brațe ținea alt

prunc. Merse mai departe. Pe câmp se juca o ceată de copii cu o minge; erau copii mulți, iar mingea era roşie. Pruncul din brațele ei întinse mâinile spre ceilalți şi începu să plângă. Ea îi dădu să sugă şi se întoarse din drum; pe movilă erau acum nişte soldați, cu baionetele îndreptate spre ea. Porni în grabă spre biserica din mijlocul câmpului, o biserică albă, fantomatică, foarte înaltă, făcută parcă din nori. Înmormântau pe cineva; coşciugul era mare, negru, cu capacul bătut în cuie. Dar preotul şi diaconul umblau prin biserică, îmbrăcați în odăjdii albe, şi cântau: – Hristos a înviat din morți... Diaconul cădelnița şi se înclina în fața ei, zâmbind; avea părul roşu aprins şi chipul vesel ca al lui Samoilov. De sus, din cupolă, cădeau raze de soare ca nişte ştergare întinse. În ambele strane cțâiva copii cântau încet: – Hristos a înviat din morți... – Luați-i de aici! strigă deodată preotul, oprindu-se în mijlocul bisericii şi veșmintele de pe el se făcură nevăzute; pe față îi apărură într-o clipă nişte mustăți albe şi țepene. Toți o luară la fugă; chiar diaconul fugi, aruncând cât colo cădelnița şi apucându-se cu mâinile de păr, aşa cum făcea hoholul. Mama scăpă pruncul jos, la picioarele oamenilor, care-l ocoleau dându-se în lături şi uitânduse speriați la trupuşorul gol; atunci ea căzu în genunchi, strigând: – Nu lăsați copilul! Luați-l... – Hristos a înviat din morți... cânta hoholul şi zâmbea, cu mâinile la spate. Mama se aplecă, ridică pruncul şi îl aşeză pe un car cu scânduri; lângă car mergea încet Nikolai, care spunea în hohote de râs: – Mi-au dat o muncă foarte grea... Strada era murdară; la ferestre se arătau oameni care fluierau, strigau şi dădeau din mâini. Ziua era senină, soarele ardea luminos, nicăieri nu se zărea umbră. – Cântă, măicuță, aşa e viața! o sfătuia hoholul. Iar ei cânta, acoperind cu glasul lui zgomotul dimprejur. Mama îl urma, dar deodată se poticni, se rostogoli într-o prăpastie fără fund, care o primi cu un

geamăt de spaimă. Se trezi tremurând din tot corpul. I se părea că o mână grea şi aspră îi strângea inima, apăsând-o încet, într-un joc crud şi chinuitor. Sirena urla fără încetare, chemând stăruitor oamenii la lucru; mama își dădu seama că asta era a doua chemare. În cameră, toate erau învălmăşite: pe podeaua cu urme de picioare, cărțile aruncate vraişte, nici un lucru la locul lui. Se sculă şi, fără să se spele, fără să-şi spună rugăciunea, începu să facă rânduială în odaie. În bucătărie dădu peste bățul rupt, pe care mai era o bucată de pânză roşie; îl luă şi voi să-l vâre după sobă, dar oftă, smulse petecul de steag, îl împături cu grijă, îl puse în buzunar, apoi rupse bățul în două, pe genunchi, şi-l aruncă în sobă. După aceea spălă cu apă rece duşumeaua şi geamurile, pregăti samovarul şi se îmbrăcă. Se aşeză în bucătărie lângă fereastră, şi aceeaşi întrebare îi reveni în minte: – Şi acum, ce să fac? Amintindu-şi că nu-şi spusese rugăciunea, se duse în fața icoanei şi, după ce rămase acolo câteva clipe, se întoarse iarăşi la loc, cu inima pustie. O linişte stranie plutea deasupra cartierului; s-ar fi zis că oamenii care strigaseră în ajun atâta pe stradă stăteau acum ascunşi prin case, gândindu-se în tăcere la ziua aceea de pomină. Deodată îi veni în minte o întâmplare din tinerețe: în parcul bătrân al boierilor Zausailov se afla un iaz mare, acoperit de flori de nuferi. Era într-o zi mohorâtă de toamnă; mergând pe malul iazului, văzuse o barcă în largul lui. Iazul era întunecat şi liniştit, iar barca părea înțepenită pe apa neagră, presărată cu frunze galbene. O tristețe adâncă, o durere stranie se desprindea din barca fără vâslaş şi fără vâsle, singuratică şi nemişcată pe suprafața fără luciu a apei, între frunzele moarte. Stătuse mult timp pe malul iazului, gândindu-se: cine oare împinsese barca de la mal şi pentru ce? În seara aceea, se află că în iaz se înecase nevasta unuia dintre logofeții lui Zausailov, o femeie scundă, cu mers pripit şi cu părul negru, veşnic ciufulit. Mama își trecu mâna pe obraz şi gândul ei pluti zbuciumat peste amintirile zilei care trecuse. Copleşită de aceste amintiri, rămase mult timp aşa, pierdută, cu

ochii pironiți pe ceaşca de ceai, care se răcise. Ar fi dorit să întâlnească o ființă simplă şi înțeleaptă, ca s-o întrebe o mulțime de lucruri. Şi parcă anume ca să-i împlinească dorința, după- amiază veni Nikolai Ivanovici. Dar cum îl văzu, îngrijorată şi fără să-i răspundă la salut, îi spuse încet: – Vai, dragul meu, ai făcut rău că ai venit! E o nesocotință! Dacă te-or vedea, te arestează. El îi strânse mâna cu putere, își îndreptă ochelarii şi, cu capul plecat, apropiinduşi obrazul de al ei, îi explică încet şi repede: – Uite ce e: eu m-am înțeles cu Pavel şi cu Andrei, că dacă-i arestează să te mut la oraş, chiar de a doua zi! Percheziție ți-a făcut? – Da, m-au scotocit, m-au pipăit. Oamenii aceştia sunt fără nici un pic de ruşine! – Ce nevoie au de ruşine? făcu Nikolai, ridicând din umeri. Apoi începu să-i explice de ce trebuia să locuiască la oraş. Mama îi asculta glasul prietenos şi plin de grijă; îl privea cu o fluturare de zâmbet, nu-i înțelegea socotelile şi se mira singură de simțământul cald, de încredere, pe care i-l inspira omul acesta. – Dacă Paşa a vrut aşa şi dacă nu vă stânjenesc... El o întrerupse. – Cât despre asta, fii fără grijă! Trăiesc singur; numai soră-mea vine din când în când... – N-am să mănânc pâine degeaba, cugetă ea cu voce tare. – Dacă vrei, îți găsim noi de lucru! zise Nikolai. Pentru mamă, noțiunea de „lucru“ era nemijlocit legată de felul muncii duse de Pavel, de Andrei şi de tovarăşii lor. Se apropie de Nikolai şi îl întrebă privindu-l în ochi: – Aşa crezi? – Gospodăria mea e mică; gospodărie de burlac... – Nu de asta vorbesc, nu de gospodărie! stărui ea încet.

Şi oftă, simțindu-se parcă jignită că n-o înțelesese. El zâmbi cu ochii lui miopi şi-i spuse gânditor: – Ar fi bine ca atunci când ai să te întâlneşti cu Pavel să încerci să afli de la el adresa țăranilor care i-au cerut să tipărim o gazetă... – Îi ştiu, făcu ea bucuroasă. Am să-i găsesc şi am să fac aşa cum spui. Cine o să mă poată bănui că am la mine material interzis? Am dus de astea la fabrică, deatâtea ori, slavă Domnului! O cuprinse deodată dorința de a pleca la drum, de a trece prin sate şi păduri, cu traista pe umăr, cu bățul în mână. – Te rog să laşi în grija mea treaba asta, tăicuțule! Am să mă duc pretutindeni, prin toate guberniile, am să găsesc toate căile! Am să călătoresc vara şi iarna, am să propovăduiesc adevărul până la moarte, şi asta o să fie pentru mine o mare fericire! Dar se întristă când se închipui ca drumeț rătăcitor, fără adăpost, cerând de pomană în numele lui Hristos, pe la ferestrele căsuțelor de prin sate. Nikolai o luă uşor de braț şi o mângâie cu mâna lui caldă. Apoi se uită la ceas şi spuse: – Despre asta o să vorbim mai târziu! – Dragul meu! adăugă ea. Copiii noştri, bucăți scumpe din inima noastră, își dăruiesc zilele şi libertatea, se jertfesc fără să le pese de viața lor; ce să mai spun eu, care sunt mamă? Chipul lui Nikolai păli; vorbi încet, privind-o blajin şi atent: – Ştii, e prima dată când aud astfel de cuvinte... – Ce pot să spun eu? reluă, dând din cap cu tristețe şi desăfăcându-şi mâinile în aer, în semn de neputință. Dacă aş avea cuvinte pentru tot ce simte inima mea de mamă... Se ridică împinsă de o putere care creştea în ea şi-i stârnea în minte vorbe pline de mânie şi obidă. – Mulți ar plânge... chiar cei răi şi fără ruşine...

Nikolai se sculă și se uită din nou la ceas. – Aşadar, ne-am înțeles, te muți în oraş, la mine? Ea dădu din cap, fără să răspundă. – Când vii? Cât mai repede! o rugă el şi adăugă cu blândețe: Să-ți spun drept, am să fiu îngrijorat pentru dumneata! Ea îl privi mirată. De ce îi purta atâta grijă omul acesta? Stătea în fața ei, cu capul plecat, şi zâmbea sfios. Era miop, puțin încovoiat, îmbrăcat într-o haină neagră, simplă; s-ar fi zis că nu era îmbrăcămintea lui. – Ai bani? o întrebă, plecându-şi ochii. – Nu, n-am! Scoase repede portofelul din buzunar şi desfăcându-l i-l întinse: – Te rog ia... Mama zâmbi, fără să vrea, clătină din cap şi spuse: – Toate sunt acum altfel! Banii... o nimica toată! Lumea își dă şi sufletul pentru bani, iar pentru voi n-au cine ştie ce preț. S-ar zice că-i țineți numai fiindcă vă e milă de oameni... Nikolai zâmbi: – Banii sunt un lucru groaznic de plicticos şi de neplăcut! Ți-e la fel de neplăcut şi când îi primeşti şi când îi dai... Îi luă mâna, o strânse tare, şi o rugă iarăşi: – Să vii cât mai curând! Şi plecă liniştit ca de obicei. După ce îl întovărăşi până afară, ea se gândi: „Cât e de bun şi totuşi nu ne-a plâns deloc!“ Şi nu putu să-şi dea seama dacă asta o supăra, sau dacă era numai mirată.

2

A patra zi după vizita lui Nikolai, mama porni la el. Când căruța în care se urcase cu cele două lăzi ale ei, ieşi din mahala în câmp, mama privi înapoi şi simți deodată că părăsea pentru totdeauna locul pe unde trecuse dâra neagră şi apăsătoare a vieții ei şi unde începuse altă viață, plină de dureri şi de bucurii noi, care-i înghițeau cu repeziciune zilele. Asemenea unui uriaş păianjen roşu închis, fabrica se întindea pe pământul negru de funingine, înălțându-şi coşurile până la cer. În jur se înghesuiau căsuțele mici ale muncitorilor. Erau turtite, cenuşii, strâns îngrămădite pe malul mlaştinei şi se priveau cu jale una pe alta prin ferestrele lor mici şi întunecate. Biserica de un roşu închis ca şi fabrica se înălța deasupra lor, dar clopotnița era mai joasă decât coşurile fabricii. Mama oftă şi-şi îndreptă gulerul bluzei, care o strângea la gât. – Hai, dii! strigă căruțaşul, jucând hățurile deasupra cailor. Era un omuleț fără vârstă, cu picioarele strâmbe, cu ochii spălăciți şi cu părul rar. Mergea pe lângă căruță, legănându-se: se vedea bine că-i era totuna încotro o apuca – la dreapta ori la stânga. – Hai, dii! striga el mereu cu o voce ştearsă, păşind caraghios cu picioarele lui strâmbe, încălțate în ciubote mari, pline de noroi uscat. Mama privi în jur. Câmpul era pustiu ca şi inima ei... Clătinând abătut din cap, calul își înfunda greoi picioarele în stratul gros de nisip ce scrşânea sub copite, înfierbântat de soare. Căruța hodorogită şi prost unsă scârțâia şi toate zgomotele acelea împreună cu praful rămâneau în urmă... Nikolai Ivanovici locuia la marginea oraşului, pe o ulicioară pustie, într-o căsuță vopsită verde, lipită de o casă mare cu două caturi, burduşită de vremi şi întunecată. În fața căsuței se afla o grădiniță, din care priveau zâmbitoare, spre ferestrele celor trei odăi, crengile liliecilor, ale salcâmilor şi ale plopilor cu tulpini subțiri şi frunze argintii. În odăi era curat şi tihnit; umbre dantelate

tremurau uşor pe podea; pe pereți erau înşirate rafturi ticsite cu cărți şi atârnau portretele unor oameni cu chipuri severe. – O să te simți bine aici? întrebă Nikolai, ducând-o într-o odaie mai mică, ale cărei ferestre dădeau una în grădiniță, iar cealaltă în curtea acoperită toată cu iarbă. Şi pereții acestei camere erau căptuşiți cu dulapuri şi rafturi pline de cărți. – Mai bine aş sta în bucătărie! spuse ea. E curată şi luminoasă... I se păru că Nikolai se speriase. Iar când la stăruințele lui sfioase, mama primi să rămână în odaie, el se însenină deodată. În cele trei odăi plutea o atmosferă deosebită, aerul era curat şi plăcut; vocea se făcea de la sine domoală, vorbeai fără să vrei mai încet, ca nu cumva să tulburi îngândurarea liniştită a oamenilor din ramă, care priveau încordat, de pe pereți. – Florile ar trebui udate! zise mama, pipăind pământul din vasele înşirate pe fereastră. – Da, da! făcu stăpânul casei cu un aer vinovat. Îmi plac florile, dar n-am timp să văd de ele... Privind cu atenție la tot ce făcea, ea văzu că şi aici, în această locuință plăcută, Nikolai umbla încet, cu băgare de seamă, străin şi îndepărtat de tot ce-l înconjura. Își apropia obrazul de lucrul la care se uita, își potrivea ochelarii cu degetele lui subțiri, strângea din pleoape şi privea țintă obiectul, de parcă i-ar fi pus o întrebare mută. Uneori îl lua în mână, îl ducea la ochi şi-l cerceta amănunțit, s-ar fi zis că atunci intra pentru prima dată în odaie; totul îi era la fel de străin şi de necunoscut ca mamei. Văzându-l astfel, ea se simți de la început acolo ca acasă. Umbla după Nikolai, lua aminte şi-l întreba de rostul lucrurilor, iar el răspundea cu aerul vinovat al omului care ştie că nu face totul cum ar trebui, dar nu poate altfel. După ce udă florile şi rândui frumos notele împrăştiate pa pian, privi samovarul: – Ar trebui curățat... El își trecu degetele pe metalul care nu mai strălucea, apropie unul din ele de nas, şi-l examină cu atenție. Mama zâmbi înduioşată.

Când se culcă şi își aminti de întâmplările de peste zi, ridică mirată capul de pe pernă şi privi în jur. Pentru prima dată în viața ei se afla în casa unui om străin, şi lucrul acesta n-o făcea să se simtă stingherită. Se gândea grijulie la Nikolai şi dorea din inimă să facă totul cum era mai bine pentru el, să-i aducă în viață căldură şi duioşie. Era mişcată de stângăcia, de neîndemânarea lui caraghioasă, de îndepărtarea față de lucrurile dimprejur, ca şi de înțelepciunea şi curățenia ochilor lui luminoşi. Apoi gândul i se opri asupra lui Pavel; retrăi în minte ziua de Întâi Mai, dar înaripată de un alt sens. Până şi suferința din ziua aceea avea ceva deosebit: n-o silea să-şi plece capul ca o lovitură grea şi asurzitoare de pumn, ci îi înfigea în inimă mii de ace, stârnind în ea o mânie ce-i îndrepta spinarea încovoiată. „Copiii se împrăştie în lume!“ gândi ascultând zgomotele vieții de noapte a oraşului, necunoscute ei, până atunci; pătrundeau prin fereastra deschisă, fremătând în frunzişul grădinii; veneau de departe, obosite, slabe, şi mureau în odaie, pe nesimțite. A doua zi, dis-de-dimineață, mama curăță samovarul, îl puse să fiarbă, strânse fără zgomot vasele, şi rămase în bucătărie, aşteptând să se scoale Nikolai. După ce se auzi o tuse apăru şi el în prag; ținea ochelarii într-o mână şi cu cealaltă își acoperea gâtul. Mama îi răspunse la bună dimineața, aduse samovarul în odaie, iar el începu să se spele; vărsa apă pe jos, scăpa din mâini săpunul, peria de dinți, sufla cu zgomot şi se stropea. La masă, pe când își bea ceaiul, Nikolai îi spuse: – Am o ocupație foarte tristă la istrația județeană: urmăresc cum se ruinează țăranii noştri... Şi urmă zâmbind cu un aer de vinovăție: – Oamenii sleiți de foame se prăpădesc înainte de vreme. Copiii se nasc debili, de aceea mor ca muştele, toamna. Noi ştim toate astea, cunoaştem cauzele acestor nenorociri, le cercetăm, şi în schimb primim o leafă. Şi atâta tot... – Dumneata ce eşti? Student? îi întrebă ea. – Nu, eu sunt învățător. Tatăl meu este ul uzinei din Viatca; iar eu m-am făcut învățător. Eram la țară și începusem să dau țăranilor cărți de citit.

Din pricina asta am fost închis. După ce am ieşit din închisoare, m-am făcut vânzător într-o librărie; dar nici acolo nu m-am liniştit şi iar am nimerit în închisoare. Pe urmă m-au surghiunit la Arhanghelsk; am avut şi acolo neplăceri cu guvernatorul, şi m-au trimis într-un cătun pe malul Mării Albe, unde am stat cinci ani. Glasul lui suna molcom şi egal în camera luminoasă, năpădită de soare. Mama auzise de multe ori întâmplări asemănătoare şi niciodată nu putuse înțelege cum de aceşti oameni le povesteau cu atâta linişte, privindu-le ca pe ceva de neînlăturat. – Astăzi vine soră-mea, o vesti el. – E măritată? – Nu, e văduvă. Bărbatul ei a fost surghiunit în Siberia, dar a evadat de acolo şi a murit acum doi ani de oftică, în străinătate... – E mai tânără ca dumneata? – E mai mare cu şase ani. Îi sunt foarte îndatorat. Ai să auzi cum cântă! Pianul este al ei; dealtfel multe lucruri de aici sunt ale ei; numai cărțile sunt ale mele. – Unde locueşte? – Pretutindeni! îi răspunse zâmbind. O găseşti acolo unde este nevoie de un om îndrăzneț. – Şi ea tot cu asta se ocupă? – Se-nțelege! Nikolai plecă la birou, şi mama se gândi la „cauza“ care îi făcea pe oameni să lucreze din zi în zi mai neclintiți, mai îndârjiți. I se părea că se găseşte în fața unui munte, noaptea, pe întuneric. Către amiază veni o doamnă înaltă şi zveltă, îmbrăcată într-o rochie neagră. Când mama îi deschise uşa, ea lăsă jos un geamantan mic, galben, apucă repede mâna Vlasovei şi o întrebă:

– Eşti mama lui Pavel Mihailovici, nu-i aşa? – Da! răspunse ea, puțin stingherită de eleganța femeii. – Eşti aşa cum mi-am închipuit! Fratele meu mi-a scris că ai să locueşti aici, la el! spuse doamna, scoțându-şi pălăria în fața oglinzii. Suntem vechi prieteni cu Pavel Mihailovici! Mi-a vorbit mult despre dumneata. Vorbea domol, vocea îi era cam ştearsă, dar mişcările îi erau repezi şi hotărâte. Ochii mari, cenuşii, zâmbeau deschis şi tinereşte, iar pe la tâmple se vedea un început de riduri subțiri; şuvițe de păr argintiu îi străluceau deasupra urechilor mici. – Mi-e foame, spuse ea. Aş bea o cafea... – Ți-o fac îndată! răspunse mama şi scoțând serviciul de cafea din dulap, o întrebă încetişor: – Adevărat că Paşa vorbeşte de mine? – Foarte mult... Doamna scoase o tabacheră mică de piele, își aprinse o țigară şi umblând prin odaie reluă: – Te temi tare pentru soarta lui? În timp ce urmărea cu privirea tremurul albăstrui al flăcărilor de sub ibricul cu cafea, mama zâmbea. Sfiala pe care o simțise la început în fața acestei femei se topise în adâncul unei mari bucurii. „Vasăzică vorbeşte despre mine, dragul de el!“ gândi, dar spuse: – Se înțelege că nu mi-e uşor; înainte mi-ar fi fost cu mult mai greu dar acum ştiu că nu e singur... Apoi, privind-o drept în față, o întrebă: – Pe dumneata cum te cheamă? – Sofia!

Mama o privi cu atenție. Femeia era toată numai avânt, îndrăzneală şi energie. Vorbea cu siguranță în glas: – Principalul e să nu stea prea mult în închisoare, să-i judece cât mai repede! Şi, îndată ce i-o deporta, să punem la cale evadarea lui Pavel Mihailovici. El e absolut necesar aici. Mama o urmărea cu privirea pe Sofia, care negăsind unde să arunce mucul de țigară, îl înfipse în cele din urmă în pământul unui ghiveci de flori. – Asta strică florile, observă fără să vrea. – Iartă-mă! zise Sofia. Aşa-mi spune mereu şi Nikolai. Şi scoțând mucul din ghiveci, îl aruncă pe fereastră. După ce o privi stingherită, mama reluă cu un aer vinovat: – Ba eu trebuie să-ți cer iertare! Arn vorbit aşa, fără să mă gândesc. O să te învăț eu pe dumneata? – Şi de ce să nu mă înveți, dacă sunt dezordonată? răspunse Sofia ridicând din umeri. E gata cafeaua? Mulțumesc. De ce numai o ceaşcă? Dumneata nu bei? Apucând-o deodată de umeri, o trase spre ea, şi privind-o în ochi, o întrebă mirată: – Nu cumva te sfieşti? Mama răspunse zâmbind: – Chiar acum ți-am spus de mucul de țigară şi dumneata mă întrebi dacă mă sfiesc! Şi fără să-şi ascundă mirarea, vorbi, parcă ar fi căutat să se dumirească singură: – Abia ieri am sosit aici la dumneavoastră, şi mă simt ca la mine acasă. Nu mă tem de nimic, vorbesc ce-mi place... – Foarte bine! făcu Sofia. – Sunt amețită, parcă n-aş mai fi eu, urmă mama. Altădată dădeam târcoale

omului înainte să-i spun ceva din suflet, dar acum sufletul mi-e deschis, şi vorbesc aşa cum nu mi-aş fi închipuit vreodată... Sofia aprinse altă țigară; ochii ei cenuşii şi blânzi învăluiau pe mama într-o privire mângâietoare. – Ai spus că s-ar putea pune la cale evadarea? Şi cum să trăiască după aceea? Ca un fugar? dădu drumul întrebării care o frământa. – Floare la ureche! răspunse Sofia turnându-şi încă o ceaşcă de cafea. Va trăi cum trăiesc alte zeci de evadați... Chiar acum am fost de am luat pe unul şi l-am condus: un om de mare preț pentru noi! A fost condamnat la deportare pe cinci ani, dar n-a făcut decât trei luni şi jumătate... Mama o privi țintă, zâmbi, dădu din cap şi spuse încet: – Nu, pesemne că ziua de Întâi Mai nu m-a lăsat teafără! Parcă îmi lipseşte ceva; parcă aş merge pe două drumuri deodată: aci mi se pare că înțeleg tot, aci intru ca în ceață. Aşa, de pildă, şi acum: mă uit la dumneata: eşti cucoană şi te ocupi cu asemenea lucruri!... Îl cunoşti pe Paşa şi-l prețueşti... Îți mulțumesc... – Cât despre asta, noi trebuie să-ți mulțumim dumitale. – Mie? N-a învățat el de la mine ceea ce ştie! zise mama oftând. Sofia puse mucul pe farfurioară, lângă ceaşcă, își scutură capul şi părul ei auriu se risipi în şuvițe grele pe spate. Apoi plecă spunând: – Şi acum trebuie să lepăd de pe mine toate splendorile astea...

3

Nikolai se întoarse acasă spre seară. La masă, Sofia povesti râzând uşor cum întâmpinase şi ascunsese pe surghiunitul fugar, cum din pricina groazei de agenți, i se părea că-i vede peste tot, şi cât de ciudat se purta evadatul. În glasul ei era ceva ce amintea mulțumirea nestăpânită a unui muncitor care a izbutit să ducă la capăt o lucrare grea. Era îmbrăcată într-o rochie largă şi subțire, de culoarea oțelului, şi părea mai înaltă; ochii îi erau mai întunecați, mişcările mai liniştite. – Uite, Sofia, începu Nikolai după ce sfârşi de mâncat. Va trebui să te mai ocupi şi de altă chestiune. Ştii că tipărim o gazetă pentru țărani, dar din pricina arestărilor din ultima vreme, am pierdut legătura cu oamenii de la țară. Numai Pelagheia Nilovna ne poate spune cum să găsim pe omul care își poate lua sarcina să răspândească gazeta. Trebuie să pleci cu ea acolo, şi asta, cât mai curând! – Bine, zise Sofia, fumându-şi țigara. Mergem, Pelagheia Nilovna? – Dacă-i aşa, mergem... – E departe? – Vreo optzeci de verste... – Minunat!... Şi acum vreau să cânt ceva. Dumneata, Peiagheia Nilovna, poți a puțină muzică? – Nu mă mai întrebați; faceți aşa ca şi cum n-aş fi aici, spuse mama şi se aşeză într-un colț al divanului. Vedea că amândoi, fără să aibă aerul că o luau în seamă, o amestecau totuşi mereu în discuții.

– Ascultă, Nikolai! Îți cânt din Grieg! Am adus azi notele. Închide ferestrele. Deschise caietul şi atinse uşor clapele cu mâna stângă. Coardele sunară adânc şi plin. Acestor sunete li se alătură, cu un oftat adânc, încă o notă mai gravă şi mai bogată. Sub degetele mâinii drepte, trecură în zbor strigăte ciudat de limpezi, ale coardelor pianului; răsunau luminoase, legănându-se şi zbătându-se ca un stol neliniştit de păsări speriate, pe fondul întunecat al notelor joase. La început mama nu fu mişcată de muzica aceasta; în năvala de sunete nu auzea decât un clocot haotic. Urechea ei nu putea deosebi melodia în acea frământare complicată de note. Se uita pe jumătate adormită la Nikolai, care stătea la celălalt capăt al divanului, cu picioarele îndoite sub el; privirea i se opri pe figura aspră a Sofiei, pe capul ei aplecat sub o claie grea de păr auriu. Razele soarelui i se jucau calde în păr şi pe umăr, apoi căzură pe clapele pianului, tremurând sub degete și învăluindu-i-le, încăperea se umplea tot mai mult de această muzică ce trezea pe nesimțite inima mamei. Şi deodată, din întunecimea fără fund a trecutului, se ridică amintirea unei umilințe, de mult uitată, dar care acum învia cu o limpezime amară. Odată, noaptea târziu, răposatul ei bărbat venise acasă grozav de beat, o apucase de mână, o aruncase jos din pat şi o lovise cu piciorul în coastă, țipând: – Ieşi afară, ticăloaso, m-am săturat de tine! Ca să se apere de lovituri, ea luase repede în brațe copilui, şi îngenunchind, îl ținea ca pe un scut. Pavel, care avea pe atunci numai doi ani, plângea speriat, şi se zbătea, goluț şi cald. – Pleacă! zbiera Mihail. După ce se ridicase iute în picioare, se repezise în bucătărie, își aruncase pe umeri o bluză, înfăşurase copilul într-un şal şi ieşise în stradă tăcută, fără să strige, fără să jelească, în picioarele goale, având pe ea numai cămaşa şi bluza. Era o neapte răcoroasă de mai; praful rece de pe drum i se lipea de tălpi şi se strângea cocoloaşe între degete. Pavel se zvârcolea şi plângea. Atunci își desfăcuse sânul şi strânsese copilul la piept; gonită de spaimă, mergea pe stradă şi cânta încetişor un cântec de leagăn: – O-o-o... o-o-o...

Mijea de ziuă; îi era teamă şi ruşine să mai rămână în stradă, ca să nu iasă cineva şi s-o vadă aşa, pe jumătate goală. Coborâse la baltă şi se aşezase pe pământ, sub un desiş de plopi tineri. Stătuse acolo mult timp, ocrotită de întuneric, privind nemişcată în beznă, cu ochii larg deschişi, şi încetişor, cu teamă, cânta, ca să-şi legene copilul adormit şi inima ei obidită... – O-o-o... o-o-o... o-o-o... La un moment dat, o pasăre neagră şi tăcută îi trecuse în zbor pe deasupra capului, şi dispăruse în depărtare; această pasăre o trezise din amorțeală, o făcuse să se ridice în picioare. Tremurând de frig, se îndreptase spre casă, unde ştia că o aşteaptă chinul obişnuit al bătăilor şi al nesfârşitelor umilințe... Acordul puternic suspină pentru ultima dată, nepăsător şi rece; suspină şi amuți. Sofia se întoarse şi-i întrebă încet pe Nikolai: – Ți-a plăcut? – Foarte mult! spuse el, tresărind de parcă l-ar fi trezit din somn. Foarte mult... În pieptul mamei cânta şi tremura ecoul amintirilor, şi undeva, în preajma ei, încolțea gândul: „Uite, sunt oameni care trăiesc în tihnă şi bună înțelegere. Nu se-njură, nu beau rachiu, nu se ceartă pentru fiecare bucată... cum se întâmplă la oamenii necăjiți.“ Sofia își fuma țigara; fuma mult, aproape fără întrerupere. – Era cântecul preferat al bietului Costea, spuse trăgând nesățios fumul în piept, apoi făcu din nou un acord, slab şi trist. Îmi plăcea aşa de mult să i-l cânt! Era aşa de delicat, aşa de sensibil, aşa de înțelegător... „Е vorba pesemne de bărbatul ei, îi trecu mamei prin minte. Şi uite că totuşi zâmbeşte...“ – Câtă fericire mi-a dat omul acesta... urmă Sofia încet, însoțindu-şi gândurile cu câteva sunete uşoare ale coardelor pianului. Cum ştia el să-şi trăiască viața! – Da-a! făcu Nikolai, mângâindu-şi bărbița. Avea un suflet duios, care vibra...

Sofia aruncă nepăsătoare țigara începută, apoi se întoarse către mama şi o întrebă: – Nu te supără gălăgia asta a mea, ia spune? Mama răspunse cu o mânie pe care nu şi-o putu stăpâni: – Nu mă mai întrebați; eu nu înțeleg nimic. Stau, ascult şi mă gândesc... – Ba trebuie să-nțegi! spuse Sofia. O femeie, mai ales atunci când e tristă, nu poate să nu înțeleagă muzica. Bătu tare în clape şi răsună un strigăt asurzitor; s-ar fi zis că cineva ar fi aflat una din veştile îngrozitoare care izbesc inima şi smulg vaiete zguduioare. Palpitând de emoție, glasuri tinere o luară la goană, înfricoşate şi descumpănite. Şi din nou răsună strigătul asurzitor şi mânios acoperindu le pe toate celelalte. De bună seamă că se întâmplase o nenorocire care trezea mânie, nu jale. Pe urmă veni altcineva, cu sufletul blând şi hotărât, şi începu să cânte o melodie simplă şi frumoasă, care-i chema cu farmecul ei pe toți din jur... Inima mamei se umplu de dorința de a le spune acestor oameni ceva bun şi frumos. Zâmbea, îmbătată de muzică şi se simțea în stare să facă ceva folositor pentru amândoi, pentru soră şi pentru frate. Cercetând cu ochii să vadă ce anume putea face, se duse încetişor în bucătărie, să pună samovarul. Dar dorința de a fi folositoare nu i se stinse şi, în timp ca turna ceaiul, vorbea şi zâmbea sfios, ca şi cum şi-ar fi mângâiat inima cu vorbe calde, pe care le împărțea în aceeaşi măsură între ea şi ei. – Noi cei care muncim cu brațele, noi pricepem totul, dar nu ne găsim vorbele şi ne simțim stingheriți că înțelegem dar nu suntem în stare să vorbim. Şi-adesea din pricina aceasta, suntem supărați pe gândurile noastre. Viața ne loveşte şi ne îmbrânceşte din toate părțile; am vrea să ne odihnim puțin, dar gândurile nu ne dau pace. Nikolai o asculta, ştergându-şi ochelarii. Uitând să mai fumeze țigara care se stingea, Sofia o privea cu ochii ei mari, larg deschişi. Rămăsese aşezată la pian, întoarsă pe jumătate, şi din când în când atingea clapele cu degetele de la mâna

dreaptă. Acordurile se amestecau uşor cu spusele mamei, care se grăbea să-şi îmbrace sentimentele în cuvinte simple şi sincere. – Acum aş putea să spun şi eu câte ceva despre mine şi despre oameni, fiindcă am început să înțeleg şi pot face comparație. Am trăit eu şi înainte, dar n-aveam cu ce să mă compar. În viața noastră de la fabrică toată lumea trăiește la fel. Iar acum văd cum trăiesc şi alții; îmi amintesc de trecutul meu şi mi se umple sufletul de amărăciune, mi-e greu! Apoi urmă, cu o voce mai scăzută: – Poate că nu spun unele lucruri aşa cum ar trebui şl poate că nici nu-i nevoie să le spun, fiindcă le cunoaşteți şt singuri... Îi tremurau lacrimi în glas; privindu-i cu ochi zâmbitori, adăugă: – Aş vrea să-mi deschid sufletul în fața dumneavoastră, ca să vedeți cât de mult bine vă doresc. – Dar vedem asta! spuse Nikolai încet. Mama nu-şi putu potoli dorința; le vorbi iarăşi despre ceea ce era nou pentru ea şi îi părea neprețuit de însemnat. Vorbea despre viața ei plină de umiliri şi de suferințe îndurate cu resemnare; povestea fără răutate, cu un zâmbet compătimitor pe buze, desfăşurând ghemul cenuşiu al zilelor triste, numărând bătăile îndurate de la bărbatul ei; o uimea micimea pricinilor pentru care fusese lovită şi faptul că nu se pricepuse să le înlăture. Ei o ascultau tăcuți; erau striviți de sensul adânc al vieții unui om ce fusese socotit drept vită şi care multă vreme nu se împotrivise, crezând că era aşa cum îl socoteau ceilalți. Părea că mii de vieți vorbeau prin gura ei; tot ceea ce spunea că trăise era simplu şi obişnuit, dar tot atât de simplu şi de obişnuit trăiau nenumărați alți oameni pe pământ; povestea vieții ei căpăta sensul unui simbol. Nikolai pusese coatele pe masă, își sprijinise capul în palme şi o privea prin ochelari, nemişcat şi atent, cu ochii pe jumătate închişi. Sofia se rezemase de spătarul scaunului, dădea din cap şi tresărea din când în când. Fața ei era acum mai palidă şi mai slabă; nu mai fuma. – Odată mi s-a părut şi mie că sunt nenorocită, că viața mea nu-i decât un delir, vorbi Sofia încet, cu capul plecat. Asta s-a întâmplat pe când eram deportată. În

orăşelul acela mic, de provincie, nu aveai ce să faci, nu te puteai gândi la nimic altceva decât la propria ta persoană. Îmi socoteam nenorocirile şi le cântăream, fiindcă nu aveam altă treabă. Mă certasem cu tata pe care-l iubeam, fusesem eliminată din şcoală şi umilită. Apoi venise închisoarea, trădarea unui tovarăş care-mi fusese foarte apropiat, arestarea soțului meu, şi din nou închisoarea, deportarea, văduvia... Mi s-a părut atunci că sunt ființa cea mai nenorocită de pe lume. Dar toate nenorocirile mele – chiar înzecite – nu fac cât o lună din viața dumitale, Pelagheia Nilovna... Zi de zi ai trăit într-un necontenit chin, timp de ani întregi! De unde iau oamenii puterea cu care îndură? – Se obişnuesc! răspunse mama oftând. – Mi se părea că eu cunosc viața! spuse îngândurat Nikolai. Dar atunci când mi-o arată, nu o carte sau impresiile mele răzlețe, ci, aşa ca acum, omul însuşi – mă îngrozesc! Şi mă îngrozesc mai ales amănuntele cu totul neînsemnate, acele momente care adunate formează ani... Convorbirea lor se desfăşura, creştea, cuprinzând viața amărâtă a mamei, sub toate aspectele ei. Adâncită în aduceri aminte, mama scotea la iveală din amurgul trecutului umilințe de fiecare zi, şi zugrăvea tabloul groazei mute în care i se scufundase tinerețea. În cele din urmă spuse: – Vai! V-am împuiat capul cu atâta vorbărie; trebuie se mergeți la culcare. E cu neputință să povesteşti chiar totul... Fratele şi sora se despărțiră de ea, tăcuți. I se păru că Nikolai se înclină în fața ei mai mult decât altădată şi că îi strânge mâna mai călduros. Iar Sofia o duse până în odaie şi oprindu-se în prag, îi spuse încet: – Odihneşte-te. Noapte bună! Glasul ei împrăştia căldură, ochii cenuşii mângâiau blând obrajii mamei... Aceasta luă mâna Sofiei, şi strângând-o, răspunse: – Îți mulțumesc!...

4

Peste câteva zile, mama şi Sofia se înfățişară înaintea lui Nikolai, ca două târgovețe îmbrăcate sărăcăcios, în fuste şi bluze vechi de stambă, cu desagi pe umeri şi cu câte un băț în mână. Îmbrăcămintea o făcea pe Sofia mai scundă, chipul ei palid părea mai sever. Când își luă rămas bun de la soră-sa, Nikolai îi strânse mâna cu putere şi mama băgă de seamă încă o dată simplitatea şi calmul ce domneau în legăturile dintre ei. Nu se sărutau, nu se alintau cu cuvinte duioase, erau totuşi atât de atenți şi de calzi unul față de altul! Acolo, în lumea în care trăise ea, oamenii se sărutau, își spuneau adesea cuvinte duioase, dar se repezeau tot atât de des unii asupra altora, ca nişte câini flămânzi. Femeile străbătură tăcute străzile oraşului, ieşiră în câmp, păşind umăr lângă umăr pe drumul larg şi bătătorit, care ducea printre două rânduri de mesteceni bătrâni. – N-ai să oboseşti? o întrebă mama. – Crezi că puțin am umblat eu aşa? Asta nu-i ceva nou pentru mine... Veselă de parcă s-ar fi lăudat cu nişte ghiduşii din copilărie. Sofia începu să-i povestească activitatea ei revoluționară. I se întâmplase să poarte un nume străin, folosindu-se de acte false, să se travestească, să se ascundă de spioni, să ducă prin oraşe zeci de kilograme de cărți interzise, să organizeze evadarea unor tovarăşi exilați şi să-i conducă peste graniță. În casa ei fusese instalată o tipografie ilegală; când jandarmii prinseseră de veste şi veniseră să-i facă percheziție, ea izbutise cu un minut înainte să se deghizeze în slujnică; şi plecase fără palton, cu capul înfăşurat într-o basma subțire, cu un bidon de gaz în mână, după ce-şi întâlnise în poartă musafirii. Străbătuse astfel oraşul de la un capăt până la celălalt, în toiul iernii, pe un ger cumplit. Altădată, sosită într-un oraş străin, se ducea la nişte prieteni; urca tocmai scările când băgă de seamă că la ei se făcea percheziție. Era prea târziu ca să se mai întoarcă. Atunci sunase cu

îndrăzneală la uşa unui apartament ce se afla cu un etaj mai jos, intrase cu geamantanul în mână în casa unor oameni pe care nu-i cunoştea şi le spusese sincer cum stăteau lucrurile. – Puteți să mă predați jandarmilor, dacă vreți. Dar nu cred c-o s-o faceți! spusese ea cu convingere. Toți erau îngrozitor de speriați; nu dormiseră toată noaptea, aşteptând dintr-un moment într-altul să le bată cineva în uşă, dar n-avuseseră curajul să o predea jandarmilor. A doua zi făcă cu toții mare haz de cele întâmplate. Odată călătorise deghizată în călugăriță în acelaşi vagon şi pe aceeaşi bancă, alături de un agent care o urmărea; încântat de priceperea lui, acesta îi dădu amănunte asupra procedeelor pe care le întrebuința. Era convins că şi ea călătoreşte în acelaşi tren, într-un vagon de clasa a doua; la fiecare stație cobora şi spunea la întoarcere: – N-o văd... s-o fi culcat. Obosesc şi ei, au o viață grea... ca şi a noastră! Mama o asculta, râdea şi o privea cu ochi prietenoşi. Înaltă şi slabă, Sofia păşea uşor şi sigur cu picioarele ei zvelte. În mers, în vorbă, în sonoritatea glasului, cam înăbușit şi totuşi energic, în toată făptura ei sprintenă, era multă sănătate sufletească şi o îndrăzneală plină de voioşie. Privirea ei era vie; descoperea în toate ceva care să-i însuflețească bucuria și avântul tineresc. – Ia uite, ce pin frumos! se bucura arătând câte un copac. Mama se oprea să-l privească: pinul nu era nici mâi înalt, nici mai stufos ca ceilalți. – Minunat copac! repeta Sofia râzând. Şi privea cum se joacă vântul în părul cărunt al mamei. – O ciocârlie! Ochii cenuşii şi blânzi ai Sofiei se înflăcărau iar trupul ei parcă voia să se ridice deasupra pământului, ca să asculte cântecul care răsuna nevăzut în înaltul cerului. Uneori se apleca, mlădioasă, smulgea câte o floare de pe câmp şi, cu o atingere de-abia simțită a degetelor ei agere şi subțiri, mângâia drăgăstos petalele tremurătoare. Şi îngâna încet câte un cântec. Toate apropiau inima mamei de femeia aceasta cu ochi luminoşi; se strângea tot mai mult lângă dânsa, ca să se țină în pas cu ea. Uneori însă, în glas i se ivea

deodată ceva aspru, care i se părea mamei de prisos, şi atunci se gândea cu îngrijorare: „No să-i placă lui Mihail...“ Dar, îndată după aceea, Sofia vorbea din nou simplu, din toată inima şi mama o privea zâmbind. – Ce tânără eşti! îi spuse oftând. – O! Am împlinit treizeci şi doi de ani! făcu Sofia. Vlasova zâmbi. – Nu vreau să spun asta! După înfățişare ți s-ar da poate şi mai mult, dar când mă uit în ochii dumitale, când îți aud glasul, parcă eşti o fetiță! Viața ți-e grea, plină de nelinişti şi de primejdii, dar inima ți-e mereu surâzătoare. – Eu nu simt că viața mi-e grea şi n-aş putea să-mi închipui o alta mai interesantă, mai bună ca asta... Am să-ți spun de acum înainte Nilovna; Pelagheia nu ți se potriveşte. – Spune-mi cum vrei! zise mama dusă pe gânduri. Cum vrei, aşa să-mi spui. Mă tot uit ia dumneata, te ascult şi las frâu liber gândului. Mă bucur fiindcă văd că ştii drumurile care duc drept la inimă. Sufletul omului se arată în fața dumitale, fără sfială şi fără teamă. Inima își deschide porțile în fața dumitale. Eu socotesc că ai să izbuteşti şi gândindu-mă la voi toți, îmi spun că o să înfrângeți răul din viața oamenilor... O să-l înfrângeți neapărat! – Vom birui fiindcă suntem alături de poporul muncitor! spuse ea tare, cu siguranță în glas. În el sunt ascunse toate posibilitățile şi alături de el se poate înfăptui orice! Dar trebuie să-i trezim conştiința de sine, pe care alții o împiedică să se dezvolte... Cuvintele ei trezeau în inima mamei un simțământ complex: fără să ştie de ce, îi era milă de Sofia; era însă o milă fără nimic umilitor, pornită din prietenie; mama ar fi vrut să audă de la ea altceva mai simplu. – Cine are să te răsplătească pentru toată truda dumitale? o întrebă încet şi cu tristețe în glas. I se păru că Sofia îi răspunde cu oarecare mândrie:

– Dar am fost răsplătiți! Noi am plămădit viața care ne satisface, trăim cu toată puterea sufletului nostru. Ce am putea dori mai mult? Mama o privi, coborî capul şi își repetă în gând: „Nare să-i placă lui Mihail“... Trăgând în piept aerul dulce, amândouă umblau nu prea repede, dar cu pas susținut. Mamei i se părea că se duce în pelerinaj. Își aminti de copilăria ei, de bucuria aceea proaspătă pe care o simțea de câte ori pleca de sărbători la câte o mănăstire îndepărtată, care avea o icoană făcătoare de minuni. Uneori Sofia începea să cânte încet dar frumos, cântece noi în care era vorba de cer, de dragoste, sau se pornea deodată să recite versuri, despre câmpii, despre păduri şi despre Volga. Mama asculta zâmbind şi fără să vrea își legăna capul în ritmul versului, atrasă de melodia lui. În sufletul ei era ceva cald, liniştit şi visător ca într-o veche grădiniță, vara, în amurg.

5

După două zile de drum, femeile ajunseră în sat. Mama întrebă pe un țăran care muncea la câmp unde se află fabrica de catran, şi apucară pe o cărăruie care mergea prin pădure şi de-a curmezişul căreia se întindeau nişte rădăcini de copaci, ca nişte trepte. Ieşiră într-o poiană rotundă ca un cerc, pătată de catran şi acoperită cu bucăți de lemn şi cărbuni. – Am ajuns! spuse mama rotindu-şi privirile îngrjorată. Rîbin, murdar şi cu cămaşa desfăcută, Efim şi încă doi flăcăi mâncau lângă un bordei făcut din joarde şi din crăci, în jurul unei mese din trei scânduri nedate la rândea, bătute în nişte pari înfipți în pământ. Rîbin le văzu cel dintâi, puse palma streaşină la ochi, aşteptând tăcut. – Bună ziua, frate Mihailo! strigă mama de departe. El se ridică, făcu încet cțâiva paşi spre ele, o recunoscu, se opri şi zâmbi netezindu-şi barba cu mâna sa neagră. – Ne ducem în pelerinaj! începu mama, apropiindu-se de el. Şi mi-am zis: hai săl vedem şi pe fratele Mihailo! Femeia asta e o prietenă a mea, o cheamă Ana... Apoi, mândră de ce-i dăduse prin minte, se uită cu coada ochiului la Sofia, care stătea gravă şi severă. – Bună ziua! răspunse Rîbin. Zâmbi întunecat, strânse mâna mamei, se înclină în fața Sofiei şi urmă: – Nu mai minți! Aici nu suntem în oraş, nu-i nevoie de minciuni. Suntem toți numai oameni de-ai noştri... Efim, care stătea la masă, se uita cu atenție la cele două femei şi spunea ceva tovarăşilor lui. Când femeile se apropiară de masă, el se sculă şi se înclină tăcut. Tovarăşii rămaseră nemişcați, ca şi cum nici nu le-ar fi băgat în seamă.

– Trăim aici ca nişte călugări! spuse Rîbin, bătând-o pe Vlasova uşor pe umăr. Nu vine nimeni la noi. Stăpânul e plecat, nevastă-sa e în spital, iar eu sunt un fel de . Stați aici, lângă noi. Vreți să beți un ceai? Efim, fă rost de nişte lapte! Efim intră fără grabă în colibă, în vreme ce femeile își lăsară jos desagii; flăcăul cel înalt şi slab se ridică să le dea o mână de ajutor; celălalt, îndesat şi pletos, sprijinit cu coatele pe masă, privea gânditor la cele două femei şi îngâna un cântec, scărpinându-se după ceafă. Mirosul greu de catran amestecat cu aroma înăbușitoare a frunzişului putred era amețitor. – Pe ăsta îl cheamă Iakov, arătă Rîbin spre flăcăul înalt. Pe celălalt îl cheamă Ignat. Ei, ia spune, ce-ți face feciorul? – La închisoare! spuse mama oftând. – Iarăşi închis?! se miră Rîbin. Se vede că-i place acolo... Ignat își încetă cântecul. Iakov luă bățul din mâna mamei, spunându-i: – Stai jos! – Şedeți şi dumneavoastră! o pofti Rîbin, pe Sofia. Ea se aşeză pe o buturugă fără să spună o vorbă, cercetându-l cu atenție pe Rîbin. – Când l-au arestat? întrebă el, aşezându-se în fața mamei. Apoi, clătinând din cap, adăugă: N-ai noroc şi pace! – Nu-i nimic! făcu ea. – Ai început să te obişnueşti? – Nu, dar văd că nu se poate altfel... – Aşa! urmă Rîbin. Hai, povesteşte... Efim aduse o oală cu lapte, luă o ceaşcă de pe masă, o clăti cu apă, o umplu şi o puse dinaintea Sofiei, ascultând cu atenție la ceea ce povestea mama. Se mişca şi

făcea totul încetişor, fără zgomot. Când mama sfârşi de povestit, toți rămaseră un timp tăcuți, fără să se uite unul la altul. Ignat desena cu unghia nişte figuri pe scândura mesei, Efim stătea în spatele lui Rîbin şi se sprijinea pe umerii lui, iar Iakov își ținea capul plecat şi brațele încrucişate pe piept; Sofia se uita la ei pe sub sprâncene... – Da, da! făcu tărăgănat Rîbin. Vasăzică, aşa... pe față!... – Dacă ne-am apuca de aşa ceva aici, la noi, îngână Efim, zâmbind, ne-ar bate țăranii de ne-ar omorî! – Da, ne-ar stâlci în bătăi, întări Ignat dând din cap. Nu, eu tot mă duc să lucrez la fabrică; acolo e mai bine... – Spui că Pavel o să fie judecat? întrebă Rîbin. Şi cum, ce pedeapsă o să-i dea... n-ai auzit? – Muncă silnică sau deportare pe viață, în Siberia, răspunse ea încet. Cei trei flăcăi o priviră în acelaşi timp, iar Rîbin lăsă capul în piept şi reluă cu glas tărăgănat: – Când s-a apucat de treaba asta, ştia ce-l aşteaptă? – Ştia! răspunse tare Sofia. Toți rămaseră tăcuți şi nemişcați, parcă i-ar fi amorțit acelaşi gând rece. – Aşa! încuviință Rîbin aspru. Şi eu cred că ştia. El nu face un pas fără socoteală; e om în toată firea. Ați văzut, băieți? Ştia omul că poate fi împuns cu baioneta, aruncat în temniță, şi totuşi a mers înainte! Chiar dacă i-ar fi pus pe maică-sa în cale, ar fi trecut peste ea. Ar fi trecut, Nilovna? – Da! răspunse ea şi oftă, rotindu-şi privirile în jur. Fără să spună o vorbă, Sofia îi mângâia mâna şi privea încruntată la Rîbin. – Aşa om, zic şi eu! făcu el încet, uitându-se la toți, pe rând, cu ochii lui întunecați. Şi iarăşi cei şase rămaseră tăcuți. Razele de soare străluceau subțiri în văzduh, ca

nişte panglici de aur. De undeva se auzi un croncănit prelung de cioară. Mama privea împrejur, tulburată de amintirea zilei de Întâi Mai şi de dorul lui Pavel şi al lui Andrei. În poieniță rămăseseră aruncate câteva butoaie goale, care conțină catran şi buturugi cojite şi noduroase. Stejarii şi mestecenii, strânşi grămadă în jurul poienii, înaintau pe nesimțite din toate părțile, şi înlănțuiți în tăcere, aruncau pe pământ umbre calde şi întunecate. Deodată Iakov se desprinse de lângă copac, se dădu cu un pas mai la o parte, se opri, apoi își înălță printr-o smucitură capul şi întrebă cu glas tare şi aspru: – Şi împotriva lor o să fim trimişi noi, Efim şi cu mine? – Dar împotriva cui credeai? îl întrebă Rîbin cu glas abătut. Ne sugrumă cu propriile noastre mâini, asta-i şmecheria! – Cu toate astea, eu mă fac militar! stărui Efim liniştit dar încăpățânat. – Cin’ te ține? făcu Ignat. N-ai decât să te duci! Şi cu privirea îndreptată spre Efim, spuse râzând: – Când o să tragi în mine, ținteşte drept în cap! Să nu mă schilodeşti... omoarămă dintr-odată! – Mi-ai mai spus-o, răspunse Efim tăios. – Ascultați, băieți! începu Rîbin, privindu-i şi ridicând mâna cu o mişcare înceată. Uitați-vă la ea... e femeie! Și arătând spre mamă: poate că fiul ei e pierdut... – De ce vorbeşti aşa? îngână mama cu glasul sugrumat de tristețe. – Fiindcă aşa trebuie! spuse el întunecat. Nu se cade să-ți albească părul degeaba... Şi voi credeți că au izbutit s-o doboare? Nilovna, ai adus cărți? Mama se uită la el şi după câteva clipe răspunse: – Am adus... – Aşa! spuse Rîbin, izbind cu palma în masă. Am înțeles de cum te-am văzut. Altfel, de ce-ai fi venit până aici? Feciorul a fost scos din rânduri – mama i-a

luat locul! Şi ridicând amenințător pumnul, Rîbin trase o înjurătură grosolană. Mama se sperie când îl auzi, şi privindu-l, băgă de seamă că fața lui se schimbase mult: slăbise, prin barba răsfirată i se vedeau oasele fălcilor, pe globul albăstrui al ochilor îi apără vinişoare roşii, subțiri, de parcă nu mai dormise de mult; nasul i se ascuțise, i se încovoiase ca un plisc de pasăre de pradă. Cămaşa, care fusese odată roşie, era acum îmbibată de păcură; gulerul descheiat lăsa să i se vadă pieptul osos şi părul negru care-l acoperea; în toată înfățişarea avea ceva mai întunecat, mai cernit ca înainte. Strălucirea ochilor injectați arunca o lumină de ură şi de mânie pe chipul lui negricios. Palidă, Sofia tăcea fără să-şi ia ochii de la el. Privind printre gene, Ignat dădea câteodată uşor din cap, iar Iakov se oprise din nou lângă colibă şi, supărat, jupuia cu degetele lui pământii coaja unei prăjini. Efim ocolea încet masa prin spatele mamei. – Mai zilele trecute, urmă Rîbin, m-a chemat primarul şi mi-a spus: „Ticălosule, ce i-ai spus preotului?“ „De ce sunt ticălos? Îmi cşâtig pâinea singur, muncind din greu; n-am făcut nimănui nici un rău“, i-am răspuns; asta e! A zbierat, m-a plesnit peste obraz... M-au ținut închis trei zile. „Aşa vă purtați cu poporul? Aşa? Nu te aştepta să te iertăm, împielițatule! Dacă nu eu, se va găsi un altul care să-ți plătească aşa cum meriți! Şi dacă nu tu, atunci copiii tăi au să-şi primească pedeapsa pentru ocara asta, ține minte! Ați sfârtecat grumazul poporului cu ghiarele voastre de fier, ați semănat în el ura; să nu vă aşteptați la iertare, blestemaților!“ Asta e! Era îmbătat de mânia care clocotea în el; în glas îi răsunau accente care o înspăimântau pe mamă. – Şi ştii ce i-am spus popii? urmă el ceva mai liniştit. După ce s-a sfârşit adunarea obştii, el rămăsese să stea de vorbă în drum cu țăranii şi le spunea că oamenii, chipurile, sunt o turmă care are totdeauna nevoie de un păstor; şi i-am spus atunci, în glumă: „Când vulpea va fi aleasă căpetenie a pădurii, au să rămână multe pene, dar n-o să mai rămână nici o pasăre.“ S-a uitat chiorş la mine, mi-a spus că poporul trebuie să rabde şi să se roage Celui de sus, ca să-i dea putere să îndure. Eu i-am răspuns că poporul se roagă destul, dar se vede că Cel de sus n-are timp să-l asculte! Asta e! S-a legat de mine; voia să ştie cu ce rugăciune mă închin lui Dumnezeu. Atunci i-am spus: toată viața, cu una singură: aia pe care o spune tot poporul: „Doamne, învață-ne să cărăm în spate cărămizi pentru boieri, să ne hrănim cu pietre şi să scuipăm bucăți de lemn“.

Nici nu m-a lăsat să isprăvesc. Rîbin se opri deodată din povestit şi se întoarse către Sofia: – Dumneavoastră sunteți cucoană? – De ce să fiu cucoană? răspunse ea, tresărind, la întrebarea lui neaşteptată. – De ce? surâse Rîbin. Că aşa ți-e soarta; te-ai născut cu ea. Asta e! Credeți că păcatul neamului boieresc se poate ascunde sub o basma de stambă? Un popă se cunoaşte numaidecât chiar dacă poartă haină din rogojini. V-ați pus cotul în apa de pe masă şi ați tresărit, v-ați încruntat... Spatele vă stă prea țeapăn, nu-i spate de muncitor... Temându-se ca nu cumva Rîbin s-o jignească pe Sofia cu glasul său aspru, cu râsul şi cuvintele lui, mama spuse repede şi mustrător: – E prietena mea, Mihail Ivanovici, e o femeie foarte cumsecade, i-a albit părul de când lucrează pentru cauză. Nu fi aşa... Rîbin oftă. – Dar ce, am spus ceva care s-o supere? Sofia îl privi şi-l întrebă cu răceală: – Ai vrut, parcă, să-mi spui ceva? – Eu? Da! A apărut de curând pe-aici un om, un văr de-al lui Iakov. E bolnav de oftică. Îmi dați voie să-l chem? – Cheamă-l! răspunse Sofia. Rîbin se uită la ea printre gene şi rosti cu glas mai scăzut: – Efim, du-te la el şi spune-i să vină la căderea nopții; aşa! Efim își puse şapca şi, tăcut, fără să se uite la nimeni, intră încet în pădure. Rîbin făcu un semn cu capul în urma lui şi spuse încet: – Se chinue! Au să se ducă şi el şi Iakov la militărie; Iakov spune pe şleau că nu

poate să se ducă şi Efim nu poate nici el, dar tot vrea să se ducă... Trage nădejde că va izbuti să-i trezească pe soldați. Eu socotesc că nu poți dărâma un zid când dai în el cu fruntea. Li se pune o baionetă în mână şi gata... da-a, se chinue!... Şi Ignat îi mai zgândără inima de pomană! – Nu-i deloc de pomană! spuse Ignat încruntat, fără să se uite la Rîbin. O să învețe acolo şi o să ştie să tragă cu puşca tot aşa de bine ca şi ceilalți... – Nu cred! făcu Rîbin îngândurat. Dar se înțelege că e mai bine să fugi. Rusia e mare, unde o să te găsească? Îți faci rost de un act de identitate şi o porneşti prin sate... – Aşa o să şi fac! declară Ignat, lovindu-se cu o surcea peste genunchi. Dacă neam hotărât odată să mergem împotrivă, s-o ținem aşa mereu! Convorbirea se întrerupse. Viespi şi albine roiau grijulii, zbârnâind şi umbrind liniştea din jur; ciripeau păsări; undeva, departe, se auzea un cântec care plutea deasupra ogoarelor. După un timp de tăcere, Rîbin spuse: – Noi avem de lucru... Poate că vreți să vă odihniți? Avem câteva paturi acolo, în bordei. Iakov, adu-le nişte frunze uscate... iar tu, mamă, scoate cărțile... Mama şi Sofia se apucară să-şi dezlege desagii. Rîbin-se aplecă pe deasupra şi spuse mulțumit: – Aşa, da... ați adus destule! De mult vă ocupați cu d-astea? Cum vă numiți? se adresă el Sofiei. – Ana Ivanovna! răspunse ea. De doisprezece ani... Dar de ce întrebi? – Așa. Ați fost închisă? – Am fost! – Ai văzut? îi spuse mama, încet şi mustrător lui Rîbin. Şi tu ai vorbit aşa de urât în fața ei! Rîbin tăcu puțin, apoi luă un teanc de cărți în mână şi răspunse rânjind: – Nu vă supărați pe mine! Țăranul şi boierul îs ca smoala şi apa... nu pot să stea

împreună... nu se-mpacă! – Eu nu sunt o cucoană, eu sunt un om! îi întoarse vorba Sofia şi zâmbi blând. – Şi asta poate să fie adevărat! vorbi Rîbin. Se zice că înainte vreme câinele a fost lup. Mă duc să le ascund.. Ignat şi Iakov se apropiară de el cu mâinile întinse. – Dă-ne şi nouă! zise Ignat. – Toate sunt de-un fel? o întrebă el pe Sofia. – Nu toate. E și o gazetă aici... – Aha! Toți trei intrară repede în colibă. – Amarnic de înflăcărat mai e țăranul! şopti mama, urmărindu-i cu o privire îngândurată. – Da, răspunse Sofia. N-am văzut niciodată o față ca a lui. Chip de mucenic! Hai să mergem şi noi în colibă; aş vrea să-i vedem când or da de gazetă... – Nu fi supărată că e atât de aspru... se rugă mama încet. Sofia zâmbi. – Ce suflet bun ai dumneata, Nilovna! Când văzu femeile în prag, Ignat înălță capul şi le furişă o privire; apoi, cu degetele înfipte în părui lui buclat, se aplecă deasupra gazetei pe care o desfăcuse pe genunchi. Rîbin în picioare prindea pe hârtie dâra de lumină care se strecura printr-o crăpătură din acoperiş, mişca gazeta în dreptul razei şi citea dând din buze. În genunchi, cu pieptul sprijinit pe marginea patului, Iakov citea şi el. Mama se îndreptă spre un ungher al colibei şi se aşeză. Sofia o cuprinse de umeri, privindu-i pe toți în tăcere. – Nene Mihailo, ia uite că aici ne înjură pe noi, țăranii! mormăi Iakov cu jumătate de glas, fără să ridice capul. Rîbin se întoarse, îl privi, şi-i răspunse

râzând: – Da, da, tocmai fiindcă ne iubesc!... Ignat respiră o dată adânc, înălță capul şi reluă cu ochii închişi: – Scrie aşa: „Țăranul nu mai este om“. Se înțelege că nu mai este. O umbră de mâhnire trecu peste chipul lui simplu şi deschis. – Hai, pune-te tu în pielea mea, să te zbați aşa ca mine, şi atunci să te văd ce ai să mai zici, deşteptule! – Mă culc! spuse mama încet, Sofiei. Sunt cam obosită; mi se învârteşte capul din pricina mirosului de catran... Dar dumneata? – Eu nu mă culc. Mama se lungi în pat şi ațipi. Alături de ea, Sofia se uita la cei care citeau şi alunga cu grijă viespile sau bondarii care se învârteau deasupra capului mamei. Cu ochii întredeschişi, mama își dădea seama cu plăcere de grija pe care i-o purta Sofia. Rîbin se apropie de ele şi întrebă în şoaptă: – Doarme? – Da! Tăcu un timp, își pironi privirea pe chipul ei, oftă şi spuse încet: – Poate e cea dintâi care își urmează fiul pe acelaşi drum cu el; cea dintâi! – S-o lăsăm să doarmă; să mergem, îi şopti Sofia. – Da. Noi avem de lucru. Aş vrea să mai stăm de vorbă, dar să lăsăm pentru diseară! Haideți, băieți! Toți trei plecară, lăsând-o pe Sofia lângă colibă. Iar mama se gândi: „Slavă Domnului, merge bine! S-au împrietenit...“ Şi adormi liniştită, respirând aroma

dulceagă a pădurii şi a catranului.

6

Oamenii se întoarseră pe înserate, mulțumiți că şi-au isprăvit lucrul. Trezită de glasurile lor, mama ieşi din bordei, căscând uşor şi zâmbind. – Voi ați muncit, iar eu am dormit, ca o cucoană, le spuse cuprinzându-i pe toți într-o privire duioasă. – Te iertăm! făcu Rîbin. Oboseala îi mai potolise frământarea. Acum era mai liniştit. – Ignat, ai grijă de pregăteşte ceaiul! adăugă el. Noi gospodărim aici cu rândul: astăzi Ignat ne dă de mâncat şi de băut! – Mi-aş da bucuros rândul altuia, îngână Ignat, şi începu să adune surcele şi vreascuri pentru foc, în timp ce trăgea cu urechea la ce se vorbea. – Iar noi vrem să stăm cu musafirii, zise Efim şi se aşeză lângă Sofia. – Las’ că te ajut eu, Ignat, îi şopti Iakov. Se duse în bordei, veni înapoi cu o pâine, pe care o tăie felii şi o puse pe masă. – Sst! făcu Efim încet. Se aude tuşind... Rîbin ciuli urechile şi încuviință dând din cap: – Da, vine... Apoi adresându-se Sofiei, îi explică: – Acum ai să vezi cu ochii o mărturie. Eu l-aş purta din oraş în oraş şi l-aş pune să vorbească în piață, ca să-l audă poporul. Spune mereu acelaşi lucru, dar toată lumea ar trebui să audă ce spune... Se întuneca din ce în ce mai tare, era linişte şi glasul oamenilor răsuna parcă mai blând. Sofia şi mama se uitau la cei patru țărani, care se mişcau încet, greoi, cu o

nelămurită teamă; la rândul lor, şi ei se uitau la cele două femei. În marginea poienii, se ivi venind din pădure un om înalt, puțin adus de spate. Păşea încet, sprijinindu-se cu toată greutatea într-un baston; se auzea cum hârâie când respiră. – Iată ca am venit şi eu, spuse, şi începu să tuşească. Era îmbrăcat într-un palton ros, lung până la călcâie; de sub o pălărie rotundă, ponosită, îi atârna în şuvițe rare părul gălbui, lins, fără viață. Fața scofâlcită şi pământie îi era acoperită cu o bărbuță blondă; ținea gura întredeschisă, ochii înfundați adânc străluceau aprinşi de friguri în orbitele lor întunecate. Când Rîbin îl prezentă Sofiei, el îi spuse: – Am auzit că ați adus nişte cărți. – Am adus. – Mulțumesc... în numele poporului!... Poporul nu poate afla singur adevărul, dar eu... care l-am aflat... vă mulțumesc în numele lui. Răsufla des, înghițind aerul cu aspirații scurte şi lacome. Glasul i se întrerupea, degetele osoase ale mâinilor lipsite de putere îi alunecau pe piept, încercând să încheie nasturii paltonului. – Nu-ți face bine să stai în pădure aşa de târziu... În pădure e frunziş, e umezeală, nu-i destul aer, observă Sofia. – Pentru mine nu mai e nici un leac, răspunse el, înăbuşindu-se. Numai moartea mă mai poate ajuta... Te durea să-i auzi glasul; întreaga lui înfățişare trezea acea zadarnică milă conştientă de neputința ei, care întristează şi înciudează în acelaşi timp. El se aşeză pe un butoi, își îndoi grijuliu genunchii, parcă i-ar fi fost teamă să nu-i frângă, apoi își şterse sudoarea de pe frunte. Avea părul uscat, ca de mort. Focul începu să ardă; împrejur, toate tresăriră şi prinseră a se legăna; umbrele gonite de flăcări fugiră speriate în pădure, şi deasupra maldărului de jar se ivi o clipa chipul rotund al lui Ignat, cu obrajii umflați. Focul se stinse; mirosea a fum;

liniştea şi întunericul se întorseseră din nou din pădure, parcă ar fi fost gata să asculte glasul răguşit al bolnavului. – Dar aş putea fi de folos poporului, ca un martor al crimei... Uitați-vă la mine... am numai douăzeci şi opt de ani şi sunt în pragul morții! Iar acum zece ani ridicam pe umeri, fără nici o sforțare, douăsprezece puduri, şi n-aveam nimic! Credeam că, sănătos cum eram, o să trec de şaptezeci de ani fără să mă poticnesc. Dar de atunci n-au trecut decât zece ani şi sunt sfârşit. M-au jefuit stăpânii, mi-au furat patruzeci de ani de viață... patruzeci de ani! – Ăsta-i cântecul lui, spuse Rîbin cu voce înfundată. Focul se aprinse din nou, mai înviorat, mai puternic; umbrele fugiră iarăşi înspre pădure, apoi se întoarseră, săltând, într-un joc hain şi tăcut. Vreascurile umede trosneau şi gemeau mistuite de flăcări. Frunzişul copacilor foşnea şi şoptea, legănat de valurile aerului încălzit. Limbile de foc jucau vioaie, se îmbrățişau, galbene şi roşii; zburau fumegând şi aruncând scântei, iar stelele sclipeau îmbietor, chemându-le sus, la ele. – Nu e numai cântecul meu; îl cântă mii de oameni, fără să înțeleagă că viața lor nenorocită e o lecție atât de folositoare pentru popor. Câți schilozi, istoviți de muncă, nu mor de foame fără să spună o vorbă... Începu să tuşească; trupul i se cutremura şi se încovoia. Iakov puse pe masă o căldare plină cu cvas, aruncă şi o legătură de ceapă verde, spunând bolnavului: – Vino-ncoace, Saveli, ți-am adus lapte... Saveli dădu din cap, împotrivindu-se, dar Iakov îl luă de subțiori, îl ridică şi-l aşeză la masă. – Ia ascultă, zise Sofia încet, dojenindu-l pe Rîbin. De ce l-ai chemat aici? Ar putea să moară în orice clipă... – Poate, încuviință Rîbin. Dar, deocamdată, să vorbească. Şi-a prăpădit viața pentru fleacuri; lasă-l să mai sufere puțin şi pentru oameni! Aşa! – S-ar părea că-ți face plăcere, observă Sofia.

Rîbin o privi şi răspunse mohorât: – Numai boierii se uită cu plăcere la Hristos, care geme pe cruce. Noi învățăm de la acest om şi am vrea ca şi dumneavoastră să învățați ceva... Mama își ridică speriată sprânceana, şi-i spuse: – Hai, destul!... La masă, bolnavul începu să vorbească din nou: – Ei îi nimicesc pe oameni prin muncă. De ce?... Le jefuesc viața. Pentru ce? Patronul meu – eu m-am prăpădit în fabrica lui Nefedov – patronul meu, zic, a dăruit unei artiste un serviciu de spălat, în aur; şi oala de noapte era tot de aur. Oala asta era puterea, era viața mea. Iată unde mi s-a irosit viața. Stăpânul m-a stors de vlagă, m-a nimicit, ca să-şi desfete ibovnica cu sângele meu; oala de noapte a cumpărat-o cu sângele meu! – Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea Celui de sus, zise Efim, râzând, şi iată ce fac cu el... – Nu trebuie să taci! făcu Rîbin izbind cu palma în masă. – Nu trebuie să rabzi! adăugă Iakov încet. Ignat zâmbi. Mama băgă de seamă că cei trei flăcăi ascultau cu lăcomia nesățioasă a sufletelor flămânde. Şi de câte ori vorbea Rîbin, se uitau lung la dânsul, scormonindu-l cu privirea. Cuvintele lui Saveli stârniră pe chipul lor surâsuri disprețuitoare, ciudate. Parcă nu le-ar fi fost milă de bolnav. Mama se plecă spre Sofia şi-o întrebă încetişor: – Să fie adevărat ce spune? Sofia îi răspunse cu glas tare: – Da, e adevărat! întâmplarea s-a petrecut la Moscova; au scris şi gazetele... – Şi nici n-a fost măcar pedepsit! adăugă Rîbin cu glas înăbușit. Trebuia să ispăşească, trebuia scos în piață, tăiat în bucăți şi carnea lui spurcată, aruncată la

câini. Poporul o să hotărască pedepse cumplite când s-o răscula. O să curgă sânge mult, ca să aibă oamenii în ce să-şi spele obida. Sângele ăsta e al poporului, e stors din vinele lui, el îi e stăpânul! – Mi-e frig, zise bolnavul. Iakov îl ajută să se scoale şi să se apropie de foc. Flăcările se înălțau vii, umbre nedesluşite tremurau împrejur, urmărind mirate jocul vesel al focului. Saveli se aşeză pe o buturugă şi-şi întinse mâinile firave şi uscate înspre căldură. Rîbin îl arătă Sofiei cu capul, spunând: – Asta e mai tare decât toate cărțile! Când o maşină taie mâna unui muncitor sau îl omoară, ni se dă zor că tot el e vinovatul. Dar când sugi sângele omului până la ultima picătură şi-l arunci pe urmă ca pe un stârv, asta nu se mai poate explica. Pot pricepe orice omor, dar tortura, aşa, de plăcere, n-o mai pricep. De ce își bat joc de popor, pentru ce ne chinuesc? Pentru ce să petreacă, să se distreze, să se desfete? Pentru ca să cumpere orice, cu sânge: artiste, cai, cuțite de argint, servicii de aur, jucării scumpe? Vasăzică, tu să munceşti, să dai pe brânci până cazi, şi el să strângă bani din truda ta, ca să-i dăruiască iubitei un țucal de aur? Mama asculta cu ochii duşi: înaintea ei sclipea aşternându-se ca o dâră luminoasă drumul lui Pavel şi al celor cu care pornise. După cină se aşezară în jurul focului; în fața lor flăcările mistuiau iute lemnele; în spate se lăsase bezna care cuprinsese şi cerul, şi pădurea. Bolnavul, cu ochii larg deschişi, se uita la foc, tuşea mereu, tremura din tot corpul; s-ar fi zis că ultima pâlpâire de viață se zbătea nerăbdătoare să-i iasă din piept, să părăsească trupul sfârşit de boală. Reflexele flăcărilor îi tremurau pe obraz, fără să-i învioreze pielea de mort. Numai în ochi îi mai licărea o luminiță, gata să se stingă. – Poate vrei să intri în colibă, Saveli? îl întrebă Iakov, aplecându-se spre el. – De ce? răspunse acesta anevoie. Mai stau puțin. Nu mai am aşa mult de trăit între oameni. Se uită la toți pe rând şi, după ce tăcu un timp, urmă cu o fluturare de surâs:

– Mă simt bine aici, între voi. Vă privesc şi mă gândesc: Poate că voi veți fi răzbunătorii celor jefuiți, ai poporului prădat numai din lăcomie... Nimeni nu-i răspunse. Bolnavul ațipi cu bărbia lăsată în piept. Cu ochii la el, Rîbin grăi încet: – Vine la noi, se aşază şi vorbeşte mereu despre acelaşi şi acelaşi lucru: despre batjocorirea omului. În asta şi-a pus el tot sufletul: nu e în stare să mai vadă şi altceva; s-ar zice că i-a scos ochii... – Parcă mai e nevoie de altceva? întrebă mama îngândurată. Dacă mii de oameni pier în fiecare zi istoviți de muncă, pentru ca stăpânul lor să arunce banii pe fereastră, ce mai vrei? – Dar te plictiseşti să-l tot asculți! interveni încet Ignat. Dacă l-ai auzit o dată, nu mai poți uita toată viața nimic din ce-a spus; iar el tot cu asta te pisează... – Fiindcă în faptul ăsta i s-a îngrămădit toată viața!... De ce nu înțelegeți? făcu Rîbin posomorât. Eu l-am ascultat de zeci de ori şi tot mai stăteam câteodată la îndoială. Uneori ai momente bune, când n-ai vrea să crezi în josnicia omului, în nebunia lui, când ți-e milă de ăl’ bogat, ca şi de ăl’ sărac... şi bogatul e un rătăcit! Unul este orbit de foame, celălalt, de aur. Îți vine să le spui: oameni buni, fraților! Scuturați-vă... gândiți-vă cinstit, gândiți-vă fără să vă cruțați, gândiți-vă la ce faceți! Bolnavul se clătină, deschise ochii şi se întinse pe pământ, Iakov se ridică fără zgomot, aduse din colibă un cojoc cu care îl înveli, şi se aşeză din nou lângă Sofia. Focul rumen părea că zâmbeşte chipurilor întunecate dimprejur; iar glasurile se pierdeau în trosnetul liniştit al lemnelor şi în pâlpâitul flăcărilor. Sofia începu să vorbească despre lupta popoarelor din lumea întreagă pentru ca să-şi cşâtige dreptul la viață, despre lupta de veacuri a țăranilor din Germania, despre nenorocirile irlandezilor, despre isprăvile mărețe ale muncitorilor zi în numeroasele lor lupte pentru libertate... În pădurea înfăşurată de catifeaua nopții, pe mica poiană înconjurată de copaci, sub cerul întunecat, în fața focului, în mijlocul unui cerc de umbre uimite şi neprietenoase, înviau întâmplările care zguduiseră lumea ghiftuiților şi a

hrăpăreților, treceau unul după altul popoarele pământului, sângerând obosite de atâtea lupte, se perindau figurile marilor luptători pentru dreptate şi libertate... Glasul femeii răsuna molcom, parcă ar fi venit de undeva, din trecut; trezea nădejdi, inspira încredere. Oamenii ascultau tăcuți povestea fraților de aceeaşi credință. Se uitau la chipul slab şi palid al femeii, iar în minte li se limpezea din ce în ce mai bine cauza sfântă a tuturor popoarelor din lume, necurmata luptă pentru libertate. Întrezăreau vreri şi gânduri din trecutul îndepărtat, ascunse dincolo de o perdea neagră şi însângerată; se vedeau printre necunoscuți de alte neamuri, erau cu gândul şi cu inima printre tovarăşii dârzi care hotărâseră de mult şi într-un singur glas să facă dreptate, trecând prin nenumărate suferințe şi vărsând râuri de sânge pentru triumful unei vieți noi, fericite şi luminoase; creştea în ei un simțământ nou, care-i apropia de toți oamenii aceia. O inimă nouă se năştea pe pământ, arzând de dorința de a înțelege totul, de a îmbrățişa totul... – Va veni ziua când muncitorii din toate țările vor ridica frunțile şi vor striga cu putere: destul! Nu mai vrem această viață! răsună glasul răspicat al Sofiei. Atunci se va prăbuşi năluca puterii celor care sunt tari numai prin lăcomia lor, are să le fugă pământul de sub picioare şi n-o să mai aibă pe ce să se sprijine... – Aşa va fi, spuse Rîbin, cu capul plecat. Nu-ți cruța puterile şi vei învinge toate greutățile! Mama asculta, ridicându-şi sprânceana, cu un zâmbet de fericire şi de uimire încremenit pe față. Băgă de seamă că tot ce era prea năvalnic, răsunător şi tăios, că tot ce i se părea de prisos la Sofia pierise, ca dus de şuvoiul fierbinte al cuvintelor ei. Îi plăcea liniştea nopții, jocul flăcărilor, fața Sofiei, dar mai mult decât orice, îi plăcea atenția încordată a țăranilor. Stăteau nemişcați, de teamă să nu întrerupă şirul liniştit al vorbirii, firul luminos care-i lega de lume. Din când în când, unul dintre ei punea cu grijă câte un lemn în foc, iar ceilalți alungau din fața femeilor, făcând vânt cu palma, fumul şi scânteile care se ridicau. O singură dată Iakov se sculă şi-i rugă încetişor: – Vă rog să mă aşteptați, nu vorbiți până mă întorc... Se duse în bordei şi se întoarse cu nişte haine pe care le puse femeilor pe umeri şi pe picioare. Sofia vorbi mai departe, înfățişându-le ziua biruinței, deşteptând în ei încrederea în propriile lor puteri şi trezindu-le conştiința solidarității cu acei

care își irosesc viața pentru poftele zănatice ale ghiftuiților. Cuvintele Sofiei nu o tulburară pe mamă, dar acelaşi simțământ care-i cuprinsese pe toți îi umpluse şi ei sufletul. Era un gând de pietate şi recunoştință pentru acei care înfruntau primejdii ca să aducă darul cinstit al înțelepciunii şi al dragostei de adevăr oamenilor ferecați în cătuşele grele ale muncii. „Ajută-le, Doamne“, își spunea ea, închizând ochii. Către revărsatul zorilor, Sofia tăcu obosită şi privi zâmbind chipurile gânditoare şi înseninate ale celor din jurul ei. – E timpul să mergem! spuse mama. – Să mergem! murmură Sofia obosită. Unul dintre flăcăi oftă zgomotos. – Îmi pare rău că plecați! mărturisi Rîbin, cu glas neobişnuit de duios. Ați vorbit frumos! Mare lucru este să-i apropii pe oameni! Când afli că sunt milioane de suflete care vor aceleaşi lucruri ca noi, atunci şi inima ți se îmbunează. Şi ce mare putere are bunătatea! – Tu cu bunătatea şi el cu parul! grăi Efim zâmbind şi sculându-se repede. Ar trebui să plece, neică Mihailo, până nu le vede cineva. După ce vom împărți broşurile, autoritățile au să înceapă să cerceteze cum de s-au ivit pe aici. Te pomeneşti că-şi aduce cineva aminte că a văzut nişte femei... – Îți mulțumim, maică, pentru osteneală! spuse Rîbin, întrerupându-l pe Efim. Mă uit la tine şi mă tot gândesc la Pavel. Bine faci că mergi pe drumul lui! Un zâmbet larg şi blajin îi lumină fața îmblânzită. Se făcuse frig şi Rîbin era îmbrăcat numai în cămaşă, cu gulerul desfăcut, cu pieptul aproape gol. Mama îi privi statura înaltă şi-l sfătui cu duioşie în glas: – Pune ceva pe tine... e frig. – Mă-ncălzesc pe dinăuntru! răspunse el. Cei trei flăcăi stăteau lângă foc şi vorbeau încet între ei. Alături, bolnavul dormea întins pe jos, acoperit cu scurta de blană. Cerul pălea, umbrele se topeau, frunzele tresăreau din când în când, în aşteptarea soarelui.

– La revedere! spuse Rîbin, strângând mâna Sofiei. Dar cum am putea să vă găsim în oraş? – Caută-mă pe mine! răspunse mama. Tăcuți, flăcăii înaintară încet unul lângă altul şi-i strânseră mâna Sofiei, cu o duioşie stângace. Se vedea limpede că fiecare din ei era pătruns de recunoştință şi prietenie, şi acest simțământ îi tulbura prin noutatea lui. Se uitau la Sofia cu ochii uscați de nesomn, cu zâmbetul pe buze, şi se lăsau când pe un picior, când pe altul. – Nu beți puțin lapte înainte de a porni la drum? le îmbie Iakov. – Mai este? întrebă Efim. Ignat își netezi sfios părul şi zise încurcat: – Nu mai este, l-am vărsat... Şi zâmbiră, toți trei deodată. Vorbeau de lapte, dar mama simțea că se gândeau la altceva, că-i urau ei şi Sofiei tot binele. Sofia era mişcată şi atât de tulburată, încât în sfiiciunea ei nu izbuti să le spună decât: – Vă mulțumesc, tovarăşi! Se uitară unul la altul, ca şi cum vorbele acestea i-ar fi cutremurat uşor, pe toți. Bolnavul începu să tuşească sec. În foc tăciunii se stingeau. – Să ne vedem cu bine, spă cu jumătate de glas țăranii, şi salutul lor trist urmări femeile până departe. Fără să se grăbească, acestea o luară pe poteca din pădure, la lumina zorilor. Mama mergea în urma Sofiei şi vorbea. – A fost frumos ca în vis! Oamenii vor să ştie adevărul, draga mea! Parcă eram la biserică înainte să vină preotul pentru utrenie, într-o zi de sărbătoare mare, când e linişte, când luminile nu sunt încă aprinse, iar lumea abia începe să se adune... Ici-colo se aprind lumânări şi, treptat, întunericul se topeşte şi se face lumină în casa Domnului...

– Da, aşa este! răspunse veselă Sofia. Numai că aici, casa Domnului e lumea întreagă! – Lumea întreagă! repetă mama îngândurată, şi dădu din cap. A mers atât de bine, că nici nu-ți vine să crezi... Ai vorbit frumos, draga mea, foarte frumos! Şi mie mi-era teamă că n-ai să fii pe placul lor... După un timp de tăcere, Sofia răspunse încet şi mai trist: – Devii mai sinceră când eşti între ei... Mergeau aşa, vorbind despre Rîbin, despre omul bolnav, despre flăcăii care ascultaseră atât de atenți şi care, printr-o sumedenie de griji mărunte, le arătaseră neîndemânatic şi totuşi atât de grăitor simțăminte de prietenie recunoscătoare. Ieşiră în câmp. În fața lor se ridica soarele. Nevăzut încă, își desfăcuse pe cer evantaiul străveziu al razelor lui trandafirii; pe iarbă picăturile de rouă străluceau în toate culorile, cu o bucurie voioasă şi primăvăratică. Pasările se trezeau din somn, însuflețind dimineața cu ciripitul lor zglobiu. Ciori grase zburau croncănind harnice şi vâslind greoi din aripi, grangurul fluiera îngrijorat undeva, în apropiere. Depărtările se deschideau, umbrele nopții de pe culmile dealurilor se ştergeau în fața soarelui. – Câteodată omul vorbeşte, vorbeşte, iar tu nu-l înțelegi până când nu izbuteşte să spună cuvântul simplu, care lămureşte dintr-odată totul, zise mama îngândurată. Aşa şi cu bolnavul ăsta. Am auzit de atâtea ori şi ştiu şi eu cât de asupriți sunt muncitorii, în fabrici şi pretutindeni; te obişnueşti cu lucrul ăsta din copilărie şi parcă nu-ți mai răneşte chiar aşa de tare inima. Dar ce a povestit el e ceva atât de umilitor, atât de murdar! Doamne! Oare atâția oameni își dăruiesc muncii viața lor pentru ca patronii să-şi îngăduie asemenea batjocuri? Faptele astea nu pot fi iertate... Gândul i se oprise la întâmplarea povestită, care arunca o lumină crudă şi neobrăzată asupra atâtor scrânteli asemănătoare de-ale patronilor, pe care ea le ştiuse odinioară şi care îi pieriseră din minte. – Se vede că de sătui ce sunt, le vine greață! Ştiu un şef de zemstvă, care îi punea pe țărani să-i salute calul, când îl scotea prin sat. Cei care nu-l salutau, erau arestați. De ce? La ce îi folosea asta? Nu pot să înțeleg... nu pot! Sofia începu să îngâne un cântec voios, la fel ca dimineața acelei zile...

7

Viața Nilovnei se scurgea într-o linişte ciudată, care câteodată o mira. Băiatul ei era închis; își dădea seama că-l aşteaptă o pedeapsă grea, dar de câte ori se gândea la acest lucru, îi veneau în minte, fără să vrea, Andrei, Fedia şi un şir lung de alte chipuri. Imaginea lui Pavel îi absorbea pe toți cei care aveau acelaşi destin ca dânsul, creştea în ochii ei, o făcea să mediteze şi pe nesimțite îi îndrepta gândurile în toate părțile; ele se împrăştiau în raze subțiri şi inegale, atingeau totul, căutând să lumineze şi să adune totul într-un singur tablou; o împiedicau astfel să-şi fixeze gândul asupra unui anumit lucru, şi nu lăsau să i se închege în suflet dorul de copil şi teama pentru soarta lui. Sofia plecă peste câtva timp şi, după cinci zile, se întoarse din nou vioaie şi veselă, pentru ca după câteva ceasuri să plece iarăşi; se înapoie peste două săptămâni. Părea că dă goana prin viață, descriind cercuri mari; trecea câteodată şi pe la fratele ei, ca să-i umple casa cu vioiciune şi muzică. Mamei începu să-i placă muzica. Ascultând-o, simțea şuvoaie calde care i se scurgeau în piept şi îi pătrundeau în inimă, domolindu-i bătăile; ca semințele într-un pământ săpat adânc şi udat din belşug, aşa creşteau în ea, viguroase şi repezi, gânduri după gânduri; cuvintele trezite de puterea sunetelor înfloreau frumoase şi învoalte. Îi venea însă greu să se împace cu neglijența Sofiei, care își arunca peste tot hainele, scrumul şi mucurile de țigări; se împăca şi mai greu cu felul ei de a vorbi prea avântat, care izbea supărător alături de siguranța liniştită a lui Nikolai, de seriozitatea blândă şi nedezmințită a cuvintelor lui. S-ar fi zis că Sofia e o fată tânără care se grăbeşte să pară o persoană în vârstă şi se uită încă la oameni ca la nişte jucării curioase. Vorbea mereu despre sfințenia muncii, dar neglijența ei sporea peste măsură munca mamei; vorbea şi despre, libertate, dar îi stânjenea pe toți cu neîngăduința ei supărătoare şi cu discuții fără sfârşit. Erau în ea o muițime de contradicții; din pricina aceasta mama o privea cu rezervă, cu o atenție încordată, fără căldura pe care o avea tot timpul pentru Nikolai. Mereu preocupat, acesta ducea în fiecare zi aceeaşi viață monotonă şi regulată. În

fiecare dimineață își bea ceaiul la ora opt şi, după ce citea ziarele, repeta mamei, tare, toate ştirile. Ascultându-l, ea înțelegea cu o limpezime uimitoare cum maşina grea a vieții îi măcina fără nici o milă pe oameni, prefăcându-i în bani. Simțea că Nikolai avea ceva comun cu Andrei. Ca şi hoholul, vorbea despre oameni fără răutate, îi socotea vinovați pe toți de proasta organizare a vieții, dar el nu credea în viața nouă cu atâta înflăcărare şi putere, ca Andrei. Vorbea totdeauna liniştit, cu glasul unui judecător aspru şi cinstit; chiar atunci când povestea ceva groaznic, cu un zâmbet uşor de compătimire pe buze, ochii îi străluceau reci şi hotărâți. Din strălucirea aceea mama înțelegea că omul din fața ei nu va ierta nimănui nimic, fiindcă nu poate ierta; şi simțind ce grea povară era îndârjirea lui, îi era milă de el şi-i devenea din zi în zi mai drag. La nouă pleca la birou. Ea făcea curățenie în casă, pregătea mâncarea şi, după ce se spăla şi își punea o rochie curată, se aşeza în odaia ei şi se uita la ilustrațiile din cărți. Învățase să citească, dar cititul îi cerea o încordare susținută a minții; după câteva pagini obosea şi înceta să mai înțeleagă legătura dintre cuvinte. Îi plăcea să privească ilustrațiile, la fel ca unui copil; ele îi dezvăluiau o lume vie, la îndemâna ei, o lume nouă, minunată. Vedea oraşe mari, clădiri frumoase, maşini, vapoare, monumente, comori fără preț făurite de mâna omului, şi o varietate uimitoare de creații ale naturii. Viața se întindea la nesfârşit; în fiecare zi îi apăreau înaintea ochilor lucruri mărețe, nemaivăzute, minunate, care prin bogăția nenumăratelor podoabe îi tulburau sufletul, din ce în ce mai însetat; îi plăcea mai ales să cerceteze planşele unui album zoologic; deşi tipărit într-o limbă străină, el îi înfățişa în chipul cel mai viu, frumusețile, bogățiile şi întinderea pământului. – Ce mare e pământul! îi spunea lui Nikolai. O înduioşau mult gângăniile şi mai ales fluturii. Privea uimită desenele care reprezentau fluturi, şi spunea: – Ce frumusețe, Nikolai Ivanovici, nu-i aşa? Şi ce risipă de frumusețe peste tot! Dar totul este ferecat şi zboară pe lângă noi, fără să vedem ceva. Oamenii se zbat, nu văd şi nu simt nici o frumusețe pentru că nu le arde şi nici n-au timp. Câte bucurii ar putea să aibă, dacă ar şti câte bogății sunt pe pământ şi câte minunății sunt în lume! Şi toate acestea sunt făcute pentru toți, şi fiecare om ar trebui să aibă parte de toate; nu-i aşa? – Aşa este! spunea Nikolai, zâmbind. Şi-i aducea alte cărți cu ilustrații.

Seara primeau adesea musafiri. Venea Alexei Vasilievici, un bărbat frumos, cu barba neagră, cu fața palidă, tăcut şi grav; Roman Petrovici, un om cu capul rotund şi cu obrazul plin de coşuri, care scotea mereu din buze un fel de sunet compătimitor: ț-ț-ț... Ivan Danilovici, mic şi slăbuț, cu barba ascuțită, cu glasul pițigăiat şi bătăios, gata să împungă ca un ac; Egor, care glumea pe socoteala sa, pe seama tovarăşilor şi a bolii sale care înainta mereu. Mai veneau şi alții, din alte oraşe îndepărtate. Stăteau de vorbă îndelung şi pe îndelete cu Nikolai, totdeauna despre acelaşi subiect: despre muncitorii din toată lumea. Discutau şi se înflăcărau, dădeau din mâini, beau multe pahare de ceai. Uneori, Nikolai, în larma discuțiilor, scria proclamații pe care, după ce le citea tovarăşilor, le copia pe loc, cu litere de tipar; mama aduna cu grijă ciornele rupte bucăți şi le băga în foc. În timp ce le servea ceaiul, era uimită de înflăcărarea cu care vorbeau despre traiul şi soarta muncitorilor, despre felul în care trebuiau să lucreze ca să semene mai cu folos în ei ideia de dreptate şi să le ridice moralul. Adesea se supărau, nu se înțelegeau între ei, se învinovățeau unul pe altul, stăteau un timp supărați, ca să reia apoi discuția. Mama simțea că ea cunoaşte mai bine viața muncitorilor decât cei care veneau pe acolo; i se părea că vede mai limpede ca ei sarcina uriaşă pe care şi-o luaseră pe umeri; asta o făcea să-i privească cu îngăduința tristă pe care o are un om mare, față de nişte copii care se joacă de-a tata şi de-a mama, fără să priceapă sensul adânc omenesc al acestei legături. Fără să vrea, compara discuțiile lor cu ale lui Pavel şi Andrei şi vedea deosebirea pe care n-o prinsese la început. Uneori i se părea că aici se striga mai tare decât în mahalaua lor şi își spunea: „Еi ştiu mai multe, de aceea vorbesc mai tare...“ Dar observase prea des că oamenii aceia se ațâțau înadins unii pe alții şi se înfierbântau de ochii lumii; s-ar fi zis că fiecare voia să arate tovarăşilor că adevărul era mai prețios şi mai aproape de inima lui decât de a celorlalți; iar aceştia, supărați, căutau la rândul lor să arate că ei iubeau mai mult adevărul şi atunci începeau să discute aspru şi tăios. Fiecare căuta să fie mai presus de ceilalți şi aceasta o neliniştea şi o întrista pe mamă. Își mişca sprânceana, plimbându-şi privirea rugătoare asupra tuturor şi gândea: „Au uitat de Paşa şi de ceilalți...“ Ascultând mereu încordată discuțiile – pe care bineînțeles nu le pricepea – ea căuta simțăminte dincolo de cuvinte; își dădea seama că atunci când se vorbea în

mahala despre bunătate, aceasta era luată în înțelesul ei deplin; pe când aici totul se îmbucătățea, se fărâmița. Acolo oamenii simțeau mai adânc şi mai puternic; aici discuțiile amănunțite despicau firul în patru. Aici vorbeau mai mult de nimicirea formelor vechi, acolo gândul zbura mai mult spre viitor; de aceea discuțiile lui Pavel şi Andrei erau mai apropiate şi mai pe înțelesul ei... Mai băgă de seamă că atunci când venea vreun muncitor, Nikolai se purta neobişnuit de familiar, chipul i se făcea dulceag şi vorbea altfel ca de obicei, dacă nu grosolan, dar mai neglijent. „Se sileşte să fie pe înțelesul lor“, își spunea... Dar aceasta n-o mulțumea şi vedea că şi musafirul se închidea în el, parcă ar fi avut sufletul legat; nu mai putea vorbi liber şi uşor, aşa cum vorbea cu ea, o femeie simplă. Într-o zi, după ce Nikolai plecă, spuse unui flăcău: – De ce ți-e ruşine? Doar nu eşti un elev la examen... El începu să râdă. – Nu sunt obişnuit... Și racul roşeşte când nu-i cu ai lui... Uneori venea şi Saşenka, dar niciodată nu stătea mult; vorbea preocupată, nu râdea deloc şi la plecare o întreba de fiecare dată: – Ce face Pavel Mihailovici, e sănătos? – Slava Domnului! răspundea mama. Se simte bine, e vesel! – Spune-i salutări din partea mea! o ruga fata, şi pleca. Câteodată mama i se plângea că Pavel era ținut prea mult şi că nu se hotăra termenul de judecată. Saşenka nu răspundea nimic, se încrunta, mişcând nervos din degete. Mamei îi venea să-i spună: – Draga mea, ştiu că-l iubeşti... ştiu... Dar nu îndrăznea. Fața încruntată a fetei, buzele ei strânse, vorba seacă şi îngândurată păreau să respingă dinainte orice mângâiere. Oftând, mama strângea tăcută mâna întinsă a fetei şi se gândea: „Sărmana de tine...“

Într-o zi veni şi Nataşa. Când dădu cu ochii de mamă, se bucură grozav şi o sărută de mai multe ori. Apoi, deodată, îi spuse încetişor, între altele: – Mama mea a murit, săraca! Scutură din cap, își şterse ochii cu o mişcare iute a mâinii şi adăugă: – Îmi pare rău de ea; n-avea nici cincizeci de ani; ar fi putut să mai trăiască! Dar dacă te gândeşti bine, îți spui fără să vrei: poate că e mai bine că a murit! A fost totdeauna singură, ca o străină, povară pentru toți, înspăimântată de țipetele tatii; n-a ştiut ce-i viața! Trăieşti când aştepți să-ți aducă ziua de mâine ceva bun. Ea nu aştepta decât necazuri... – Adevărat, Nataşa! spuse mama, după ce se mai gândi puțin. Da... unii trăiesc fiindcă trag nădejde într-o vreme mai bună, dar dacă n-ai nici o nădejde, la ce-ți foloseşte viața? Mângâie cu blândețe mâna fetei şi o întrebă: – Şi acum ai rămas singură? – Singură, răspunse încet Nataşa. Mama tăcu un timp, apoi grăi zâmbind: – Nu face nimic! Cine e bun nu rămâne niciodată singur, se adună întotdeauna oameni în jurul lui.

8

Nataşa intră învățătoare la o şcoală de pe lângă o fabrică de țesătorie din județ. Nilovna îi ducea manifeste, gazete şi cărți interzise. Aceasta era acum îndeletnicirea ei. Cutreiera oraşele şi satele din gubernie, cu un sac în spate sau cu un geamantan în mână, deghizată când în călugăriță, când în negustoreasă de dantele şi de pânză de casă, când într-o țărancă înstărită, sau într-o cucernică vizitatoare de locaşuri mănăstireşti. În vagoane, în vapoare, în hoteluri şi în hanuri se purta simplu şi liniştit, intra cea dintâi în vorbă cu necunoscuții, atrăgându-le fără teamă atenția prin vorba ei blândă şi comunicativă şi prin siguranța de femeie care a umblat şi a văzut multe. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii necăjiți, să asculte felurite întâmplări din viața lor, să le afle amărăciunile şi nedumeririle. Inima i se umplea de bucurie de câte ori vedea la cineva acea nemulțumire ascuțită, care, protestând împotriva loviturilor soartei, caută cu încordare să afle răspuns la întrebările care și-au făcut loc în minte. În fața ei se desfăşura tot mai larg şi mai colorat tabloul vieții omeneşti: frământată, zbuciumată în necontenită luptă pentru pâine. Vedea limpede pretutindeni pornirea cinică de a-l înşela pe om, de a-l jefui, de a stoarce din el cât mai mult folos pentru sine, cât mai mult sânge. Vedea că pe pământ se aflau de toate, pentru toți, în timp ce poporul era sărac, pe jumătate înfometat, în mijlocul unor bogății nesfârşite. În oraşe erau biserici pline cu aur şi argint, de care Dumnezeu nu avea nevoie, iar pe treptele acestor biserici cerşetorii tremurau şi aşteptau în zadar să li se pună în palmă un bănuț de aramă. Văzuse şi înainte toate lucrurile astea: bisericile bogate, odăjdiile împodobite cu aur ale popilor, cocioabele poporului sărac şi zdrențele lui ruşinoase, dar atunci i se păruse că aşa era firesc. Acum nu mai putea primi toate acestea; le socotea jignitoare pentru oamenii săraci, cărora ştia că biserica le este mai aproape de inimă şi mai trebuincioasă decât celor bogați. Din ilustrațiile care-l înfățişau pe Iisus, din povestea vieții lui, ştia că el era prietenul sărmanilor, că se îmbrăca simplu; dar în biserici unde sărăcimea venea să caute alinare, ea îl vedea ferecat cu neruşinare în aur şi în mătase, care foşnea

a silă în fața săracilor. Şi, fără să vrea, își aducea aminte de cuvintele lui Rîbin: „Și din Dumnezeu au făcut o minciună!“. Fără să-şi dea seama, se ruga mai puțin, dar se gândea tot mai des la Iisus şi la acei oameni care fără a-i pomeni numele, de parcă nici n-ar fi ştiut nimic de el, trăiau totuşi după învățătura lui: la fel ca dânsul socoteau că pământul este împărăția celor săraci şi voiau să împartă egal, între oameni, toate bogățiile. Se gândea mult la lucrurile acestea; gândul ei prindea putere, se adâncea, cuprindea tot ce auzise şi văzuse, creştea, se schimba, luând înfățişarea luminoasă a unei rugăciuni, şi răspândea aceeaşi lumină peste întunericul din lume, peste viață şi peste omenire. I se părea că însuşi Iisus, pe care-l iubise totdeauna în chip nelămurit, cu un simțământ complex, în care frica se împletea de aproape cu nădejdea, şi smerenia cu durerea, era acum mult mai aproape de inima ei şi altfel decât înainte – mai sus; îl putea vedea mai bine, cu chipul strălucitor, înseninat de bucurie; parcă ar fi înviat în numele vieții şi s-ar fi spălat în sângele fierbinte pe care-l varsă din belşug acei care din sfiiciune nu pomenesc numele nefericitului prieten al oamenilor. Din călătoriile ei, se întorcea la Nikolai bucuroasă şi emoționată de cele ce văzuse şi auzise pe drum, vioaie şi mulțumită de treaba pe care o făcuse. – Ce bine e să umbli peste tot şi să vezi atâtea! îi spunea seara lui Nikolai. Începi să înțelegi cum e alcătuită viața. Poporul e împins şi aruncat în marginile vieții; se mişcă numai printre umilințe şi nedreptăți, şi vrând-nevrând, se întreabă: „De ce? De ce mă alungă? De ce rămân flămând, când se găsesc de toate? De ce trăiesc în beznă şi nu ştiu nimic, când e atâta ştiință în lume? Unde este Dumnezeul milostiv pentru care nu există bogați şi săraci, care priveşte pe toți ca pe fiii lui, la fel de iubiți?“ Încetul cu încetul poporul se răzvrăteşte împotriva vieții, simte că nedreptatea îl va strivi dacă nu se gândeşte singur la soarta lui! Şi tot mai des simțea dorința de a vorbi oamenilor despre nedreptățile vieții; uneori îi era greu să-şi înăbușe pornirea aceasta... De câte ori Nikolai o găsea privind ilustrațiile, îi povestea zâmbind, câte ceva frumos. Uimită de îndrăzneala problemelor pe care omul şi le propune, ea îl întreba neîncrezătoare: – Ar fi oare cu putință? El o privea peste ochelari, cu ochii blânzi, şi urma stăruitor depanarea poveştilor

sale despre viitor, cu o încredere nezdruncinată în adevărul prezicerilor lui: – Dorințele omului sunt fără margini; puterea lui e nesecată! Cu toate astea, oamenii își îmbogățesc prea încet sufletul, fiindcă acum, fiecare vrând să fie liber, să nu mai atârne de alții, e nevoit să strângă bani şi nu învățătură. Dar când oamenii vor ajunge să-şi ucidă lăcomia, ei vor izbuti să se elibereze de robia muncii impusă cu sila... Mama înțelegea foarte rar tâlcul spuselor lui, dar simțea din ce în ce mai bine credința liniştită care le însuflețea. – Pe pământ sunt prea puțini oameni liberi, spunea el, asta e nenorocirea! Înțelegea aceasta; cunoştea oameni eliberați de lăcomie şi de ură şi pricepea că dacă numărul lor s-ar fi mărit, înfățişarea întunecată şi grozavă a vieții ar fi devenit mai simplă şi mai atrăgătoare, mai bună şi mai luminoasă. – Omul trebuie să fie crud, fără voia lui, spunea Nikolai, cu tristețe în glas. Ea dădea din cap încuviințând, şi își aducea aminte de cuvintele hoholului.

9

Într-o zi, Nikolai, care nu întârzia niciodată, veni de la slujbă mult mai târziu ca de obicei şi, fără să se dezbrace, spuse grăbit, frecându-şi tulburat mâinile: – Nilovna, azi a evadat din închisoare unul din tovarăşii noştri. Dar cine o fi? Nam putut să aflu... Cuprinsă de tulburare, mama se clătină, se lăsă pe un scaun şi întrebă în şoaptă: – Poate-i Paşa? – Poate, răspunse Nikolai, ridicând din umeri. Dar cum să-l ajutăm ca să se pună la adăpost, cum să-l găsim? Am umblat până acum pe străzi în nădejdea că poate l-oi întâlni. E o prostie, dar trebuie să facem ceva. Şi am să mă duc din nou... – Şi eu! se repezi mama. – Dumneata să te duci la Egor. Poate că o fi ştiind el ceva, îi propuse Nikolai, şi plecă grăbit. Mama își puse broboada pe cap şi plecă îndată după el, plină de nădejde. Umbla aproape în fugă, cu inima zvâcnind, cu privirea împăienjenită. Se ducea la întâmplare cu capul lăsat în piept, fără să vadă nimic împrejur. „Intru şi-l găsesc acolo!“ îi licărea în minte nădejdea care o împingea să înainteze mereu. Din pricina căldurii gâfâia de oboseală; când ajunse la scara care ducea la locuința lui Egor, se opri, neputând să meargă mai departe: întoarse capul şi scoase un uşor țipăt de uimire, închizând pentru o clipă ochii: i se păruse că în poartă stătea Nikolai Vesovşcikov, cu mâinile în buzunare. Când se uită însă a doua oară, nu mai văzu pe nimeni. „О vedenie!“ își spuse în gând, urcând scara şi ascultând atentă. Jos, în curte, se

auzea un tropăit înfundat de paşi domoli. Ea se opri la o cotitură a scării, se aplecă, privi în jos şi văzu din nou chipul ciupit de vărsat, care-i zâmbea. – Nikolai! Nikolai... strigă coborând spre el, iar inima începu să-i plângă de dezamăgire. – Vezi-ți de drum! Du-te! răspunse el încet, făcându-i semn cu mâna. Mama urcă repede scările, intră în odaia lui Egor, şi văzându-l întins pe divan, îi spuse gâfâind: – Nikolai a fugit... din închisoare!... – Care? întrebă el răguşit, ridicându-şi capul de pe pernă. Acolo sunt doi de Nikolai... – Vesovşcikov. Vine acum aici. – Minunat! – Între timp Nikolai intrase în odaie, pusese zăvorul la uşă, își scosese şapca şi râdea încet, netezindu-şi părul. Egor, sprijinit cu coatele pe divan, se ridică şi mormăi, făcându-i semn cu capul: – Poftim... intră... Cu un zâmbet larg, Nikolai se apropie de mamă şi o apucă de mână: – Dacă nu te întâlneam, nu-mi rămânea decât să mă întorc la închisoare. În oraş nu cunosc pe nimeni, iar la noi în mahala m-ar fi arestat pe loc. Mergeam aşa şi mă gândeam: prostule! De ce ai fugit? Şi deodată o văd pe Nilovna! Atunci mam luat după tine... – Cum ai evadat? întrebă mama. El se aşeză stângaci pe marginea divanului şi începu să povestească, ridicând sfios din umeri: – S-a ivit un prilej! Tocmai mă plimbam, când un grup de deținuți de drept comun s-au năpustit să bată un gardian. Este acolo unul dat afară de la jandarmi,

pentru hoții. Îi spionează şi îi pârăşte pe toți; nu poate trăi nimeni din pricina lui. În timp ce-l băteau, s-a iscat învălmăşeală, gardienii s-au speriat, au început să fluiere şi să alerge. Mă uit... poarta deschisă; se vedea piața, oraşul... Şi am pornit-o aşa, încetişor... ca-n vis. După ce m-am îndepărtat puțin, mi-am venit în fire: încotro să mă duc? Mă uit în urmă: porțile temniței erau închise... – Hm! spuse Egor. Trebuia să vă întoarceți, domnul meu, să bateți politicos la poartă şi să-i rugați să vă lase înăuntru. Mă rog iertați-mă, un moment de distracție... – Da, urmă Nikolai zâmbind, am făcut o prostie! Și nici față de tovarăşi nu m-am purtat cum trebuia: nu le-am spus nimic... Am mers mai departe. În stradă am văzut trecând un cortegiu... un copil pe care-l duceau la cimitir. Am mers şi eu după sicriu, cu capul plecat, fără să mă uit la nimeni. Am stat un timp la cimitir, m-am mai răcorit, mi-a venit în minte o ideie... – Numai una? întrebă Egor şi, oftând, adăugă: Cred că avea loc berechet acolo... Vesovşcikov începu să râdă, fără să se supere. – Capul meu nu mai este aşa de gol cum era înainte. Dar tu, Egor Ivanovici, tot boleşti... – Face fiecare ce poate, răspunse Egor, tuşind. Spune mai departe! – M-am dus pe urmă la muzeu. M-am plimbat, m-am uitat la toate, gândindu-mă mereu unde să mă duc. Mi-era chiar ciudă pe mine şi mă pălise o foame! Am ieşit din nou în stradă, umblam necăjit... Polițiştii se zgâiau la toți trecătorii. Şi îmi ziceam: cu mutra asta a mea, o să ajung iute, iute în fața judecății de apoi!... Şi deodată am văzut-o pe Nilovna fugind, m-am dat în lături, pe urmă m-am luat după ea şi asta-i tot. – Şi eu nici nu te-am observat, spuse mama, încurcată. Se uita la Vesovşcikov şi i se părea că nu mai era aşa de greoi ca înainte. – De bună seamă că tovarăşii mei sunt foarte îngrijorați... reluă Nikolai, scărpinându-se după ceafă. – De autorități nu-ți pare rău? Şi ele trebuie să fie îngrijorate! adăugă Egor, apoi

deschise gura şi începu să mişte buzele, parcă ar fi rumegat aerul. Dar să lăsăm gluma! Trebuie să te ascundem, ceea ce nu-i prea uşor deşi e plăcut. Dacă aş putea să mă scol... Se înecă, își duse mâna la piept şi începu să se frece cu mişcări slabe. – Eşti foarte bolnav, Egor Ivanovici! spuse Nikolai, lăsând capul în jos. Mama oftă, privind îngrijorată prin odăița strâmtă. – Asta nu mă priveşte decât pe mine! răspunse Egor. – Măicuță, întreabă-l de Pavel, nu te mai preface! Vesovşcikov zâmbi. – Pavel e bine, sănătos. El e un fel de staroste al nostru, acolo. Vorbeşte cu autoritățile şi, în general, comandă. Toată lumea îl respectă. Vlasova dădea din cap, ascultându-l pe Vesovşcikov şi trăgea cu coada ochiului la chipul vânăt şi supt al lui Egor. Era împietrit, fără nici o expresie, părea ciudat de şters; numai ochii îi licăreau vioi şi veseli. – Zău, mi-e tare foame! Dacă mi-ați da ceva de mâncare? se rugă pe neaşteptate Nikolai. – Măicuță, e o bucată de pâine pe poliță. Pe urmă du-te pe coridor şi bate la uşa doua, din stânga. O să-ți deschidă o femeie; spune-i să vină aici şi să aducă tot ce are de mâncare. – De ce tot? se împotrivi Nikolai. – Nu te speria, nu-i mult... Mama ieşi, bătu în uşă şi, cu urechea ațintită la liniştea de dincolo, se gândi cu tristețe la Egor: „Е pe moarte...“ – Cine-i? întrebă cineva din odaie. – Din partea lui Egor Ivanovici, răspunse mama încet. – Vă roagă să veniți până la el...

– Vin îndată! i se răspunse cu uşa închisă. Mama aşteptă puțin şi bătu din nou. De data asta, uşa se deschise şi în coridor apăru o femeie înaltă, cu ochelari. Netezindu-şi mâneca ghemuită a bluzei, întrebă cu voce aspră: – Ce doreşti dumneata? – M-a trimis Egor Ivanovici... – Aha!... Haidem! O, dar eu te cunosc! zise femeia. Bună seara!... E aşa de întuneric aici... Mama se uită la ea şi-şi aduse aminte că o văzuse de câteva ori la Nikolai. „Sunt toți de ai noştri!“ îi trecu prin minte. Apropiindu-se de Vlasova, femeia făcu aşa ca aceasta să o ia înainte, iar ea o întrebă din urmă: – Se simte rău? – Da, stă culcat. V-a rugat să aduceți ceva de mâncare... – Asta-i de prisos... Când intrară în odaia lui Egor, acesta le întâmpină cu un horcăit. – Prietenă, eu mă duc la strămoşi. Liudmila Vasilievna, bărbatul acesta a plecat din închisoare fără voia direcției, obraznicul! Întâi şi-ntâi să-i dai ceva de mâncare, apoi să-l ascunzi undeva. Femeia dădu din cap şi, privindu-l, zise cu asprime: – Dumneata, Egor, trebuia să trimiți după mine îndată ce au sosit aici! Şi văd că n-ai luat doctoria în două rânduri; ce-i neglijența asta? Tovarăşe, pofteşte la mine! Acum o să vină cineva de la spital, să-l ia pe Egor. – Vasăzică tot trebuie să mă duc la spital? întrebă Egor. – Da. Şi eu am să rămân acolo, cu dumneata.

– Şi acolo? Of, Doamne! – Lasă prostiile... În timp ce vorbea, îndreptă pătura pe pieptul bolnavului, se uită țintă la Nikolai, apoi măsură din ochi doctoria din sticluță. Vorbea cu voce egală şi joasă, avea mişcări line, chipul îi era palid şi sprâncenele negre îmbinate la rădăcina nasului. Mamei nu-i plăcu înfățişarea ei: părea cam înfumurată; ochii nu-i străluceau şi nici nu zâmbeau. Şi vorbea pe un ton poruncitor. – Noi plecăm, urmă ea. Eu o să mă întorc numaidecât. Dumneata să-i dai lui Egor o lingură din doctoria asta şi să nu-l laşi să vorbească. Apoi ieşi împreună cu Nikolai. – E o femeie cât se poate de bună, zise Egor, oftând. O femeie extraordinară... Ar fi bine să facem aşa ca să rămâi pe lângă ea. Se oboseşte peste măsură... – Nu mai vorbi! Mai bine ia doctoria, îl rugă mama cu blândețe. El înghiți doctoria şi urmă, ținând un ochi pe jumătate închis. – Şi dacă n-am să vorbesc, tot am să mor... Cu celălalt ochi privea chipul mamei, în timp ce buzele i se desfăceau încet, întrun zâmbet. Mama își lăsă capul în jos; o milă sfşâietoare îi umplu ochii de lacrimi. – Nu-i nimic, e cât se poate de firesc... Plăcerea de a trăi trage după sine îndatorirea de a muri... Ea îi puse mâna pe cap şi-i vorbi din nou, încet: – Nu vrei să taci puțin, nu?... Bolnavul închise ochii, ca şi cum şi-ar fi ascultat horcăitul din piept, şi urmă îndărătnic: – N-are nici un rost să tac, măicuță! Cu ce-am să mă aleg, dacă n-am să vorbesc? Câteva secunde de agonie mai mult şi am să pierd în schimb plăcerea de a sta de

vorbă cu un om de treabă. Cred că dincolo, pe lumea cealaltă, nu sunt oameni atât de buni ca pe lumea asta. Mama îl întrerupse foarte neliniştită: – O să vină cucoana aceea şi o să mă certe că te-am lăsat să vorbeşti... – Nu e o cucoană; e o revoluționară, o tovarăşă, un suflet minunat. Sigur c-o să te certe! Ne ceartă mereu pe toți... Şi încet, mişcându-şi buzele cu greutate, începu să istorisească viața vecinei lui. Ochii îi zâmbeau; mama băgă de seamă că o necăjeşte înadins şi, privindu-i fața asudată şi vânătă, se gândea cu nelinişte: „Мoare...“ Liudmila se întoarse, închise cu grijă uşa după ea, şi adresându-se Vlasovei, spuse: – Prietenul dumitale trebuie să se deghizeze şi să plece cât mai repede de aici, de la mine. Pelagheia Nilovna, du-te numaidecât, caută-i nişte haine şi adu-le încoace! Păcat că nu-i aici Sofia; ea se pricepe să-i ascundă – e specialitatea ei. – Vine mâine! o înştiința Vlasova, punându-şi broboada pe cap. Ori de câte ori i se dădea vreo însărcinare, dorea din răsputeri să o împlinească repede şi cât mai bine; de aceea şi acuma nu se mai putea gândi la altceva. Cu chipul îngândurat, cu sprâncenele încruntate de grijă, întrebă: – Cum credeți c-ar trebui să se îmbrace? – Oricum! Are să plece noaptea... – E mai rău noaptea, sunt mai puțini oameni pe străzi, supravegherea e mai mare şi el nu e aşa de isteț... Egor râse răguşit. – O să pot veni la tine, la spital? întrebă mama. El dădu din cap, tuşind. Liudmila o privi țintă cu ochii ei întunecați şi o întrebă: – Vrei să-l veghem pe rând? Da? Bine! Şi acum, du-te repede...

O luă de braț prieteneşte, dar autoritar, şi după ce trecu pragul, îi spuse încet: – Să nu te superi că te iau aşa de lângă el. N-are voie să vorbească... Iar eu tot mai trag nădejde... Își strânse mâinile una într-alta, trosnindu-şi degetele; pleoapele obosite i se lăsară peste ochi... Tulburată de ceea ce auzea, mama şopti: – De ce vorbeşti aşa? – Fii cu băgare de seamă, fereşte-te de spioni! adăugă femeia încet. Pe urmă ridicând mâna, își frecă tâmplele; fața i se însenină, buzele îi tremurau. – Ştiu, răspunse mama, nu fără oarecare mândrie. Când ieşi în curte, se opri o clipă, își îndreptă broboada şi, fără să se observe, își roti prevăzătoare privirile în jur. Se deprinsese să-i deosebească aproape fără să dea greş pe spioni, în mulțimea de pe stradă. Le cunoştea bine mersul silit de nepăsător, gesturile prefăcute vrând să pară naturale, expresia de plictiseală şi de oboseală întipărită pe față; le cunoştea şi acea privire vinovată, temătoare, pe care nu şi-o puteau ascunde, a ochilor neliniştiți şi neplăcut de pătrunzători. De data asta însă nu zări asemenea chip. Fără să se grăbească, merse pe stradă, apoi luă o trăsură şi îi spuse birjarului s-o ducă în târg. Cumpără haine pentru Nikolai, şi în timp ce se tocmea crunt cu vânzătorii, își ocăra bărbatul bețiv pe care trebuia să-l îmbrace în haine noi, mai în fiecare lună. Născocirea aceasta nu-i interesa pe vânzători, dar ei îi plăcu foarte mult. Pe drum îi trecu prin minte că poliția va trimite agenți să cerceteze în piață, fiindcă va bănui fără îndoială că Nikolai își va schimba hainele. Se întoarse acasă la Egor, luând aceleaşi măsuri naive, şi porni din nou, ca să-l întovărăşească pe Nikolai până la marginea oraşului. Mergeau pe aceeaşi stradă, fiecare pe alt trotuar; mama era mulțumită şi în acelaşi timp îi venea să râdă; îl vedea cum umbla de greoi, cu capul plecat, împiedicându-se în poalele lungi ale paltonului roşcat şi îndreptându-şi pălăria care îi cădea pe nas. Pe o stradă pustie se întâlniră cu Saşenka; mama își luă rămas bun de la Vesovşcikov, cu o uşoară înclinare din cap, şi se îndreptă spre casă. „Iar Paşa e la închisoare... Şi Andriuşa...“ gândi cu tristețe.

10

Nikolai o întâmpină plin de îngrijorare: – Ştii că Egor se simte rău, foarte rău! L-au dus la spital. Liudmila a fost pe aici şi te-a rugat să te duci la ea... – La spital? După ce-şi îndreptă ochelarii cu un gest nervos, Nikolai o ajută să-şi îmbrace haina, îi strânse mâna în mâna lui caldă şi uscată, şi îi spuse cu o voce care tremura: – Da! Ia şi pachetul ăsta! S-a aranjat cu Vesovşcikov? – Da, totul a mers bine... – Am să vin şi eu la Egor... Mama era amețită de oboseală; zbuciumul lui Nikolai o făcea să presimtă drama. „О să moară“, își spunea şi gândul acesta întunecat îi stăruia în minte. Dar când intră în camera strâmtă, curată şi luminoasă de la spital şi văzu că Egor, aşezat în pat pe un morman de perne albe, râdea răguşit, se linişti deodată. Se opri în prag, zâmbind atentă la ce-i spunea doctorului: – Leacul e o reformă... – Nu mai vorbi prostii, Egor! îl întrerupse cu o voce îngrijorată doctorul. – Iar eu... sunt revoluționar şi urăsc reformele... Doctorul luă mâna lui Egor şi i-o puse cu băgare de seamă pe genunchi, apoi se ridică de pe scaun şi, după ce își trecu degetele prin barbă, îi pipăi fața umflată. Mama îl cunoştea bine pe doctor, era unul din tovarăşii apropiați ai lui Nikolai; îl chema Ivan Danilovici. Ea se apropie de Egor, care scoase limba când o văzu.

Doctorul se întoarse. – A, Nilovna? Bună ziua. Ce-ai adus? – Mi se pare că sunt nişte cărți. – N-are voie să citească! spuse doctorul. – Vrea să mă tâmpească! scânci Egor. Suspine grele, însoțite de un horcăit adânc, îi ieşeau din piept. Picături mici de sudoare îi acopereau fața; își ştergea fruntea cu mâinile, pe care le ridica încet şi care parcă nu mai voiau să-l asculte. Înțepenirea stranie a obrajilor umflați îi schimonosise fața mare, plină de bunătate; toate trăsăturile dispără sub masca morții şi numai ochii, înfundați, priveau limpezi, zâmbind îngăduitor. – Domnule slujitor al ştiinței, am obosit, pot să mă culc? întrebă el. – Nu se poate! răspunse scurt doctorul. – Am să mă culc, cum ai să pleci... – Nilovna, să nu-l laşi! Potriveşte-i pernele. Şi te rog nu sta de vorbă cu el, fiindcă-i face rău... Mama clătină din cap. Doctorul se îndepărtă cu paşi mărunți şi grăbiți. Egor își lăsă capul în piept, închise ochii şi amuți; numai degetele i se mişcau uşor. De pe pereții albi ai odăiței se lăsa o boare rece şi o tristețe mohorâtă. Coroanele stufoase ale teilor se uitau prin fereastră; în frunzişul întunecat şi prăfuit luceau pete galbene, semne reci ale toamnei care se apropia. – Moartea vine la mine încet, fără nici un chef... vorbi Egor, cu ochii închişi fără să se mişte. Se vede că-i e un pic milă de mine; am fost un băiat cumsecade... – Taci, Egor Ivanovici, îl rugă mama, mângâindu-i uşor brațul. – Aşteaptă, măicuță, şi-am să tac...

Dar urmă să vorbească răsuflând din ce în ce mai greu, pronunțând cu greutate cuvintele şi făcând pauze mari. – Ce bine că eşti alături de noi! Îmi place aşa de mult să-ți văd fața. Mă întreb cum ai să sfârşeşti şi dumneata. E trist când te gândeşti că şi pe dumneata, şi pe ceilalți, vă aşteaptă închisoarea şi câte alte grozăvii! Nu te temi de închisoare? – Nu! răspunse ea simplu. – Nu, desigur. Cu toate acestea, închisoarea e ceva rău; ea m-a nenorocit. Vorbind sincer, n-aş vrea să mor... „Poate că n-ai să mori încă“, voi ea să spună, dar privindu-i fața, nu mai spuse nimic. – Aş fi putut să mai lucrez... Dar când nu mai poți munci, n-ai cu ce trăi şi e stupid să mai trăieşti... – E drept, dar asta nu te mulțumeşte! își aduse aminte mama fără să vrea de cuvintele lui Andrei, şi oftă din adânc. Se simțea foarte obosită după alergăturile zilei şi-i era foame. Şoptitul monoton şi hârâit al bolnavului umplea odaia şi se cățăra deznădăjduit pe pereții albi. Vârfurile teilor de lângă fereastră păreau nişte nouraşi care pluteau jos, uimind prin întunecimea lor tristă. Totul amorțise straniu în această neclintire posomorâtă, în această tristă aşteptare a nopții. – Ce rău îmi e! spuse Egor, apoi închise ochii şi tăcu. – Încearcă să adormi, îl îndemnă mama. Poate că ai să te simți mai bine. Apoi îi ascultă atentă respirația, privi în jur şi rămase nemişcată, câteva minute; cuprinsă de o tristețe rece, ațipi. O deşteptă un zgomot uşor pornit dinspre uşă. Tresări, văzând că Egor era cu ochii deschişi. – Iartă-mă, am adormit! spuse ea încet. – Iartă-mă şi tu... răspunse el, tot aşa de încet.

Prin geam se furişa amurgul serii. O boare rece îi apăsa pleoapele, totul părea ciudat de şters, fața bolnavului căpătase o culoare pământie. Deodată se auzi glasul Liudmilei şi foşnetul unei rochii. – Stau pe întuneric şi vorbesc în şoaptă. Unde-o fi butonul? O lumină albă, supărătoare, umplu dintr-odată camera. În mijloc stătea Liudmila, înaltă, dreaptă, îmbrăcată în negru. Egor se cutremură din tot trupul şi duse mâna la piept. – Ce-i? țipă Liudmila repezindu-se spre el. Egor aruncă mamei o privire încremenită; ochii îi păreau mari şi ciudat de strălucitori. Deschise gura larg, înălță capul şi întinse mâna înainte. Fără să respire, mama i-o luă încet, cu ochii la el. Cu o mişcare convulsivă a gâtului, Egor își azvârli capul pe spate şi spuse tare: – Nu mai pot... S-a sfârşit!... Trupul îi fu zguduit de o uşoară zvâcnire, capul îi căzu fără vlagă pe umăr şi în ochii larg deschişi se oglindi, lipsită de viață, lumina rece a becului care ardea deasupra patului. – Dragul meu! spuse mama în şoaptă. Liudmila se depărta încet de pat, se opri la fereastră şi, privind în gol, spuse cu o voce straniu de răsunătoare, pe care Vlasova nu i-o cunoştea: – A murit... Apoi se aplecă, își puse coatele pe fereastră şi, deodată, ca şi cum cineva ar fi lovit-o în cap, se lăsă fără putere în genunchi, își acoperi fața cu palmele, gemând înăbușit. După ce încrucişă mâinile mortului pe piept şi îi îndreptă pe pernă capul ciudat de greu, mama își şterse lacrimile; apoi apropiindu-se de Liudmila, se aplecă şi o mângâie uşor pe părul ei des. Încet, femeia își întoarse spre mamă ochii stinşi, măriți peste măsură; se ridică în picioare şi zise în şoaptă, cu buzele tremurânde:

– Am fost împreună în surghiun, am stat împreună în închisori... Câteodată nu mai puteai îndura, te apuca dezgustul de viață, foarte mulți își pierdeau curajul... Sughițuri înfundate o înăbușeau dar se învinse; își apropie de obrazul mamei fața îmblânzită şi întinerită de un sentiment duios şi trist; apoi urmă să şoptească repede, hohotind fără lacrimi: – Iar el era totdeauna la fel de vesel, glumea şi râdea, își ascundea bărbăteşte suferințele... căutând să-i încurajeze pe cei mai slabi. Ce suflet generos, ce simțitor, ce om plăcut... Acolo, în Siberia, lipsa de lucru strică oamenii, îi împinge spre tot felul de porniri rele, dar cum ştia el să lupte împotrivă! Dac-ai şti ce tovarăş minunat a fost! Viața lui personală era grea şi chinuită, dar nimeni nu l-a auzit niciodată plângându-se! I-am fost cea mai bună prietenă, datorez mult inimii lui, mi-a dat din mintea lui tot ce putea să dea. Era singur şi obosit, cu toate astea n-a cerut niciodată nimic în schimb, nici mângâieri, nici griji deosebite. Liudmila se apropie de Egor, se aplecă, şi sărutându-i mâna, grăi încet şi trist: – Dragul meu, iubitul meu tovarăş, îți mulțumesc din toată inima; adio! Voi lucra ca tine: fără odihnă, fără şovăire, toată viața! Adio! Trupul i se zguduia în hohote de plâns şi înăbușindu-se, Liudmila își lăsă capul pe pat, la picioarele lui Egor. Mama plângea în tăcere, cu lacrimi multe. Ar fi vrut, nu ştia nici ea de ce, să le stăpânească, să aline durerea Liudmilei, cu o mângâiere deosebită şi caldă, să spună ceva despre Egor, să găsească pentru el vorbe bune, pline de iubire şi tristețe. Îi privi printre lacrimi fața lividă, ochii adormiți pe care se lăsaseră pleoapele întredeschise, buzele vinete, încremenite într-o fluturare de zâmbet. Totul era liniştit şi apăsător de luminat... Ivan Danilovici intră ca de obicei, cu pas mărunt şi grăbit, se opri deodată în mijlocul odăii, își puse repede mâinile în buzunare şi întrebă tare şi nervos: – De mult?... Nu-i răspunse nimeni. Clătinându-se uşor pe picioare şi frecându-se pe frunte, el se apropie de Egor, îi strânse mâna şi se dădu la o parte. – Nu e nici o mirare; cu o inimă ca a lui trebuia să se-ntâmple cel puțin de-acum şase luni...

Vocea nepotrivit de sonoră, pe care se silea s-o păstreze calmă, se frânse deodată. Sprijinit cu spatele de perete, doctorul își răsuci nervos bărbuța cu degetele-i agere şi clipind des din ochi, se uită la cele două femei care erau lângă pat. – Încă unul, zise el încet. Liudmila se ridică în picioare, se apropie de fereastră şi o deschise. După câteva clipe toți trei erau la geam, şi strânşi unul lângă altul, priveau fața posomorâtă a acestei nopți de toamnă. Deasupra vârfurilor negre ale copacilor, stelele sclipeau afundând bolta cerului în nemărginit... Liudmila luă de braț pe mamă şi se lipi de umărul ei. Doctorul, cu capul lăsat în piept, își ştergea ochelarii. Zgomotul oraşului gâfâia obosit în liniştea nopții. O adiere rece le răcorea obrajii şi le flutura părul. Liudmila tresărea, şi pe față i se prelingeau lacrimi. Pe sălile spitalului rătăceau zgomote speriate şi înăbușite, paşi grăbiți, gemete, şoapte întristate. Cei trei stăteau nemişcați lângă fereastră, cu privirile pironite în beznă şi tăceau. Mama se simți de prisos între ei, își desfăcu încet brațul de pe brațul femeii, se închină în fața lui Egor şi se îndreptă spre uşă. – Plecați? o întrebă doctorul, fără să se întoarcă. – Da... În stradă se gândi la Liudmila şi își aminti de lacrimile ei cumpătate. – Nici nu ştie să plângă... Ultimele cuvinte ale lui Egor o făcură să ofteze. Mergea încet pe stradă, amintindu-şi de glumele, de privirea vioaie, de părerile lui despre viață. „Оmul bun trăiește greu şi moare uşor; oare eu cum am să mor?“ Apoi își închipui pe Liudmila şi pe doctor, care stăteau lângă fereastră, în camera aceea albă şi prea luminată, văzu la spatele lor ochii lipsiți de viață ai lui Egor şi, cuprinsă de o apăsătoare milă pentru oameni, oftă din adânc şi porni mai repede, zorită de un sentiment nelămurit. „Мai repede!“ gândi şi se lăsă în voia unui îndemn lăuntric, trist, dar energic, care o împingea înainte.

11

Toată ziua următoare mama o petrecu în alergături pentru pregătirile de înmormântare, iar seara, pe când își bea ceaiul împreună cu Nikolai şi cu Sofia, sosi Saşenka, ciudat de zgomotoasă şi însuflețită. Avea obrajii aprinşi, ochii îi străluceau de veselie şi mamei i se păru că toată făptura ei era plină de speranță. Veselia i se revărsa nestânjenită şi vijelioasă, fără să se poată topi în tristețea celorlalți, care aveau în gând amintirea mortului. Ca un foc izbucnit pe neaşteptate în întuneric, aceasta îi zăpăci şi îi orbi pe toți. Bătând îngândurat cu degetul în masă, Nikolai spuse: – Eşti de nerecunoscut astăzi, Saşa... – Da? Se poate! răspunse ea izbucnind într-un râs fericit. Mama o privi cu o dojana tăcută în ochi, iar Sofia îi spuse, vrând parcă să-i aducă aminte: – Noi vorbeam despre Egor Ivanovici... – Ce om minunat, nu-i aşa? începu Saşa. Nu l-am văzut decât zâmbind şi glumind. Şi cum ştia să lucreze! A fost un artist al revoluției. Stăpânea ideea revoluționară ca un mare maestru. Cu câtă vigoare şi simplitate înfățişa el întregul tablou al minciunii, al asupririi şi al nedreptății! Vorbea liniştit, cu un zâmbet trist în ochi; zâmbetul acesta nu-i putea şterge din privire sclipirile pe care toți le vedeau limpede, dar pe care nici unul nu le putea înțelege. Nikolai, Sofia şi mama nu voiau să-şi risipească tristețea şi să ia parte la bucuria pe care le-o aducea Saşa; fără să vrea, își apărau dreptul de a nu renunța la durere şi încercau s-o atragă pe ea în amărăciunea lor. – Uite că a murit! spuse Sofia răspicat, privind-o stăruitor.

Saşa încruntă sprâncenele şi se uită întrebătoare la cei din jur. Apoi își lăsă capul în piept şi tăcu, potrivindu-şi părul cu o mişcare uşoară a mâinii. – A murit! spuse ea tare, după o pauză, aruncând din nou, tuturor, o privire provocatoare. Ce înseamnă: „a murit“? Ce a murit? A murit respectul meu pentru Egor, dragostea mea pentru acest tovarăş, amintirea a tot ce a produs mintea lui? A murit tot ce a făcut el? Au murit sentimentele pe care le-a trezit în mine? Poate să dispară prețuirea mea, pentru omul cinstit şi curajos care a fost? Au murit toate astea? Eu ştiu că pentru mine nu vor muri niciodată. Mi se pare că prea ne pripim să spunem despre cineva că a murit. Gura lui e moartă, dar cuvântul lui e viu, în inimile celor care trăiesc. Tulburată, se aşeză din nou, își sprijini coatele pe masă şi urmă cu glas mai scăzut, mai visător, privindu-şi tovarăşii cu ochi încețoşați şi zâmbitori: – Poate că susțin o prostie, dar eu cred, tovarăşi, în nemurirea oamenilor cinstiți; eu cred în nemurirea celor cărora le datorez fericirea de a trăi o viață minunată! Viața asta mă amețeşte de bucurie; e uimitor de complexă, are atâtea aspecte, iar ideile care-mi sunt la fel de scumpe ca inima din piept sunt atât de înalte! Poate că suntem prea zgârciți cu sentimentele noastre, trăim prea mult cu mintea şi aceasta ne deformează într-o oarecare măsură: poate că noi judecăm lucrurile, dar nu le simțim destul... – Ai avut azi vreo bucurie? întrebă Sofia zâmbind. – Da, zise Saşa, clătinând din cap. Ba, mi se pare, chiar una foarte mare. Am stat de vorbă toată noaptea cu Vesovşcikov. Mai înainte nu-mi plăcea, mi se părea înapoiat şi grosolan. De altfel sunt sigură că aşa era. Mocnea în el o revoltă înverşunată şi continuă, împotriva oricui. Își punea propria-i persoană în centrul tuturor lucrurilor, cu o stăruință obositoare şi-ți dădea zor, cu: eu, eu şi iar eu! Era ceva aşa de meschin, aşa de nesuferit... Zâmbi privind din nou pe toți, cu ochii ei luminoşi. – Acum a început să vorbească de „tovarăşi“! Ar trebui să-l auziți cum rosteşte cuvântul ăsta! Cu o dragoste atât de caldă şi de sfioasă, că nici nu poți s-o redai prin cuvinte! A devenit uimitor de simplu, de sincer, şi e plin de dorința de a munci. S-a regăsit, își cunoaşte puterile, ştie ce are şi ce îi lipseşte, iar ceea ce e mai însemnat e că s-a născut într-însul simțul adevăratei tovărăşii...

Vlasova asculta cuvintele fetei şi se bucura că fața ei, de obicei încruntată, era acum mai blândă, mai veselă. Dar în acelaşi timp, undeva, în adâncul sufletului, îi încolțea un gând de gelozie. „Dar cu Paşa cum rămâne?...“ – E covârşit de grija pentru tovarăşi, urmă Saşa. Şi ştiți ce vrea să mă facă să înțeleg? Că e necesar să punem la cale evadarea lor. Da! Şi susține că e foarte uşor şi foarte simplu... Sofia înălță capul şi zise cu vioiciune: – Dumneata ce crezi, Saşa? Asta e o idee! Ceaşca din mâna mamei începu să tremure. Saşa încruntă sprâncenele şi stăpânindu-şi pornirea, urmă şovăitor, cu o voce serioasă dar cu acelaşi zâmbet vesel pe buze: – Dacă este aşa cum spune el, sigur că trebuie să încercăm! E datoria noastră. Chipul i se îmbujoră; se lăsă pe scaun, fără să mai scoată un cuvânt. „Draga mea, scumpa mea!“ se gândea mama, zâmbind. Sofia zâmbi şi ea, în timp ce Nikolai începu să râdă uşurel, privind fata prietenos. Ea își ridică fruntea şi se uită aspru la toți; palidă, cu ochii fulgerători, le spuse cu un glas uscat: – Râdeți de mine... înțeleg pentru ce... vă gândiți că sunt direct interesată! – De ce, Saşa? întrebă Sofia, prefăcută, apropiindu-se de ea. Mama socoti că întrebarea nu avea rost, că era supărătoare. Oftă, își înălță sprânceana şi se uită la Sofia dojenitor. – Dar eu mă dau la o parte! făcu Saşa. N-o să iau parte la nici o discuție în privința asta... – Nu mai vorbi aşa, spuse Nikolai liniştit. Mama se apropie de ea, se aplecă şi-i mângâie uşor părul. Întorcându-şi fața îmbujorată, Saşa o privi sfios în ochi, în timp ce, neştiind ce să-i spună, mama

zâmbea şi ofta îndurerată. Sofia se aşeză pe scaun lângă Saşa şi cuprinzând-o de umeri, se uită la ea cercetător; îi spuse surâzând: – Ce ciudată eşti!... – Da, mi se pare că am spus prostii... – Cum de te-ai putut gândi... vru să urmeze Sofia. Dar Nikolai o întrerupse preocupat şi serios: – Dacă evadarea e cu putință, noi nu putem avea două păreri. Însă trebuie să ştim întâi dacă tovarăşii din închisoare ar vrea să evadeze... Saşa lăsă capul în piept. Sofia se uită la fratele ei, aprinse o țigară, şi cu un gest larg aruncă chibritul întrun colț. – Cum să nu vrea? zise mama oftând. Dar nu-mi vine să cred că s-ar putea... Ar fi vrut să mai audă ceva în legătură cu evadarea, însă toți tăceau. – Trebuie să-l văd pe Vesovşcikov, vorbi Sofia. – Vă spun eu mâine, când şi unde îl puteți vedea, răspunse Saşa încet. – Şi el ce o să facă? întrebă Sofia, plimbându-se prin odaie. – Ne-am înțeles să lucreze ca zețar în noua tipografie. Până atunci o să stea la pădurar. Saşa încruntă sprâncenele, chipul îi deveni serios ca de obicei şi glasul îi sună uscat. Apropiindu-se de mama care spăla ceştile de ceai, Nikolai îi spuse încet: – Poimâine când o să te duci la închisoare, va trebui să-i strecori lui Pavel un bilet. Înțelegi... e nevoie să ştim... – Înțeleg, înțeleg! răspunse mama repede. I-l strecor eu...

– Am plecat! spuse Saşa, şi strângând iute şi tare mâinile celor de față, ieşi rece şi dreaptă, fără nici un cuvânt. Sofia își puse mâinile pe umerii mamei şi legănând-o cu scaun cu tot, o întrebă, cu zâmbetul pe buze: – Nilovna, ai putea s-o iubeşti dacă ți-ar fi noră? – O, Doamne! De i-aş vedea măcar o singură zi împreună! grăi Vlasova, gata să plângă. – Da! Puțină fericire nu strică nimănui! adăugă încet Nikolai. Dar greu găseşti oameni care să se mulțumească numai cu puțină iar când e prea multă, nu mai are preț... Sofia se aşeză la pian şi începu să cânte ceva trist.

12

A doua zi de dimineață, câteva zeci de femei şi de bărbați stăteau la poarta spitalului, aşteptând ca sicriul tovarăşului să fie scos în stradă. În jurul lor se învârteau cu băgare de seamă spioni, care prindeau cu urechile ciulite cuvinte răzlețe, întipărindu-şi în minte fețele, vocea şi gesturile oamenilor; pe celălalt trotuar, un grup de polițişti aştepta cu revolverele la centiron. Obrăznicia spionilor, zâmbetele batjocoritoare ale polițiştilor, gata să arate ce puteau, stârneau mulțimea. Căutând să-şi ascundă fierberea, unii făceau glume, alții își lăsaseră abătuți privirile în pământ, ca să nu mai vadă batjocura la care erau supuşi, iar alții, fără să-şi stăpânească mânia, râdeau de istrația care se temea de nişte oameni fără altă armă, decât cuvântul. Un cer de toamnă, albastru spălăcit, privea de sus strada pavată cu piatră cenuşie, presărată cu frunze galbene, pe care vântul le sufla şi le arunca sub picioarele oamenilor. Mama se afla în mulțime, şi urmărindu-i cu privirea pe cunoscuți, își spunea cu tristețe în gând: „Sunteți puțini, foarte puțini! Cât despre muncitori, aproape că nu-s deloc...“ Se deschise poarta, în stradă apăru capacul coşciugului purtând coroane cu panglici roşii. Toți bărbații își scoaseră deodată pălăriile; deasupra capetelor păru că fâlfâie un cârd de păsări negre. Un ofițer de poliție, înalt şi roşu la față, cu mustața neagră şi deasă, se repezi în mulțime. După el veneau soldați, care îmbrânceau oamenii fără să le pese şi tropăiau cu cizmele lor mari şi grele. Ofițerul rosti răguşit, pe un ton poruncitor: – Vă rog să scoateți panglicile! Bărbați şi femei făcură roată în jurul lui; dădeau din mâini, vorbeau toți deodată, frământându-se şi împingându-se unul pe altul. Înaintea ochilor mamei se învălmăşiră chipuri palide şi tulburate, cu buzele tremurând; lacrimi grele de umilință curgeau pe fața unei femei... – Jos violența! strigă un glas tânăr şi se pierdu stingher în larma mulțimii.

Cuprinsă de amărăciune, mama se adresă indignată unui tânăr îmbrăcat sărăcăcios, care se afla lângă ea: – Nu-i lasă nici măcar să înmormânteze pe un tovarăş aşa cum vor! Asta-i prea de tot! Duşmănia creştea, capacul sicriului se legăna deasupra capetelor mulțimii, vântul flutura panglicile peste chipurile şi creştetele oamenilor; se auzea foşnetul uscat şi nervos al mătăsii. Îngrijorată şi temându-se de o ciocnire, mama se adresă iute şi cu jumătate de glas celor din dreapta şi din stânga: – Dacă-i aşa, lăsați să scoată panglicile! Nu vă mai împotriviți! O voce aspră şi puternică, răsună acoperindu-le pe celelalte: – Cerem să fim lăsați să-l însoțim la locul de veci pe tovarăşul nostru pe care lați chinuit... Cineva începu să cânte cu un glas subțire: – Voi jertfă ați căzut în luptă... – Vă rog să scoateți panglicile! Taie-le, Iakovlev! Se auzi zăngănitul unei săbii scoase din teacă. Mama închise ochii, crezând că vor urma strigăte. Dar zgomotul se potoli; oamenii mormăiau şi mârâiau ca nişte lupi încolțiți. Apoi tăcuți, cu capetele în piept, porniră înainte, umplând strada cu târşâitul paşilor. Capacul coşciugului jefuit, cu coroanele răvăşite, plutea în aer, în fața mulțimii; polițiştii veneau în urmă, legănându-se pe cai. Mama mergea pe trotuar; nu putea vedea sicriul înconjurat de mulțimea care sporise pe nesimțite, umplând toată strada. În spatele ei se înălțau făpturile cenuşii ale călăreților, iar pe de lături veneau polițiştii pedeştri, cu mâinile pe săbii; și peste tot, privirile pătrunzătoare ale spionilor, pe care le cunoştea atât de bine, păreau să iscodească fețele oamenilor. – Adio, tovarăşe, adio... începură să cânte duios şi trist două voci frumoase. – Nu cântați! strigă cineva. Tăcere! Să tăcem domnilor!

În acest strigăt era ceva aspru şi impunător. Cântecul trist se întrerupse, glasurile se domoliră, numai zgomotul susținut al paşilor pe caldarâm umplea strada cu aceleaşi sunete înfundate; se ridicau deasupra capetelor mulțimii, spre cerul de azur, cutremurând văzduhul, ca ecoul celui dintâi tunet ale unei furtuni încă îndepărtate. Vântul rece se întețea, aruncând în obrazul oamenilor praful şi murdăria de pe străzi, le răvăşea părul şi hainele, le intra în ochi, îi lovea în piept, se încurca printre picioare. Înmormântarea aceea tăcută, fără popi, fără cântece funebre care să-ți strângă sufletul, fețele acelea gânditoare, cu sprâncenele încruntate, înfiorau inima mamei, în timp ce gândul i se învârtea încet, îmbrăcându-i impresiile în cuvinte triste: „Nu sunteți mulți, voi, cei care sunteți pentru dreptate...“ Păşea cu capul plecat şi i se părea că nu pe Egor îl înmormântau ci altceva, cu care se obişnuise, ceva care îi era aproape, de care sufletul său nu se putea lipsi. Era îndurerată şi nu se simțea la largul ei. Nu avea aceleaşi gânduri cu oamenii care îl însoțeau pe Egor, şi o nelinişte aspră îi cuprindea inima. – Bineînțeles, cugetă, Egoruşka nu credea în Dumnezeu, şi nici ceilalți... Dar nu voi să-şi ducă gândul până la capăt, şi oftând, încercă să-şi ia de pe inimă greutatea care o apăsa. – O, Doamne, Doamne, Iisuse Hristoase! Oare şi pe mine, tot aşa?... Ajunseră la cimitir; ocoliră mult timp pe potecile înguste, dintre morminte, până când dădură într-un loc deschis, presărat cu nişte cruci mici, albe. Mulțimea tăcută se strânse grămadă lângă groapă şi tăcerea silită a oamenilor vii printre morminte prevestea ceva grozav, care făcea inima mamei să tresară şi să încremenească în aşteptare. Florile mototolite se legănau trist pe capacul sicriului, vântul şuiera şi vâjâia printre cruci... Polițiştii la pândă ciuleau urechile, cu ochii țintă spre şeful lor. Un tânăr cu fața palidă, cu capul gol, cu părul lung, cu sprâncenele negre, se duse lângă groapă. Şi în acelaşi timp, se auzi glasul răguşit al şefului de poliție: – Domnilor... – Tovarăşi! începu glasul sonor al tânărului cu sprâncenele negre.

– Dați-mi voie! strigă polițistul. Vă pun în vedere că nu aveți voie să țineți discursuri... – Am să spun numai câteva cuvinte! răspunse liniştit tânărul. Tovarăşi! Să jurăm la mormântul prietenului şi învățătorului nostru, că nu-i vom uita niciodată învățăturile, că fiecare dintre noi va săpa fără odihnă, toată viața, groapa izvorului de nenorociri al patriei noastre, mormântul puterii blestemate care ne asupreşte – autocrația! – Arestați-l! strigă polițistul, dar glasul îi fu acoperit de o izbucnire năvalnică de strigăte. – Jos autocrația! Polițiştii îmbrânciră mulțimea şi se repeziră la orator. Strâns înconjurat din toate părțile, el striga cu mâna ridicată: – Trăiască libertatea! Mama fu împinsă într-o parte; îngrozită, se sprijini de o cruce şi închise ochii, aşteptând o lovitură. O asurzea larma înfiorătoare a mulțimii învălmăşite, pământul i se legăna sub picioare, vântul şi spaima îi tăiau respirația. Fluierăturile polițiştilor împroşcau văzduhul, un glas răguşit zbiera poruncitor, femeile țipau ca apucate, gardurile din jurul mormintelor trosneau, paşi grei răsunau înfundat pe pământul uscat... Asta ținu îndelung; era prea îngrozită ca să mai stea cu ochii închişi. Îi deschise şi scoțând un țipăt, se repezi înainte, cu brațele întinse. Aproape de ea, pe o potecă strâmtă, printre morminte, polițiştii care-l înconjuraseră pe tânărul cu pletele mari se apărau împotriva mulțimii care se repezea la ei din toate părțile. Săbiile scoase străluceau; albe şi reci, se ridicau deasupra capetelor şi coborau fulgerător. Bastoane şi scânduri smulse din gardurile mormintelor se încrucişau în aer, țipetele oamenilor încăierați străbăteau văzduhul într-un vârtej sălbatic; fața palidă a tânărului se înălța, glasul lui puternic răsuna deasupra viforului acestei uri dezlănțuite. – Tovarăşi! De ce vă irosiți puterile?... Oamenii îl ascultară, şi aruncând bețele se răspândiră unul câte unul. Mama înainta mereu, atrasă de o putere căreia nu i se putea împotrivi. Îl văzu pe Nikolai,

cu pălăria dată pe ceafă, împingând oamenii beți de mânie, şi-i auzi glasul dojenitor: – Ați înnebunit? Liniştiți-vă! I se păru că una dintre mâinile lui era roşie. – Pleacă, Nikolai Ivanovici! strigă repezindu-se spre el.. – Unde te duci? Are să te lovească cineva... Văzu alături de ea pe Sofia, care o apucă de umeri. Era fără pălărie, cu părul desfăcut, şi sprijinea pe un tânăr, aproape copil. Acesta își ştergea fața vânătă şi însângerată şi murmura tremurând: – Lăsați-mă... nu e nimic... – Ai grijă de el! Du-l acasă la noi! Ține batista asta. Leagă-l la față! spuse Sofia la repezeală, şi după ce puse mâna băiatului în mâna mamei, fugi strigând: – Plecați mai repede, că vă arestează!... Oamenii ieşeau din cimitir pe unde apucau; după ei veneau polițiştii, călcând greoi printre morminte; se împiedicau în poalele mantalelor, înjurau şi fluturau săbiile în văzduh. Băiatul privea cu ochi de lup. – Hai mai repede! spuse mama încet, şi-i şterse fața cu batista. El scuipa sânge murmurând: – N-aveți nici o grijă, că nu mă doare. Mi-a dat cu mânerul săbiei... Şi eu i-am dat una cu parul, de a început să urle! Şi amenințând cu pumnul plin de sânge, încheie tremurând: – Las’ c-o să vedeți voi! Vă strivim noi fără bătaie, când s-o ridica tot poporul muncitor! – Mai iute! îl îndemna mama, repezindu-se spre o portiță a cimitirului. I se părea că polițiştii ascunşi dincolo de gard, în câmp, îi aşteptau la ieşire, gata să se năpustească şi să-i lovească. Dar când deschise cu grijă portița şi privi câmpul pe

care se lăsa pânza cenuşie a amurgului de toamnă, tăcerea şi singurătatea o liniştiră. – Stai să-ți leg fața! îi spuse mama. – Nu trebuie, nu mi-e ruşine! A fost o bătaie dreaptă: el a dat în mine şi eu în el... Mama îi legă rana la repezeală. O cuprindea mila de câte ori vedea sânge şi când degetele dădură de umezeala caldă, tresări, străbătută de-un fior de groază. Îl duse apoi de mână pe câmp, grăbită şi fără să scoată o vorbă. El își scoase gura din batistă şi spuse cu ironie în glas: – Ce mă târăşti aşa, tovarăşă? Pot merge şi singur! Ea simțea însă că băiatul se clatină, că genunchii îi sunt moi şi mâna îi tremură. Vorbea cu glasul tot mai scăzut şi o întrebă, fără să aştepte răspuns: – Eu sunt tinichigiul Ivan, dar dumneavoastră cine sunteți? Eram trei în grupul lui Egor Ivanovici, trei tinichigii... cu toții eram unsprezece. Îl iubeam mult, fie fericit acolo în împărăția cerurilor! Cu toate că nu cred în Dumnezeu... Când intrară în oraş, mama luă o trăsură, şi după ce-l urcă, îi şopti la ureche: – Acum să taci! Ca să fie mai sigură, îi înfăşură gura cu batista. El ridică mâna, dar nu mai putu să desfacă legătura; mâna îi căzu moale pe genunchi. Cu toate astea, murmură mai departe, prin batistă: – N-o să vă uit cum loveați, dragii mei... înainte de Egor ne dădea lecții un student, Fitovici... de economie politică... Pe urmă l-au arestat... Mama îl cuprinse cu brațele şi-i trase capul pe piept. Băiatul tăcu deodată şi se lăsă mai greu. Încremenită de teamă, ea furişa priviri în toate părțile. I se părea că de undeva, de după colț, au să se ivească polițişti, au să-l vadă pe Ivan cu capul legat şi-au să-l ia să-l omoare. – A băut? întrebă birjarul, răsucindu-se pe capră şi zâmbind înțelegător.

– A băut până a dat în plâns, răspunse mama oftând, – E fiul dumitale? – Da, e cizmar. Eu sunt bucătăreasă... – Grea viață! Aşa e... Birjarul învârti biciul deasupra calului, se întoarse din nou şi urmă, mai încet: – Ai auzit ce bătaie a fost adineaori la cimitir?... Înmormântau un om politic, unul dintre ăi’ care sunt împotriva stăpânirii... Au ei ceva de împărțit cu stăpânirea. Îl duceau la cimitir tot din ăştia; se vede că or fi fost prieteni de-ai lui. Şi s-au apucat să strige: „Jos stăpânirea!“ Că adică ea jefueşte poporul... Poliția i-a luat la bătaie! Zice că unii ar fi şi murit... dar şi polițiştii au pățit-o... Tăcu, şi clătinând capul cu deznădejde, spuse nedumerit: – Nu lasă morții în pace... îi scoală din morminte! Trăsura sălta pe pietre, hurducându-se; capul lui Ivan împingea uşor pieptul mamei, iar birjarul, întors pe jumătate, murmura îngândurat: – Poporul se frământă... încolțeşte răzmerița din pământ, da! Aseară au venit jandarmii la un vecin şi au cotrobăit până a doua zi de dimineață; pe urmă, când au plecat, au luat pe un fierar cu ei. Zice că-i duc noaptea la râu şi-i aruncă pe ascuns în apă. Fierarul era un om cumsecade, nimic de zis... – Cum îl cheamă? întrebă mama. – Pe fierar? Îl cheamă Savel, lumea îi spunea şi Evcenko. Era tânăr dar ştia multe lucruri. Se vede că nu e voie să ştii prea multe. Câteodată venea şi ne spunea: „Ce fel de viață duceți voi, birjarii?“ „Da, spuneam noi, viața noastră e mai rea decât viața câinelui.“ – Opreşte! spuse mama. Zguduitura îl trezi pe Ivan, care începu să geamă încet. – L-a muiat rău pe flăcău! îngână birjarul. Ce să-i faci!... Votca... băuturica!...

Ivan abia se ținea pe picioare, şi clătinându-se din tot corpul, trecea prin curte şi spunea: – Lasă... că pot să merg şi singur...

13

Sofia ajunsese acasă. Tulburată şi fără astâmpăr, o întâmpină pe mamă, cu țigara în gură. Aşeză rănitul pe un divan şi, în timp ce îi dezlega cu îndemânare capul, poruncea, închizând ploapele din cauza fumului de țigară: – Ivan Danilovici, uite că au venit! Ai obosit, Nilovna? Aşa e că te-ai speriat? Hai, odihneşte-te acum! Nikolai, dă-i Nilovnei un păhărel de porto! Buimăcită de cele întâmplate, mama murmură respirând anevoie din pricina junghiurilor din piept: – Nu vă osteniți pentru mine... Dar toată făptura ei înspăimântată cerea o mângâiere, o privire înțelegătoare care s-o liniştească. Din camera vecină ieşi Nikolai cu mâna bandajată, împreună cu doctorul Ivan Danilovici, zbârlit ca un arici. Acesta din urmă se îndreptă repede spre Ivan, şi aplecându-se asupra lui ceru: – Apă, cât mai multă apă, feșe de pânză curată, vată! Mama se îndreptă spre bucătărie, dar Nikolai o apucă de braț, o trase spre sufragerie şi-i spuse cu blândețe: – A vorbit cu Sofia, nu cu dumneata. Te-ai zbuciumat destul, nu-i aşa, draga mea? Îi răspunse cu un hohot de plâns, pe care nu-l mai putu stăpâni când ochii îi întâlniră privirea caldă şi înțelegătoare. – A fost îngrozitor, dragul meu! Au spintecat oameni, i-au spintecat! – Am văzut! zise Nikolai, întinzându-i un pahar de vin şi clătinând din cap. S-au cam înfierbântat amândouă taberele. Dar fii liniştită: au dat cu latul săbiilor şi se

pare că numai unul e rănit serios. L-au lovit chiar în fața mea şi l-am scos din învălmăşeală... Glasul şi liniştea de pe fața lui, căldura şi lumina din odaie o mai potoliră. Îl întrebă cu o privire de recunoştință: – Te-au lovit şi pe dumneata? – Mi se pare că din nebăgare de seamă, m-am atins eu singur de ceva şi mi-au jupuit pielea. Bea ceaiul... e frig şi eşti îmbrăcată foarte subțire... Mama întinse mâna spre ceaşcă şi își văzu degetele pline de sânge închegat. Fără să vrea, își lăsă brațul să-i cadă pe genunchi; fusta era udă. Cu ochii larg deschişi, cu sprânceana ridicată, se uita pieziş la degete; o apucase amețeala şi în inimă parcă cineva îi spunea: tot aşa s-ar putea să dea şi în Pavel! Ivan Danilovici intră în odaie îmbrăcat numai într-o vestă, cu mânecile cămăşii suflecate. La privirea întrebătoare a lui Nikolai, răspunse cu vocea sa subțire: – Rana de pe față e uşoară, dar are craniul fracturat, fără să fie prea grav: băiatul e zdravăn. Totuşi a pierdut prea mult sânge. Să-l ducem la spital! – De ce? Lasă-l să stea aici! se împotrivi Nikolai. – Astăzi şi mâine se mai poate, dar pe urmă e mai bine pentru mine dacă e la spital. N-am destul timp pentru vizite. Ai de gând să scrii ceva despre ce s-a întâmplat la cimitir? – Bineînțeles! răspunse Nikolai. Mama se ridică încet şi se îndreptă spre bucătărie. – Unde te duci, Nilovna? o opri el, neliniştit. Las-o pe Sofia, că se descurcă şi singură. Mama îl privi, tresări şi-i răspunse surâzând ciudat: – Sunt plină de sânge... În timp ce-şi schimba rochia, se gândi încă o dată la liniştea şi seninătatea acelor

oameni, la uşurința cu care treceau atât de repede peste grozăviile atâtor întâmplări. Gândul acesta o învioră şi-i alungă frica din inimă. Când se întoarse în odaia în care stătea culcat rănitul, Sofia îi spunea, aplecată asupra lui: – Astea-s mofturi, tovarăşe! – Am să vă încurc aici! răspundea el cu voce slabă. – Mai bine taci; o să-ți priască mai mult... Mama se opri în spatele Sofiei şi își puse mâinile pe umerii ei: privi zâmbind la chipul palid al rănitului şi începu să povestească prin ce spaimă trecuse când îl auzise aiurând în trăsură. Ivan asculta. Ochii îi ardeau ca la un bolnav de friguri: pocni uşor din buze şi spuse sfios: – Tare mai sunt prost! – Acum să te lăsăm, spuse Sofia, îndreptându-i pătura. Odihneşte-te! Trecură cu toții în sufragerie, unde vorbiră mult timp despre întâmplările din ziua aceea. Parcă toate s-ar fi petrecut de mult; încrederea în viitor sporea; se şi apucaseră să hotărască planul de lucru pe a doua zi. Toți aveau chipurile obosite, dar mintea le era trează; vorbeau despre misiunea lor şi erau nemulțumiți de ceea ce înfăptuiseră. Doctorul se mişca fără astâmpăr pe scaun, străduindu-se să-şi mai înăbușe glasul ascuțit: – Propaganda, propaganda! În momentul de față asta nu-i destul! Muncitorii tineri au dreptate! Agitația trebuie înstărită şi lărgită pe un teren mai întins... Vă spun eu că muncitorii au dreptate... Nikolai răspunse la fel de posomorât: – De peste tot ne vin plângeri că nu sunt destule cărți, iar noi n-am izbutit încă să instalăm o tipografie ca lumea... Liudmila se zbate din răsputeri: o să cadă într-o zi dacă nu-i dăm ajutor... – Dar Vesovşcikov? întrebă Sofia. – El nu poate să stea în oraş. O să se apuce de lucru în tipografia cea nouă, dar mai avem nevoie de încă un om...

– N-aş putea să lucrez şi eu? întrebă mama cu glas coborât. Toți trei se uitară la ea şi tăcură câteva clipe. – O idee minunată! zise Sofia. – Nu, e un lucru greu pentru dumneata, Nilovna! spuse Nikolai cu răceală. Ar trebui să nu mai locueşti în oraş, să nu-l mai vezi pe Pavel şi îndeobşte... Ea răspunse oftând: – Pentru Paşa, n-ar fi o pierdere prea mare... cât despre mine, vizitele la dânsul nu fac altceva decât să-mi sfâşie sufletul.. Nu poți vorbi nimic. Stai ca o proastă în fața copilului tău, toți se uită la tine şi te pândesc nu care cumva să scapi ceva ce nu trebuie... Întâmplările din ultimele zile o obosiseră. Când auzi că s-ar putea să trăiască afară din oraş, departe de tot ce se-ntâmpla acolo, se agăță cu toată puterea de acea nădejde. Dar Nikolai curmă firul vorbirii. – La ce te gândeşti, Ivan? îl întrebă pe doctor. Doctorul răspunse posac, ridicând fruntea plecată mult deasupra mesei: – Suntem foarte puțini: la asta mă gândeam! Trebuie să lucrăm mai energic... ar trebui să-i convingem pe Pavel şi pe Andrei să evadeze. Amândoi sunt prea prețioşi ca să lâncezească acolo, fără nici o treabă... Nikolai încruntă sprâncenele, dădu din cap în semn că se îndoia, şi aruncă mamei o privire. Ea înțelese că se simțeau stânjeniți să vorbească în fața ei despre Pavel, şi se duse în odaie, cu o uşoară nemulțumire în suflet, fiindcă nimeni nu se oprise mai mult asupra dorințelor ei. Se lungi în pat cu ochii deschişi, şi ascultând glasurile pe care le auzea în şoaptă, se lăsă pradă unei mari nelinişti. Ziua care trecuse i se părea posomorâtă şi neînțeleasă, plină de prevestiri rele; se simțea atât de copleşită de teamă, încât fugi cu gândul la Pavel. Voia să-l vadă liber şi în acelaşi timp dorința aceasta o înspăimânta: simțea că totul se înăsprea în jurul ei, că pretutindeni amenințau izbucniri necruțătoare. Răbdarea tăcută a

oamenilor seca, făcând loc unei aşteptări încordate, frământarea creştea văzând cu ochii, vorbele răsunau aspre, peste tot dospea un suflu de mare nelinişte... Fiecare manifest stârnea discuții aprinse în piață, în prăvălii, printre meseriaşi şi servitori; în oraş arestările stârneau nedumeriri, teamă şi câteodată ecouri de compătimire. Mama auzea tot mai des în gura oamenilor simpli cuvinte care altădată o înspăimântau: răscoală, socialişti, politică; erau rostite sau cu o ironie care ascundea stângaci întrebări iscoditoare, sau cu o duşmănie sub care se ghicea teama; câteodată ele răsunau amenințător şi în acelaşi timp pline de nădejde. Răzmerița se împrăştia încet-încet, în cercuri tot mai largi, prin coclaurile ascunse ale vieții de toate zilele; gândurile adormite se trezeau, nepăsarea față de întâmplări începea să se şteargă. Mama vedea mai limpede decât ceilalți toate acestea, pentru că ea cunoştea mai bine fața posomorâtă a vieții. O vedea acum încruntată de îndoială şi de frământare şi se bucura, înspăimântându-se în acelaşi timp. Se bucura pentru că socotea că aceasta era opera fiului ei şi se înspăimânta ştiind că odată ieşit din închisoare, se va avânta în fruntea tuturor în locul cel mai periculos şi se va prăpădi. Uneori Pavel lua în mintea ei înfățişarea unui erou legendar; întruchipa toate gândurile pe care ea le auzise în cuvinte cinstite şi aprige, tot ce-i era drag, tot ce cunoştea mai luminos şi mai măreț. Atunci se gândea la el cu o irație mută; mândră, înduioşată, plină de nădejde, își spunea: – Are să fie bine... da... are să fie bine! Dragostea ei de mamă se înflăcăra, îi apăsa inima până când o făcea să sângereze; dar în acelaşi timp punea stavilă celeilalte iubiri, iubirea pentru omenire, şi în locul marelui sentiment ce ar fi îmbrățişat lumea nu rămânea decât un gând deznădăjduit, care pâlpâia sfios în cenuşa neliniştii: – O să moară... o să se prăpădească...

14

La amiază, mama se găsea în cancelaria închisorii, în fața lui Pavel. Prin ceața care îi împânzea ochii se uita la chipul lui bărbos şi pândea clipa în care îi va putea strecura biletul pe care-l strângea tare în mână. – Sunt sănătos, şi eu, şi ceilalți, spuse el încet. Dar tu? – Şi eu sunt bine. Egor Ivanovici a murit, scăpă ea, fără să vrea. – Da? făcu Pavel în şoaptă, şi lăsă capul în piept. – S-au bătut la înmormântare cu poliția; unul a fost arestat, urmă mama simplu. Subdirectorul închisorii pocni nemulțumit din buzele sale subțiri, se sculă şi mormăi: – Este interzis, trebuie să înțelegeți odată! Nu e voie să vorbiți despre politică! Mama se ridică şi ea de pe scaun şi, ca şi cum n-ar fi înțeles despre ce era vorba, spuse nevinovat: – Nu vorbesc despre politică, vorbesc de bătaie! E adevărat că s-au bătut. Unul sa ales cu capul spart... – Tot aia e! Vă rog să nu vorbiți! Adică să nu vorbiți decât despre ceea ce vă priveşte personal, de familie, de casa voastră în general! Își dădu seama că s-a încurcat, se aşeză din nou la masa iui de scris, răsfoi nişte hârtii şi adăugă obosit, posomorât: – Eu răspund... Mama își roti privirile în jur, strecură repede bilețelul în mâna lui Pavel şi răsuflă uşurată.

– Nici nu ştii despre ce să vorbeşti... Pavel zâmbi: – Nici eu nu mai ştiu... – Atunci degeaba vă mai întâlniți! interveni nervos funcționarul. N-aveți ce să vorbiți, dar veniți să ne deranjați... – O să vă judece curând? întrebă mama după o clipă de tăcere. – Zilele trecute a fost procurorul şi a spus că o să ne judece curând... Își spuneau cuvinte de prisos, dar mama vedea că Pavel o privea cu dragoste şi duioşie. Era tot aşa de liniştit şi de măsurat ca totdeauna, nu se schimbase aproape deloc: numai barba îi crescuse mare şi-l îmbătrânea puțin, iar mâinile îi erau mai albe. Vru să-i spună ceva care să-i facă plăcere, ceva despre Vesovşcikov şi fără să-şi schimbe vocea, aşa cum vorbea despre toate nimicurile, urmă: – L-am văzut pe finul tău... Pavel se uita stăruitor în ochii ei şi tăcea, nedumerit. Vrând să-i amintească obrazul ciupit al iui Nikolai, mama își zgândări fața, cu degetul: – Băiatul o duce bine, e sănătos şi voios, are să înceapă să lucreze în curând. Pavel înțelese, dădu din cap şi-i răspunse cu un surâs vesel în ochi: – Aşa... e bine! – Da, încuviință mulțumită şi tulburată de bucuria lui Pavel. Când își luă rămas bun, el îi strânse mâna cu putere: – Mulțumesc, mamă! Fericirea de a se simți atât de aproape de inima lui o amețise, şi neputând să-i răspundă prin cuvinte, îi strânse şi ea mâna, fără nici o vorbă. Când se întoarse acasă, o găsi pe Saşa. Fata venea de obicei în zilele în care mama se ducea la Pavel.

Nu întreba niciodată de el; dacă mama nu spunea nimic, ea o privea lung şi se mulțumea cu atât. Dar de data aceasta fata o întâmpină cu o întrebare plină de îngrijorare: – Ce face? – E bine, sănătos! – I-ai dat biletul? – Da, i l-am dat! I l-am strecurat foarte bine! – L-a citit? – Da’ de unde? Parcă putea să-l citească atunci? – Aşa e, uitasem! îlngână fata tărăgănat. Mai aşteptăm o săptămână... încă o săptămână! Ce crezi... o să primească? Şi încruntând din sprâncene se uită țintă în ochii mamei. – Nu ştiu! răspunse. De ce să nu evadeze dacă nu-i nici o primejdie? Fata clătină din cap şi întrebă schimbată: – Ce să-i dăm bolnavului de mâncare? Vrea să mănânce. – Orice, poate mânca orice! Mă duc îndată... Şi se duse la bucătărie. Saşa veni încet după ea. – Vrei să te ajut? – Mulțumesc, nu-i nevoie! Mama se aplecă şi luă o oală de pe sobă. Fata îi spuse în şoaptă: – Te rog, numai o clipă... Păli, ochii i se măriră întristați, şi şopti repede, cu buzele tremurătoare:

– Vreau să te rog ceva... Ştiu că n-o să vrea! Convinge-l dumneata! Spune-i că e nevoie de el, că nu ne putem lipsi de el aici, că mi-e teamă... să nu se îmbolnăvească. Ai văzut... că nu se ştie când va fi judecat. Vorbea anevoie; își încorda trupul, privea în lături, glasul îi era nesigur. Apoi coborî pleoapele obosite, își muşcă buzele şi strânse degetele atât de tare, încât trosniră din încheieturi. Mama se cutremură când îi văzu frământarea, dar o înțelese; tulburată şi plină de tristețe o strânse în brațe răspunzându-i cu glasul înăbușit: – Draga mea! El nu ascultă de nimeni, decât de el... de nimeni! Tăceau amândouă, strâns lipite una de alta. Saşa îi luă încetişor mâinile de pe umeri şi zise tresărind: – Da, ai dreptate! Toate astea sunt nerozii... nervii mei... Apoi, deodată redeveni serioasă şi încheie simplu: – Hai să-i dăm rănitului de mâncare... Se aşeză pe marginea patului lui Ivan şi-l întrebă cu grijă şi gingăşie: – Te doare tare capul? – Nu prea, dar sunt amețit! Şi slăbiciunea asta... răspunse Ivan, închizând ochii, ca şi cum l-ar fi supărat lumina. Apoi își trase ruşinat pătura până-n gât. Văzând că nu se hotăra să mănânce cu ea de față, Saşa se ridică şi ieşi. Ivan se îndreptă pe pat şi spuse urmărind-o cu privirea şi clipind din ochi: – Frumoasă fată! Avea ochii strălucitori şi vioi, dinții mărunți şi deşi iar glasul încă neformat. – Cțâi ani ai? îl întrebă mama, dusă pe gânduri. – Şaptesprezece... – Unde sunt părinții tăi?

– La țară. Eu sunt aici de când aveam zece ani; după ce am isprăvit şcoala, am venit la oraş. Dar pe dumneata cum te cheamă, tovarăşă? De câte ori auzea adresându-i-se cuvântul acesta, mama zâmbea şi se simțea mişcată. Zâmbi şi acum, întrebând: – De ce vrei să ştii? Sfios, după ce tăcu un timp, tânărul lămuri: – Să vedeți, studentul acela din grupul nostru, cel care ne citea, ne-a vorbit de mama muncitorului Pavel Vlasov... ştiți, organizatorul demonstrației de la 1 Mai! Ea își îndreptă capul şi ascultă cu luare aminte. – El a fost primul care a ridicat fățiş steagul partidului nostru! spuse tânărul plin de mândrie. Şi cuvintele acestea răsunară puternic în inima mamei. – Eu nu eram acolo; hotărâsem şi noi să facem o demonstrație aici, dar n-am izbutit; ne-am strâns numai cțâiva... Dar să poftiți la anul şi o să vedeți! Se înecă de emoție, cu gândul la întâmplările care aveau să vină, apoi, amenințând cu lingura în aer, urmă: – Vorbeam de mama lui Vlasov. După aceea a intrat şi ea în partid. Se spune că e o femeie straşnică: face minuni, nu alta! Mama zâmbi; se simțea măgulită şi în acelaşi timp oarecum stânjenită. Îi venea să-i spună: Eu sunt Vlasova!... dar se stăpâni şi-şi spuse în gând, abătută şi în acelaşi timp ironică: „Еşti o babă neroadă!... asta eşti!“ – Haide, mănâncă mai mult! Să te faci sănătos mai iute, ca să lucrezi pentru cauza noastră! spuse mişcată, aplecându-se spre el. Uşa se deschise şi Sofia intră veselă şi îmbujorată, aducând cu ea o adiere de toamnă umedă şi rece. – Umblă spionii după mine ca pețitorii după o fată bogată, pe cuvântul meu de onoare! Trebuie să plec de aici... Ei, Vania, cum te mai simți? Bine? Nilovna, ce face Pavel? Saşa e aici?

Își aprinse o țigară. Punea întrebări fără să aştepte răspuns, desmierdându-i pe amândoi cu privirea ochilor ei cenuşii. Mama se uita la ea şi se gândea zâmbind lăuntric: „Iacă am ajuns şi eu între oameni adevărați!“ Apoi se aplecă din nou spre Ivan, spunându-i: – Hai, băiatule, fă-te sănătos mai repede! Şi plecă în sufragerie. Acolo Sofia îi povestea Saşei: – Are pregătite trei sute de exemplare. Mi-e că o să se prăpădească de atâta muncă! E un adevărat eroism! Ce mare fericire, Saşa, să trăeşti între oameni ca ăştia, să le fii tovarăş, să lucrezi cu ei... – Da! răspunse fata încetişor. Seara când își beau ceaiul, Sofia îi spuse mamei: – Nilovna, trebuie să mai faci o vizită la țară! – Dacă trebuie, mă duc... Când? – Ai putea peste vreo trei zile? – Bine! – Să nu te duci pe jos! o sfătui Nikolai. Să mergi cu caii de poştă şi să ocoleşti pe alt drum. Ia-o prin plasa Nikolskoe. Apoi tăcu încruntat, ceea ce nu se potrivea cu chipul lui; îi schimba neplăcut şi ciudat căutătura de obicei calmă. – Ar fi prea departe s-o iau pe la Nikolskoe, socoti mama. Şi drumul cu trăsura costă scump... – Uite ce este, urmă Nikolai. La drept vorbind eu sunt împotriva acestei călătorii! Lucrurile sunt cam tulburi pe acolo... s-au făcut arestări, a fost închis un învățător... n-ar strica să fim mai cu băgare de seamă. Să aşteptăm un timp mai prielnic. Sofia adăugă bătând cu degetele în masă:

– Este de mare însemnătate pentru noi să nu întrerupem continuitatea răspândirii materialului. Nilovna, te temi să te duci? întrebă deodată. Mama se simți jignită. – M-am temut vreodată? Şi întâia oară am fost tot fără să mă tem. Și acuma, aşa dintr-odată... Nu-şi rosti gândul până la capăt şi lăsă capul în piept. De câte ori o întrebau dacă nu se teme, dacă e în stare să facă un lucru sau altul, sau dacă o împiedică ceva, i se părea că auzea dincolo de întrebări un glas care o ruga stăruitor să facă acel lucru; i se mai părea că oamenii căutau s-o îndepărteze, că se purtau altfel cu ea, decât între ei. – De ce mă întrebați dacă mi-e teamă? începu ea, oftând. Eu nu v-am auzit niciodată întrebându-vă unii pe alții dacă vă e teamă sau nu. Nikolai își scoase repede ochelarii, îi puse din nou, apoi se uită țintă în ochii surorii lui. Tăcerea care urmă o tulbură pe Vlasova; se ridică de pe scaun parcă s-ar fi simțit vinovată; voi să spună ceva, dar Sofia o atinse pe mână şi o rugă în şoaptă: – Iartă-mă! N-am să mai fac niciodată! Făgăduiala o făcu să râdă. După câteva minute, toți trei vorbeau prieteneşte, dar plini de grijă despre plecarea ei la țară.

15

Către revărsatul zorilor, mama se afla într-o trăsură care sălta pe un drum desfundat de ploile toamnei. Sufla un vânt umed, stropi de noroi împroşcau în toate părțile; aşezat pe marginea caprei şi întors pe jumătate spre mamă, vizitiul se tânguia, dus pe gânduri şi fonfăit: – I-am spus lui frate-meu: hai să împărțim averea! Şi-am început s-o împărțim... Deodată trase un bici calului din stânga, strigându-i mâniat: – Hai, mişcă, mama ta de zgripțuroaică!... Pe ogoarele pustii, un cârd de ciori grase păşeau agale; vântul rece se învolbura, le împingea şi le zburlea penele. Ciorile se întorceau ca să le bată vântul dintr-o parte, şi neizbutind să înainteze, zburau în alt loc bătând leneş din aripi. – Şi m-a păcălit! Am văzut eu că nu m-am ales cu nimic, spuse vizitiul. Mama îi auzea cuvintele ca prin vis. Amintirea îi depăna şirul lung de întâmplări trăite de ea în ultimii ani. Altădată viața i se părea plămădită undeva departe de ea, fără să ştie nici de cine şi nici pentru ce; acum, o mulțime de lucruri se înfăptuiau sub ochii ei, cu ajutorul ei. Şi se simțea cuprinsă de un simțământ nelămurit: era nedumerită şi tulburată; în acelaşi timp mulțumită şi tristă... În jurul ei, totul se legăna cu o mişcare înceată; sus, pe cer, norii cenuşii pluteau întrecându-se unii pe alții; pe marginea drumului, copacii grei de ploaie își înclinau vârfurile golaşe; colinele unduiau întinse, presărate în zare... Vocea fonfăită a vizitiului, clinchetul zurgălăilor, şuieratul şi vuietul umed al vântului se împleteau într-un susur de pârâiaş care părea să curgă domol, şerpuind deasupra câmpiei. – Acum nu-i mai ajungi cu prăjina la nas! Asta e!... A început să mă strângă cu uşa... se are bine cu toți şefii... urmă el, legănându-se pe capra trăsurii.

Când se opriră la stația de poştă, îi spuse mamei, cu o voce deznădăjduită: – Barem dacă mi-ai da un cinci, să beau şi eu ceva! Ea îi întinse banii. După ce îi cântări în palmă, adăugă cu vocea neschimbată: – Cumpăr rachiu de trei copeici şi cu celelalte două, îmi iau o pâine... Mama ajunse în satul Nikolskoe după-amiază, obosită şi pătrunsă de frig până-n oase. Aci trase la stația de poştă unde ceru un ceai, şi aşezându-se lângă geam, își puse geamantanul greu sub banca de la fereastră se vedea piața cu iarba îngălbenită, călcată de trecători, şi clădirea istrației comunale – o casă cenuşie, mohorâtă, cu acoperişul povârnit. Pe treptele istrației şedea un țăran pleşuv, îmbrăcat numai în cămaşă, cu o barbă lungă şi cu pipa în gură. Pe iarbă umbla un porc. Își mişca urechile nemulțumit, își înfigea râtul în pământ şi scutura din cap. Valuri mari şi negre de nori se strângeau pe cer, rostogolindu-se unele peste altele. Totul părea liniştit, mohorât şi trist, parcă viața s-ar fi ascuns, ar fi pierit. Deodată, se văzu venind în galop un subofițer de jandarmi; își opri roibul în piață, la intrarea istrației, şi învârtind harapnicul în aer, începu să țipe la țăran. Strigătele se izbeau în fereastră, dar cuvintele n-ajungeau desluşit până la mamă. Țăranul se ridică, întinse mâna şi arătă în zare; jandarmul sări de pe cal, se clătină pe picioare, îi aruncă dârlogii; apoi ținându-se de balustradă, urcă greoi treptele şi dispăru pe uşa istrației... Se făcu din nou linişte. Roibul bătu cu copita de două ori în pământul ud. O fetişcană cu o cosiță galbenă şi scurtă, care-i atârna pe ceafă, cu nişte ochi blânzi şi cu o față rotundă, intră în odaie. Își ținea buza de sus strânsă cu dinții şi ducea o tavă mare, cu marginile îndoite, încărcată cu ceşti şi cu farfurii; salută, dând din cap. – Bună ziua, fetițo! îi spuse mama cu blândețe. – Bună ziua! În timp ce punea farfuriile şi ceştile de ceai pe masă, fetița vorbi deodată, cu vioiciune:

– Au prins un tâlhar şi-l aduc aici! – Ce fel de tâlhar? – Nu ştiu... – Ce-a făcut? – Nu ştiu! întări fata. Am auzit numai că l-au prins. Paznicul s-a dus după polițai. Mama se uită pe geam şi zări în piață nişte țărani. Unii veneau agale, cu pas măsurat, alții în grabă, încheindu-şi din mers cojoacele. Se opreau lângă scările istrației şi se uitau toți undeva, spre stânga. Fata privi şi ea pe geam, apoi o luă la fugă, trântind cu zgomot uşa în urma ei. Mama tresări, împinse geamantanul sub bancă, își puse şalul pe cap şi se îndreptă grăbită spre uşă, stăpânindu-şi dorința nelămurită care o cuprinsese dintr-odată de a umbla cât mai repede, de a fugi... Când ieşi în fața hanului, un val rece o izbi în piept şi peste ochi; i se tăie răsuflarea, picioarele îi înțepeniră. Prin mijlocul pieții îl vedea pe Rîbin, cu mâinile legate la spate, străjuit de doi paznici comunali care atingeau ritmic pământul cu vârful ciomegelor. Lângă scările istrației, mai mulți țărani aşteptau tăcuți. Rămase uluită; nu-şi putea lua ochii de la Rîbin. Îi auzea glasul care spunea ceva, dar cuvintele se pierdeau fără ecou în pustiul întunecat al inimii ei, care zvâcnea. Apoi își veni în fire şi începu să răsufle adânc. Lângă scări stătea un țăran cu barbă mare, blondă, şi cu ochii albaştri pironiți în ochii mamei. Ea tuşi, se frecă pe piept cu mâinile înțepenite de teamă, şi izbuti cu greu să-l întrebe: – Ce s-a întâmplat? – N-ai decât să te uiți! răspunse țăranul, şi-i întoarse spatele. Apoi mai veni un alt țăran, care se trase lângă el. Paznicii se opriră înaintea mulțimii care creştea mereu, dar nimeni nu spunea nici un cuvânt. Şi deodată, se auzi glasul răsunător al lui Rîbin:

– Creştini! Ați auzit de hârtiile acelea, în care se spune adevărul despre viața noastră țărănească? Din pricina acestor hârtii pătimesc acum: eu le-am răspândit în popor! Oamenii se apropiară de el. Glasul îi era liniştit şi măsurat. Mama se mai potoli. – Auzi? întrebă încetişor celălalt, izbindu-l cu cotul în coastă pe țăranul cu ochii albaştri. Iar acesta, fără să răspundă, ridică fruntea şi se uită din nou în ochii mamei. O privi şi celălalt; era ceva mai tânăr, avea o barbă neagră şi rară, şi o față suptă, pistruiată. Amândoi se traseră mai la o parte. „Le e teamă“, gândi fără să vrea. Mama își încorda atenția. De acolo, de pe prispa înaltă, vedea bine fața neagră, plină de vânătăi, a lui Mihailo Ivanovici, strălucirea nestinsă a ochilor lui. Ar fi vrut s-o vadă şi el; se ridică în vârful picioarelor, lungindu-şi gâtul. Mulțimea stătea mută, aruncând priviri neîncrezătoare şi posomorâte. Numai cei care erau în ultimele rânduri spuneau câte un cuvânt, în şoaptă. – Săteni! reluă Rîbin cu o voce plină şi aspră. Aveți încredere în hârtiile acelea! Eu poate că am să mor pentru ele. M-au snopit în bătăi, m-au chinuit să le spun de unde le-am luat, și o să mă mai bată, dar am să rabd orice! Fiindcă în ele se spune tot adevărul, adevăr care trebuie să ne fie mai scump decât pâinea! Asta e! – De ce mai spune toate astea? vorbi încet unul dintre cei care stăteau alături. Cel cu ochii albaştri răspunse încet: – Acuma-i tot una; nimeni nu moare de două ori şi de întâia moarte, tot nu poate să scape. Oamenii erau tăcuți, se uitau pieziş, încruntați, parcă i-ar fi apăsat pe toți ceva nevăzut şi greu. Jandarmul apăru deodată pe treptele de sus şi legănându-se pe picioare, urlă cu un glas de bețiv: – Cine vorbeşte acolo? Apoi, coborând la repezeală, îl apucă pe Rîbin de păr, scutură în dreapta şi-n

stânga, răcnind: – Tu vorbeşti, câine, tu? Mulțimea stârnită începu să murmure, să foiască. În durerea ei neputincioasă, mama își lăsă capul în piept. Şi glasul lui Rîbin se auzi din nou: – Iată, priviți, oameni buni... – Gura!... şi jandarmul îl izbi cu pumnul peste ureche. Rîbin se clătină, apoi ridică din umeri. – Îți leagă mâinile şi te chinuesc cum vor... – Paznici! Luați-l de aici! Şi voi... voi... împrăştiați-vă! – Săltând în fața lui Rîbin, ca un câine legat în fața unei bucăți de carne, jandarmul începu să-i dea cu pumnii peste obraz, în pântece şi în piept. – Nu-l bate! strigă cineva din mulțime. – De ce dai în el? se auzi o altă voce. – Haidem, spuse țăranul cu ochii albaştri, făcând un semn cu capul. Fără să se grăbească, amândoi se îndreptară spre clădirea istrației, în timp ce mama îi urmărea cu o privire blajină. Apoi oftă mai uşurată; jandarmul urcă din nou, greoi, scările şi începu să amenințe şi să urle cu pumnul ridicat: – Adu-l încoace, am spus! – Nu, să nu-l aduci! strigă răsunător un glas din mulțime; mama înțelese că era glasul țăranului cu ochii albaştri. Nu-l lăsați, fraților, să-l ia şi să-l bată până-l omoară! Pe urmă tot pe noi o să arunce vina, că noi l-am ucis. Nu-l lăsați! – Săteni! răsună glasul lui Mihailo. Nu vedeți ce viață duceți, n-ați înțeles cum vă înşală, cum vă jefuiesc şi vă sug sângele? Totul se sprijină pe voi; voi sunteți puterea cea mai mare pe pământ, dar ce drepturi aveți? Să crăpați de foame! – Ăsta e singurul vostru drept!... Țăranii se porniră să strige unul după altul:

– Spune adevărul! – Chemați-l pe polițai! Unde-i polițaiul? – Jandarmul a plecat călare după el... – E beat!... – Nu-i datoria noastră să-i aducem aici pe oamenii stăpânirii... Zgomotul se întețea tot mai tare. – Vorbeşte! Nu lăsăm să te bată! – Dezlegați-i mâinile... – Luați seama la ce faceți! – Mă dor mâinile! răsună glasul puternic al lui Rîbin, acoperind strigătele mulțimii. N-am să fug, fraților! Cum n-o să fug de adevărul care trăieşte în mine... Cțâiva oameni se desprinseră din mulțime şi se îndreptară unii spre dreapta, alții spre stânga; vorbeau în taină şi clătinau din cap. Alți oameni, tot mai mulți, îmbrăcați la repezeală, veneau în goană din toate părțile. Mulțimea fierbea ca o spumă neagră în jurul lui Rîbin, iar el sta ca o bisericuță în mijlocul unei păduri şi, cu mâna ridicată amenințător deasupra capului, striga către mulțime: – Mulțumesc, oameni buni, vă mulțumesc! Trebuie să ne descătuşăm mâinile singuri! Asta e! Cine să ne ajute, dacă nu noi, între noi? Își şterse barba şi ridică din nou mâna însângerată: – Vedeți sângele meu: curge pentru dreptate! Mama coborî de pe scări. Dar cum de jos nu-l mai putea vedea pe Mihailo din pricina gloatei, urcă din nou câteva trepte. Simțea o dogoare în piept, ceva nelămurit care o înfiora de bucurie. – Săteni, căutați hârtiile şi citiți-le. Să nu dați crezare popilor şi oamenilor stăpânirii, când vă spun că cei care propovăduesc adevărul sunt păgâni şi

răzvrătiți. Adevărul umblă în taină pe pământ, își caută cuib în mijlocul poporului; el e ca o sabie, ca un pârjol pentru stăpânirea pe care are s-o prefacă în bucăți, în cenuşă; de aceea se feresc de el! Adevărul este cel mai bun prieten al vostru şi cel mai neîmpăcat duşman al lor! Iată de ce ne este ascuns!... Şi iarăşi se auziră câteva glasuri din mulțime: – Ascultați-l, oameni buni! – Ah, frate, eşti pierdut!... – Cine te-a trădat? – Popa! spuse unul dintre paznici. Se auziră două înjurături zdravene. – Feriți, băieți! îi vesti pe neaşteptate un glas.

16

Polițaiul, un om înalt şi voinic, cu fața rotundă, se îndrepta spre gloată. Avea şapca pusă pe o ureche, un vârf al mustății răsucit în sus, iar celălalt lăsat în jos, din care pricină fața îi părea strâmbă, schimonosită într-un zâmbet stupid şi fără viață. Ținea în mâna stângă sabia, iar dreapta şi-o bălăbănea în vânt; zgomotul paşilor grei şi siguri se auzeau de departe. Înaintea lui, mulțimea feri în lături. Fețele se întunecară posomorâte, iar vuietul se domoli, parcă s-ar fi scurs în pământ. Mama simțea că-i tremură pielea de pe frunte; în ochi i se urca o boare fierbinte. Vru să coboare din nou, se aplecă şi rămase aşa, aşteptând încordată. – Ce-i asta? întrebă polițaiul, oprindu-se în fața lui Rîbin şi măsurându-l cu privirea. De ce-i sunt mâinile dezlegate? Paznici! Legați-l! Glasul îi era ascuțit, sonor, dar fără culoare. – Era legat, dar 1-a dezlegat norodul! răspunse unul dintre paznici. – Cine? Norodul? Care norod? Polițaiul se uită la oamenii care stăteau în fața lui, formând o jumătate de cerc. Şi cu acelaşi glas monoton, fără să-l ridice sau să-l coboare, urmă: – Cine-i, mă rog, norodul? Răsuci mâna şi vârî mânerul săbiei în pieptul țăranului cu ochii albaştri. – Tu eşti norodul, Ciumakov? Şi mai cine? Tu, Mişin? Pe altul îl zgâlțâi de barbă. – Ştergeți-o de aici, ticăloşilor! Altfel vă arăt eu acum la toți! Pe față şi în glas nu i se citea nici furie, nici amenințare: vorbea liniştit, mâinile lui lungi şi zdravene loveau în oameni cu mişcări sigure şi măsurate. Sătenii se retrăgeau din calea lui, întorcându-şi fețele şi plecându-şi capetele.

– Voi ce aşteptați? se întoarse către cei doi paznici. Legați-l! După câteva înjurături grosolane, se uită la Rîbin şi se răsti: – Hei, mâinile la spate! – Nu vreau să mă legați, începu Rîbin. N-am de gând să fug, nu dau în nimeni; de ce vreți să mă legați? – Ce-ai spus? întrebă polițaiul şi se repezi la el. – Fiarelor! Ajunge cât ați chinuit poporul! urmă Rîbin cu glasul şi mai îndârjit. N-o să scăpați de ziua roşie... Polițaiul stătea în fața lui şi-l privea țintă. Mustața îi tresărea de mânie. Făcu un pas înapoi şi, şuierând printre dinți, îi strigă înnebunit: – A-a-ah, câine! Ce spu-ui? Şi deodată lovi cu toată puterea pe Rîbin peste obraz. – Nu se poate ucide adevărul cu pumnii! strigă Rîbin, înaintând spre el. N-ai dreptul să mă bați, câine spurcat ce eşti! – N-am dreptul? Eu? urlă lung şi fioros polițaiul. Şi ridică iar mâna, ca să-i dea în cap. Rîbin se feri, pumnul căzu alături şi polițaiul se clătină, gata să cadă. Cineva din mulțime pufni în râs; glasul lui Mihailo reluă şi mai îndârjit: – N-ai dreptul să mă bați, spurcatule! Polițaiul se uită împrejur: tăcută şi încruntată, gloata se strângea ca un cerc negru, tot mai mult, în jurul lui... – Nikita! răcni polițaiul, uitându-se în toate părțile. Ei, Nikita! Un țăran voinic, de statură potrivită, îmbrăcat cu o scurtă, ieşi din mulțime. Își ținea plecat capul mare şi pletos şi privea în pământ. – Nikita! spuse polițaiul fără grabă, răsucindu-şi mustața. Dă-i una peste fălci,

dar una bună! Țăranul înaintă, se opri în fața lui Rîbin şi înălță capul. Rîbin, dârz, îi aruncă în față cuvintele grele, pline de adevăr: – Oameni buni, uitați-vă cum vă strânge de gât fiara, cu propriile voastre mâini. Uitați-vă şi țineți minte! Țăranul ridică mâna încet şi-l lovi uşor peste cap. – Aşa ştii tu să dai, câine? țipă polițaiul. – Hei, Nikita! spuse cineva din mulțime. Nu uita că te vede Dumnezeu! – Pocneşte-l, n-auzi? strigă polițaiul, împingându-l în ceafă. Țăranul se dădu în lături şi spuse încruntat, plecând capul: – Nu mai dau... – Ce-ai spus? Polițaiul tresări, bătu din picior şi se năpusti asupra lui Rîbin, înjurând. Se auzi o lovitură înăbușită; Mihailo se clătină, ridică mâna, dar o nouă lovitură îl trânti la pământ; săltând în jurul lui, polițaiul începu să-i dea cu picioarele în piept, în şale, în cap. Oamenii începură să fiarbă, mârâind şi îndreptându-se amenințător spre polițai; când îi văzu, acesta sări în lături şi scoase sabia din teacă. – Aşa? Vă răzvrătiți? Ai? Glasul i se sugrumă, apoi hârâi de parcă s-ar fi spart. Dar odată cu glasul, polițaiul își pierduse parcă şi puterea; cu capul între umeri, cu spinarea încovoiată, își roti privirea ştearsă şi, clătinându-se de parcă n-ar mai fi fost sigur pe pământul de sub picioare, începu să se tragă înapoi, răcnind înfricoşat şi răguşit: – Bine, luați-l... eu mă duc! Dar să ştiți, ticăloşilor, că ăsta e un criminal politic, care luptă împotriva țarului şi pune la cale tulburări. Ştiți asta? Şi voi îl apărați,

hai?V-ați răzvrătit cu toții... Bine!... Nemişcată, fără să clipească, sleită de puteri, ca amorțită într-un vis urât, mama simțea că se sfârşeşte de milă şi de teamă. Îi zbârnâiau în cap, ca nişte viespi, voci mânioase, scrşânetul mulțimii, glasul tremurat al polițaiului şi vorbe şoptite tainic: – Dacă-i vinovat, judecați-l! – Iertați-l, Înălțimea Voastră! – Cum aşa, fără nici o lege? – Se poate? Dacă au să înceapă toți să bată aşa, ce-o să mai fie? Oamenii se împărțiră în două grupuri: unii, adunați roată împrejurul polițaiului, strigau încercând să-l înduplece; ceilalți, mai puțini la număr, stăteau lângă Rîbin, murmurând înăbușit şi duşmănos. Cțâiva îl ridicară de jos; paznicii se repeziră să-l lege din nou. – Aşteptați puțin, fir-ați ai dracului! strigă cineva. Mihailo își ştergea noroiul şi sângele din barbă şi de pe obraji; tăcea şi se uita în jurul lui. Privirea îi lunecă pe fața mamei; ea tresări, se întinse şi-i făcu fără să vrea, un semn cu mâna; el îi întoarse spatele. Dar după un timp ochii i se opriră din nou asupra ei. Femeii i se păru că s-a ridicat, a înălțat capul, că obrajii însângerați îi tremurau... „M-a recunoscut... oare m-o fi recunoscut?“ Îi făcea semn cu capul, înfiorată de bucurie şi de groază. Dar în clipa următoare, văzu că alături de el stătea țăranul cu ochii albaştri, care se uita la ea. Privirea lui îi trezi conştiința primejdiei pe care o înfrunta. „Ce fac? S-ar putea să mă prindă şi pe mine.“ Țăranul îi şopti ceva lui Rîbin. Acesta dădu din cap şi spuse cu voce tremurătoare, dar limpede, înviorată: – Nu e nimic! Nu-s singur pe pământ! Cum au să-i poată închide pe toți luptătorii pentru adevăr? Pe unde-am trecut eu, lumea o să-şi aducă aminte de

mine, asta e! Cu toate că ne-au nimicit cuibul, cu toate că nu mai avem acolo prieteni, tovarăşi... „Vorbeşte pentru mine“, pricepu mama. – Dar o să vină ziua, când vulturii au să zboare în voie, când poporul are să se descătuşeze! O femeie aduse o căldare cu apă şi oftând şi bombănind, începu să-l spele pe Rîbin pe față. Glasul ei subțire şi bocitor se amesteca cu vorbele lui Mihailo şi mama nu mai înțelegea nimic. Mulțimea porni cu polițaiul în frunte; cineva strigă tare: – Să vină o căruță pentru arestat! Cine-i la rând? Şi din nou se auzi glasul spăşit al polițaiului: – Eu am voie să dau în tine, dar tu n-ai voie... măgarule! – Aşa? Dar cine eşti tu? Dumnezeu? strigă Rîbin. Câteva glasuri izbucniră icicolo, mai domoale, acoperind răspunsul lui Mihailo: – Taci, mă neică mă! Aici e autoritatea statului!... – Nu vă supărați, Înălțimea Voastră! Nu e-n toate mințile... – Taci, mă zănaticule! – Au să te trimită acu-n în oraş... – Acolo-i mai mult respect de lege! Strigătele mulțimii încercau să împăciuiască; se făceau rugătoare şi se amestecau în larma plină de deznădejde şi de jale. Paznicii îl apucară pe Rîbin de brațe, îl urcară pe scări şi intrară cu toții în clădire. Mulțimea se împrăştia încet, în piață. Mama văzu că țăranul cu ochii albaştri o privea pe sub sprâncene şi se îndrepta spre ea. Picioarele îi tremurară; un simțământ de amărăciune îi strângea inima şi-i pricinuia greață. – Nu trebuie să plec! gândi. Nu trebuie! Aştepta cu mâinile încleştate pe

balustradă. Polițaiul stătea în pridvor şi, mişcând din mâini, spunea mustrător, stins şi obosit: – Proştilor! Tâmpiților! Nu pricepeți nimic şi vă băgați nasu-ntr-o afacere de stat! Sunteți nişte dobitoci! Ar trebui să-mi mulțumiți, să-mi cădeți în genunchi, pentru că sunt bun cu voi! Dacă aş vrea v-aş trimite pe toți la ocnă! În fața lui, vreo douăzeci de oameni ascultau supuşi, cu capetele descoperite. Se întuneca, norii coborau. Țăranul cu ochi albaştri se apropie de scări şi zise oftând: – Uite, aşa stau lucrurile pe-aici... – Da-a, îi răspunse ea încet. El deschise ochii mari şi întrebă: – Cu ce te ocupi dumneata? – Cumpăr dantele şi pânză de la femei... Țăranul își mângâie încet barba. Apoi, cu privirea îndreptată spre istrație, spuse în şoaptă, cu o voce tristă: – Aşa ceva nu se găseşte pe-aici... Mama îl măsura cu privirea, aşteptând un moment potrivit ca să se întoarcă la han. Chipul țăranului era îngândurat şi frumos; ochii lui aveau o căutătură abătută. Era înalt, cu umerii largi, îmbrăcat cu o haină peticită şi cu o cămaşă curată de stambă, cu pantaloni roşcați, din stofă de casă, şi cu picioarele goale în târlici... Mama respiră uşurată, fără să-şi dea seama de ce, şi lăsându-se în voia unei presimțiri, înainte să se gândească la ceea ce face, îl întrebă aproape fără să vrea: – Pot să mă adăpostesc o noapte în casa dumitale? Îndată după aceea, toată ființa i se încordă; își îndreptă spinarea, privindu-l țintă în ochi. O mulțime de gânduri o împungeau ca nişte ace.

„Am să-l nenorocesc pe Nikolai Ivanovici! N-am să-l mai văd mult timp pe Paşa! Au să mă stâlcească în bătaie!“ Cu privirea în jos, țăranul răspunse încet, încheindu-şi haina la piept: – Să te adăposteşti? Se poate, de ce nu? Izba mea nu e grozavă... – Eu nu-s o răzgâiată! adăugă mama fără să vrea. – Bine, zise țăranul, măsurând-o iscoditor. În întunericul care se lăsase, ochii îi scânteiau reci iar chipul îi părea foarte palid. Mama se aplecă puțin, spunându-i în şoaptă: – Merg cu tine chiar acum. Tu să-mi duci geamantanul. – Bine. El ridică din umeri, își strânse haina şi spuse liniştit: – Uite şi căruța... Rîbin se ivi în pridvorul primăriei, cu mâinile legate şi cu capul înfăşurat într-o cârpă cenuşie. – Rămâneți cu bine, oameni buni! îi răsună glasul în adierea rece a amurgului. Căutați adevărul, păstrați-l şi credeți în cei care vă aduc cuvântul cel drept; jertfiți-vă pentru el! – Taci, câine! se auzi de undeva glasul polițaiului. Paznic, mână caii... tâmpitule! – De ce să vă pară rău? De viață? Dar asta-i viață? Căruța se urni din loc. Aşezat între cei doi paznici, Rîbin strigă cu vocea înăbușită: – Pentru ce să muriți de foame? Luptați pentru libertate! Ea vă aduce pâine şi dreptate... Cu bine, oameni buni! Zgomotul grăbit al roților, tropotul cailor şi glasul polițaiului îi acoperiră

cuvintele şi le înăbușiră. – S-a sfârşit! zise țăranul, scuturându-şi capul. Apoi şopti mamei: Stai puțin în stație şi aşteaptă-mă! Mă întorc îndată... Mama intră în odaie, se aşeză la masă, lângă samovar, luă o bucată de pâine, o privi, apoi o puse încet în farfurie. N-avea poftă de mâncare. I se urca iarăşi în gât nodul de greață, cald şi desgustător, care-i sleia puterile şi o amețea, parcă i s-ar fi scurs sângele din inimă. Țăranul cu ochi albaştri îi stăruia în minte; avea un chip ciudat, din care parcă lipsea ceva, şi care nu inspira încredere. Dar nici nu-l putea bănui că ar fi fost în stare s-o trădeze; totuşi gândul acesta își făcea loc şi-i apăsa inima, ca ceva greu şi stăruitor. „М-a văzut, cugeta ea alene, sfârşită de oboseală. М-a văzut şi-a înțeles...“ Gândul nu înaintă; i se opri în loc, înecat în sfşâierea ce o copleşea şi în nodul acela de greață cleioasă... După atâta zgomot, liniştea sfioasă ce se lăsase dincolo de fereastră arăta că satul era apăsat de-o povară grea, care-l stâlcea; şi tăcerea aceea întărea simțământul de singurătate ce umplea inima mamei cu o tristețe searbădă şi moale, ca un pumn de cenuşă. Fetița intră şi întrebă din uşă: – Să aduc jumările? – Nu-i nevoie. Nu mai vreau, m-am speriat de atâtea strigăte. Apropiindu-se de masă, fetița începu să povestească tulburată: – Ce tare dădea în el polițaiul! Am văzut de aproape când 1-a izbit, şi i-a scos dinții... scuipa sânge gros-gros şi negru... Nu i se mai vedeau nici ochii! Era muncitor la catran. Jandarmul e aici... e beat turtă, şi cere vin într-una. Zice că erau o bandă... şi că bărbosul era mai mare peste ei... Au prins trei, dar unul a fugit. Au prins şi un învățător care era d-ai lor. Ei nu cred în Dumnezeu şi îi îndeamnă şi pe ceilalți să jefuiască bisericile... Vezi cum sunt?... La unii le era milă, dar alții spuneau să-l dea gata de tot! Sunt țărani răi aici, la noi... Mama asculta cu atenție cuvintele pripite şi fără şir ale fetei, căutând să-şi înăbușe tulburarea, să-şi risipească neastâmpărul aşteptării. Bucuroasă că o

asculta cineva, fata sporovăia tot mai iute, înghițindu-şi vorbele pe jumătate. – Tăticu’ zice că toate vin fiindcă-i recolta proastă! De doi ani, la noi pământul nu mai rodeşte şi toți o duc greu! De aia se iveşte câte un țăran ca ăsta. Ce pacoste! Când se adună, se ceartă şi se bat. Alaltăieri, când l-au scos la mezat pe Vasiukov pentru că nu-şi plătise dările, el l-a plesnit pe primar. „Na dările!“ i-a zis. Se auziră paşi grei după uşă. Mama se sprijini cu mâinile de masă şi se ridică în picioare. Țăranul cu ochi albaştri intră, şi fără să-şi scoată căciula, întrebă: – Unde-i bagajul? Ridică apoi cu uşurință geamantanul, îl scutură şi zise: – E gol! Mariko, du-o pe femeia asta până acasă la mine. Şi plecă fără să se mai uite înapoi. – Dormiți în sat? întrebă fetița. – Da! Am venit după dantele... cumpăr dantele... – Aici nu împleteşte nimeni dantele! Se lucrează la Tinikova şi la Darino, dar la noi, nu! lămuri fata. – Am să mă duc mâine pe-acolo... Când îi plăti ceaiul, mama îi dădu trei copeici fetei, care se bucură grozav. Pe uliță, în timp ce lipăia cu picioarele goale pe pământul ud, aceasta o întrebă: – Vreți să dau o fugă până la Darino, să le spun femeilor să vină cu dantelele aici? Vin sigur, nu trebuie să vă mai duceți! Douăsprezece verste e ceva... – Nu-i nevoie, drăguța mea! răspunse mama, mergând alături de dânsa. Aerul rece o învioră; încetul cu încetul, îi crescuse în suflet o hotărâre încă nelămurită, dar din ce în ce mai atrăgătoare; ca să o vadă împlinindu-se mai repede, mama se întreba fără încetare:

– Ce pot să fac? Să-i spun de-a dreptul, deschis... Se lăsase întuneric, aerul era umed şi rece. O lumină roşiatică, nemişcată, lucea la ferestrele izbelor. Se auzeau glasuri în liniştea serii, vitele mugeau gata să adoarmă. Peste sat tristețea se lăsa din ce în ce mai grea, mai copleşitoare... – Aici, zise fata. Ați ales o casă foarte urâtă... e foarte sărac țăranul ăsta... După ce găsi uşa pe dibuite, o deschise şi strigă înăuntru: – Mătuşă Tatiana! Apoi plecă în fugă. I se auzi glasul în beznă: – La revedere!...

17

Mama se opri în prag, puse mâna streaşină la ochi şi roti privirea împrejur. Căsuța era neîncăpătoare, dar se vedea dintr-o ochire că înăuntru era foarte curat. O femeie tânără se ivi de după sobă, dădu din cap şi se făcu nevăzută. Într-un colț, pe o masă, ardea o lampă. Stăpânul casei şedea acolo şi lovea cu degetele în scândura mesei; privea țintă în ochii mamei. – Intră, zise el după câteva clipe. Tatiana, du-te repede şi cheamă-l pe Piotr! Femeia ieşi numaidecât, fără să arunce măcar o privire spre oaspete. Aşezată pe laviță în fața stăpânului casei, mama își plimba ochii în toate părțile; nu vedea nicăieri geamantanul. O linişte apăsătoare umplea odaia; din când în când se auzea doar cum pâlpâie flacăra lămpii. Fața îngrijorată şi încruntată a țăranului se clătina ca în vis înaintea ochilor mamei. – Unde mi-e geamantanul? întrebă ea deodată, tare, surprinsă parcă de ceea ce spusese. Țăranul dădu din umeri şi răspunse dus pe gânduri: – N-avea grijă, că nu s-a pierdut! Apoi urmă posomorât, cu glas mai scăzut: – Am spus înadins adineaori, față de fată, că e gol. Dar nu-i gol! E ceva greu înăuntru! – Şi...? făcu mama. El se sculă, se apropie de ea, se aplecă şi întrebă încet: – Îl cunoşti pe omu’ cela? Mama tresări, dar îi răspunse hotărât:

– Da, îl cunosc. Răspunsul scurt țâşni ca o lumină lăuntrică, limpezind totul în jurul ei. Respiră uşurată; se mişcă şi se aşeză mai bine pe laviță. Un zâmbet larg apăru pe fața țăranului. – Am văzut când i-ai făcut semn şi el ți-a răspuns ceva. L-am întrebat la ureche dacă o cunoaşte pe femeia de pe scări. – Şi ce ți-a spus? întrebă repede mama. – Mi-a răspuns: suntem mulți! Da’ mulți de tot. Privi iscoditor în ochii ei şi urmă zâmbind din nou: – E un om cu o putere rară... E cutezător, vorbeşte deschis... îl bat... dar el tot nu se lasă. Glasul lui potolit şi nesigur, fața lui nevinovată, ochii senini şi larg deschişi o linişteau tot mai mult. Mâhnirea şi grija i se risipiră treptat, făcând loc unui sentiment de milă sfâşietoare şi dureroasă, pentru Rîbin. Fără să se mai poată stăpâni, izbucni înăbușit, dintr-odată, mânioasă şi plină de amărăciune: – Tâlharii! Călăii! Şi se porni pe plâns. Țăranul se depărtă, clătinând abătut din cap. – Da-a... autoritățile şi-au făcut duşmani, nu glumă! Apoi, întorcându-se, spuse mamei încet: – Bănuiesc că ai gazete în geamantan, nu-i aşa? – Da, răspunse mama simplu, ştergându-şi lacrimile. I le aduceam. El încruntă sprâncenele, își prinse barba în mână şi tăcu un timp, privind în lături. – Ajungeau câteodată şi la noi... ne veneau şi cărți. Îl cunoşteam şi noi pe Rîbin... şi l-am văzut ce poate.

Țăranul tăcu, se gândi puțin, pe urmă întrebă: – Şi-acum, ce vrei să faci cu toate alea... din geamantan? Mama îl privi şi zise, aşteptând parcă un răspuns: – Vi-l las vouă... El nu se împotrivi, nici nu se arătă mirat; răspunse doar scurt, îngânând-o: – Nouă... Clătină din cap în semn că primeşte, apoi își lăsă barba din mână, o pieptănă cu degetele şi se aşeză. În mintea mamei se perindau cu o stăruință neînduplecată scenele schingiuirii lui Rîbin; amintirea feței lui îi înăbușea celelalte gânduri, umilința şi durerea pe care le simțea pentru el îi striveau inima, întunecând orice alt simțământ; nu mai era în stare să se gândească nici la geamantan, nici la nimic. Lacrimile îi curgeau şiroaie din ochi, fața îi era brăzdată de mâhnire; dar glasul nu-i mai tremură când rosti, adresându-se țăranului: – Îi împroaşcă pe oameni cu noroi! Îi jefuiesc, îi strivesc, blestemații! – Puterea! zise încet țăranul. Au o putere grozavă! – Dar de unde o iau? se răsti mama cu glas înviorat şi mânios. O iau de la noi, din popor; toate le iau de la noi! O scotea din fire țăranul acela, cu fața lui senină şi de nepătruns. – Da-a! zise el prelung şi gânditor. Roata... Apoi ciulind urechea, cu capul îndreptat spre uşă, ascultă un timp și-i spuse încetişor: – Vin... – Cine? – Ai noştri... de bună seamă...

În odaie intră întâi nevastă-sa şi după dânsa, un țăran. Acesta își zvârli căciula într-un colț, se apropie repede de stăpânul casei şi întrebă: – A mers? Celălalt dădu din cap încuviințând. – Stepan! zise nevasta, care se aşezase lângă sobă. Poate că femeia vrea să mănânce ceva! – Nu vreau, dragă, mulțumesc, răspunse mama. Țăranul se apropie de mamă şi începu să vorbească repede, întrerupându-se din când în când: – Dați-mi voie să mă prezint! Mă numesc Piotr Egorov Riabinin, poreclit Sulă! În treburi d-astea, mă cam pricep şi eu. Ştiu carte şi nu-s tocmai prost, ca să zicem aşa... Îi apucă mâna întinsă, i-o scutură şi se întoarse spre stăpânul casei. – Uite, Stepan! Varvara Nicolaevna e o cucoană bună, zău aşa! Dar despre chestiile astea, zice că sunt prostii... trăsnăi curate! Cică nişte băieți şi nişte studenți tulbură de-a surda norodul. Dar noi am văzut c-au arestat azi un țăran în toată firea şi acum, uite la femeia asta bătrână, care nu pare a fi de neam boieresc. Nu te supăra, din ce neam eşti? Vorbea repede, dar limpede, pe nerăsuflate; bărbuța îi tremura nervos, iar ochii sclipitori cercetau printre gene chipul şi făptura mamei. Aşa cum era, zdrențuros şi zbârlit, cu părul vâlvoi, s-ar fi zis că se bătuse cu cineva pe care-l doborâse şi acum nu mai putea de bucurie. Mamei îi plăcu vioiciunea şi felul lui de a vorbi simplu şi deschis. Îl privi cu bunătate şi îi răspunse la întrebare; el îi scutură încă o dată mâna şi începu să râdă uşor, cu un râs searbăd. – Vezi, Stepan, că-i treabă cinstită? Ba e chiar minunată. Ți-am spus eu: poporul s-a hotărât să lucreze pe seama lui! Cum o să spună cucoana adevărul, dacă nu-i convine? Ce să zic... eu o respect! Femeie bună şi ne vrea binele, numai să nu fie ea păgubaşă! Dar poporul vrea să meargă înainte; nu se teme nici de pagubă, nici de stricăciuni. N-ai văzut? Vai de viața lui; nu face decât să piardă, nici nu mai ştie încotro s-o apuce, că de peste tot fiecare țipă la el: stai! – Aşa e! zise Stepan, clătinând din cap şi adăugă: E îngrijată de geamantan.

Piotr clipi şiret din ochi, apoi îi spuse mamei, făcându-i semn cu mâna: – Să n-ai nici o grijă! Totul o să fie bine, măicuță! Geamantanul dumitale e la mine. Când mi-a spus adineaori că adică şi dumneata eşti tot cu lucruri d-astea şi că-l cunoşti pe omu’ cela, i-am zis: fii cu ochii-n patru, Stepan! Într-un asemenea caz, n-ai voie să stai gură cască! Se vede, măicuță, că şi dumneata ne-ai simțit când stăteam alături. Obrazul omului cinstit se cunoaşte îndată. Asta, pentru că nu mulți de ăştia umblă pe ulițe, îți spun sincer. Geamantanul dumitale e la mine. Se aşeză alături de mamă şi privind-o rugător în ochi, urmă: – Dacă vrei să-l goleşti, o să te ajutăm cu plăcere! De cărți avem nevoie berechet... – Vrea să ni le dea pe toate! rosti Stepan. – Foarte bine, măicuță! Las’ că le găsim noi loc la toate!.... Se ridică sprinten şi începu să râdă, apoi porni să umble grăbit încoace şi încolo prin odaie, vorbind încântat: – Nu se poate zice că nu-i un caz pe cinste... şi foarte simplu: ca răsura: de ce-o tai, d-aia creşte! Nu e rău! E bună gazeta, măicuță, şi face treabă: deschide ochii omului! Nu e pe placul boierilor! Eu lucrez la o cucoană, la vreo şapte verste departe de aici; sunt tâmplar. E o femeie bună, n-am ce spune, ne dă cărți... Uneori te luminezi când le citeşti! Îndeobşte, îi suntem recunoscători! Dar i-am arătat o gazetă... şi s-a cam supărat. Zice: „Lasă-le pe astea, Piotr! Sunt făcute de copii cu mintea necoaptă. Din astea, zice, o să te alegi numai cu necazuri... închisori şi Siberia...“ Apoi tăcu dintr-odată, se gândi puțin şi întrebă: – Ia spune-mi, măicuță, omu’ cela ți-e rudă? – Nu... e străin! răspunse mama. Piotr râse încet şi clătină din cap, foarte mulțumit. Dar îndată după aceea mamei i se păru că vorba „străin“ nu i se potrivea lui Rîbin; se mâhni. – Nu mi-i rudă, reluă ea, dar îl cunosc de mult, şi-l respect ca pe un frate... mai mare!

Nu găsea cuvântul nimerit şi asta o supăra; izbucni din nou într-un plâns înăbușit. O linişte apăsătoare, de aşteptare, umplea izba. Cu capul lăsat pe umăr, Piotr părea că ascultă ceva. Sprijinit pe coate, Stepan lovea îngândurat cu degetele în scândura mesei. Soția lui se ghemuise în întuneric, lângă sobă; mama îi simțea ochii ațintiți asupra ei şi, din când în când, își furişa privirea pe chipu-i lunguieț, negricios, cu nasul drept, cu bărbia teşită. Ochii verzui aveau o căutătură vioaie şi ageră. – Vasăzică, ți-e prieten! spuse Piotr încet. Aşa om, zic şi eu! Ştie ce face! Om, nu glumă!... Aşa e, Tatiano? Tu ce zici? – E însurat? întrerupse Tatiana, strângându-şi buzele subțiri. – E văduv! răspunse mama cu tristețe. – D-aia e aşa de îndrăzneț! urmă Tatiana cu o voce joasă, ieşită parcă din adânc. Un om însurat n-ar putea să facă ce face el, i-ar fi teamă... – Dar eu? Nu sunt însurat? Şi totuşi... făcu Piotr. – Mai las-o, cumetre! vorbi femeia strâmbând din buze, fără să se uite la el. Parcă ce faci? Vorbeşti, şi din când în când citeşti în câte o carte. Cui foloseşte că şoşoteşti prin colțuri cu Stepan? – Ba să mă ierți, că şi pe mine mă ascultă o mulțime de lume! răspunse țăranul încet şi cam supărat. Eu sunt aici... cum e drojdia... Vorbeşti degeaba... Stepan se uită tăcut la femeia lui şi lăsă din nou capul în piept. – De ce s-or fi însurând țăranii? întrebă Tatiana. Zic că au nevoie de cineva care să le muncească... dar la ce să muncească? – Vasăzică tu n-ai ce face! adăugă Stepan. – Şi la ce foloseşte munca asta? Eşti zi de zi flămând. Pe urmă vin copiii şi n-ai timp nici să-i îngrijeşti din pricina muncii care nu-ți aduce măcar o pâine... Se apropie de mamă şi se aşeză alături de ea; începu să-i vorbească răspicat, fără

tânguieli sau păreri de rău... – Am avut doi copii. Unul, de doi ani, s-a opărit cu apă fiartă, pe celălalt l-am lepădat înainte de vreme, tot din pricina muncii ăsteia, fir-ar ea blestemată să fie! Ce bucurie am eu? Degeaba se însoară țăranii; își leagă mâinile, şi atâta tot! Mai bine ar trăi slobozi, să lupte pe față pentru o viață mai bună, pentru dreptate, ca omu’ cela! Nu-i aşa, măicuță? – Aşa e! zise mama. Aşa e, draga mea, altfel nu poți înfrânge viața... – Dumneata ai bărbat? – A murit. Am un fiu... – Şi unde-i? Stă cu dumneata? – E în închisoare! răspunse mama, şi simți cum aceste cuvinte îi umpleau pieptul de mândrie senină, amestecată cu tristețea care o cuprindea de câte ori le rostea. – L-au închis a doua oară, pentru că a înțeles adevărul sfânt şi 1-a semănat pe față, fără teamă... E tânăr, e frumos şi deştept! El s-a gândit cel dintâi să scoată o gazetă şi tot el i-a arătat drumul şi lui Mihailo Ivanovici, deşi Mihailo e de două ori mai bătrân ca el. Acum va fi judecat şi condamnat, dar o să fugă din Siberia şi o să lucreze mai departe... Vorbea şi se simțea mândră când îl înfățişa pe feciorul ei ca pe un erou. Avea nevoie să-şi împrospăteze cuvintele, şi atunci când nu le găsea, parcă o strângea ceva de gât. Simțea că trebuie să scoată din inimă ceva viu şi frumos, care să-i mute gândul de la scena înfiorătoare, neasemuit de crudă, pe care o văzuse în ziua aceea şi care-i apăsa creierul. Fără să-şi dea seama, se supunea acestei nevoi a sufletului ei sănătos, strângând tot ceea ce văzuse luminos şi neîntinat, într-o flacără care o orbea cu văpaia ei curată... – S-au ivit mulți şi se ivesc mereu. Şi toți au să lupte până la sfârşitul vieții lor, pentru dreptate... ca să-i dezrobească pe oameni... Uitând că trebuie să fie mai cu băgare de seamă, dar fără să pomenească vreun nume, începu să povestească tot ce ştia despre activitatea ascunsă, pentru eliberarea poporului din cătuşele celor hrăpăreți. Zugrăvea chipuri care-i erau dragi, turna în cuvinte toată vlaga, toată bogăția dragostei ivită în sufletul ei atât

de târziu, în urma loviturilor crunte ale vieții; şi bucurându-se din adâncul sufletului, îi ira pe aceşti oameni a căror amintire era înfrumusețată de prinosul inimii ei. – Munca noastră s-a întins în toată lumea, în toate oraşele... Puterea oamenilor de bine e nemăsurat de mare; e fără sfârşit; ea creşte încă, şi va creşte mereu, până când va suna ceasul biruinței... Glasul îi era acum curgător şi limpede; își găsea uşor cuvintele, care picurau şi se înşirau ca nişte mărgele colorate pe firul tare al dorinței de a-şi curăța sufletul de noroiul şi sângele acelei zile. Băgă de seamă că, serioşi, fără să clintească, țăranii o priveau pironiți locului, aşa cum îi apucase începutul povestirii; auzea respirația întretăiată a femeii de alături şi toate acestea îi întăreau credința în ceea ce le spunea şi le făgăduia. – Toți oamenii care trăiesc greu, apăsați de nevoi şi fărădelegi, învinşi de bogați şi de cei care sunt în slujba lor, toți fără deosebire trebuie să-i ajute pe cei care se prăpădesc prin închisori şi îndură chinuri de moarte pentru popor. Ei arată din toată inima care este drumul fericirii pentru toată lumea; spun deschis, fără să ascundă, că drumul e greu! Nu iau cu sila pe nimeni după ei; dar odată ce s-a hotărât cineva să vie în rândurile lor, n-o să-i mai părăsească niciodată; o să vadă singur că totul e drept şi că ăsta e drumul cel adevărat şi nu altul! Îi făcea plăcere să-şi realizeze o veche dorință: să vorbească ea singură oamenilor, despre dreptate! – Cu aceşti oameni poporul poate să meargă fără teamă! Oamenii aceştia nu se mulțumesc cu puțin; nu se vor opri în loc până când nu vor birui toată minciuna, toată răutatea şi lăcomia. Şi nu se vor potoli până când tot poporul nu se va strânge într-un singur suflet, până când nu va striga într-un singur glas: eu sunt stăpânul, eu fac legile – aceleaşi legi pentru toată lumea! Tăcu, obosită, şi privi în jur. Era liniştită şi sigură că vorbele ei nu se vor irosi fără rost. Țăranii se uitau la ea şi parcă mai aşteptau ceva. Piotr își încrucişă brațele pe piept şi închise pe jumătate ochii; pe fața lui pistruiată tremura un zâmbet. Sprijinit cu un cot pe masă, Stepan stătea aplecat cu tot corpul înainte, cu gâtul întins, parcă ar mai fi ascultat încă. I se lăsase o umbră pe fața care părea acum mai matură. Alături de mamă, Tatiana stătea încovoiată, cu coatele sprijinite pe genunchi, şi cu privirea în

pământ. – Asta e! şopti Piotr în şoaptă, aşezându-se pe laviță şi clătinând capul. Stepan se îndreptă încet, se uită la nevastă-sa şi întinse brațele înainte, parcă ar fi vrut să îmbrățişeze pe cineva... – Dacă vrei să te alături în lupta asta, începu el încet, îngândurat, apoi într-adevăr trebuie s-o faci din tot sufletul... Piotr adăugă sfios: – Da-a! Să nu te mai uiți înapoi... – Totul e chibzuit temeinic! urmă Stepan. – Pe-ntreg pământul! mai adăugă Piotr.

18

Mama stătea rezemată de perete, cu capul dat pe spate, ascultând vorba molcomă a celor doi țărani care îi cântăreau spusele. Tatiana se ridică, se uită împrejur, şi se aşeză din nou. Ochii ei verzi scânteiau aspru când furişau câte o privire nemulțumită şi disprețuitoare spre cei doi bărbați. – Se vede că ai suferit mult! zise ea deodată, adresându-se mamei. – Destul, răspunse aceasta. – Vorbeşti frumos; cuvintele dumitale merg drept la inimă. Când le asculți, te gândeşti: Doamne! Dacă aş putea să văd şi eu măcar o dată asemenea oameni şi asemenea viață! Cum trăim noi? Ca nişte oi! Ştiu carte, citesc, stau mult pe gânduri... Uneori gândurile astea nu mă lasă nici noaptea să dorm... Dar ce folos? Dacă nu mă gândesc, sufăr degeaba şi dacă mă gândesc, tot aia e. Avea un zâmbet în ochi şi își întrerupea vorbirea aşa cum se rupe cu dinții un fir de ață. Țăranii tăceau. Vântul mângâia ferestrele, răvăşea paiele de pe acoperiş şi fluiera uşor prin coşul sobei. Un câine urla. Rare picături de ploaie loveau în silă geamurile. Flacăra lămpii pâlpâia, gata să se stingă, dar înviorată după câteva clipe, începea să ardă din nou, luminoasă şi egală. – Te-am ascultat vorbind; uite pentru ce trăiesc oamenii! Şi lucru ciudat: simt că eu ştiu toate lucrurile astea, deşi nu le-am auzit până acum niciodată şi nici nu m-am gândit vreodată la ele... – Tatiano, să mâncăm ceva şi să stingem lampa! şopti Stepan încet şi posomorât. Oamenii au să bage de seamă că la noi a fost lumină până târziu. Pentru noi nu-i nimic, dar poate că nu e bine pentru oaspetele nostru... Tatiana se ridică şi se apropie de vatră. – Da-a, zise încetişor Piotr, zâmbind. De aci înainte, trebuie să fii eu ochii-n patru, cumetre! Când o apărea gazeta pe la oameni...

– Nu-i vorba de mine! Chiar dacă m-ar închide, nu-i mare lucru! Nevasta lui se apropie de masă şi zise: – Dă-te mai încolo... El se ridică, se dădu la o parte şi, privind-o cum pune masa, spuse surâzând: – Viața noastră nu face nici cinci bani; nici o ceapă degerată... Mamei i se făcu deodată milă de el; îl simțea mult mai aproape de inima ei, decât înainte. Acum, după ce vorbise şi se lepădase de murdăria strânsă în ziua aceea, era mulțumită de dânsa şi putea găsi pentru fiecare un cuvânt bun şi cald. – Nu ai dreptate, prietene! zise ea. Nu trebuie să te prețueşti după acei care au nevoie doar de sângele tău. Trebuie să te prețueşti singur, nu pentru duşmani, ci pentru prieteni... – Ce prieteni avem noi, aici? făcu încet țăranul. Până la prima împărțeală... – Îți spun că poporul are prieteni... – Are, da! Dar nu aici, asta e! răspunse Stepan îngândurat. – Trebuie să vi-i faceți şi aici! După ce se gândi puțin, Stepan încuviință: – Da, ar trebui... – Poftiți la masă! îi chemă Tatiana. La cină, copleşit şi oarecum zăpăcit de spusele mamei, Piotr începu să vorbească din nou, însuflețit şi pripit: – Măicuță, ar trebui să pleci mai devreme, ca să nu te vadă cineva. Du-te la stația următoare şi ia caii de poştă de acolo, nu din oraş. – De ce? Am s-o duc eu, zise Stepan. – Să nu faci asta! Dacă se întâmplă ceva, or să întrebe: a dormit peste noapte

aici? A dormit. Unde a plecat? Păi am dus-o eu! A-a! tu ai dus-o? Ia poftim la închisoare! Înțelegi? Şi de ce să te pripeşti cu închisoarea? Fiecare lucru, la vremea lui. Nu te teme, că vine şi vremea aia! Ştii cum se spune: şi țarul o să moară odată! Pe când altminteri n-o să se întâmple nimic. A dormit... a luat o căruță... şi a plecat! Parcă puțină lume rămâne peste noapte pe-aci? Trec destui prin sat... – Unde-ai învățat să-ți fie frică, Piotr? zise Tatiana cu glas ironic. – Trebuie să ştii de toate, cumătră! îi răspunse Piotr, şi se bătu cu palma peste genunchi. Să ştii să te temi, să ştii să fii curajos! Ții minte cum l-a scărmănat primarul pe Vaganov, pentru gazeta aceea? Uite, acum n-ar mai pune mâna pe o carte, nici dacă l-ai plăti! Ascultă-mă pe mine, măicuță, că eu mă pricep la şmecherii, mă cunoaşte toată lumea! Am să împrăştii broşurile şi manifestele mai bine ca toți... şi câte vrei... De bună seamă că pe-aici oamenii nu prea ştiu carte, şi le e cam teamă, dar vremurile apasă aşa de greu, că țăranul vrândnevrând își holbează ochii şi se-ntreabă: ce-i asta? Iar cartea îi răspunde simplu: uite unde-i buba; deschide bine ochii şi ia aminte! Se întâmplă ca cel care nu ştie să citească să înțeleagă mai bine decât cel care ştie, mai ales când ăsta din urmă e sătul! Eu umblu peste tot şi văd multe! Se poate trăi dar trebuie să ai un strop de minte şi multă îndemânare, ca să nu cazi dintr-odată în băltoacă. Şi autoritățile simt că s-a schimbat ceva; parcă ar porni un vânt rece din mijlocul țăranilor; zâmbesc mai rar, mai aspru, ar vrea să trăiască fără stăpânire. Zilele trecute, în Smoliakovo, satu’ nu-i prea departe de-aci, au venit să ceară dările. S-au ridicat toți țăranii şi au pus mâna pe ciomag. Polițaiul le-a spus-o pe şleau: „Hei, potăilor! Vasăzică mergeți împotriva țarului!“ Dar un țăran, unul Spivakin, de colo: „Duceți-vă la mama dracului, cu țarul vostru cu tot! Ce fel de țar e acela care ne ia şi ultima cămaşă din spate?...“ Vezi încotro mergem, măicuță? Se înțelege că Spivakin a fost luat şi aruncat la închisoare, dar cuvântul lui a rămas – îl ştiu şi copiii mici... Cuvântul lui trăiește şi strigă! Nu mânca nimic, vorbea repede, în şoaptă, ochii lui şireți, întunecați, scânteiau. Risipea cu dărnicie în fața mamei o mulțime de amănunte din viața țăranilor, parcă ar fi risipit nişte monede de aramă. Stepan îi spuse de vreo două ori: – Hai, mănâncă şi tu ceva...

Piotr lua lingura şi o bucată de pâine şi iarăşi începea să povestească, desfătându-se ca un sticlete cu cântecul lui. După cină, se ridică şi zise: – Trebuie să plec acasă!... Se opri în fața mamei, şi dând din cap, îi scutură mâna: – Rămâi cu bine, măicuță! Poate că n-o să ne mai vedem niciodată! Trebuie să-ți spun că-s foarte bucuros că te-am întâlnit şi ți-am auzit vorbele... A fost tare bine!.. Afară de cărți mai ai ceva în geamantan? O basma de lână? Bine, ține minte, Stepane, o basma de lână! O să-ți aducă acum geamantanul! Să mergem, Stepan! Rămas bun! Cu bine!... După plecarea lor, începu să se audă foiala gândacilor, vântul care luneca pe acoperiş şi se lovea de horn, ploaia măruntă care bătea monoton în geam. Tatiana pregăti un culcuş pentru mamă, luă de pe o ladă şi de pe sobă nişte haine şi le întinse pe laviță. – E om dezghețat! zise mama. Femeia o privi pe sub sprâncene şi răspunse: – Toacă el, toacă mereu, dar nu se aude departe. – Dar bărbatul dumitale? întrebă mama. – E om bun. Nu bea şi ne-nțelegem! Numai că-i slab din fire... Se ridică şi întrebă după un timp: – Şi acum ce-i de făcut?! Să se răscoale poporul! Fireşte că aşa ar trebui! Toți se gândesc la asta, dar fiecare mârâie pentru el. Trebuie să începem să vorbim cu glas tare... şi trebuie să se hotărască să-nceapă cineva!... Apoi se aşeză pe laviță şi întrebă deodată: – Spui că se ocupă cu de-astea şi domnişoare tinere, ca se duc printre muncitori şi-i învață... Dar nu le e teamă, nu le e silă? Şi după ce ascultă cu luare aminte până la capăt, răspunsul mamei, oftă adânc.

Apoi coborî pleoapele şi plecându-şi capul, începu să vorbească: – Am citit odată într-o carte cuvintele astea: Viață fără rost. Şi le-am pătruns dintr-odată! Eu cunosc viața asta... Te frământă gândurile, dar fără nici o legătură între ele: umblă haihui ca nişte oi fără păstor... rătăcesc aşa, şi n-ai cum, nici nare cine să le strângă la un loc... Asta e viață fără rost. Aş fugi de ea, fără să mă mai uit înapoi... Te apucă o amărăciune crâncenă când începi să pricepi! Mama văzu acea amărăciune în strălucirea uscată a ochilor ei verzi, pe chipu-i slab, şi o auzi în sunetul glasului ei. Voia s-o liniştească, s-o mângâie. – Draga mea, văd că ştii ce trebuie să faci... Tatiana o întrerupse cu glas domol: – Trebuie să ştii şi cum să faci! Şi acum gata... hai, culcă-te! Se trase lângă sobă, tăcută, dreaptă şi îngândurată. Mama se lungi fără să se dezbrace; își simțea oasele frânte de oboseală şi scoase un geamăt uşor. Tatiana stinse lampa. Când întunericul năvăli în odaie, glasul coborât al femeii se auzi din nou, împrăştiind parcă bezna grea şi apăsătoare. – Nu te rogi. Nici eu nu cred în Dumnezeu... Nici în minuni nu cred. Mama se întoarse îngrijorată pe laviță. O noapte nesfârşită se uita la ea prin geam, şi o mulțime de zgomote înfundate, de atingeri abia simțite, lunecau în tăcerea dimprejurul ei. Şopti înfricoşată: – Nu ştiu ce să-ți spun despre Dumnezeu, dar cred în Hristos... Cred în cuvintele lui: „Iubeşte-l pe aproapele tău, ca pe tine însuți!“... în asta cred. Tatiana tăcu. I se vedea făptura subțire şi cenuşie în întuneric, pe fondul negru al sobei. Stătea nemişcată. Mama închise ochii, întristată. Deodată se auzi glasul rece al femeii: – Niciodată n-am să-i iert nici lui Dumnezeu, nici oamenilor, moartea copilaşilor mei... niciodată!... Nilovna se ridică tulburată; inima ei înțelese durerea din care izvorau cuvintele femeii.

– Eşti tânără, o să mai ai copii, îi spuse cu duioşie. Femeia răspunse într-un târziu, în şoaptă: – Nu! Doctorul spune că sunt vătămată; n-am să mai pot naşte niciodată... Un şoarece alergă prin odaie. O trosnitură sparse ca un fulger nevăzut liniştea încremenită şi din nou se auzi desluşit zgomotul ploii de toamnă; luneca pe acoperişul de paie, ce părea mângâiat de nişte degete subțiri şi speriate. Picăturile de ploaie cădeau trist pe pământ, odată cu scurgerea înceată a nopții de toamnă... Mama auzi prin somnul care o cuprindea, un tropot înfundat de paşi afară, apoi în tindă. Uşa se deschise încet şi un glas vorbi în şoaptă: – Tatiano, te-ai culcat? – Nu. – Ea ce face?... doarme? – Mi se pare că doarme. O lumină se aprinse, tremură o clipă, apoi se topi în beznă. Țăranul se apropie de culcuşul mamei, potrivi cojocul de pe ea şi-i înveli picioarele. Grija aceasta o mişcă adânc prin simplitatea ei; închise ochii şi zâmbi. Stepan se dezbrăcă tăcut, apoi se urcă pe laviță, lângă sobă. Se făcu linişte. În timp ce trăgea cu urechea la unduirea leneşă a tăcerii somnoroase, mama rămânea nemişcată; vedea în fața ei, legănându-se în întuneric, chipul însângerat al lui Rîbin... De după sobă se auzi un şoptit înfundat. – Ai văzut ce fel de oameni s-au înhămat la lucrul ăsta? Oameni în vârstă, care au sorbit paharul durerii până la fund, care au muncit; le-o fi venit şi lor vremea să se odihnească, dar, ei... uite ce fac! Şi tu, Stiopa... tu eşti tânăr şi deştept... Vocea plină şi domoală a țăranului îi răspunse: – Nu te poți apuca de un lucru ca ăsta, fără să chibzuieşti bine...

– Asta am mai auzit eu... Glasurile amuțiră, apoi se auziră din nou; de data asta vorbea Stepan: – Uite ce trebuie făcut: întâi să vorbeşti cu fiecare țăran în parte; ca de pildă, Alioşa Makov – e deştept, ştie carte şi-i nemulțumit de autorități. Sorin Serghei – e şi el țăran mintos... Şi Kneazev are curaj şi e cinstit... Şi atât, deocamdată! Trebuie să-i văd şi pe oamenii de care ne-a vorbit femeia asta. Iau toporul şi pornesc la oraş să sparg lemne, chipurile mă duc să câștig ceva bani... Trebuie să fii cu mare băgare de seamă... Ea are dreptate când spune că prețul omului e după faptele lui. Ai văzut țăranu’ cela? Pune-l şi în fața lui Dumnezeu, că tot nu se lasă... Stă neclintit... Dar de Nikita ce zici? Aşa-i că s-a ruşinat? Mare minune!... – Îl bate pe om în fața voastră şi voi stați cu gurile căscate... – Tu să ai răbdare! Fii mulțumită că nu l-am bătut noi, asta e! Vorbi încă mult timp în şoaptă; uneori cobora glasul atât de mult, încât abia se mai auzeau cuvintele, alteori ridica vocea plină. Atunci femeia îl oprea: – Mai încet, că o trezeşti... Mama adormi adânc; asemenea unui val amețitor, somnul năvăli peste ea, o învălui şi o fură... Tatiana o trezi când întunericul cenuşiu al dimineții privea încă prin fereastra odăii; peste sat, sunetul de aramă al clopotului de pază de la biserică plutea somnoros şi se topea în liniştea rece. – Am pus samovarul, să bei un ceai, că e frig... pleci aşa, abia trezită din somn... Pe când își pieptăna barba încâlcită, Stepan o întrebă cu seriozitate cum ar putea s-o găsească la oraş. I se păru că fața țăranului avea trăsături mai sigure, că e mult mai plăcută ca în ajun. La masă, el îi spuse cu zâmbetul pe buze: – A fost aşa de ciudat! – Ce? întrebă Tatiana.

– Întâlnirea noastră. Aşa de simplu... Mama vorbi gânditoare, dar convinsă: – În treaba asta, totul este uimitor de simplu. Gazdele se despărțiră de ea fără multe vorbe, dar cu o sumedenie de griji mărunte pentru ca mama să aibă tot ce-i trebuie pe drum. După ce se urcă în brişcă, se gândi că țăranul acela o să înceapă să lucreze cu băgare de seamă, îndărătnic şi fără încetare, ca o cârtiță sub pământ; şi alături de el, glasul nemulțumit al nevesti-si o să răsune în fiecare zi; şi în fiecare zi o să-i strălucească ochii verzi şi înflăcărați; durerea de lupoaică a unei mame hotărâte să-şi răzbune copiii morți nu se putea potoli până la moarte. Își aduse aminte de Rîbin, de sângele, de privirea arzătoare şi de cuvintele lui şi inima i se strânse amarnic de îndurerată, pentru că nu putuse lupta împotriva fiarelor. Şi tot drumul, până să ajungă în oraş, văzu înaintea ochilor, pe fondul cenuşiu al zilei de toamnă, făptura întunecată a lui Mihailo, cu barba neagră şi cămaşa zdrențuită, cu mâinile legate la spate, cu părul vâlvoi, luminat de mânie şi de credință în marea lui misiune. Mama se gândea la nenumăratele cătune ghemuite sfios pe pământ, la cei care aşteptau în taină să vină dreptatea, la miile de oameni care munceau tăcuți toată viața, chinuiți, fără nici o noimă şi fără să aştepte nimic. I se părea că viața e un pământ deluros nelucrat, care își aşteaptă mut şi încordat lucrătorii, făgăduind în tăcere mâinilor libere şi cinstite: „Dați-mi sămânța rațiunii şi a dreptății – am să vă întorc însutit!“ Amintindu-şi izbânda sa, simți în adâncul inimii un freamăt de bucurie şi, ruşinată, încercă să şi-l înăbușe.

19

Când mama ajunse acasă, Nikolai, cu părul ciufulit şi cu o carte în mână, îi deschise uşa. Gata? o întrebă vesel. Aşa de repede? Clipea de zor pe sub ochelari şi o ajuta să se dezbrace; îi spunea zâmbind prietenos, în timp ce se uita la ea: – În noaptea asta mi s-a făcut o percheziție. Mă întrebam de ce. Nu cumva ți s-o fi întâmplat ceva? Dar nu m-au ridicat! Dacă te-ar fi arestat pe dumneata, nu mar fi lăsat nici pe mine în pace!... O conduse în sufragerie, continuând cu însuflețire: – Acum o să mă dea afară din slujbă, dar nu-mi pare rău; mă săturasem să tot număr mereu la țărani fără cai! Încăperea era atât de răvăşită, încât ai fi zis că un uriaş apucat de furie zgâlțâise din stradă zidurile casei, până îi întorsese pe dos tot ce avea înăuntru. Portretele zăceau aruncate pe jos, tapetele smulse atârnau în bucăți; într-un loc, o scândură din duşumea fusese ridicată, pervazul ferestrei despicat, iar în fața sobei cenuşa era împrăştiată pe podea. Mama clătină din cap în fața priveliştii pe care o cunoştea bine şi se uită lung la Nikolai; simțea că ceva nou se petrece în sufletul lui. Pe masă, lângă samovarul stins, se aflau tacâmuri murdare, cârnați şi brânză pe un petec de hârtie în loc de farfurie, de-a valma cu resturi şi firimituri de pâine, printre cărți şi cărbuni căzuți din samovar. Mama zâmbi, Nikolai zâmbi şi el, încurcat. – Eu am completat restul tabloului. Dar nu e nimic, Nilovna, nu e nimic! Cred că au să se întoarcă şi de aceea le-am lăsat baltă. Ei, cum ai călătorit? Întrebarea o lovise în piept. În fața ochilor i se ivi din nou chipul lui Rîbin; se simți vinovată că nu vorbise numaidecât de el. Aplecându-se, își trase scaunul mai aproape de Nikolai şi începu să-i povestească, încercând să rămână liniştită,

ca să nu treacă ceva cu vederea: – L-au prins... Fața lui Nikolai tresări. – Da? Cu o mişcare a mâinii îl opri să o mai întrerupă, apoi urmă parcă s-ar fi găsit în fața justiției însăşi şi s-ar fi plâns de chinurile la care fusese supus un om. Rezemat de spătarul scaunului, Nikolai asculta pălind şi muşcându-şi buza. Își scoase încet ochelarii, îi puse pe masă, își trecu mâna peste obraz, parcă şi-ar fi şters o nevăzută pânză de păianjen. Trăsăturile feței i se ascuțiră, fălcile îi ieşiră în afară ciudat, nările îi tremurau. Mama, care îl vedea pentru prima oară în starea aceea, se înfricoşa. Când povestirea se sfârşi, el se ridică şi începu să umble prin odaie, tăcut, înfundându-şi pumnii adânc în buzunare. Apoi murmură printre dinți: – Rîbin e dintre cei cu suflet mare! O să sufere mult; oameni de felul lui se chinuesc în închisoare! Își înfundă şi mai adânc mâinile, silindu-se să-şi stăpânească tulburarea pe care şi mama o retrăia alături de el. Ochii i se făcură înguşti ca nişte lame de cuțit; spuse mânios şi rece, plimbându-se din nou prin odaie: – Uită-te ce grozăvie! Un mănunchi de proşti loveşte, striveşte şi asupreşte toată lumea, ca să-şi apere puterea ce distruge poporul! Gândeşte-te cum creşte sălbăticia şi cum ajunge cruzimea să devină lege a vieții! Unii lovesc şi se prefac în fiare, pentru că nu-i pedepseşte nimeni, pentru că sunt din ce în ce mai prinşi de patima de a chinui oamenii, de boala respingătoare a robului căruia i se îngăduie să-şi arate slugărnicia şi apucăturile lui animalice; alții sunt otrăviți de dorința răzbunării, iar alții, istoviți până la tâmpenie, nu mai văd şi nu mai aud nimic. Se perverteşte poporul... tot poporul! Se opri în loc şi tăcu strângând dinții. – În mijlocul vieții ăsteia sălbatice, devii fiară fără să vrei! zise el încet.

Apoi se stăpâni; privi liniştit chipul ud de lacrimi al mamei şi zise cu o strălucire îndârjită în ochi: – Dar noi n-avem vreme de pierdut, Nilovna! Hai, tovarăşă dragă, să încercăm să ne ținem firea... Se apropie de ea cu un zâmbet trist, apoi se aplecă, îi strânse mâna şi o întrebă: – Unde ți-e geamantanul? – În bucătărie! răspunse ea. – Mişună spionii în jurul casei, aşa că n-o să putem scoate pe poartă atâta hârtie, fără să ne observe. Nici n-avem unde să o ascundem, şi cred că au să vină iarăşi la noapte. Înseamnă că oricât de rău ne-ar părea de atâta muncă, trebuie să ardem totul. – Ce? întrebă mama. – Tot ce se află în geamantan. Mama îl înțelese şi cu toate că era atât de abătută, zâmbi mândră că totul îi mersese în plin. – Nu mai e nimic în geamantan, nici o foiță! spuse ea, şi din ce în ce mai însuflețită, începu să-i povestească întâlnirea cu Ciumakov. Nikolai o ascultă la început încruntat şi neliniştit, apoi uimit; în sfârşit, o întrerupse strigând: – Bine, dar asta-i minunat! Dumneata ai un noroc nemaipomenit... Pe urmă îi strânse mâna şi-i zise încet: – Credința dumitale în oameni e atât de tulburătoare... Eu, să-ți spun drept, te iubesc ca pe mama mea adevărată!... Ea îl urmărea cu privirea, curioasă să afle din ce pricină devenise deodată atât de bucuros şi vesel. – Minunat! repetă, frecându-şi mâinile şi râzând cu poftă. Ştii că în ultima vreme

am dus-o foarte bine. Am fost zilnic între muncitori, le-am citit, am vorbit cu ei, i-am privit de aproape. Şi am strâns în inimă atâta puritate şi sănătate! Ce oameni cumsecade, Nilovna! Vorbesc de muncitorii tineri: sunt voinici, simțitori, sunt nesățioşi să înțeleagă totul. Când te uiți la ei, îți dai seama că Rusia va fi țara cu democrația cea mai luminoasă de pe pământ! Ridică brațul, parcă ar îi vrut să jure, şi după o clipă reluă: – Ştii că unde eram funcționar, stăteam tot timpul şi scriam. Mă înăcrisem, mucegăisem printre hârțoage şi cifre. A fost destul un an ca să mă schilodesc. Eu eram obişnuit să trăiesc printre muncitori; când mă depărtez de ei, parcă îmi lipseşte ceva; nu mă mai simt la largul meu, trebuie să mă încordez ca să pot trăi în afara lor... Şi acum trăiesc din nou liber, pot să mă întâlnesc iarăşi cu ei, să mă ocup de ei... înțelegi?... O să fiu lângă leagănul unor idei nou născute, în fața unei energii tinere, creatoare. Şi asta mă tulbură grozav: e frumos, e minunat de simplu, te simți întinerit şi puternic, trăeşti din plin! Înveselit, şi totodată stânjenit, începu să râdă; mama își simțea inima din ce în ce mai năpădită de bucuria lui, pe care o înțelegea. – Apoi, dumneata eşti o ființă nespus de bună! adăugă el. Descrii oamenii atât de bine, îi înțelegi atât de adânc. Se aşeză lângă ea, şi întorcându-şi stingherit fața veselă, își netezi părul; apoi repede, își îndreptă din nou privirea spre dânsa, ca să-i asculte mai departe povestirea simplă, luminsasă, curgătoare. – Este o izbândă uimitoare! se minună Nikolai. Cât p-aci să nimereşti la închisoare, şi când colo!... Se vede că țăranii au început să se trezească. Dealtfel e şi firesc! Iar pe femeia aceea, parcă o văd!... Ne-ar trebui oameni care să se ocupe numai de sate. Oameni! N-avem destui, viața cere mii de brațe... – Dacă Paşa ar fi liber!... Şi Andriuşa! spuse ea încet. El îi aruncă o privire şi coborî capul. – Uite, Nilovna, am să-ți spun adevărul, chiar dacă ți-ar veni greu să-l auzi: eu îl cunosc bine pe Pavel; n-are să fugă din închisoare! El ține să fie judecat, ține să se poată ridica aprig, înverşunat... N-are să renunțe el la asta! Şi nici nu trebuie! Are să evadeze din Siberia.

Mama oftă şi răspunse încet: – Ce să fac? El ştie cum e mai bine... – Hm! făcu Nikolai după o clipă, privind-o prin ochelari. Ce bine ar fi dacă țăranul ar veni mai curând! Trebuie să facem un articol despre Rîbin, pentru cei de la țară; lui nu-i poate face nici un rău, e destul de îndrăzneț. Am să scriu chiar astăzi articolul, Liudmila o să-l tipărească la repezeală... Dar cum o săi ajungă acolo? – Am să-l duc eu... – Nu, mulțumesc! răspunse Nikolai repede. Mă gândesc, nu cumva Vesovşcikov ar putea să ne ajute... Ce zici? – Să vorbesc cu el? – Da, încearcă! Şi învață-l cum trebuie să facă. – Şi altceva ce să fac? – Nu duce grijă! Se aşeză şi începu să scrie. În timp ce făcea rânduială pe masă, mama își arunca ochii spre el: vedea cum îi tresare ceafa din când în când şi cum se mişcă penița acoperind hârtia cu şiruri negre de cuvinte. Când Nikolai dădea capul pe spate şi închidea ochii, atunci îi tremura şi bărbia. Mama se simțea tulburată. – E gata! spuse ridicându-se. Ascunde hârtia asta la dumneata. Să ştii că dacă vin jandarmii, te cercetează şi pe dumneata, peste tot! – Dă-i încolo! răspunse ea liniştită. Doctorul Ivan Danilovici veni spre seară. – De ce sunt autoritățile aşa de alarmate? spuse el umblând grăbit prin odaie. În noaptea asta au făcut şapte percheziții. Unde-i bolnavul? – A plecat de ieri! răspunse Nikolai. Astăzi e sâmbătă; are o şedință de lectură... nu poate lipsi... – Ce prostie să te duci la şedință cu capul spart...

– Am încercat să-l conving dar a fost degeaba... – Voia să se grozăvească şi el în fața tovarăşilor, zise mama. „Uitați-vă la mine, eu mi-am şi vărsat sângele...“ Doctorul o privi, făcu o strâmbătură fioroasă şi zise încleştându-şi dinții: – U-u, ce lacomă eşti de sânge... – Bine, hai, pleacă, Ivan, tu n-ai ce face aici, iar noi aşteptăm musafiri. Nilovna, dă-i hârtia... – Încă una? făcu doctorul. – Ia-o şi du-te cu ea la tipografie. – Am înțeles. O duc. Asta-i tot? – Tot. Vezi că lângă poartă e un spion. – L-am văzut. Şi la uşa mea stă unul. Ei, la revedere! La revedere, furioaso! Ştiți, prieteni, că încăierarea de la cimitir a fost, la urma urmei, un lucru foarte bun! Tot oraşul vorbeşte! Articolul tău e minunat şi a venit la timp. Eu am spus totdeauna că o ceartă zdravănă e mai bună decât o împăcare strâmbă. – Bine, bine, du-te odată! – Nu e prea politicos! Dă-mi mâna, Nilovna! Băiatul n-a făcut bine. Ştii unde locuieşte? Nikolai îi dădu adresa. – O să trebuiască să mă duc mâine pe la el... băiat de nădejde, nu-i aşa? – Foarte... – Nu trebuie pierdut din ochi, are un creier sănătos! zise doctorul la plecare. Din copii ca el o să iasă adevărata intelectualitate proletară, care o să ne ia locul când vom pleca acolo, unde cred că nu mai sunt contradicții de clasă... – Dar limbut mai eşti de la o vreme, Ivan...

– Fiindcă sunt vesel. – Zici că aştepți să te închidă? Îți doresc să te mai odihneşti puțin. – Mulțumesc, nu mă simt obosit. Mama îi asculta, bucuroasă că se îngrijau de muncitori. După plecarea doctorului, ea şi Nikolai băură ceaiul şi mâncară câte ceva. Vorbeau încet, în aşteptarea musafirilor. Nikolai îi povesti despre tovarăşii lui care trăiau în exil, despre cei care fugiseră din surghiun şi lucrau mai departe sub alte nume. Pereții goi ai odăii întorceau sunetul glasului său, ca şi cum s-ar fi codit să creadă în poveştile acelea minunate despre eroii modeşti care își dăruiau toate puterile cauzei mărețe de înnoire a lumii. O umbră caldă o învăluia uşor pe mamă; inima i se umplea de dragoste pentru toți necunoscuții care, în închipuirea ei, se strângeau într-un singur om, mare, uriaş, plin de o nesecată bărbăție. Încet, dar fără să se oprească, acest om umbla pe pământ, curățând cu mâinile îndrăgostite de propria lor muncă, mucegaiul secular al minciunii, descoperind oamenilor adevărul simplu şi limpede al vieții. El îi chema pe toți cu aceeaşi dragoste, făgăduindu-le eliberarea de sub stăpânirea lăcomiei, a răutății şi a minciunii – cei trei monştri care subjugau şi înspăimântau lumea, cu puterea lor neobrăzată... Această imagine trezea în inima mamei un simțământ asemănător aceluia cu care îngenunchia odinioară în fața icoanelor, ca să încheie printr-o rugăciune de mulțumire şi de recunoştință o zi ce i se păruse mai uşoară decât celelalte. Acum uitase zilele acelea, iar simțământul pe care i-l stârneau creştea, devenea mai luminos, mai vesel, i se adâncea mai mult în suflet, ardea din ce în ce mai viu. – Nu mai vin jandarmii! grăi Nikolai deodată, întrerupându-şi povestirea. Ea îl privi tăcută câtva timp, apoi îi răspunse cu necaz: – Dă-i dracului! – Se-nțelege! Du-te de te culcă, Nilovna, trebuie să fii grozav de obosită. Ce tare eşti! Câtă fierbere, câtă nelinişte e-n dumneata şi cât de uşor le rabzi pe toate! Numai că ți-a albit părul prea devreme. Hai, du-te de te odihneşte!

20

Lovituri tari în uşa bucătăriei o treziră din somn. Cineva bătea fără întrerupere, cu o răbdare îndărătnică. Afară nu se luminase încă; înfricoşată de bătăile care nu conteneau, mama se îmbrăcă în grabă, trecu repede în bucătărie şi întrebă dindărătul uşii: – Cine-i acolo? – Eu! spuse o voce necunoscută. – Cine? – Deschideți! se auzi un glas stins şi rugător. Ea trase zăvorul, împinse uşa cu piciorul. Ignat intră bucuros: – N-am greşit! Era stropit de noroi până la brâu, avea fața pământie şi ochii înfundați în orbite; numai părul bogat îi ieşea neastâmpărat de sub căciulă, răsfirându-se în toate părțile. – La noi e jale! şopti el după ce închise uşa. – Ştiu... Răspunsul îl uimi. Clipi din ochi şi întrebă: – De unde? Ea îi povesti pe scurt. – Dar pe ceilalți doi tovarăşi... i-au luat şi pe ei? – Nu erau acolo. Se duseseră la recrutare. Au luat cinci dacă-l punem la

socoteală şi pe nenea Mihailo! Apoi trase prelung aer pe nas şi zise zâmbind: – Eu am scăpat. M-or fi căutând… – Dar cum de-ai scăpat? întrebă mama. Uşa care dădea în odaie se deschise încet. – Eu? făcu Ignat, aşezându-se pe laviță şi uitându-se îndărătul lui. Cu o clipă înainte să sosească ei, a venit în goană pădurarul, a bătut în geam şi ne-a spus: păzea, băieți, că vin peste voi... Râse uşor, își şterse fața cu pulpana hainei şi urmă: – Dar pe nenea Mihailo nu-l zăpăceşti cu una cu două. Mi-a spus numaidecât: „Ignat, du-te repede în oraş! Ți-aduci aminte de bătrâna aia?“ Şi a scris un bilet. „Na, pleacă iute!“ Eu, târş-grăpiş, prin tufişuri; îi auzeam cum se apropiau! Erau mulți al dracului; veneau din toate părțile. Făcă lanț în jurul fabricii. M-am culcat sub o tufă, au trecut pe lângă mine. Pe urmă m-am ridicat, şi porneşte-o iar la drum! Am mers aşa, două nopți şi o zi, fără să mă odihnesc. Se vedea că era mulțumit de el; în ochii căprui îi lucea un zâmbet, buzele mari şi groase îi tremurau. – Să-ți fac un ceai, spuse mama repede şi luă samovarul. – Mai întâi să-ți dau biletul... Își ridică cu greutate un picior; strâmbându-se de durere şi gemând, îl sprijini pe laviță. În uşă apăru Nikolai. – Noroc, tovarăşe! spuse el, făcând ochii mici. Lasă-mă să te ajut! Se aplecă şi începu să-i desfacă obiala murdară. – Nu, nu, zise flăcăul încet, trăgându-şi piciorul; şi clipind mirat din ochi, privi spre mamă. Ea se întorsese spre Nikolai, fără să bage de seamă că celălalt o privea.

– Trebuie să-i frecăm piciorul cu puțin spirt... – Sigur! răspunse aceasta. Ignat mormăi ceva, sfios. Nikolai găsi biletul, îl desfăcu, apropie de ochi hârtia cenuşie şi mototolită şi citi: „Мaică, nu lăsa treburile în voia soartei. Vorbeşte cu cucoana aia de neam să nu uite să scrie cât mai mult despre viața care o ducem noi, te rog mult. Rămâi cu bine. Rîbin.“ Nikolai coborî uşor mâna în care ținea hârtia şi zise cu jumătate de glas: – Asta-i minunat! Ignat se uita la ei, mişcându-şi încet degetele murdare ale piciorului desculț. Ferindu-şi obrazul ud de lacrimi, mama se apropie de el, cu un lighian plin cu apă, se aşeză pe podea şi întinse mâinile să-i ia piciorul. Ignat îl băgă repede sub laviță şi strigă speriat: – Ce vrei să faci? – Dă mai repede piciorul încoace... – Aduc acum spirtul, zise Nikolai. Flăcăul își ascundea şi mai mult piciorul sub laviță, bodogănind: – Ce-i asta? Doar nu-s la spital... Atunci mama începu să i-l descalțe şi pe celălalt. Ignat răsuflă adânc, şi mişcându-şi anevoie grumazul, o privea de sus, cu gura căscată caraghios. – Ştii, începu ea cu voce tremurătoare, l-au bătut măr pe Mihail Ivanovici... – Nu mai spune! făcu speriat flăcăul. – L-au adus bătut şi l-au mai bătut la Nikolskoe... i-au cărat la pumni, i-au dat în fălci şi jandarmul şi polițaiul... pe unde nimereau... l-au umplut de sânge!...

– La asta se pricep, zise flăcăul, încruntând sprâncenele. Umerii i se cutremurară. Mi-e frică de ei ca de dracul. Dar țăranii n-au dat? – Numai unul, din ordinul polițaiului. Ceilalți nu i-au făcut nimic, unii i-au luat chiar apărarea; spuneau că nu-i voie să-l bată... – Vezi că țăranii au început să priceapă cum stau lucrurile. – Sunt oameni deştepți şi în sat la ei... – Unde nu sunt? Îi face nevoia! Sunt peste tot oameni deştepți, dar e greu să dai de ei. Nikolai aduse o sticlă de alcool, puse cărbuni în samovar şi ieşi fără să vorbească. După ce îl urmări cu o privire curioasă, Ignat o întrebă încet pe mamă: – Boierul e doctor? – Aici, la noi, nu sunt boieri; toți sunt tovarăşi... – Mă miră! zise Ignat zâmbind neîncrezător şi descumpănit. – Ce te miră? – Da, aşa... La un capăt te plesneşte peste obraz, la celălalt îți spală picioarele... dar la mijloc ce-o mai fi? Uşa care dădea în odaie se deschise larg şi Nikolai spuse din prag: – La mijloc sunt cei care ling mâinile bătăuşilor şi sug sângele bătuților – asta e la mijloc! Ignat se uită respectuos la el, şi după câteva clipe, zise: – Da, asta cam aşa-i... Se ridică, se lăsă când pe un picior, când pe celălalt; apoi proptindu-se zdravăn în podea, adăugă: – Parcă-s noi! Vă mulțumesc...

Ceva mai târziu stăteau în sufragerie şi beau ceai. Flăcăul începu să povestească: – Eu împărțeam gazetele; pot să umblu mult, fără să obosesc. – Le citeşte multă lume? întrebă Nikolai. – Toți cei care ştiu carte; până şi ăi’ avuți le citesc! Se-n-țelege că ei nu le iau de la noi... Își dau seama că țăranii o să spele în sânge pământul pe care o să-l ia de la bogătaşi şi de la boieri... Care vasăzică au să şi-l împartă singuri, aşa ca să nu mai fie nici stăpâni şi nici slugi... Altfel de ce s-ar mai băga în învălmăşeală, dacă n-ar avea de gând să facă aşa? Părea oarecum jignit şi se uita la Nikolai întrebător, cu neîncredere. Acesta tăcea şi zâmbea. – Dacă astăzi ne batem cu toată lumea şi învingem şi mâine o să fie iarăşi unul bogat şi altul sărac... dacă o fi să fie aşa... mulțumesc! Noi ştim bine, bogăția e ca nisipul mişcător: nu stă locului niciodată... Care vasăzică iar să înceapă să se împrăştie la unu’ şi la altu’! Nu, aşa ceva n-are nici un rost! – Lasă, nu te mai supăra! glumi mama. Nikolai spuse îngândurat: – Cum am putea noi să trimitem mai repede foile cu arestarea lui Rîbin? Ignat ciuli urechile. – Dar le aveți? întrebă el. – Da. – Dați-mi-le, că le duc eu! propuse flăcăul, frecându-şi mâinile. Mama râse încet, fără să-l privească. – N-ai spus că eşti obosit şi că ți-e frică? Ignat își mângâie părul bogat cu palma sa mare şi lată, apoi spuse liniştit şi serios: – Frica-i frică şi treaba-i treabă! De ce râdeți? Vedeți cum sunteți?

– Şi tu eşti un copil! făcu mama fără să vrea, lăsându-se în voia unui simțământ de duioşie. El zâmbi încurcat: – Ți-ai găsit!... eu, copil! Nikolai, care-l cerceta cu privirea, luă cuvântul, clipind din ochi: – Dumneata n-ai să te duci acolo... – Atunci ce să fac? Unde să mă duc? întrebă Ignat neliniştit. – În locul dumitale are să plece altcineva, iar dumneata o să-i spui cum şi ce trebuie să facă; e bine? – Bine! zise Ignat într-un târziu şi cam în silă. – Iar dumitale o să-ți procurăm nişte acte şi o să te facem pădurar... Flăcăul ridică deodată capul; întrebă şi mai neliniştit: – Dar dacă vor veni țărani după lemne sau după altceva... ce trebuie să fac? Să-i înhaț? Aşa ceva nu e de mine... Mama şi Nikolai începură să râdă. Nedumerit, Ignat se simțea din ce în ce mai neliniştit. – Fii pe pace! îl asigură Nikolai. N-o să fie nevoie să-i înhați pe țărani, credemă!... – A, atunci bine! Potolit, Ignat zâmbi vesel. M-aş duce mai bine la fabrică; se spune că sunt acolo băieți deştepți... Mama se ridică de la masă, aruncă o privire tristă pe fereastră şi zise gânditoare: – Viață... viață! Râzi şi plângi de cinci ori pe zi! Ai isprăvit, Ignat? Hai acum, să te culci. – Nu vreau... – Hai la culcare îți spun...

– Dar aspră rânduială mai e pe aici! Bine, mă duc... Mulțumesc pentru ceai, zahăr şi pentru vorbă bună... Se culcă în patul mamei şi mormăi, scărpinându-se în cap: – O să miroasă toate a catran pe aici... Şi degeaba... că nu mi-e somn... Ce bine ia mai tras-o cu cei de la mijloc!... Impielițații... Şi deodată începu să sforăie zgomotos; adormise cu sprâncenele ridicate, cu gura întredeschisă.

21

– De patru ori, la fereastra din mijloc... – De patru ori? reluă celălalt cu luare aminte. – Întâi de trei ori, uite aşa! Şi ciocăni în masă cu degetul strâns, numărând: – Un, doi, trei. Te opreşti puțin şi mai bați o dată. – Înțeleg. – O să-ți deschidă un țăran cu părul roşcovan şi o să te întrebe: „Pentru moaşă?“ Ai să răspunzi: „Da, vin din partea fabricantului!“ Atât; ştie el despre ce este vorba! Stăteau cu capetele apropiate, amândoi la fel de voinici; vorbeau înăbușindu-şi vocile, iar mama, în picioare lângă masă, se uita la ei cu brațele încrucişate pe piept. Toate ciocăniturile acelea tainice, întrebările şi răspunsurile hotărâte dinainte, o făceau să zâmbească. Se gândea: „Sunt tot nişte copii...“ O lampă agățată de perete își răspândea lumina pe nişte pete mari de igrasie şi pe mici poze tăiate din reviste. Pe jos, erau aruncate la întâmplare căldări stricate, resturi de tablă pentru acoperiş. Un miros de rugină, de umezeală şi vopsea de ulei umplea încăperea. Vesovşcikov era îmbrăcat într-un palton gros, de toamnă, făcut dintr-o stofă păroasă care-i plăcea mult. Mama vedea cu câtă plăcere își mângâia mânecile cu palma şi cum își sucea gâtul gros ca să se privească. Şi un gând duios îi frământa pieptul: „Copiii mei! Dragii de ei...“ – Aşa! zise Ignat, ridicându-se. Vasăzică ține minte: întâi te duci la Muratov, ca să întrebi de bătrân...

– Lasă că țin minte! răspunse Vesovşcikov. Dar cum Ignat nu părea să-l creadă, îi repetă încă o dată toate ciocăniturile, toate cuvintele şi semnele, şi în cele din urmă îi întinse mâna: – Salută-i pe toți din partea mea! Sunt oameni de ispravă, ai să vezi... Vesovşcikov își privi din nou mulțumit paltonul, îl mai netezi cu palmele, apoi o întrebă pe mama: – Pot să plec? – Ai să nimereşti drumul? – Se-nțelege! La revedere, tovarăşi! Porni cu pieptul scos în afară, cu umerii ridicați, cu căciula nouă dată pe o ureche, cu mâinile vârâte adânc în buzunare. La tâmple îi tremurau vesel cârlionți luminoşi. – În sfârşit, fac şi eu ceva! începu, îndreptându-se încet spre mamă. Mi se urâse... am fugit din închisoare fără să ştiu de ce şi n-aveam altceva de făcut, decât să mă ascund. Barem în închisoare învățam o mulțime de lucruri. Pavel îmi băga atâtea în cap, că era o plăcere! Şi ce-ați hotărât, în privința evadării, Nilovna? – Nu ştiu! răspunse oftând. Nikolai se aplecă spre ea, şi punându-i mâna grea pe umeri, începu să-i explice: – Tu spune-le că-i foarte uşor şi să vezi că au să te asculte! Gândeşte-te şi tu: ăsta e zidul închisorii şi alături e felinarul. În față un loc viran, la stânga, cimitirul şi la dreapta, străzile, oraşul. Lampagiul vine ziua să curețe felinarul pe lumină; sprijină scara pe zid, se urcă, agață cârligul scăriței de frânghie de muchia zidului, o lasă în curtea închisorii şi gata! Cei de dincolo de zid ştiu ora când se vor petrece toate astea. Au să-i roage pe deținuții de drept comun să işte zarvă, sau au s-o facă singuri. Şi în timpul ăsta, ăi’ care trebuie să fugă urcă scara de frânghie, sar zidul – un-doi – şi gata! În timp ce spunea mamei planul, făcea gesturi mari; totul părea limpede, simplu

şi uşor. Ea îl cunoştea dinainte: era un om încet şi greoi. Ochii lui priveau altădată posomorât, cu ură şi neîncredere, la tot ce se afla împrejur. Acum însă aveau o strălucire caldă şi egală, o lumină nouă care-i inspira încredere şi o tulbura... – Gândeşte-te că asta se va petrece ziua în amiaza mare. Da... ziua. Cine ar putea bănui că un deținut se gândeşte să fugă ziua, în văzul închisorii întregi? – Dar dacă-i împuşcă? spuse mama, cutremurându-se. – Cine? Soldați nu sunt, iar gardienii se folosesc de revolvere pentru bătut cuie. – Prea ar fi simplu... – Ai să vezi că aşa e. Vorbeşte neapărat cu ei. Eu am pregătit tot ce trebuie: şi scară de frânghie, şi cârlige. Proprietarul meu o să facă pe lampagiul... Afară cineva umbla, tuşea; se auzea un zăngănit de tinichea. – Uite-l că vine, zise Nikolai. În uşa deschisă apăru o cadă de tablă, iar îndărătul ei un glas răguşit mormăia: – Hai, intră dracului!... Apoi se ivi un cap rotund, alb şi mustăcios, fără şapcă, cu ochii bulbucați, cu o căutătură plină de bunătate. Nikolai îi ajută omului să bage cada înăuntru. Înalt, adus de spate, acesta intră cu obrajii umflați de tuse; scuipă şi spuse cu glas răguşit: – Sănătate... – Întreabă-l! o îndemnă Nikolai. – Pe mine? Ce anume? – Despre evadare... – A-a! zise proprietarul, ştergându-şi mustața cu degetele sale negre.

– Uite, Iakov Vasilievici, ea nu vrea să creadă că e aşa de simplu. – Hm, nu crede? Asta înseamnă că nu vrea. Iar noi amândoi vrem şi de aceea credem! spuse el liniştit şi aplecându-se din şale, începu din nou să tuşească înfundat; apoi rămase mult timp în picioare în mijlocul camerei, cercetând-o pe mamă cu ochii holbați, frecându-şi pieptul şi suflând greu. – Asta s-o hotărască Paşa cu tovarăşii lui, spuse Nilovna. Nikolai își plecă îngândurat capul. – Cine-i Paşa? întrebă bătrânul aşezându-se. – Fecioru-meu. – Paşa, şi mai cum? – Vlasov. Omul dădu din cap, scoase punga cu tutun şi începu să-şi umple luleaua; vorbea întrerupându-se: – Am auzit de el. Nepotul meu îl cunoaşte. Şi el e în închisoare, nepotu-meu, Evcenko, n-ați auzit de el? Eu mă numesc Gobun. În curând o să-i bage pe toți tinerii în închisoare şi atunci noi, bătrânii, o să avem loc, cât pofteşti! Şeful de jandarmi chiar mi-a făgăduit să-l trimită pe nepotu-meu în Siberia. Şi-o să-l trimită, câinele dracului! După ce-şi aprinse pipa, se adresă lui Nikolai, scuipând des pe podea: – Vasăzică, nu vrea? Treaba ei! Omul e liber... dacă s-a plictisit să stea, n-are decât să se scoale şi să umble; dacă a obosit să umble, să se oprească şi să stea... Îl jefueşte – tace; îl bate – rabdă; îl omoară – rămâne întins. Lucru ştiut! Dar eu am să-l scot pe Savka – uite aşa... am să-l scot! Frazele lui scurte, asemenea unui lătrat, o lăsară nedumerită, iar ultimele lui cuvinte îi stârniră invidie. Biciuită de ploaie şi de vânt, mama umbla pe stradă şi se gândea la Nikolai: „Ce grozav s-a schimbat!“ Apoi, amintindu-şi de Gobun, își spuse aproape cu pietate:

„Se vede că nu numai eu trăiesc viața asta nouă!...“ Îndată după aceea, imaginea lui Pavel îi crescu în inimă. „De-ar vrea să fugă!“

22

Duminica următoare, pe când își lua rămas bun de la Pavel, în cancelaria închisorii, mama simți în mână un cocoloş de hârtie. Tresări de parcă ar fi ars-o în podul palmei; aruncă asupra fiului ei o privire întrebătoare şi plină de rugăminți, dar nu primi nici un răspuns. Ochii lui albaştri aveau acelaşi zâmbet liniştit şi hotărât, pe care i-l cunoştea. – Rămâi cu bine! zise ea, oftând. Pavel îi întinse din nou mâna, iar chipul i se înduioşa. – Cu bine, mamă! Ea aştepta, lăsându-şi mâna în mâna lui. – Nu fi îngrijorată, nu te supăra! îi spuse. Cuvintele acestea şi cuta îndărătnică ce i se ivise pe frunte îi erau răspunsul. – De ce vorbeşti aşa? murmură ea, lăsând capul în jos. Ce înseamnă asta? Şi plecă repede, fără să-i mai arunce măcar o privire, de teamă ca lacrimile din ochi şi buzele care-i tremurau să nu-i trădeze neliniştea. Pe drum i se părea că o durea mâna în care ținea strâns bilețelul cu răspunsul lui Pavel; brațul îi devenise mai greu, parcă ar fi lovit-o cineva peste umăr. Când ajunse acasă, mama dădu cocoloşul strâns împăturit lui Nikolai; aşteptând să-l desfacă, nu clinti, prinsă iarăşi de un fior de nădejde. Dar Nikolai zise: – Desigur! Uite ce scrie: „Tovarăşi, nu vom pleca; nu vom pleca, niciunul. Am pierde respectul față de noi înşine. Ocupați-vă de țăranul arestat de curând. Merită pe deplin grija şi osteneala voastră. O duce greu de tot aici. Conflicte zilnice cu istrația închisorii... A stat până acum douăzeci şi patru de ore la carceră. O să-l prăpădească în chinuri. Vă rugăm cu toții pentru dânsul. Liniştițio pe mama, mângâiați-o! Spuneți-i toate astea, are să înțeleagă.“

Mama ridică fruntea şi zise încet, cu glasul tremurat: – Ce să-mi mai spuneți? înțeleg eu şi aşa! Nikolai își întoarse repede fața, scoase batista, își suflă nasul cu zgomot şi bolborosi: – Am un guturai... Să vezi... Apoi își duse palmele la ochi, parcă şi-ar fi potrivit ochelarii; plimbându-se prin odaie, spuse: – Tot n-am fi izbutit... – Nu-i nimic, să-l judece! reluă mama încruntând sprâncenele, în timp ce pieptul i se umplea de o tristețe umedă şi înăbușitoare ca o pâclă. – Uite, am primit o scrisoare de la un tovarăş din Petersburg... – Şi o să poată fugi din Siberia, nu-i aşa? – Se înțelege! Tovarăşul scrie că procesul se va judeca curând şi că se ştie de pe acum verdictul: vor fi deportați cu toții. Nu vezi? Scârnăviile astea mărunte fac din justiția lor o farsă din cele mai ordinare. Închipue-ți: sentința e dată la Petersburg, înainte de a se judeca procesul... – Lasă astea, Nikolai Ivanovici! zise mama hotărâtă. Nu trebuie să mă linişteşti, nici să-mi dai vreo explicație. Paşa n-o să facă niciodată un lucru rău, n-o să se chinuiască degeaba şi nici n-o să chinuiască pe alții. Şi mă iubeşte! Ai văzut? Se gândeşte la mine. Scrie să mă lămuriți, să mă mângâiați, nu-i aşa? De emoție, inima îi bătea repede şi capul i se învârtea. – Fiul dumitale e un om minunat! făcu Nikolai cu glas neobişnuit de tare. Eu țin foarte mult la el! – Ştii ceva? Hai să vedem ce-i de făcut cu Rîbin! îl îndemnă ea. Simțea nevoia să facă numaidecât ceva pentru Pavel, să se ducă oriunde, să umble până la istovire.

– Da, aşa e, răspunse Nikolai, plimbându-se prin odaie. Am avea nevoie de Saşenka... – Trebuie să vină... Vine întotdeauna în ziua când ştie că l-am văzut pe Paşa. Îngândurat, Nikolai își lăsă capul în piept, își muşcă buzele şi, mângâindu-şi bărbuța, se aşeză pe canapea, alături de mama. – Păcat că soră-mea nu e aici... – Ar fi bine să facem asta acum, cât mai este Paşa acolo; i-ar părea aşa de bine! îi zise mama. După un timp de tăcere, reluă din nou, rar, în şoaptă: – Nu înțeleg de ce nu vrea. Nikolai se ridică, gata să-i răspundă, dar se auzi soneria. Se uitară deodată unul la altul. – E Saşa, hm! spuse foarte încet Nikolai. – Cum să-i spui? întrebă mama, la fel de încet. – Da-a... e greu... – Mi-e tare milă de ea... Soneria se mai auzi o dată, ceva mai încet; s-ar fi zis că cel de afară şovăia la fel cu cei dinăuntru. Nikolai şi mama se sculară şi porniră împreună; dar ajunşi la uşă, Nikolai se dădu în lături şi-i spuse: – Mai bine dumneata... – Nu vrea? întrebă fata apăsat, îndată ce mama îi deschise uşa. – Nu. – Ştiam eu! rosti Saşa simplu, dar se făcu albă la față. Se descheie la palton, şi după ce încheie la loc doi din nasturi, încercă să-l dezbrace, fără să izbutească. Atunci spuse:

– Bate vântul, plouă... Ce timp urât! Pavel e sănătos? – Da! – E sănătos şi vesel, reluă Saşa încet, privindu-şi mâna. – Ne scrie să-l scoatem din închisoare pe Rîbin, adăugă mama, fără să se uite la ea. – Da? Mi se pare că trebuie să punem în aplicare planul ăsta, spuse fata tărăgănat. – Şi eu cred la fel, încuviință Nikolai, din uşă. Bună seara, Saşa! Fata îi întinse mâna, întrebând: – E vreo piedică? Toată lumea e de acord că planul e bun? – Dar cine să organizeze evadarea? Toți sunt ocupați... – Lăsați pe mine! zise Saşa repede, ridicându-se. Eu am timp. – Bine, fă-o dumneata! Dar trebuie să-i întrebăm şi pe ceilalți. – Am să-i întreb eu! Mă duc chiar acum. Şi cu mişcări sigure ale degetelor ei subțiri, începu să-şi încheie din nou nasturii paltonului. – N-ar fi rău să te odihneşti puțin! o îndemnă mama. Ea zâmbi uşor şi răspunse cu o voce mai moale: – N-avea grijă, nu sunt obosită... Le strânse mâna în tăcere şi ieşi, din nou rece şi aspră. Mama şi Nikolai se apropiară de fereastră şi o priviră când trecea prin curte şi ieşea pe poartă. Nikolai începu să fluiere încet, se aşeză la masă şi se apucă să scrie.

– O să se ocupe de treaba asta şi are să se simtă mai bine! spuse mama încet, dusă pe gânduri. – Desigur! îi răspunse Nikolai; apoi întorcându-se spre ea, o întrebă cu un zâmbet blând: dumneata, Nilovna, n-ai avut parte de paharul ăsta amar, dumneata n-ai ştiut ce-i dorul după ființa care ți-e dragă? – Da’ de unde! făcu mama şi dădu din mână. De dor îmi ardea mie? Mi-era veşnic teamă ca nu cumva să mă dea după cutare sau cutare. – Şi nu ți-a plăcut niciunul? După un timp de gândire, îi răspunse: – Nu-mi mai aduc aminte, dragul meu. Cum să nu-mi fi plăcut? Mi-o fi plăcut cineva, că nu se poate altfel, dar nu mai țin minte! Se uită la el şi încheie simplu, cu o mâhnire liniştită: – M-a bătut mult bărbatul, şi tot ce-a fost până la el, parcă mi s-a şters din minte. El se întoarse spre masă şi mama ieşi pentru o clipă din odaie. După ce se înapoie, Nikolai o privi cald şi începu să-i spună, parcă şi-ar fi mângâiat amintirile cu vorbe duioase, drăgăstoase: – Vezi, Nilovna, şi eu am trecut printr-o poveste ca a Saşei. Am iubit şi eu o fată, o ființă minunată, o ființă rară! Aveam douăzeci de ani când am cunoscut-o şi, să-ți spun sincer, o iubesc şi acum! O iubesc tot ca atunci, din toată inima, cu aceeaşi recunoştiință, cât voi trăi... Mama stătea alături de el şi vedea cum în ochi îi străluceşte o lumină caldă şi vie. Nikolai își culcase fruntea pe mâinile sprijinite de scaun şi privea undeva, în depărtare; părea că trupul lui slab şi subțire, dar plin de vlagă, se avântă mereu înainte, ca tulpina unei plante ce se înalță spre soare. – Atunci... căsătoriți-vă, îl sfătui mama. – O! E măritată de cinci ani... – De ce n-ai luat-o înainte?

După ce se gândi câteva clipe, Nikolai răspunse: – Nu ştiu cum, dar se întâmpla mereu acelaşi lucru: când era ea în închisoare, eu eram liber; când ea era liberă, eu eram închis sau deportat. Ceva foarte asemănător cu situația Saşei! În cele din urmă, ea a fost deportată pentru zece ani în Siberia, foarte departe! Vroiam s-o urmez, dar ne-a fost ruşine la amândoi. Acolo a întâlnit pe un altul... un tovarăş de al meu, un om foarte de treabă! Mai târziu au evadat împreună şi acum trăiesc în străinătate... Nikolai se opri, își scoase ochelarii, îi şterse, apoi cercetă sticlele în lumină şi începu să-i şteargă din nou. – Ei, dragul meu! rosti mama prieteneşte, dând din cap. Îl plângea, dar în acelaşi timp era în el ceva care o făcea să surâdă cu un surâs cald şi matern. Nikolai se îndreptă pe scaun, luă din nou tocul şi începu să vorbească, punctându-şi cuvintele cu mişcări ale mâinii: – Viața de familie slăbeşte energia revoluționarului, da… o slăbeşte întotdeauna! Vin copiii... ai nevoie să cşâtigi... munceşti din greu pentru pâine! Adevăratul revoluționar trebuie să-şi desfăşoare energia fără răgaz, tot mai adânc şi tot mai larg. Aşa cer timpurile de astăzi; noi trebuie să păşim mereu în fruntea tuturor, fiindcă noi, muncitorii, suntem chemați de mersul istoriei să nimicim lumea veche şi să clădim o viață nouă. Dacă ne răpune oboseala şi rămânem în urmă, sau dacă ne lăsăm atraşi în mrejele unei cuceriri mărunte, asta înseamnă aproape că trădăm cauza! Nu putem merge alături de nimeni, fără să ne stâlcim credința, şi nu trebuie să uităm niciodată că noi nu țintim cuceriri mărunte, ci o biruință totală. Glasul îi era răsunător, fața îi era palidă, în ochi îi strălucea aceeaşi energie, reținută şi egală, de totdeauna. Cineva sună din nou, tare, şi-i întrerupse cuvintele. Venise Liudmila, cu obrajii îmbujorați de frig, îmbrăcată într-un palton subțire, nepotrivit cu gerul de afară. Își scoase galoşii rupți şi grăi întărâtată: – Îi judecă peste o săptămână! – Adevărat? strigă Nikolai din odaie. Mama se îndreptă repede spre el, fără să-şi dea seama ce o tulburase: bucuria sau

spaima. Urmând-o de aproape, Liudmila vorbea ironic, cu vocea sa joasă: – Adevărat! La tribunal se vorbeşte pe față că sentința e hotărâtă mai de mult. Adică cum? Guvernul se teme că slujbaşii lui vor fi îngăduitori cu duşmanii? După ce şi-a pervertit slugile atâta vreme şi cu atâta sârguință, nu e încă sigur că sunt gata în orice clipă, să se poarte ca nişte ticăloşi? Se aşeză pe canapea, frecându-şi cu palma obrajii supți; în ochii şterşi i se citea disprețul iar în glas i se simțea tot mai mult mânia. – Îți bați gura degeaba! vru s-o liniştească Nikolai. Ei nu te aud... Mama o asculta pe Liudmila cu atenția încordată, dar nu înțelegea nimic şi repeta mereu, în gând, fără să vrea, aceleaşi cuvinte: – Judecata… peste o săptămână, judecata! Simțea că se apropie ceva neînduplecat şi neomenos de aspru.

23

Și aşa, petrecu două zile în norul acela de grijă şi nedumerire, sub povara aşteptării dureroase. A treia zi veni Saşa, care îi spuse lui Nikolai: – Totul e gata. Astăzi la ora unu... – Gata? se miră el. – Da, gata! Eu a trebuit să găsesc doar haine şi un adăpost pentru Rîbin; cu celelalte s-a însărcinat Gobun. Rîbin n-are să meargă decât până la prima cotitură. O să-l întâmpine Vesovşcikov, bineînțeles deghizat, o să-i arunce un palton pe umeri, o să-i dea o şapcă şi o să-i arate drumul. Eu o să-l aştept, şi după ce o să-i schimb hainele, am să-l duc mai departe. – Nu e rău! Cine-i Gobun? întrebă Nikolai. – L-ai cunoscut. Ai ținut lecții pentru lăcătuşi, în casa lui. A! îmi amintesc. E un bătrân cam ciudat... – E un fost soldat, tinichigiu de meserie. Un om fără multă carte, care urăşte de moarte violența... E cam filosof în felul lui, zise îngândurată Saşa, privind pe fereastră. Mama o asculta tăcută şi un simțământ nelămurit i se înfiripa în suflet. – Gobun vrea să-şi scape nepotul; ți-aduci aminte de Evcenko, băiatul acela curățel şi dichisit, care-ți plăcea? Nikolai dădu din cap. – El a rânduit totul, urmă Saşa, dar încep să mă îndoiesc de reuşită. Plimbările se fac acolo în grup, şi cred că deținuții, când au să vadă scara, au să se repeadă cu droaia ca să fugă. Saşa tăcu şi închise ochii; mama se apropie de ea.

– Şi au să se încurce unii pe alții... Stăteau toți trei lângă fereastră; mama, în spatele lui Nikolai şi al Saşei. Vorbele acelea pripite îi trezeau în inimă un simțământ nelămurit. – Mă duc şi eu acolo! spuse ea deodată. – De ce? întrebă Saşa. – Nu te duce, măicuță! S-ar putea să te aresteze. Nu trebue să te duci, o sfătui Nikolai. Cu ochii la el, mama repetă mai încet, dar mai hotărât: – Ba da, o să mă duc! Nikolai schimbă o privire cu Saşa. Aceasta înălță din umeri şi zise: – E firesc... Apoi, întorcându-se, o apucă pe mamă de braț, se aplecă asupra ei şi-i spuse cu o voce simplă, şi dragă inimii ei: – Dar să ştii că aştepți zadarnic... – Draga mea! stărui mama, trăgând-o spre dânsa cu mâna ei tremurătoare. Luațimă, că n-am să vă încurc! Eu vreau să fiu acolo, fiindcă nu cred că-i cu putință o evadare! – Să vină şi ea! se adresă Saşa lui Nikolai. – Vă priveşte! răspunse el, plecând capul. – Dar noi mu trebuie să fim împreună. Te duci pe câmp, lângă grădinile de zarzavat. De acolo se văd zidurile închisorii. Şi dacă te-o întreba cineva, de ce stai acolo? Bucuroasă, mama o asigură: – Găsesc eu ce să le răspund!

– Nu uita că paznicii închisorii te cunosc! îi mai spuse Saşa. – Dacă te văd acolo... – N-o să mă vadă! făcu mama. Şi deodată, nădejdea care-i mocnise în piept toată vremea se aprinse dureros de puternic, înviorând-o. „Poate că şi el...“ gândi, îmbrăcându-se în grabă. Peste un ceas se afla pe câmpul din spatele închisorii. Vântul rece bătea înfoindu-i fustele, se lovea de pământul înghețat, se izbea de zidul închisorii şi zgâlțâia gardul vechi al grădinii de zarzavat pe lângă care umbla mama. Dincolo de zid, în curte, mătura țipetele, care se împrăştiau şi urcau până sus, în văzduh; norii lunecau grăbiți, deschizând mici luminişuri în albastrul cerului. Înapoia mamei era o grădină, în fața ei cimitirul, iar la dreapta, la vreo zece stânjeni, închisoarea. Lângă cimitir, un soldat mâna în cerc un cal legat de o funie, iar alături, un alt soldat bătea pământul cu picioarele, striga, fluiera şi râdea. Altcineva nu mai era pe acolo. Mama trecu încet pe lângă ei, îndreptându-se spre gardul cimitirului; între timp trăgea cu coada ochiului la dreapta şt înapoi. Şi deodată simți că-i tremură picioarele, că i se fac grele ca de plumb, de parcă s-ar fi lipit de pământ: de după colțul închisorii se ivi un om adus de spate, cu o scară pe umăr, umblând grăbit, aşa cum umblă lampagiii. Mama clipi speriată şi aruncă repede o privire spre soldați; erau în acelaşi loc, calul alerga în jurul lor. Vedea şi omul care sprijinise scara de perete şi se urca fără grabă; făcu un semn în curte, cu mâna, coborî iute şi pieri după colț. Inima mamei bătea repede, clipele treceau anevoie. De-abia se putea deosebi scara pe zidul întunecat al închisorii, printre petele de noroi şi de tencuială cojită de sub care ieşeau cărămizile. Deodată, deasupra zidului se ivi un cap negru, apoi tot trupul; trecu dincoace de zid şi coborî. După el apăru altul, cu o căciulă mițoasă; un bulgăre negru se rostogoli pe jos şi dispăru într-o clipă, după colț. Mihailo se îndepărtă, rotind privirile împrejur şi scuturând din cap. – Fugi, fugi! murmură mama, bătând din picior. Îi vâjâiau urechile; strigăte asurzitoare ajungeau până la ea; pe creasta zidului răsări un al treilea cap. Cu mâinile strânse pe piept, mama privea împietrită. Capul blond, fără barbă, tresaltă o dată în sus, parcă ar fi voit să se smulgă, apoi se făcu nevăzut îndărătul zidului. Strigătele se întețeau din ce în ce mai furioase,

vântul împrăştia în văzduh fluierături ascuțite. Rîbin o luase de-a lungul zidului, şi străbătea acum locul viran dintre închisoare şi oraş. Mamei i se părea că umblă prea încet, că nu ar fi trebuit să-şi țină capul atât de ridicat: cine îi vedea o dată chipul, nu-l mai putea uita. Își şoptea fără să vrea: – Mai repede... Mai repede... În curtea închisorii se auzi o trosnitură urmată de un zornăit de geamuri sparte. Proptindu-şi din răsputeri picioarele în pământ, unul dintre cei doi soldați trăgea calul spre el; celălalt, cu pumnul dus la gură, striga ceva în direcția închisorii, pe urmă întorcea capul, ciulind urechea într-acolo. Încordată, mama privea în toate părțile; vedea şi nu-i venea să creadă că ceea ce își închipuise atât de complicat şi groaznic se petrecuse atât de repede şi de simplu; era ca zăpăcită. Nu-l mai vedea pe Rîbin. Pe stradă mergeau un om înalt, îmbrăcat într-un palton lung, şi o fată care grăbea pasul. Trei paznici se arătară de după colțul închisorii; fugeau unul lângă altul, cu brațul drept, întins înainte. Unul din soldați se repezi în calea lor; celălalt se ținea, după cal, voind să-l încalece, dar calul sărea şi nu se lăsa. În jurul lor toate păreau că saltă. Țipetele disperate de alarmă şi fluierăturile prelungi spintecau fără încetare văzduhul; mama începu să simtă primejdia. Îngrijorată, o porni de-a lungul cimitirului, în timp ce urmărea cu privirea paznicii care, ajungând la celălalt colț al închisorii, se făcă nevăzuți, odată cu soldații. Subdirectorul închisorii, pe care-l cunoştea, alerga în aceeaşi direcție, cu vestonul descheiat. Forfoteau polițişti, se aduna lume. Vântul se răsucea în vârtejuri, se umfla, parcă s-ar fi bucurat; îi aducea mamei la urechi strigătele învălmăşite, sfşâiate, fluierăturile... Toată zarva aceea o încânta. Grăbi pasul, gândind: „Vasăzică, ar fi putut şi el!“ În fața ei, de după colțul gardului, se iviră pe neaşteptate doi polițişti. – Stai! strigă unul din ei, gâfâind. N-ai văzut un om cu barbă? Ea arătă cu degetul în direcția grădinilor şi spuse liniştită: – A fugit încolo! Dar ce-i cu el? – Egorov! Fluieră! După aceea mama se îndreptă spre casă. Îi părea rău de ceva, își simțea inima amară, înciudată. Când ajunse la marginea oraşului îi tăie drumul o trăsură în

care mama zări un tânăr cu mustață blondă, cu chipul obosit şi palid. O privi şi el. Stătea într-o rână şi poate de aceea părea că are umărul drept mai înalt decât cel stâng. Nikolai o întâmpină cu bucurie. – Ei, cum a fost? – Mi se pare că au izbutit... Străduindu-se să-şi aducă aminte toate amănuntele, ea îi istorisi evadarea, ca şi cum ar îi repetat o povestire neadevărată. – Avem noroc, zise Nikolai, frecându-şi mâinile. Dar ce teamă mi-a fost pentru dumneata! Nici nu-ți închipui! Ştii ce, Nilovna? Ascultă sfatul meu prietenesc: nu te mai gândi la proces. Cu cât se isprăveşte mai repede, cu atât şi eliberarea lui Pavel se apropie, crede-mă. Poate că va evada chiar în drum. Cât despre proces, uite cam cum o să fie. Şi începu să-i descrie o şedință la tribunal. Mama îl asculta şi simțea că era îngrijorat şi că voia s-o îmbărbăteze. – Crezi poate că am de gând să le spun ceva judecătorilor? întrebă ea deodată. Crezi că am să mă rog de ei? El sări în sus, făcu un gest cu mâna, şi spuse jignit: – Nici vorbă! – Ce-i drept, mă tem. Nu ştiu de unde-mi vine frica asta. Tăcu câteva clipe, rătăcind prin cameră cu privirea. – Uneori mi se pare că au să-şi bată joc de Paşa, că au să-l ocărască. O să-i spună: ei, țărănoiule! Ce ți s-a năzărit? Iar Paşa, cum e mândru din fire, o să le răspundă cine ştie ce! Ori că Andrei o să-i ia în râs... Ei sunt toți aprinşi. Şi de aceea mă gândesc să nu-şi piardă cumpătul... Şi să-i condamne, aşa ca să nu-i mai vezi niciodată! Nikolai tăcea, posomorât, trăgându-se din când în când de barbă.

– Nu pot să scap de gândurile astea, zise mama încet. Judecata e un lucru grozav! Când au să înceapă să cerceteze şi să cântărească totul... E într-adevăr grozav! Nu mă înspăimântă pedeapsa, cât judecata. Nu mă pricep cum să ți-o spun... Simțea că Nikolai n-o înțelege, şi acest lucru îi îngreuna şi mai mult dorința de ai vorbi despre teama din suflet.

24

Teama aceea îi crescuse în piept ca un mucegai care o înăbuşea cu umezeala lui, aşa că în ziua judecății mama aduse cu ea în sala de şedință o povară grea şi mohorâtă, care-i încovoia spinarea şi grumazul. Pe stradă o salutau cunoscuți din cartierul muncitoresc; ea le răspundea înclinându-se tăcută, şi se strecura prin mulțimea posomorâtă. Pe coridoarele tribunalului, în sală, întâlni rude de ale acuzaților, care spuneau câte ceva cu glasul scăzut. Cuvintele i se păreau de prisos; nici nu le înțelegea. Toți oamenii aceia sufereau ca şi dânsa şi îi treceau mâhnirea lor, care o apăsa şi mai tare. – Stai aici, lângă mine! îi zise Sizov, făcându-i loc pe bancă. Se aşeză supusă, își potrivi rochia şi se uită în jurul ei. Vedea nelămurit în fața ochilor nişte fşâii verzi, roşietice, nişte pete, nişte fire galbene şi subțiri care luceau... – Feciorul tău l-a dus la pieire pe Grişa al nostru, spuse încet o femeie care stătea alături de ea. – Taci, Natalia! o opri Sizov încruntat. Ea se uita la femeie; era mama lui Samoilov. Ceva mai încolo stătea bărbatul ei, un om pleşuv, cu fața blândă, cu o barbă mare, deasă, roşcată. Avea fața osoasă şi privea înainte cu ochii întredeschişi; barba îi tremura. Prin ferestrele înalte pătrundea în sală o lumină tulbure şi egală, zăpada luneca pe partea din afară a geamurilor. Un portret mare al țarului, în ramă strălucitoare şi aurită din belşug, atârna între două ferestre; draperiile grele, de culoare vişinie, cădeau în cute drepte, acoperind rama din amândouă părțile. În fața portretului, o masă învelită cu postav verde ocupa aproape toată lățimea sălii; la dreapta, înapoia unui grilaj, se aflau două bănci de lemn, iar la stânga, două rânduri de fotolii roşii. Prin sală alergau cu paşi înăbușiți aprozi cu gulere verzi, cu nasturi

de aur pe pântece şi pe piept. În aerul apăsător din sală rătăcea sfios un murmur de şoapte; plutea şi un miros nedesluşit, de farmacie. Şi toate acestea: mirosul şi culorile, zgomotul şi strălucirea, îți luau ochii, îți pătrundeau în piept odată cu suflarea; oamenii își simțeau inimile pustii, înecate în spaimă şi descurajare. Deodată cineva spuse ceva, cu glas tare. Mama tresări, toată lumea se ridică în picioare; se ridică şi ea, ținându-se de mâna lui Sizov. În colțul din stânga se deschise o uşă înaltă, prin care intră legănându-se un bătrânel cu ochelari. Pe chipul lui şters, tremurau nişte favoriți albi, sărăcăcioşi. Buza de sus, rasă, îi cădea în gură, bărbia şi fălcile se sprijineau pe gulerul înalt al uniformei, parcă nici n-ar fi avut grumaz. Un tânăr înalt, cu fața rumenă, rotundă, ca de porțelan, îl susținea din spate, ținându-l de braț; în urma lor păşeau încet trei bărbați în uniforme brodate cu aur, şi încă trei civili. Zăboviră mult în jurul mesei, până se aşezară în fotolii. Cel cu tunica descheiată, cu fața rasă şi înțepenită, spuse ceva bătrânelului; își mişca anevoie şi fără glas buzele umflate. Bătrânelul îl asculta, stând ciudat de drept şi de țeapăn; mama vedea două pete mici şi spălăcite îndărătul ochelarilor. La un capăt al mesei şedea la o măsuță de scris un om înalt, cu capul pleşuv; tuşea din când în când şi răsfoia nişte hârtii. Bătrânelul se aplecă înainte şi începu să vorbească. Rostea primul cuvânt limpede, dar celelalte parcă lunecau pe buzele subțiri şi cenuşii. – Declar… Introduceți... – Priveşte, şopti Sizov, îmboldind-o uşor pe mama, şi se ridică în picioare. Îndărătul grilajului se deschise o uşă; întâi intră un soldat cu sabia scoasă, şi după el: Pavel, Andrei, Fedia Mazin, frații Gusev, Samoilov, Bukin, Somov şi încă vreo cinci tineri, pe care mama nu-i cunoştea. Pavel surâdea blând, Andrei zâmbea de asemenea şi saluta, făcând semne cu capul; zâmbetele, mişcările şi chipurile lor vioaie făcură ca tăcerea să nu mai pară atât de încordată şi oficială; atmosfera din sală se mai lumină, se făcu mai caldă. Luciul gras al aurului de pe uniforme păli, pierzând din asprime; o adiere de vigoare şi siguranță, un suflu de putere vie atinse inima mamei şi o trezi din toropeală. Iar de pe băncile din fund, unde până atunci oamenii aşteptaseră copleşiți, se ridica acum un murmur înăbușit.

– Nu le e frică! îl auzi şoptind pe Sizov. Alături de ea, în dreapta, mama lui Samoilov izbucni în plâns. – Linişte! strigă un glas aspru. – Vă previn... spuse bătrânelul. Pavel şi Andrei se aşezară unul lângă altul. Alături de ei, pe banca din față, stăteau Mazin, Samoilov şi frații Gusev. Andrei își tăiase barba, dar mustățile îi crescă şi îi atârnau; capul său rotund semăna acum cu al unei pisici. Figura lui avea ceva nou, ceva aspru şi caustic în cutele gurii; privirea îi era întunecată. Două dungi negre mijeau pe buza de sus a lui Mazin, iar obrajii îi erau mai plini. Samoilov avea părul la fel de creț ca înainte şi Ivan Gusev zâmbea cu acelaşi zâmbet larg. – Ah, Fedka, Fedka! murmură Sizov coborând capul. Mama asculta întrebările nedesluşite, pe care bătrânelul le punea fără să se uite la acuzați, țeapăn, cu capul înfundat în gulerul uniformei; auzea răspunsurile scurte şi liniştite ale fiului ei. I se părea că preşedintele şi ceilalți judecători nu puteau fi oameni răi şi cruzi. Le cerceta cu luare aminte fețele, căuta să întrevadă ceva şi simțea că în piept i se ivea şi creştea o speranță nouă. Omul cu masca de porțelan citea nepăsător un act. Glasul lui monoton umplea sala cu o plictiseală care înțepenea pe toată lumea. Patru avocați vorbeau încet dar însuflețit cu acuzații, mișcându-se vioi, cu gesturi largi, ca nişte păsări mari şi negre. Lângă bătrânel, în dreapta, un judecător umpluse fotoliul cu trupul lui umflat; avea ochi mici, înecați în grăsime. De cealaltă parte era un altul, adus de spate, cu o mustață roşcată şi cu chipul palid; obosit, își lăsase capul pe spătarul scaunului şi, cu ochii pe jumătate închişi, se gândea. Înfățişarea procurorului era de asemenea obosită şi plictisită. În spatele judecătorilor stăteau: primarul oraşului, un bărbat voinic şi gras care își mângâia îngândurat obrazul, mareşalul nobilimii, un om cu părul cărunt, cu barba mare, cu chipul rumen, cu ochii blânzi, şi pretorul care se tot căznea să-şi acopere pântecele ca un butoi, cu pulpana hainei ce luneca mereu. – Aici nu sunt nici criminali, nici judecători, spuse hotărât Pavel. Aici sunt numai prizonieri şi învingători...

Se făcu linişte. Câteva clipe urechea mamei nu auzi decât scârțâitul ascuțit şi grăbit al peniței pe hârtie şi bătăile propriei sale inimi. Preşedintele tribunalului părea că asculta şi el ceva, şi aştepta. Colegii lui începură să-şi piardă răbdarea. Atunci rosti: – M-da... Andrei Nahodka! Recunoşti că... Andrei se ridică încet, şi răsucindu-şi mustața, se uită pe sub sprâncene la bătrânel: – De ce faptă aş putea să mă recunosc vinovat? începu hoholul încet, ca totdeauna, cu vocea lui melodioasă, strângând din umeri. N-am furat, nici n-am ucis pe nimeni. Numai că nu sunt de acord cu rânduiala asta a vieții, în care oamenii sunt nevoiți să se jefuiască şi să se omoare între ei... – Răspunde mai scurt, zise bătrânul limpede, făcând o sforțare. În băncile din spate, mama simți nelinişte; oamenii şopteau între ei şi se mişcau, parcă ar fi vrut să se desfacă din pânza de păianjen țesută de cuvintele cenuşii ale omului cu chipul de porțelan. – Auzi cum îi înfruntă? şopti Sizov. – Fedor Mazin, răspunde... – Nu vreau! zise Fedia răspicat, ridicându-se. Chipul i se îmbujora de emoție, ochii îi străluciră şi, fără să ştie de ce, își duse mâinile la spate. Sizov scoase un strigăt înăbușit, mama holbă ochii mirată. – Eu am renunțat la apărare... n-am nimic de spus, fiindcă socotesc că judecata voastră este ilegală! Cine sunteți voi? V-a dat oare poporul dreptul să ne judecați? Nu, nu vi 1-a dat! Nici eu nu vă recunosc! Se aşeză şi-şi ascunse fața înfierbântată, după umărul lui Andrei. Judecătorul cel gras înclină capul spre preşedinte şi-i şopti ceva. Cel cu chipul palid ridică pleoapele şi se uită pieziş la acuzați, întinse mâna pe masă şi însemnă ceva cu creionul pe o hârtie care se afla în fața lui. Pretorul dădu din cap, își mişcă picioarele cu băgare de seamă şi își lăsă pântecul pe genunchi,

acoperindu-l cu palmele. Fără să-şi mişte capul, bătrânelul se întoarse cu tot corpul spre judecătorul roşcovan şi îi spuse ceva în şoaptă; acesta îl ascultă cu capul plecat. Mareşalul nobilimii vorbea încet cu procurorul; primarul îi asculta, frecându-şi obrazul. Şi glasul înfundat al preşedintelui se auzi din nou. – Ai văzut cum le-a tăiat-o? Mai bine decât toți! şopti Sizov încântat, la urechea mamei. Ea zâmbi nedumerită. Tot ce se petrecea acolo era pentru dânsa doar o pregătire inutilă şi plicticoasă a ceva cumplit, care trebuia să vină dintr-odată şi să-i înghețe pe toți de spaimă. Dar răspunsurile liniştite ale iui Pavel şi ale lui Andrei sunaseră tot atât de curajos şi de hotărât ca şi cum ar fi fost rostite în căsuța din cartierul muncitoresc, iar nu înaintea judecătorilor. Ieşirea înflăcărată a lui Fedia o înviorase. Un simțământ de îndrăzneală se strecură în sală, şi după mişcările celor dindărătul ei, mama își dădea seama că tot astfel simțeau şi alții. – Dumneavoastră ce părere aveți? zise bătrânelul. Procurorul pleşuv se ridică, şi ținându-se cu mâna de masa de scris, începu să vorbească repede, înşirând nişte cifre. În glasul lui, mama nu simți nimic înspăimântător. În acelaşi timp însă, un junghi i se înfipse în inimă; avea senzația nelămurită a duşmăniei lor. Această duşmănie nu se mai arăta prin amenințări ori glasuri ridicate ci creştea pe nesimțite. Plutea înceată şi greoaie în jurul judecătorilor, ca un nor de nepătruns; părea că îi învălue, nelăsând să străbată nimic din afară până la ei. Mama îi privea pe judecători, dar nu înțelegea pe nici unul. Nu se supărau pe Pavel, nici pe Fedia, după cum se aşteptase ea, nu spuneau nimic jignitor; i se părea însă că nici o întrebare nu le folosea; întrebau în silă şi ascultau cu greutate răspunsurile, nu-i interesa nimic, ştiau totul dinainte. Un jandarm care stătea în fața lor spunea cu o voce joasă: – Pe Pavel Vlasov îl arătau toți, ca pe principalul instigator... – Dar pe Nahodka? întrebă alene judecătorul pântecos. – Şi pe el...

Unul dintre avocați se ridică şi zise: – Îmi dați voie? Bătrânelul întrebă fără să se adreseze cuiva: – Nu aveți nimic împotrivă? Mamei i se părea că toți judecătorii erau nişte oameni suferinzi. Pe fețele lor se întipăreau o oboseală bolnăvicioasă şi o plictiseală ucigătoare care se desprindea şi din atitudinea şi glasurile lor. Se vedea că totul îi stânjenea şi îi dezgusta: sala, uniformele, jandarmii, avocații, obligația de a sta în fotolii, de a întreba şi de a asculta. Înaintea lor se afla acum ofițerul cu chipul gălbejit, pe care mama îl cunoştea; povestea tare, rar şi cu ifose, tot ce ştia despre Pavel şi despre Andrei. Ascultându-l, ea își zicea fără să vrea: „Nu prea ştii mare lucru!“ Se uita acum la cei de dincolo de grilaj, fără să se mai teamă pentru ei şi nici să-i fie milă; nu li s-ar fi potrivit un simțământ de milă. Toți treziseră în ea o uimire şi o dragoste care-i încălzea inima. Dar uimirea nu o îndemna să izbucnească, iar dragostea era limpede şi luminoasă. Tineri şi voinici, stăteau la o parte, lângă perete, fără să se amestece în convorbirile plicticoase dintre martori şi judecători, în discuțiile avocaților cu procurorul. Din când în când câte unul zâmbea disprețuitor şi spunea ceva tovarăşilor; pe fețele lor flutura acelaşi surâs ironic. Andrei şi Pavel vorbeau mai toată vremea în şoaptă cu unul dintre apărători, pe care mama îl văzuse în ajun la Nikolai. Mazin, vioi şi mai neastâmpărat decât ceilalți, trăgea cu urechea la ce vorbeau. Samoilov îi spunea uneori câte ceva lui Ivan Gusev, iar acesta îl împingea uşor cu cotul; abia se putea stăpâni, se îmbujora la față şi se umfla de râs, aplecându-şi fruntea. După ce pufni în două rânduri, rămase un timp bosumflat, încercând să pară serios. Tinerețea care clocotea în fiecare dintre ei învingea sforțările pe care le făceau ca să-şi stăpânească pornirile pline de viață. Sizov o atinse cu cotul pe mamă şi ea se întoarse spre el; părea mulțumit dar cam îngrijorat. Îi şopti: – Vezi ce siguranță au copiii noştri? Parc-ar fi prinți adevărați, nu-i aşa? În sală martorii depuneau cu glasuri şterse, iar judecătorii, nepăsători, întrebau şi

ei în silă. Cel pântecos căsca şi își ascundea gura în palma-i dolofană, iar cel cu mustața roşcată devenise şi mai alb la față; din când în când ridica brațul şi își apăsa degetul pe osul de la tâmplă, privind jalnic în sus, ca un orb. Din timp în timp, procurorul însemna ceva cu creionul; pe urmă începea iarăşi să vorbească în şoaptă cu mareşalul nobilimii care, mândru de el, își mângâia barba căruntă, zâmbea şi își înclina capul, holbându-şi ochii mari, frumoşi. Primarul, picior peste picior, se lovea încet cu mâna peste pulpă, urmărindu-şi cu atenție mişcările degetelor. Numai pretorul, cu pântecul lăsat pe genunchi şi sprijinit prevăzător în palme, stătea cu capul plecat; întocmai ca bătrânul ghemuit şi nemişcat în fotoliu, părea că ascultă murmurul monoton al glasurilor ca o vârtelniță într-o zi fără vânt. Aceasta ținu mult, şi din nou o plictiseală de moarte îi înțepeni pe toți. – Declar... spuse bătrânul, apoi se ridică, înăbușind restul cuvintelor sub buzele lui subțiri. Un freamăt de murmure, de suspine, de tuse şi zgomot de paşi umplu sala. Acuzații fură scoşi; pe când ieşeau, făceau, zâmbind, câte un semn cu capul, rudelor şi prietenilor. Ivan Gusev se adresă încet, cuiva: – Țin-te bine, Egor!... Mama şi Sizov ieşiră în coridor. – Vii la ceainărie să bei un ceai? o întrebă bătrânul grijuliu şi îngândurat. Avem o oră şi jumătate! – Nu merg. – Atunci nu mă duc nici eu. I-ai văzut pe băieți? Stau aşa, de parcă numai ei ar fi oameni cu adevărat, iar ceilalți n-ar avea nici un rost acolo! Ce zici de Fedka? Tatăl lui Samoilov se apropie de ei, cu şapca în mână. Zâmbi posomorât şi întrebă: – Dar de Grigori al meu ce spuneți? Nu vrea avocat, nici nu stă de vorbă. El e primul care a scornit asta. Fecioru-tău, Pelagheio, era pentru avocați, dar al meu a spus sus şi tare că nu vrea! Şi ceilalți patru s-au luat după el... Nevastă-sa stătea lângă el, clipea des, ştergându-şi nasul cu un colț de batistă.

Samoilov își strânse barba în mână şi urmă cu privirea ațintită în podea: – Nu ştii ce să spui! Când te uiți la dracii ăştia, îți dai seama că ce fac e degeaba, se nenorocesc zadarnic! Şi pe urmă, stai şi te gândeşti: dar dacă au dreptate?... Îți aduci aminte că la fabrică numărul lor sporeşte mereu. Îi arestează, dar nu pe toți, că nu poți prinde toți peştii dintr-o apă! Şi te gândeşti din nou: dar dacă or fi având dreptate? – Greu, Stepan Petrov, să înțelegem noi treburile astea, spuse Sizov. – Da... greu! încuviință Samoilov. Iar nevastă-sa adăugă răsuflând adânc: – Şi ce graşi sunt toți păcătoşii ăştia care-i judecă... Apoi urmă, fără să-şi poată reține zâmbetul de pe chipul ofilit: – Nilovna, nu te supăra fiindcă am spus adineaori că Pavel e cel mai vinovat. La drept vorbind, naiba să înțeleagă care dintre ei e mai vinovat! Ai auzit ce au spus jandarmii şi copoii despre Grigori al nostru. Şi-a dat şi el silința... roşcatu’ afurisit... Se vedea că e mândră de fiul ei, poate fără să-şi dea seama, dar mama care cunoştea acest simțământ îi răspunse încet, cu un zâmbet blând: – Inima tânără e totdeauna mai aproape de adevăr... Oamenii se plimbau pe coridor, se adunau îngândurați în grupuri, vorbeau încet şi însuflețit, cu glasuri înfundate. Aproape nimeni nu stătea deoparte; pe toate fețele se citea nevoia de a vorbi, de a întreba, de a asculta. Pe culoarul alb şi strâmt dintre cei doi pereți, umblau de colo până colo parcă ar fi fost bătuți de un vânt puternic şi ar fi căutat un sprijin zdravăn şi sigur. Fratele mai mare al lui Bukin, la fel de palid, dar mai înalt decât Bukin, gesticula, se învârtea în toate părțile şi spunea: – Ce caută pretorul Klepanov în afacerea asta? – Taci, Konstantine! îl rugă taică-său, un bătrânel mărunt, care privea cu teamă în jurul lui.

– Nu, eu trebuie să vorbesc! Se zice că anul trecut şi-a ucis logofătul din pricina nevesti-si. Trăiește cu femeia logofătului; ce fel de judecător e ăsta? Şi pe deasupra, toată lumea mai ştie că e un hoț... – Doamne, Dumnezeule... Konstantine! – Ai dreptate, întări Samoilov. Ai dreptate! Nu-i tocmai cinstită judecata asta... Bukin, care-i auzise glasul, se apropie aducându-i şi pe ceilalți după el; roşu de mânie, începu să strige si să dea din mâini, cu gesturi largi. – Când e vorba de furt sau de crirnă, judecă jurații; oameni de rând, țărani, burghezi... mă rog! Iar pe cei care sunt împotriva stăpânirii, îi judecă chiar stăpânirea... Adică cum vine asta? Tu mă înjuri şi eu îți trag una în fălci... Apoi să mă judeci tot tu? Sigur că eu am să ies vinovat; dar cine a înjurat? Tu! Aprodul, un bătrân cu nasul coroiat, cu pieptul plin de decorații, dădu lumea la o parte şi-i spuse lui Bukin, amenințându-l cu degetul: – Hei, nu răcni! Ce-i aici, cârciumă? – Dă-mi voie, cavalerule... am înțeles! Ascultă: dacă eu ți-aş da una şi tot eu teaş judeca, nu crezi că...? – Am să poruncesc să te dea afară de-aici! spuse paznicul cu asprime. – Unde? De ce? – În stradă, ca să nu mai zbieri... Bukin se uită la toți, apoi zise încet: – Pentru ei totul e ca oamenii să tacă... – Dar tu ce credeai? se răsti bătrânul grosolan şi aspru. Bukin desfăcu brațele şi începu să vorbească mai încet: – Pe urmă, de ce nu e lăsat poporul aici, în sală, şi-s lăsate numai rudele? Dacă judeci după dreptate, judecă în fața lumii; de ce să-ți fie teamă? Samoilov reluă, dar ceva mai tare: – Asta-i adevărat, nu-i tocmai cinstită judecata asta!...

Mama ar fi vrut să le spună tot ce auzise de la Nikolai despre nelegalitatea procesului, dar nu prea înțelesese bine şi uitase, în mare parte, cuvintele. Vrând să-şi aducă aminte, se trase deoparte şi observă că un tânăr cu mustața blondă se uita la ea. Ținea mâna dreaptă în buzunarul pantalonului şi, de aceea, umărul lui stâng părea mai jos decât celălalt; felul acela de a se ține i se păru cunoscut. Dar omul îi întoarse spatele şi, cufundată în gândurile ei, mama îl uită numaidecât. După un timp, urechea ei prinse o întrebare, şoptită: – Asta? Cineva răspunse bucuros, mai tare: – Da! Mama se uită împrejur. Omul cu umărul lăsat în jos stătea întors pe jumătate spre ea şi spunea ceva vecinului, un vlăjgan cu barba neagră, îmbrăcat într-un palton scurt şi încălțat cu nişte cizme lungi până la genunchi. Mama tresări din nou, fără să-şi dea seama pentru ce; în acelaşi timp simți dorința aprigă de a vorbi despre ideile fiului ei; voia să audă ce aveau oamenii de spus împotriva acelor idei, să ghicească din vorbele lor sentința tribunalului. – Oare aşa se judecă? începu ea încet şi cu băgare de seamă, adresându-se lui Sizov. Ăştia caută să afle ce-a făcut fiecare, dar nu întreabă pentru ce a făcut!... Şi sunt bătrâni cu toții... Numai tinerii ar trebui să-i judece pe cei tineri... – Da, zise Sizov, e greu să înțelegi toate astea, e foarte greu! Şi dădu din cap, îngândurat. Aprodul deschise uşa sălii şi strigă: – Să intre rudele! Arătați biletele... O voce posacă rosti tărăgănat: – Bilete... ca la circ! Se simțea acum un freamăt general, înăbușit, o îndrăzneală nelămurită. Oamenii își dădă drumul, făceau gălăgie şi se certau cu paznicii.

25

Sizov se aşeză pe bancă, bodogănind. – Ce tot vorbeşti tu acolo? întrebă mama. – Aşa e, poporul ăsta e prost. Clopoțelul sună. Cineva anunță cu nepăsare: – Tribunalul. Se ridicară toți din nou, judecătorii intrară iarăşi în aceeaşi ordine şi se aşezară. Fură introduşi şi acuzații. – Țin-te bine! şopti Sizov. O să vorbească procurorul. Mama întinse gâtul, se aplecă înainte cu tot trupul şi înțepeni aşteptând din nou ceva îngrozitor. Întors pe jumătate spre judecători, cu mâna stângă sprijinită pe masă, procurorul scoase un oftat şi începu să vorbească, mişcându-şi dreapta în aer. Mama nu înțelese primele cuvinte; glasul procurorului era la început curgător, plin; se revărsa, când mai iute, când mai domol. Cuvintele se înşirau monoton ca un lung tighel de ață, apoi zburau deodată grăbite şi se învârteau ca un roi de muşte deasupra unei bucăți de zahăr. Dar ea nu vedea în ele nimic înspăimântător, nimic amenințător. Reci ca zăpada şi cenuşii ca scrumul, curgeau de zor şi umpleau sala cu ceva nesuferit de plicticos, ca o pulbere măruntă şi uscată. Se vedea că discursul lui bogat în cuvinte şi sărac în simțăminte, nu ajungea până la Pavel şi la tovarăşii lui, nu-i atingea; stăteau liniştiți şi vorbeau mai departe, încet, între ei; uneori zâmbeau, apoi se încruntau, ca să-şi ascundă câte un surâs. – Minte! şopti Sizov. Mama n-ar fi putut spune la fel. Auzea cuvintele procurorului şi înțelegea că îi

acuza pe toți, fără a scoate în evidență pe vreunul. După ce vorbea de Pavel, începea să vorbească de Fedia şi, după ce îi punea alături unul de altul, îl mai trecea şi pe Bukin lângă ei; s-ar fi zis că îi împacheta, îi lega în acelaşi sac, îndesând pe unul în celălalt. Dar cuvintele acelea n-o mulțumeau pe mamă, n-o tulburau, nici n-o speriau; ea aştepta mereu lucrul acela grozav, pe care-l căuta stăruitor dincolo de cuvinte, pe fața procurorului, în ochii, în glasul, în mâna lui albă care se mişca domol în aer. Acel ceva înspăimântător exista, simțea bine aceasta, dar nelămurit, fără să se lase prins de mintea ei, şi îi învăluia din nou inima în acea durere uscată şi înțepătoare. Se uită la judecători: fără îndoială că discursul îi plictisea. Fețele lor gălbejite şi pământii, lipsite de viață, nu exprimau nimic. Cuvintele procurorului stârniseră în sală un fel de pâclă nevăzută, care se lăsa tot mai deasă peste judecători, învăluindu-i într-un nor de nepăsătoare aşteptare. Preşedintele nu făcea nici o mişcare; era țeapăn, parcă s-ar fi uscat în poziția aceea; uneori, petele cenuşii dindărătul ochelarilor dispăreau, contopindu-se cu restul obrazului. În fața nepăsării şi a răcelii lipsite de orice îndemn, mama se întreba nedumerită: – Oare se judecă într-adevăr? Întrebarea aceasta care-i strângea inima şi i-o golea cu încetul, în aşteptarea evenimentului înspăimântător, o făcea să simtă în gât ceva usturător şi amar. Procurorul își frânse rechizitoriul, ca şi cum ar fi făcut câteva tigheluri mărunte; se înclină în fața judecătorilor şi se aşeză, frecându-şi mâinile. Mareşalul nobilimii îi făcu un semn din cap, rotindu-şi ochii, primarul îi întinse mâna, iar pretorul își contemplă, zâmbind, pântecele. Dar se simțea că judecătorii nu erau mulțumiți de rechizitoriu; niciunul nu se mişca. – Dau cuvântul, începu bătrânelul, ducând o hârtie la ochi, apărătorului acuzaților Fedoseev, Marcov şi Zagarov. Avocatul pe care mama îl văzuse la Nikolai se ridică în picioare. Avea o înfățişare blajină, sinceră; ochii lui mici zâmbeau luminoşi; s-ar fi spus că de sub sprâncenele roşcate ieşeau două ascuțişuri de foarfece, care tăiau ceva în aer. Începu să vorbească fără grabă, cu glas sonor şi limpede, dar mama nu-l putea urmări. Sizov îi şopti la ureche:

– Ai înțeles ce spune? Ai înțeles? Zice că toți sunt scrântiți, nebuni. Vorbeşte de Fedor? Ea nu răspunse, copleşită de o dezamăgire cruntă. Amărăciunea îi creştea şi-i chinuia sufletul. Înțelegea acum pentru ce se aşteptase să se facă dreptate, pentru ce crezuse că o să ia parte la o discuție înverşunată, dar cinstită, între dreptatea fiului ei şi aceea a judecătorilor. Își închipuise că judecătorii îl vor întreba pe Pavel îndelung, cu atenție şi amănunțit, despre toate încercările inimii lui, că vor cerceta cu ochii lor scrutători toate gândurile şi faptele, toată viața lui. Şi încredințați că are dreptate, vor spune cinstit şi cu glas tare: – Omul acesta are dreptate! Dar nu se întâmplă nimic din toate acestea; i se părea că acuzații erau nespus de departe de judecători, şi că nici nu-i luau în seamă. Obosită, mama pierdu orice interes față de tribunal, încetă să mai urmărească dezbaterile şi gândi jignită: – Asta-i judecată? – Aşa le trebuie! murmură Sizov. Un alt avocat, mic de statură, cu chipul ironic, palid şi ascuțit, începu să vorbească. Judecătorii îl întrerupeau mereu. Procurorul se ridică deodată şi repezindu-se, spuse ceva despre procesul-verbal. Bătrânelul luă cuvântul, aprobând. După ce ascultă respectuos cu capul înclinat, avocatul își reluă pledoaria. – Scarmănă-i! sfătui Sizov. Scarmănă-i bine. Sala începu să se însuflețească; licăreau porniri de luptă; avocatul împungea cu ironiile lui pielea tăbăcită a judecătorilor, iar aceştia se strângeau parcă şi mai aproape unii de alții, se umflau, se lățeau ca să respingă bobârnacele înțepătoare şi usturătoare ale cuvintelor. Şi iată că Pavel se ridică în picioare; se făcu deodată o linişte neaşteptată. Bătrâna se aplecă înainte, cu tot corpul. Pavel începu să vorbească liniştit: – Ca membru de partid, eu nu recunosc decât judecata partidului meu şi voi vorbi nu pentru apărarea mea, ci potrivit dorinței tovarăşilor mei, care au

renunțat şi ei la apărare. Voi încerca să vă explic ceea ce n-ați înțeles. Procurorul a calificat demonstrația noastră sub steagul social-democrației drept o revoltă împotriva puterii supreme a statului şi ne-a privit în tot timpul procesului ca pe nişte răzvrătiți împotriva țarului. Trebuie să declar că autocrația nu este pentru noi singurul lanț care încătuşează trupul țării, ci este doar primul şi cel mai apropiat, pe care noi trebuie să-l smulgem de pe trupul poporului... În răsunetul glasului său, liniştea din sală se făcea mai adâncă; s-ar fi zis că pereții se dădeau în lături, în timp ce figura lui Pavel se depărta de ascultători, ieşind tot mai mult în relief. Judecătorii se mişcară greoi şi îngrijorați. Mareşalul nobilimii îi şopti ceva judecătorului cu fața înțepenită, acesta dădu din cap şi se adresă bătrânelului căruia, în acelaşi timp, îi vorbea la ureche judecătorul cu înfățişarea suferindă. Clătinându-se în fotoliu, când în dreapta, când în stânga, bătrânelul îi spuse ceva lui Pavel; dar glasul i se pierdu în şuvoiul larg şi susținut al cuvântării lui Vlasov. – Noi suntem socialişti! Aceasta înseamnă că suntem duşmanii proprietății particulare, care dezbină oamenii, îi ațâță pe unii împotriva altora, creează neîmpăcate ciocniri de interese, minte, căutând să ascundă sau să îndreptățească această învrăjbire, şi-i perverteşte pe toți prin minciună, fățărnicie şi ură. Noi afirmăm că societatea care îl consideră pe om numai ca unealtă pentru îmbogățirea ei este antiumană; ea ne este duşmană. Noi nu ne putem împăca cu morala ei mincinoasă şi fățarnică. Cinismul şi cruzimea ei față de om ne dezgustă. Noi vrem să luptăm şi vom lupta împotriva tuturor formelor de înrobire fizică şi morală a omului de către o astfel de societate, împotriva tuturor sistemelor care descompun ființa omenească în folosul celor hrăpăreți. Noi, muncitorii, suntem aceia prin a căror trudă se creează totul – de la maşinile gigantice până la jucăriile pentru copii – şi tocmai noi suntem cei lipsiți de dreptul de a lupta pentru demnitatea noastră de oameni. Toți se silesc să ne schimbe în unelte ca să-şi atingă scopul; noi vrem să avem libertate, ca să putem, cu vremea, să cucerim întreaga putere! Lozincile noastre sunt simple: jos proprietatea particulară, toate mijloacele de producție să aparțină poporului, toată puterea să treacă în mâna poporului, iar munca să fie obligatorie pentru toată lumea. Precum vedeți, noi nu suntem răzvrătiți. Pavel zâmbi şi-şi trecu mâna încet, prin păr. Flacăra ochilor lui albaştri străluci mai aprins.

– Vă rog, mai aproape de obiect! spuse preşedintele răspicat şi tare. Se întoarse cu fața spre Pavel şi îl privi. Mamei i se păru că în ochiul lui stâng, întunecat, mijea o lumină haină şi lacomă. Toți judecătorii aveau ochii ațintiți asupra lui Pavel parcă şi-ar fi lipit privirile de obrazul lui, parcă i le-ar fi înfipt în trup ca să-i sugă sângele şi să-şi însuflețească făpturile lor betege. Înalt şi drept, hotărât şi puternic, Pavel întinse mâna spre ei, urmând încet, dar răspicat: – Noi suntem şi vom rămâne revoluționari atâta vreme cât unii nu vor face decât să comande, iar alții numai să muncească. Noi luptăm împotriva societății ale cărei interese dumneavoastră aveți ordin să le apărați. Suntem duşmanii neîmpăcați ai acestei societăți şi ai voştri. Nu ne vom putea împăca decât atunci când vă vom învinge. Căci vom învinge noi, cei care muncim! Stăpânii voştri nu sunt atât de puternici pe cât li se pare. Bogățiile pe care le îngrămădesc şi le păstrează jertfind milioane de oameni înrobiți, puterea care le dă drepturi asupra noastră stârnesc în rândurile lor frământări potrivnice, care îi surpă fiziceşte şi sufleteşte. Proprietatea cere prea multă încordare pentru a fi apărată, şi în realitate, dumneavoastră, stăpânii noştri, sunteți mai sclavi decât noi, fiindcă aveți sufletul robit, iar noi, numai trupul. Voi nu vă puteți dezbăra de jugul prejudecăților si al obiceiurilor, jug care v-a nimicit sufletul. Pe noi nimic nu ne împiedică să ne simțim liberi moraliceşte; veninul cu care ne otrăviți este mai slab decât antidotul pe care îl turnați fără să vreți în conştiința noastră. Şi această conştiință creşte, se dezvoltă neîncetat, se aprinde din ce în ce mai tare şi atrage după sine tot ce este mai bun, tot ce e sănătos din punct de vedere moral, chiar din mediul vostru. Uitați-vă: nu mai aveți oameni care să vă apere puterea printro luptă pe tărâm ideologic; ați secat toate argumentele care v-ar fi putut ocroti împotriva asaltului dreptății istorice; nu puteți crea nimic nou în domeniul ideilor, mintea voastră e stearpă. Ideile noastre se dezvoltă din ce în ce mai luminoase, cuprind masele populare şi le organizează în vederea luptei pentru libertate. Conştiința rolului măreț al muncitorului îi strânge pe toți într-un singur suflet; nu veți putea izbuti să opriți mersul înainte al reînnoirii vieții, decât slujindu-vă de cinism şi de cruzime. Dar cinismul sare în ochi, iar cruzimea întărâtă. Mâinile de care vă slujiți astăzi ca să ne gâtuiți se vor întinde mâine, ca să le strângă frățeşte pe ale noastre. Energia voastră este o energie mecanică, produsă de sporirea aurului; ea vă uneşte în grupuri menite să se înghită între ele; energia noastră este forța vie şi mereu sporită a conştiinței de solidaritate care uneşte toți muncitorii. Tot ceea ce faceți voi e criminal, fiindcă slujeşte la înrobirea omului. Munca noastră, eliberează lumea de stafiile şi de monştrii creați de minciuna, de lăcomia şi de ura voastră, monştri care au băgat groaza în popor. Voi l-ați smuls pe om din viață şi l-ați nimicit; socialismul va uni lumea

distrusă de voi, într-un tot unic şi mare... Aşa va fi! Pavel se opri o clipă, apoi repetă liniştit, cu şi mai multă putere: – Aşa va fi! Judecătorii vorbeau în şoaptă, cu schimonoseli ciudate, fără să-şi desprindă privirile nesățioase de la Pavel. Mama simțea că ochii lor pângăresc trupul puternic şi mlădios, îi pizmuiesc sănătatea, vigoarea şi frăgezimea. Acuzații ascultaseră cu luare aminte cuvântarea tovarăşului lor, fața le pălise, dar ochii le străluceau de bucurie. Mama sorbise cuvintele fiului ei, care i se întipăriseră în minte în şiruri drepte şi rânduite. De câteva ori bătrânelul îl întrerupsese pe Pavel ca să-i lămurească ceva; ba într-un rând, îi fluturase pe buze un zâmbet trist. Pavel îl asculta tăcut, apoi începea din nou să vorbească aspru, dar liniştit, supunând voinței lui voința judecătorilor şi silindu-i să-l asculte. În sfârşit, bătrânelul începu să strige, cu brațul întins spre Pavel. Acesta îi răspunse, uşor ironic: – Închei. Nu voiam să vă jignesc pe dumneavoastră personal; dimpotrivă, ştiu că asistați de nevoie la această farsă pe care o numiți judecată şi încerc pentru dumneavoastră aproape un simțământ de compătimire. Sunteți totuşi oameni, şi nouă ne pare totdeauna rău când vedem oameni – chiar dacă sunt duşmanii țelurilor noastre – căzuți atât de ruşinos în serviciul violenței, încât își pierd conştiința demnității lor omeneşti... Se aşeză la locul lui, fără să privească la judecători. Mama își ținu răsuflarea, privi stăruitor la judecători şi aşteptă. Încântat, Andrei strânse mâna lui Pavel. Samoilov, Mazin şi ceilalți se întoarseră repede spre el. Pavel zâmbea, puțin stânjenit de această pornire a tovarăşilor, şi aruncând o privire în direcția în care se afla maică-sa, îi făcu un semn cu capul, parcă ar fi întrebat-o: – E bine aşa? Năpădită de un val fierbinte de dragoste ea îi răspunse printr-un oftat adânc de bucurie. – Uite, acuma începe judecata! şopti Sizov. Bine i-a mai zgâlțâit, nu? Ea dădea din cap tăcută, mulțumită că fiul ei vorbise cu atâta curaj şi, poate, şi mai mulțumită că isprăvise. Mintea îi era frământată de întrebarea: „Ce-o să

faceți acum?“

26

Ceea ce vorbise Pavel nu era o noutate pentru maică-sa. Îi cunoştea ideile, însă aici, în fața tribunalului, simțise pentru întâia oară puterea ciudată, atrăgătoare, a convingerilor lui. Liniştea lui Pavel o uimi; cuvântarea lui strălucitoare ca o stea i se împletea în inimă cu încrederea neclintită în dreptate şi în biruință. Credea că judecătorii vor începe să discute aprig cu el, să-i răspundă furioşi, împotrivindu-i ideile lor. Dar în clipa aceea se ridică Andrei şi aruncând judecătorilor o privire piezişă, începu: – Domnilor apărători... – În fața dumitale se află tribunalul, nu apărarea! îi strigă aspru judecătorul cu fața bolnăvicioasă. Mama văzu, după expresia feței lui Andrei, că voia să-i ia în râs. Mustața îi tremura, ochii aveau căutătura şireată şi blândă pe care i-o cunoştea bine. Își netezi apăsat părul cu mâna lui lungă şi oftă. – Oare? zise el clătinând din cap. Credeam că dumneavoastră nu sunteți judecători, ci numai apărători... – Te rog să vii la fondul chestiunii! rosti aspru bătrânelul. – Să vin la fond? Bine! Îmi dau silința să cred că dumneavoastră sunteți întradevăr judecători, adică oameni independenți, cinstiți... – Tribunalul n-are nevoie de aprecierile dumitale! – N-are nevoie? Hm! Cu toate acestea, voi continua... Sunteți nişte oameni care nu fac deosebire între prieteni şi duşmani, sunteți nişte oameni liberi... Iată, în fața dumneavoastră stau cele două tabere; una se plânge că a fost jefuită şi bătută crunt, cealaltă răspunde; am dreptul să jefuesc şi să bat, fiindcă am puşcă... – Ai ceva de spus în legătură cu fondul chestiunii? întrebă bătrânul, cu glas ridicat. Mâna îi tremura.

Mamei îi făcea plăcere să-l vadă că se supără; dar purtarea lui Andrei nu-i era pe plac, nu se potrivea cu cuvântarea lui Pavel; ea ar fi dorit o discuție mai serioasă, mai adâncă. Hoholul privea tăcut la bătrânel, apoi își netezi părul şi urmă serios: – Despre fondul chestiunii? De ce să mai vorbesc cu dumneavoastră despre fondul chestiunii? Tovarăşul meu v-a spus ce trebuia să ştiți. Restul o să-l aflați de la alții, când o veni timpul... Bătrânelul se ridică şi declară: – Îți retrag cuvântul! Grigori Samoilov! Hoholul își strânse buzele cu putere şi se lăsă încet, pe bancă. Samoilov se ridică, scuturându-şi zulufii. – Procurorul a spus că tovarăşii mei sunt nişte sălbatici, duşmani ai culturii... – Vorbeşte numai în legătură cu procesul dumitale! – Dar asta are legătură... Nu e nimic în lume cu care oamenii cinstiți să nu aibă o legătură. Şi rog să nu mai fiu întrerupt. Eu vă întreb: în ce constă cultura dumneavoastră? – Nu ne aflăm aici ca să stăm la discuție cu dumneata! Să revenim la chestiune! spuse bătrânelul, arătându-şi dinții. Era vădit că purtarea lui Andrei îi schimbase pe judecători; cuvintele lui şterseseră parcă ceva în ei, pe fețele lor pământii apără pete, în timp ce în ochi le sticleau scântei reci şi verzi. Puterea discursului rostit de Pavel îi întărâtase, dar le ținuse în frâu mânia. Vrând, nevrând, le impusese respect. Dezlegându-i de această reținere, hoholul scosese la iveală ceea ce se ascundea îndărătul ei. Acum şuşoteau între ei, cu fețele crispate, cu mişcări pripite. – Dumneavoastră creşteți spioni, corupeți sufletele femeilor şi fetelor, puneți pe om în situația de hoț sau de asasin, îl otrăviți cu rachiu; măcelurile între popoare, minciuna universală, desfrâul, îndobitocirea, asta e cultura dumneavoastră! Da,

noi suntem duşmani ai acestei culturi! – Te rog! strigă bătrânelul scuturând bărbia. Dar, îmbujorat, cu ochii scânteietori, Samoilov strigă mai tare ca el: – Dar noi prețuim şi respectăm cealaltă cultură, pe creatorii căreia i-ați lăsat să putrezească în închisori, sau i-ați făcut să-şi piardă mințile... – Îți retrag cuvântul! Fedor Mazin! Micul Mazin se ridică dintr-odată, ca împins de un resort, şi zise cu glas repezit: – Bu... eu jur! Ştiu că mă condamnați! Se înecă şi păli. I se vedeau numai ochii; întinse mâna şi strigă: – Pe cinstea mea! Voi fugi de oriunde mă veți trimite, mă voi întoarce şi voi lucra, totdeauna, toată viața! Pe cinstea mea! Sizov scoase un strigăt scurt şi începu să se frământe. Prinşi din ce în ce mai mult de un val de tulburare, cei din sală foiau cu zgomot ciudat, înăbușit. O femeie plângea, cineva se îneca tuşind. Jandarmii aiuriți se zgâiau prosteşte la acuzați şi aruncau priviri mânioase publicului. Judecătorii tresăriră; bătrânul strigă cu glasul lui subțire: – Gusev Ivan! – Nu vreau să vorbesc! – Vasili Gusev! – Nu vreau! – Bukin Fedor! Un flăcău blond, ceva mai trecut, se ridică anevoie şi vorbi tărăgănat, dând din cap: – Ar trebui să vă fie ruşine. Eu sunt mai greoi la minte, şi cu toate astea înțeleg ce-i dreptatea. Apoi tăcu şi ridică o mână deasupra capului, cu ochii pe jumătate

închişi, parcă ar fi privit ceva în zare. – Ce-i asta? strigă bătrânul uimit, sprijinindu-şi spatele în fotoliu. – Da’ duceți-vă la... Bukin se lăsă posomorât pe scaun. În cuvintele lui fără legătură, era ceva măreț şi grav, şi totodată o ocară copilăroasă şi tristă. Toată lumea simțise aceasta: până şi judecătorii tresăriră, ciulind parcă urechea la un ecou mai limpede decât cuvintele spuse. Pe băncile rezervate publicului, totul amuți; se auzi doar un plânset înăbușit. Procurorul zâmbi, ridicând din umeri, mareşalul nobilimii tuşi zgomotos şi, din nou, şoaptele se porniră, şerpuind prin sală. Mama se plecă spre Sizov şi-l întrebă: – Au să vorbească şi judecătorii? – Nu. S-a sfârşit... Acuma trebuie să se dea sentința... – Altceva nimic? – Nimic... Ea nu-l crezu. Nevasta lui Samoilov se frământa neliniştită pe bancă, o împingea pe mama cu cotul şi cu umărul, în timp ce-l întreba pe bărbatul ei, în şoaptă: – Păi cum vine asta? Se poate aşa ceva? – După cum vezi, se poate! – Ce-o să-i facă lui Grişa? – Taci... lasă-mă. Se simțea că în fiecare om de acolo era ceva schimbat, zdrobit, surpat. Nedumeriți, oamenii clipeau cu ochii orbiți, parcă s-ar fi aprins înaintea lor o vâlvătaie cu forme nelămurite, fără noimă, dar cu o copleşitoare putere de atracție. Şi neînțelegând măreția care li se dezvăluia dintr-odată, ei își iroseau acest simțământ nou în simțiri mărunte, cunoscute, la îndemâna lor. Fratele mai mare al lui Bukin spunea tare, fără să se sinchisească:

– Să mă iertați... de ce nu le dă voie să vorbească? Procurorul poate să spună tot ce vrea şi cât vrea... Pe lângă bănci stătea un funcționar care, dând din mâini, spunea cu jumătate de glas: – Mai încet! Mai încet... Tatăl lui Samoilov se trase înapoi şi ocrotit de spatele nevestei, mormăi ca şi cum ar fi aruncat cuvintele: – Sigur... să zicem că sunt vinovați! Dar dă-le voie să vorbească! Să ştim, împotriva cui s-au ridicat? Vreau să ştiu şi eu! Mă interesează şi pe mine... – Tăcere! făcu funcționarul, amenințându-l cu degetul. Sizov clătină din cap posomorât. Mama nu-şi lua ochii de la judecători; vedea cum se înfierbântau din ce în ce mai tare şi cum vorbeau între ei, pe şoptite. Vocile lor reci, şerpuitoare, o loveau în față, îi înfiorau obrajii cu atingerea lor, îi lăsau în gură un gust grețos de boală. Nu ştia de ce, dar i se părea că toți vorbeau de trupul feciorului ei şi al tovarăşilor lui, de muşchii şi mădularele lor tinere, pline de sânge sănătos şi de putere. Trupurile acelea trezeau în ei o invidie răutăcioasă de cerşetori, o lăcomie pofticioasă de oameni bolnavi şi istoviți. Pocneau din buze şi tânjeau după muşchii în stare să muncească şi să îmbogățească, să se bucure şi să creeze. Dar acum acele trupuri ieşeau din circulația activă a vieții, renunțau la ea, nu mai puteau fi stăpânite; puterea lor nu mai putea fi nici folosită, nici înghițită de alții. Tinerii stârneau în inimile judecătorilor bătrâni duşmănia deznădăjduită a unei fiare sleite de puteri, care își vede prada dar nu o mai poate sfşâia, care nu mai e în stare să se hrănească din vlaga ei şi care, văzând cum se îndepărtează izvorul îmbuibării, mârâie şi urlă cu tristețe. Cu cât mama privea mai atentă la judecători, cu atât gândul acesta grosolan şi ciudat i se înfățişa mai viu. I se părea că nici unul nu-şi ascunde lăcomia şi nici furia de mâncău hămesit, care altădată înfulecase din plin. Ca orice femeie şi mamă pentru care trupul copilului este în orice împrejurare mai scump decât ceea ce se cheamă suflet, mama era îngrozită văzând cum aceşti ochi stinşi, ale căror priviri lunecau pe fața fiului ei, îi pipăiau pieptul, umerii, brațele, se lipeau de pielea lui fierbinte, parcă ar fi căutat să se aprindă, să se înfierbânte şi să-şi încălzească sângele din vinele lor uscate, din muşchii lor scofâlciți, de oameni pe

jumătate morți; lăcomia şi invidia pentru tinerețea şi viața lui, pe care trebuiau să le osândească şi la care trebuiau să renunțe, îi mai înviorase. Mamei i se păru că Pavel simte atingerile lor umede şi neplăcute şi că se uită la ea, cutremurându-se. Uneori îi zâmbea, clătinând din cap. Privirea lui, puțin obosită, se oprea, liniştită şi caldă, asupra ei. „Libertatea va veni curând!“ îi spunea acest zâmbet, care îi mângâia uşor inima. Judecătorii se sculară toți, deodată. Fără să vrea, mama se ridică şi ea după ei. – S-au dus! grăi Sizov. – Ca să dea sentința? întrebă mama. – Da... Încordarea i se risipi deodată; o sfârşeală copleşitoare îi cuprinse trupul, sprânceana îi tresări, pe frunte i se iviră broboane de sudoare. Simțământul de dezamăgire cruntă şi de umilință, revărsat în inimă, se schimbă repede într-un chinuitor dispreț pentru judecători şi pentru tribunal. Simți o durere în tâmple, își trecu palma peste frunte şi roti privirile în sală: rudele acuzaților se apropiau de grilaj, sala se umplea de murmurul convorbirilor. Înaintă şi ea spre Pavel şi după ce îi strânse mâna cu putere, începu să plângă de bucurie şi în acelaşi timp de mâhnire. Pavel îi spunea cuvinte de mângâiere, hoholul râdea şi glumea. Toate femeile plângeau mai mult din obişnuință decât din amărăciune. Nu era durerea care uluieşte dintr-o singură lovitură grea, căzută din senin pe creştet. Lumea își dădea seama că trebuie să se despartă de copii, dar această durere se îneca şi se topea în impresiile zilei. Părinții începă să-şi privească feciorii cu un simțământ nelămurit; neîncrederea în tinerețea acestora şi conştiința propriei superiorități față de copii se împleteau ciudat cu un fel de respect pentru ei. Iar gândul lor trist şi stăruitor la felul cum trebuiau să trăiască de aici înainte, era abătut în parte de curiozitatea pe care o trezea în ei tineretul care, plin de îndrăzneală şi neînfricare vorbea despre posibilitatea unei alte vieți, a unei vieți bune. Oamenii nu ştiau cum să-şi exprime sentimentele, nu şi le puteau arăta în toată adâncimea lor; risipeau din plin cuvinte, dar nu vorbeau decât despre lucruri obişnuite, despre îmbrăcăminte, rufărie şi felul în care trebuiau să-şi îngrijească sănătatea. Cel mai mare dintre frații Bukin dădea din mâini, căutând să-l convingă pe cel mic:

– Tocmai de asta avem nevoie: de dreptate! Şi altceva nimic! Flăcăul îi răspunse: – Să ai grijă de graur... – Ai să-l găseşti sănătos!... Sizov își ținea nepotul de mână şi-i spunea domol: – Vasăzică aşa, Fedor... pleci... Fedia se aplecă şi-i şopti ceva la ureche, zâmbind şiret... Soldatul de strajă, care se afla alături, zâmbi şi el, apoi tuşi, luând deodată o înfățişare serioasă. Ca şi ceilalți, mama vorbea cu Pavel despre aceleaşi lucruri: despre îmbrăcăminte, sănătate, în vreme ce în inimă i se zbăteau zeci de întrebări în legătură cu Saşa, cu Pavel şi cu dânsa. Dar dincolo de toate acestea stăruia şi creştea dragostea nesfârşită pentru el, dorința arzătoare de a-i plăcea şi de a fi cât mai aproape de inima lui. Aşteptarea acelui lucru îngrozitor pierise, lăsând în urmă doar un fior neplăcut, pe care-l simțea, de câte ori se gândea la judecători. Într-un ungher al inimii le păstrase o amintire întunecată. Simțea însă cum i se naşte în suflet o bucurie mare, luminoasă, pe care n-o înțelegea şi care o tulbura. Văzu că hoholul stătea de vorbă cu toată lumea şi gândindu-se că el avea poate mai multă nevoie de o mângâiere, chiar decât Pavel, se apropie de dânsul: – Nu mi-a plăcut deloc judecata asta! – De ce, măicuță? spuse hoholul, zâmbind recunoscător. Moara-i veche, dar tot nu stă degeaba... – Nu-i cine ştie ce grozăvie şi lumea tot nu înțelege de partea cui e adevărul, spuse ea, şovăind. – Asta voiai? urmă Andrei. Parcă aici își bate cineva capul, să afle adevărul?... Mama oftă şi-i spuse zâmbind: – Eu credeam că o să fie ceva grozav...

– Intră tribunalul! Toți se repeziră la locurile lor. Cu o mână sprijinită de masă, cu chipul ascuns sub o hârtie, preşedintele începu să bâzâie ca un bondar, cu vocea lui slabă. – Osânda! şopti Sizov, trăgând cu urechea. Se făcu linişte. Toți se ridicară în picioare, cu ochii țintă la bătrân. Mic de statură, uscat şi țeapăn, preşedintele părea un băț ținut de-o mână nevăzută. Judecătorii stăteau şi ei în picioare; pretorul cu capul înclinat pe umăr, se uita în tavan; primarul încrucişase brațele pe piept, mareşalul nobilimii își mângâia barba. Judecătorul cu înfățişarea bolnăvicioasă, colegul lui cel pântecos şi procurorul se uitau la acuzați. Îndărătul judecătorilor, peste capetele lor, țarul, în uniformă roşie, privea din ramă cu chipul alb şi nepăsător, pe care se cățăra o gânganie. – Deportarea! spuse Sizov, respirând uşurat. Slavă ție, Doamne, că s-a isprăvit! Se vorbea de muncă silnică... Nu e nimic, mamă! Floare la ureche! – Ştiam, spuse ea cu glas obosit. – Şi totuşi... Acum barem suntem siguri! Puteai să ştii ce le trăsneşte prin cap? Apoi întorcându-se spre condamnații care ieşeau, spuse tare: – Cu bine, Fedor! Cu bine, băieți! Să vă ajute Dumnezeu! Fără să spună nimic, mama făcea semn cu capul, lui Pavel şi tovarăşilor lui... Îi venea să plângă, dar îi era ruşine.

27

Când ieşi din tribunal mama fu nespus de mirată că noaptea se lăsase peste oraş. În preajma clădirii tribunalului oamenii se adunaseră în grupuri. În aerul înghețat, zăpada scârțâia sub picioare, glasuri tinere răsunau, încrucişându-se. Un om cu glugă cenuşie întrebă grăbit, privindu-l în ochi pe Sizov: – Ce sentință s-a dat? – Deportare. – Pentru toți? – Pentru toți. – Mulțumesc! Omul se depărtă. – Ai văzut? zise Sizov. Îi interesează... Deodată se văzură înconjurați de vreo zece tineri, fete şi băieți, care vorbeau repede şi strigau, atrăgând şi pe alții. Mama şi Sizov se opriră. Tinerii voiau să afle sentința, întrebau cum se purtaseră acuzații, cine luase cuvântul şi ce anume spusese. În toate întrebările lor se simțea aceeaşi curiozitate, sinceră, nesățioasă şi fierbinte, care trezea dorința celorlalți de a o împlini. – Domnilor! E mama lui Pavel Vlasov! spuse cineva nu prea tare, şi unii după alții, tinerii tăcură. – Dați-mi voie să vă strâng mâna! O mână zdravănă apucă degetele mamei. Se auzi un glas tremurând de emoție: – Fiul dumitale va fi un exemplu de curaj, pentru noi toți... – Trăiască muncitorul rus! răsună altă voce. Strigătele se întețeau din ce în ce

mai aprig, izbucneau ici-colo. Din toate părțile venea lume care se îmbulzea în jurul lui Sizov şi al mamei. Fluierăturile polițiştilor despicau văzduhul fără să poată acoperi glasurile. Bătrânul râdea, iar mamei i se părea că totul era un vis frumos. Zâmbea, strângea mâini, saluta; lacrimi de fericire îi strângeau gâtul, picioarele îi tremurau de oboseală, inima ei, plină de o bucurie fără margini, sorbea şi oglindea toate impresiile, ca luciul luminos al unei ape. Alături de ea, se ridică un glas aspru: – Tovarăşi! Monstrul care sfşâie poporul rus a mai înghițit azi, cu lăcomia lui nesățioasă... – Hai, mamă, să plecăm! spuse Sizov. În aceeaşi clipă se ivi ca din pământ şi Saşa. O luă pe mamă de braț şi o trase pe trotuarul celălalt, spunându-i: – Să mergem... S-ar putea să se încaiere, să se facă arestări... Ia spune... Deportare? În Siberia? – Da, da! – Cum a vorbit? Dealtfel ştiu dinainte cum a vorbit. Sigur că a fost mai tare şi mai simplu decât toți... mai aprig decât ceilalți... E simțitor şi e duios, dar se codeşte să se arate aşa cum e. Cuvintele pline de dragoste, şoptite cu căldură, liniştiră tulburarea mamei, înviorându-i puterile sleite. – Când pleci la el? o întrebă încet pe Saşa, strângându-i mâna, sub brațul ei. Fata răspunse cu privirea sigură, pironită înainte: – Îndată ce-oi găsi pe cineva care să lucreze în locul meu. Şi eu îmi aştept condamnarea. O să mă trimită tot în Siberia şi am să cer să mă ducă în aceeaşi localitate... În spatele lor se auzi glasul lui Sizov: – Salutați-l din partea mea! Mă cheamă Sizov. Ştie el... Unchiul lui Fedor Mazin...

Saşa se opri, se întoarse spre el şi-i întinse mâna. – Îl cunosc pe Fedia. Mă numesc Alexandra. – Şi după tată? – Eu n-am tată. – A murit? – Ba trăiește, spuse fata tulburată şi în vocea ei străbătu ceva îndârjit şi îndărătnic. E moşier... acum e şeful zemstvei, îi jefueşte pe țărani... – Aşa-a! făcu Sizov cu glas sugrumat. Și în timp ce mergea alături de ea, o privea cu coada ochiului: – Te las cu bine, mamă! Eu o iau la stânga. La revedere, domnişoară; eşti cam aspră cu tatăl dumitale! Bineînțeles că asta te priveşte... – Dacă fiul dumitale ar fi un om de nimic, vătămător societății, un om care te-ar dezgusta... n-ai vorbi ca mine? îl întrebă Saşa, cu patimă. – Da... aş spune la fel, răspunse şovăind bătrânul. – Vasăzică ai ține mai mult la adevăr decât la copil. La fel şi pentru mine... Adevărul e mai scump decât tata... Sizov clătină din cap, zâmbi, apoi spuse, oftând: – Hm! Ştii să vorbeşti!... Dacă o s-o țineți mereu aşa, o să-i dați gata pe bătrâni. Te pricepi să ataci. La revedere, îți doresc toate cele bune! Dar fii mai îngăduitoare cu oamenii! La revedere, Nilovna! Dacă-l vezi pe Pavel, spune-i că i-am auzit cuvântarea. N-am înțeles tot... ba chiar m-a înfricoşat câteodată... dar ce a spus, e adevărat! Își scoase şapca şi coti, fără să se grăbească, după colțul străzii. – Trebuie să fie un om de treabă! spuse Saşa, zâmbind şi urmărindu-l cu privirea ochilor ei mari.

Mamei i se păru că în chipul fetei era mai multă blândețe şi mai multă bunătate ca de obicei. Când ajunseră acasă, se strânseră una lângă alta pe divan, ca să se odihnească în linişte; mama începu să vorbească din nou despre plecarea Saşei la Pavel. Dusă pe gânduri, fata își ridicase sprâncenele stufoase, privind departe cu ochii mari şi visători; pe fața ei palidă se aşternuse o linişte ca de vis. – Mai târziu, când o să aveți copii, am să vin şi eu să-i îngrijesc. Şi n-o să trăim acolo mai prost decât aici! Pavel o să găsească de lucru; are mâini de aur... În timp ce-i arunca o privire cercetătoare, Saşa o întrebă: – N-ai dori să pleci chiar acum după el? Mama îi răspunse oftând: – La ce ar folosi? Să-l stingheresc doar, când ar vrea să fugă! Pe urmă, nici el nu mi-ar îngădui... – Da, într-adevăr. – Şi afară de asta, eu am de lucru aici, adăugă cu oarecare mândrie. – Da, răspunse Saşa gânditoare. Şi e foarte bine... Se scutură, parcă ar fi vrut să-şi arunce o povară de pe umeri, apoi vorbi simplu: – Nu rămâne el în Siberia. Are să evadeze... sigur... – Dar atunci dumneata?... Şi dacă o să aveți un copil?... – Vedem noi acolo. Nu trebuie să țină seama de mine, nu vreau să-i stau în cale. O să-mi fie greu să mă despart de el, dar mă descurc eu. Nu vreau să-l stingheresc cu nimic. Mama simți că Saşa era în stare să facă ceea ce spunea; i se făcu milă şi o îmbrățişă: – Draga mea, o să ai mult de suferit! Saşa zâmbi uşor şi se strânse toată lângă ea.

Nikolai intră obosit, se dezbrăcă, şi în timp ce își scotea haina, spuse grăbit: – Hai, Saşenka, pleacă iute, cât mai e vreme! Doi spioni mă urmăresc de azi dimineață, atât de fățiş, încât miroase a arestare. Am o presimțire... trebuie să se fi întâmplat ceva... Uite, am aici cuvântarea lui Pavel; s-a luat hotărârea să fie tipărită. Du-o Liudmilei şi roag-o s-o culeagă cât mai repede. Pavel a vorbit frumos, Nilovna! Saşenka, să te fereşti de spioni... Vorbea, frecându-şi mâinile înghețate. Apoi se apropie de masă, deschise în grabă sertarele şi scoase hârtiile; îngrijorat, cu părul zburlit, începu să le aleagă la iuțeală; rupea unele, punea la o parte altele. – Nu e mult de când le-am ales şi uite câte s-au strâns iar! Ştii ce, Nilovna? Ar fi poate mai bine să nu rămâi la noapte aici, ce crezi? E destul de plicticos să asişti la comedia asta şi s-ar putea să te aresteze şi pe dumneata; şi o să trebuiască să te duci la țară ca să răspândim discursul lui Pavel peste tot... – N-au ei nevoie de mine! îngână mama. Nikolai răspunse cu siguranță în glas şi mişcându-şi mâna în fața ochilor. – Aşa-mi miroase mie! Şi apoi ai putea s-o ajuți pe Liudmila, nu? Du-te, până când nu-i prea târziu!... Bucuroasă la gândul că putea ajuta la tipărirea cuvântării lui Pavel, îi răspunse: – Dacă-i aşa, mă duc... Şi surprinsă de ce spunea, adăugă încet, dar hotărât: – Acum, slavă Domnului, nu-mi mai e frică de nimic! – Minunat! făcu Nikolai fără să se uite la ea. A! Ia spune-mi unde mi-e geamantanul şi rufăria, că ai luat totul în mâinile dumitale hrăpărețe, şi m-ai lăsat lipsit de orice posibilitate de a dispune de proprietatea mea personală... Saşa tăcea şi arunca în sobă bucățile de hârtii rupte, iar după ce ardeau, amesteca bine scrumul cu cenuşa. – Pleacă, Saşenka, du-te! făcu Nikolai şi îi întinse mâna. La revedere! Nu uita

să-mi trimiți cărți, dacă o apărea ceva interesant. La revedere, dragă tovarăşă! Şi fii cu băgare de seamă... – Crezi c-ai să rămâi mult acolo? întrebă Saşa. – Dracu’ să-i mai ştie! Pesemne că am eu ceva la activul meu. Nilovna, te duci cu Saşa, nu? E mai greu să urmăreşti două persoane, deodată... – Bine, răspunse mama. Mă îmbrac acum... Ea îl observase cu luare aminte, dar afară de îngrijorarea care-i umbrea căutătura blândă şi bună, nu vedea nimic deosebit la el. Acest om, care-i devenise atât de drag, nu arăta nici prea mare grabă în mişcări, nici semne de tulburare. Deopotrivă de atent şi blând cu toată lumea, liniştit şi singuratic, el rămânea acelaşi în orice împrejurare, ducea aceeaşi viață tainică interioară, şi totdeauna se găsea în fruntea altora. Mama îl simțea mai aproape de ea decât pe ceilalți şi îl iubea discret, cu o dragoste de care nu-şi dădea bine seama. Acum îi era milă de el, dar se stăpânea, ştiind că dacă s-ar fi dat de gol, Nikolai s-ar fi tulburat, s-ar fi încurcat, ar fi devenit ridicol, aşa cum i se întâmpla de câte ori se emoționa; şi mama nu voia să-l vadă astfel. După ce își puse haina, intră din nou în odaie. El strângea mâna Saşei, în timp ce îi spunea: – Minunat! Sunt sigur că asta o să-i facă bine şi lui, şi dumitale. Un pic de fericire personală nu strică... Eşti gata, Nilovna? Se apropie de ea, zâmbind şi potrivindu-şi ochelarii. – Atunci, la revedere, peste trei-patru luni, hai să zicem, şase luni! O jumătate de an din viață e cam mult... Te rog să te cruți... Şi acum, să ne îmbrățişăm... Aşa slab şi înalt cum era, o cuprinse după gât, cu mâinile lui zdravene, o privi țintă şi spuse râzând: – Mi se pare că m-am îndrăgostit de dumneata... Te îmbrățişez mereu!... Ea îl sărută pe frunte şi pe obraji, fără să spună un cuvânt; îi tremurau mâinile. Ca să nu se observe, le lăsă în jos.

– Bagă de seamă, să fii prevăzătoare mâine! Uite, trimite de dimineață un băiat – este unul la Liudmila; să vină să vadă ce mai este pe aici. Hai, la revedere, tovarăşi! Totul e în regulă. În stradă, Saşa îi spuse mamei, în şoaptă: – Dacă va fi nevoie, o să meargă şi la moarte cu aceeaşi seninătate, grăbit, tot ca acum. Şi când o să vadă moartea în față, o să-şi potrivească ochelarii, o să zică: „Minunat!“ şi o să moară! – Mi-e foarte drag! murmură mama. – Pe mine mă uimeşte, dar de iubit nu-l iubesc! Îl stimez! E uscat, cu toate că nu e lipsit de bunătate, ba câteodată e chiar duios, dar la el toate acestea nu-s destul de omeneşti... Mi se pare că suntem urmărite... Hai să ne despărțim. Şi nu intra la Liudmila, dacă ți se pare că eşti urmărită. – Ştiu! zise mama. Dar Saşa adăugă stăruitor: – Nu intra! Dacă e ceva, vino la mine. Deocamdată, la revedere! Se întoarse repede pe acelaşi drum pe care venise.

28

După câteva minute, mama se încălzea lângă sobă în odăița Liudmilei. Îmbrăcată într-o rochie neagră, încinsă cu un cordon de piele, Liudmila umbla încoace şi încolo prin odaia pe care o umplea cu foşnetul rochiei şi cu glasul ei autoritar. Focul trosnea şi şuiera, trăgând aerul din cameră; glasul femeii sună potolit: – Oamenii nu sunt atât de răi pe cât sunt de proşti. Nu ştiu să vadă decât ce e la un pas de ei, ce pot să apuce cu mâna. Dar tot ce e aproape e mic, mărunt; tot ce e departe are valoare. Căci, în realitate, pentru toți ar fi mai bine şi mai de folos, dacă viața ar fi mai uşoară şi oamenii ceva mai inteligenți. Dar ca să ajungi acolo, trebuie să te trudeşti acum. Apoi, oprindu-se deodată în fața mamei, îi spuse mai încet, parcă şi-ar fi cerut iertare: – Rareori vine câte cineva pe aici şi când vine încep să vorbesc. E ridicol, nu? – De ce? Mama căuta să ghicească unde era tipografia, dar nu vedea împrejur nimic deosebit. În camera cu cele trei ferestre care dădeau în stradă era o canapea, un dulap pentru cărți, o masă, nişte scaune, un pat lângă perete; alături, în colț, un lavoar, în partea cealaltă o sobă; pe pereți erau reproduceri de tablouri. Totul era nou, solid şi curat, iar înfățişarea monahală a stăpânei arunca o umbră de răceală peste toate acestea. Simțeai că în odaie era ceva tainic, ceva ascuns, dar nu puteai spune ce anume, nici unde. Mama privi uşile: ea intrase prin cea care dădea întrun vestibul mic. Lângă sobă era altă uşă, înaltă şi îngustă. – Am venit la dumneata, cu treburi, spuse sfios, văzând că stăpâna o urmărea cu privirea. – Ştiu. La mine nu vine nimeni degeaba... I se păru că în glasul Liudmilei vibra ceva straniu. O privi în față: în colțul

buzelor subțiri îi mijea un zâmbet, iar îndărătul ochelarilor îi străluceau ochii deschiși la culoare. Mama întoarse privirea în altă parte şi-i întinse cuvântarea lui Pavel. – Uite, te roagă s-o tipăreşti cât mai repede. Şi începu să-i povestească pregătirile făcute de Nikolai, care se aştepta să fie arestat. Liudmila băgă hârtia în sân fără să spună nimic şi se aşeză pe scaun. Sticlele ochelarilor reflectau lumina roşie a flăcării, care juca pe obrazul său nemişcat. – Când or veni aici, am să trag în ei! declară încet, cu hotărâre, după ce o ascultase pe mamă. Am dreptul să mă apăr împotriva violenței şi sunt chiar datoare să lupt împotriva ei de vreme ce îi îndemn pe alții să facă la fel. Lumina roşiatică a flăcării îi pieri de pe fața, care i se făcu din nou aspră şi mândră. „О duci greu!“ gândi mama, înduioşată. Liudmila începu să citească cuvântarea lui Pavel, întâi fără tragere de inimă. Pe urmă, aplecându-se tot mai mult asupra hârtiei, arunca repede, una după alta, foile citite; după ce le isprăvi, se ridică şi se apropie de mamă. – E foarte bună! Stătu o clipă pe gânduri, cu capul înclinat... – N-am vrut să vorbesc cu dumneata despre fiul dumitale. Nu-l cunosc şi nu-mi plac convorbirile triste. Eu ştiu ce înseamnă să fie deportat cineva care ți-e drag! Dar aş vrea să te întreb: e bine să ai un fecior ca el? – E bine! răspunse mama, – Şi înspăimântător, nu-i aşa? Mama reluă, zâmbind liniştită: – Acum, nu mă mai înspăimânt.

Liudmila își potrivi cu mâna ei negricioasă părul de pe tâmple şi se întoarse spre fereastră. O umbră uşoară îi tremura pe față, poate umbra unui zâmbet reținut. – Am să-l culeg repede. Culcă-te, ai avut o zi grea, eşti obosită! Culcă-te aici, în pat, eu n-am să dorm, şi la noapte poate că am să te scol să-mi ajuți. Când te culci, stinge lampa. Aruncă două lemne în foc, își îndreptă trupul şi ieşi pe uşa îngustă de lângă sobă, pe care o închise bine în urma ei. Mama o urmări cu privirea, apoi fără să vrea, gândi în timp ce se dezbrăca: „Se cunoaşte că suferă...“ Oboseala o amețise, dar inima îi era ciudat de liniştită; totul se limpezea într-o lumină blândă şi mângâioasă care i se revărsa încet în piept. Cunoştea această linişte ce urmează totdeauna emoțiilor mari. Altădată o îngrijora, dar acum îi deschidea sufletul şi i-l întărea cu un simțământ mare şi puternic. Stinse lampa, se culcă în patul rece, ghemuindu-se sub plapumă, şi adormi numaidecât, adânc... Când deschise ochii, camera era plină de strălucirea albă şi rece a unei zile senine de iarnă. Culcată pe canapea, cu o carte în mână, Liudmila o privea, zâmbind atât de duios încât părea schimbată. – Vai, Doamne! spuse mama încurcată. Ia te uită cât am dormit! E târziu? – Bună dimineața! răspunse Liudmila. E aproape zece. Scoală-te, să bem ceaiul. – De ce nu m-ai deşteptat? – Aveam de gând să te trezesc, dar surâdeai în somn aşa de frumos... Liudmila se ridică de pe divan cu o mişcare mlădioasă, se apropie de pat şi se aplecă deasupra capului mamei. Aceasta văzu în ochii ei deschiși la culoare, ceva drăgăstos, apropiat, ceva uşor de înțeles. – Nu m-am îndurat. Poate că visai frumos. – N-am visat nimic! – Totuna! Dar zâmbetul dumitale mi-a plăcut. Era aşa de liniştit, aşa de bun... de măreț!

Liudmila râse cu un râs uşor, catifelat. – Mă gândeam la dumneata... Ai o viață grea, nu-i aşa? Tăcută, mama rămase pe gânduri, mişcând din sprâncene. – Sigur că trebuie să fie grea, întări Liudmila. – Nu mai ştiu! zise ea şovăind. Uneori mi se pare că e grea... Şi sunt atâtea lucruri serioase, uimitoare, care se perindă aşa de repede, unul după altul... Valul de emoție pe care îl cunoştea bine i se ridica în piept, şi o umplea de gânduri şi de amintiri. Se aşeză pe pat, grăbită să-şi îmbrace ideile în cuvinte. – Toate urcă, urcă, spre aceeaşi țintă... Dac-ai şti câte lucruri sunt greu de îndurat! Oamenii suferă, unii sunt bătuți, bătuți până la sânge; multora nu li se îngădue nici o bucurie – şi asta e foarte dureros! Liudmila ridică repede capul, şi aruncându-i o privire prietenească, îi spuse: – Nu vorbeşti de dumneata! Mama se uită la ea, şi după ce se dădu jos din pat, răspunse în timp ce se îmbrăca: – Nu de mine... Dar cum să stai deoparte, când pe unul îl iubeşti şi altul ți-e drag? Ți-e teamă pentru toți. Ți-e milă de fiecare; totul se învălmăşeşte în suflet... Cum să te dai în lături? Pe jumătate îmbrăcată, se opri în mijlocul camerei şi se gândi câteva clipe. I se păru că nu mai este aceea care trăise, înspăimântată, plină de teamă şi de îngrijorare, cu gândul la fiul ei. Nu, acum era altă ființă. Cealaltă se desprinsese, se depărtase sau poate chiar se topise cu desăvârşire în văpaia suferințelor. Își simțea sufletul purificat, uşurat, înnoit cu o putere proaspătă. Şi se cufundă în inima ei ca să şi-o asculte, dar cu oarecare teamă, ca nu cumva să i se trezească vechile îngrijorări. – La ce te gândeşti? întrebă Liudmila cu duioşie şi se apropie de ea.

– Nu ştiu! răspunse mama. Tăcură un timp, se uitară una la alta şi își zâmbiră; apoi ieşind din odaie, Liudmila zise: – Ce-o fi făcând samovarul? Mama privi pe fereastră. Afară strălucea o zi rece, cu un aer sănătos; în sufletul ei era aceeaşi lumină, dar mai multă căldură. Ar fi vrut să vorbească despre orice, îndelung şi cu bucurie, cu un simțământ nedesluşit de recunoştință pentru ceea ce-i coborâse în suflet şi ardea acolo într-o revărsare de amurg. Nevoia de a se ruga, pe care n-o mai simțise de mult, o tulbura din nou. Își aduse aminte de un chip tânăr; un glas îi răsună în amintire: „Asta e mama lui Vlasov!“ Ochii duioşi şi veseli ai Saşei scânteiară; făptura întunecată a lui Rîbin i se ivi înainte; fața hotărâtă şi oacheşă a lui Pavel îi zâmbi, pe când Nikolai clipea din ochi, sfios; şi deodată, toate aceste chipuri fură zguduite de un suspin uşor şi adânc; ele se amestecară şi se contopiră într-un nor străveziu, felurit colorat, care îi învălui gândurile într-un simțământ liniştitor. – Nikolai a avut dreptate, spuse Liudmila când se întoarse. A fost arestat. Am trimis băiatul, aşa cum mi-ai spus. Zice că în curte erau nişte polițişti, că a văzut pe unul care se ascundea după poartă. Spionii dau târcoale casei; băiatul îi cunoaşte. – Aşa! spuse mama clătinând capul. Sărmanul Nikolai... Oftă fără mâhnire şi se miră singură, dar nu spuse nimic. – În ultimul timp a ținut o mulțime de conferințe muncitorilor din oraş. Era de aşteptat să-l închidă, spuse, liniştit şi posomorât, Liudmila. Tovarăşii l-au sfătuit să plece, dar el nu i-a ascultat! Părerea mea este că în asemenea împrejurări trebuie să-l sileşti pe om, nu să te rogi de el. În prag apăru un băiat rumen la față, cu părul negru, cu ochi frumoşi, albaştri, şi cu nasul coroiat. – Să aduc samovarul? întrebă cu o voce sonoră. – Da, Serioja, adu-l, te rog! E elevul meu.

Mamei i se păru în ziua aceea că Liudmila era schimbată: mai simplă, mai puțin depărtată. În mişcările mlădioase ale trupului ei zvelt era o frumusețe şi o putere care îi îndulceau fața palidă şi severă. Cearcănele din jurul ochilor i se făcă şi mai mari peste noapte. Se simțea în ființa ei o sforțare necontenită, ca o coardă întinsă peste măsură. Băiatul aduse samovarul. – Prezintă-te, Serioja! E Pelagheia Nilovna, mama muncitorului pe care l-au condamnat ieri. Băiatul se înclină, fără să spună un cuvânt, strânse mâna mamei, apoi aduse nişte franzeluțe şi se aşeză la masă. În timp ce turna ceai, Liudmila căuta s-o convingă pe mama să nu se întoarcă acasă, până nu va afla pe cine aşteaptă poliția. – Poate că pe dumneata! Probabil că pe dumneata o să te cerceteze. – Să mă cerceteze! răspunse mama. N-au decât să mă şi aresteze, nu-i cine ştie ce nenorocire. Numai să am timp să împart cuvântarea lui Pavel. – E culeasă. Mâine vom avea destule exemplare pentru oraş şi pentru cartierul muncitoresc. O cunoşti pe Nataşa? – Cum să nu? – Să i le duci ei... Băiatul citea gazeta şi părea că nu ascultă. Din când în când însă, își arunca ochii peste gazetă, pe chipul mamei, şi aceasta îi zâmbea bucuroasă când îi întâlnea privirea vioaie. Liudmila aduse iarăşi vorba de Nikolai. Nu se tânguia că fusese arestat, iar tonul ei părea foarte firesc. Timpul trecea mai iute decât altădată şi când isprăviră ceaiul, era aproape de prânz.. – Ia uită-te! strigă Liudmila. În clipa aceea, cineva bătu nervos în uşă. Băiatul se ridică şi privi întrebător, cu ochii pe jumătate închişi, la gazdă. – Deschide, Serioja! Cine poate să fie? Cu un gest liniştit, băgă mâna în buzunarul rochiei şi-i spuse mamei:

– Dacă or fi jandarmii, dumneata, Pelagheia Nilovna, să stai acolo în colț, iar tu, Serioja... – Ştiu! răspunse copilul încet şi se făcu nevăzut. Mama zâmbi. Aceste pregătiri n-o tulburau; nu presimțea nici o nenorocire. În odaie intră doctorul. Spuse grăbit: – Mai întâi aflați că Nikolai a fost arestat. A, eşti aici, Nilovna? Nu erai acasă când l-au arestat? – Nu. Nikolai mă trimisese aici. – Hm! Nu cred că asta o să-ți folosească la ceva. În al doilea rând, mai mulți tineri au tras la şapirograf în noaptea asta cinci sute de exemplare din cuvântarea lui Pavel. Le-am văzut; sunt trase bine, clar şi citeț. Vor să le împrăştie astă seară în oraş. Nu sunt de aceeaşi părere; pentru oraş sunt mai nimerite manifestele tipărite; celelalte trebuie trimise în alte părți. – Am să i le duc Nataşei, spuse mama cu însuflețire. Dați-mi-le mie. Ar fi vrut să împrăştie cât mai repede cuvântarea lui Pavel, să inunde pământul cu vorbele fiului ei. Se uita la doctor cu o privire aproape rugătoare, care aştepta un răspuns. – Dracu’ ştie dacă e bine să faci asta chiar acum! zise doctorul, scoțându-şi ceasul. E unsprezece şi patruzeci şi trei; trenul pleacă la două şi cinci; pune la socoteală şi drumul. Ai să fii acolo la cinci şi cincisprezece. Ai să ajungi pe seară, dar nu destul de târziu ca să fie întuneric. Nu-i vorbă, că nu-i asta principalul. – Da, nu-i asta principalul, reluă Liudmila, încruntând sprâncenele. – Atunci ce? întrebă mama, apropiindu-se de ei. – Principalul e ca lucrul să fie bine făcut... Liudmila o privi țintă, își şterse fruntea şi adăugă:

– E primejdios pentru dumneata. – Pentru ce? reluă înfrigurată şi stăruitoare. – Iată pentru ce, se repezi doctorul, vorbind când mai tare, când mai încet. Ai dispărut de acasă cu un ceas înainte de arestarea lui Nikolai. Te-ai dus la fabrică unde toată lumea ştie că eşti mătuşa învățătoarei. După venirea dumitale au apărut în fabrică manifeste revoluționare. Toate acestea ți se vor strânge în jurul gâtului, ca un laț. – N-o să mă observe nimeni acolo, asigură mama, însuflețindu-se. La întoarcere au să mă aresteze şi-au să mă întrebe unde am fost. După o clipă de tăcere urmă: – Ştiu eu ce să le răspund! De acolo am să mă duc de-a dreptul în cartierul muncitoresc, unde-l cunosc pe Sizov, şi am să spun că de la tribunal m-am dus la el, mânată de nenorocirea mea. E şi el necăjit: nepotu-său a fost condamnat. Şi o să declare la fel. Vedeți? Simțind că vor ceda dorinței ei, căuta să-i înduplece cât mai repede şi vorbea din ce în ce mai hotărât. Se învioră. – Dacă-i aşa, du-te! încuviință doctorul, fără tragere de inimă. Liudmila tăcea, plimbându-se îngândurată prin odaie. Fața i se umbrise şi se trăsese, muşchii gâtului îi erau încordați, de parcă i s-ar fi îngreunat capul dintrodată şi i s-ar fi lăsat, fără să vrea, în jos. Mama o urmărea din ochi: – Pe mine mă tot ocrotiți cu toții! spuse ea zâmbind. Dar de voi nu aveți grijă deloc... – Nu-i adevărat! răspunse doctorul. Ne cruțăm, suntem datori să ne cruțăm! Şi-i dojenim cum nu se poate mai mult pe aceia care-şi irosesc puterile, fără nici un folos! Da! Şi acum, uite ce e: O să ți se dea manifestele la gară. Îi explică ce va trebui să facă, apoi adăugă, privind-o în față: – Îți urez izbândă!

Şi plecă nemulțumit. Când uşa se închise în urma lui, Liudmila se apropie de mamă, râzând uşor. – Eu te înțeleg... O luă de braț şi începură să umble amândouă, încet, prin odaie. – Am şi eu un băiat. Are treisprezece ani, trăieşte la taică-său. Bărbatul meu este substitut de procuror. Copilul e cu el. Mă gândesc de atâtea ori: ce viitor îl aşteaptă? Vocea ei plină tresări, apoi reluă în şoaptă: – ÎI creşte un duşman înverşunat al acelor care-mi sunt dragi şi pe care îi socotesc drept cei mai buni oameni de pe fața pământului. Fiul meu poate să ajungă duşmanul meu de mai târziu. Nu poate sta cu mine, pentru că eu trăiesc sub un nume fals. Nu l-am văzut de opt ani; e grozav de mult opt ani! Se opri lângă fereastră şi urmă, privind cerul palid şi pustiu: – Dacă ar fi alături de mine, aş avea mai multă putere, n-aş mai simți rana din inimă, care mă doare necontenit. Şi dacă ar muri m-aş simți poate mai uşurată... – Draga mea! spuse mama în şoaptă, cu inima strânsă de milă. – Dumneata eşti fericită, murmură Liudmila cu un surâs pe buze. E atât de frumos ca mama şi fiul să fie unul lângă altul... Şi atât de rar! Surprinsă ea însăşi de gândul acesta, Vlasova zise deodată: – Da, e aşa de bine! Şi urmă în şoaptă, ca şi cum ar fi împărtăşit o taină: Dumneata, Nikolai Ivanovici şi toți ceilalți care lucrați pentru adevăr, sunteți de asemenea împreună! Oamenii se apropie deodată unii de alții, ca nişte frați; eu îi înțeleg pe toți. Cuvintele nu le pricep, dâr toate celelalte... le înțeleg. – Aşa, murmură Liudmila, aşa... Mama îi puse mâna pe umăr, o apăsă uşor şi grăi aproape în şoaptă, parcă şi-ar fi urmărit vorbele cu privirea: – Copiii se duc în lume! Asta o înțeleg. Se duc în lume pe tot pământul, peste

tot... Se îndreaptă către aceeaşi țintă! Cele mai bune inimi, oameni cu cugetul cinstit, merg împotriva a tot ce-i rău, fără să se uite îndărăt; merg, merg... strivesc minciuna sub tălpi. Tinerii şi voinicii își dăruesc puterea lor aceleiaşi cauze: dreptatea! Se duc să birue durerile lumii; s-au ridicat ca să nimicească nenorocirile de pe pământ; vor să înfrângă răul şi-l vor înfrânge! „Vom aprinde un nou soare“, mi-a spus unul din ei. Şi-l vor aprinde. „Vom strânge toate inimile zdrobite, într-o singură inimă!“ Şi le vor strânge! Își amintea cuvinte din rugăciunile uitate, care îi aprindeau acum în suflet o credință nouă. Şi aceste cuvinte ieşeau din inima ei, ca nişte scântei. – Copiii împrăştie pretutindeni dragostea; ei merg pe drumul înțelepciunii şi al adevărului, plămădesc alte ceruri şi altă lumină din focul sufletului. O viață nouă se naşte din dogoarea dragostei copiilor pentru toată lumea. Cine oare va stinge dragostea asta? Cine? E vreo putere mai mare care poate să o înfrângă? Pământul a născut-o şi tot ce e viață pe pământ vrea ca ea să biruiască! Mama se depărta de Liudmila, istovită de emoție. Liudmila se depărta şi ea încet, cu băgare de seamă, parcă s-ar fi temut să nu se năruie ceva. Se mişca mlădios prin odaie, ațintindu-şi în depărtare privirea adâncă şi întunecată; părea mai subțire, mai înaltă şi mai dreaptă. Fața ei slabă şi aspră era preocupată, iar gura strânsă nervos. Liniştea din odaie o domoli repede pe mamă; observând starea sufletească a Liudmilei, întrebă încet, cu un aer vinovat: – Poate că am spus ceva care nu trebuia? Liudmila se întoarse iute şi îi aruncă o privire speriată. Cu mâinile întinse, parcă ar fi voit să oprească în loc ceva, începu să vorbească repede: – Ba nu... aşa e! Dar să nu mai vorbim de asta. Să rămână cum ai spus. Şi urmă mai liniştită: – Trebuie să pleci curând: gara e departe de aici! – Da, curând! O, dacă ai şti cât sunt de bucuroasă! O să duc cuvântul copilului meu, cuvântul sângelui meu! Parcă mi-aş duce sufletul!

Zâmbi, dar zâmbetul ei se oglindi slab pe chipul Liudmilei. Mama simțea că reținerea acesteia îi slăbeşte bucuria. Şi deodată se simți cuprinsă de dorința de a împărtăși din ardoarea ei acelei inimi aspre, să o aprindă, să o facă să bată la fel cu inima el, plină de bucurie. Luă mâinile Liudmilei şi-i spuse, strângându-i-le cu putere: – Draga mea! Ce bine e să ştii că în viață s-a făcut lumină pentru toți oamenii; că va veni timpul când vor vedea lumina aceasta şi își vor scălda sufletul în ea! Chipul ei bun şi blând fremăta. Sprâncenele i se zbăteau, înaripând privirea ochilor care zâmbeau. Mama era îmbătată de gânduri mari, în care punea tot ce i se frământase în inimă, tot ceea ce trăise până atunci; în cristalul dur şi încăpător al cuvintelor luminoase, își strângea ideile. Ele se năşteau şi înfloreau din ce în ce mai învoalte în inima ei, luminată de puterea creatoare a soarelui de primăvară. – E ca şi cum s-ar naşte un alt Dumnezeu pentru oameni! Toate pentru toți, toți pentru toate. Aşa vă înțeleg eu pe voi, pe toți. Cu adevărat, toți sunteți tovarăşi, toți formați o singură familie, toți sunteți copiii aceluiaşi tată: adevărul! Şi, biciuită iarăşi de valul ei de emoție, tăcu răsuflând adânc. Apoi desfăcându-şi mâinile într-un gest larg, ca pentru o îmbrățişare, urmă: – Şi când rostesc în gând cuvântul: „tovarăş“, inima mea îi aude cum se apropie. Își atinsese ținta; chipul Liudmilei se însuflețise: buzele-i tremurau, lacrimi mari şi limpezi i se rostogoleau din ochi. Mama o strânse la piept cu putere şi râse încet, mândră de biruința inimii ei. Când își luară rămas bun, Liudmila o privi în ochi şi îi spuse încet: – Ştii că omul se simte bine cu dumneata?

29

În stradă, gerul uscat şi tăios îi cuprinse strâns trupul, îi pătrunse în gâtlej și îi înțepă nările şi curmându-i pentru o clipă răsuflarea. Mama se opri şi se uită în jur: la colț, nu departe de ea, stătea un birjar cu o căciulă mițoasă; mai încolo umbla un om încovoiat, care își strângea capul între umeri; înaintea lui fugea un soldat, săltând şi frecându-şi urechile. „Se vede că l-au trimis să cumpere ceva, de la vreo prăvălie“, își zise mama, ascultând cu plăcere cum scârțâia zăpada proaspătă sub picioarele ei. Când ajunse la gară era devreme, trenul nu fusese încă format. În sala de aşteptare a clasei a treia, murdară şi înnegrită de fum, se adunase lume multă; frigul gonise acolo muncitori de la căile ferate; birjari şi nişte oameni prost îmbrăcați şi fără căpătâi veniseră să se încălzească; mai erau şi câțiva călători: nişte țărani, un negustor pântecos, îmbrăcat într-o haină de raton, un preot cu fiica sa, care avea fața ciupită de vărsat, vreo cinci-şase soldați şi nişte târgoveți. Unii fumau, vorbeau, alții beau ceai şi rachiu. Lângă bufet cineva râdea în hohote. Deasupra capetelor pluteau valuri de fum. Uşa scârțâia de câte ori se deschidea, iar când cineva o trântea ca s-o închidă, geamurile se cutremurau şi zbârnâiau. Un miros de tutun şi de peşte sărat îți izbea nările. Mama se aşeză lângă uşa de la intrare, de unde putea fi bine văzută, şi aşteptă. De câte ori intra cineva, năvălea asupra ei un val plăcut de aer rece, pe care îl trăgea adânc în piept. Oameni îmbrăcați gros intrau cu pachete în mâini, se opreau în uşă, înjurau, şi aruncându-şi lucrurile pe jos sau pe bancă, își scuturau bodogănind chiciura de pe gulerele paltoaneior, de pe mâneci, de pe barbă şi de pe mustăți. Un tânăr cu un geamantan galben în mână intră înăuntru, aruncă o privire grăbită în jur şi se duse de-a dreptul ia mamă. – La Moscova? întrebă el încet. – Da, la Tania.

– Poftim! Puse geamantanul pe bancă, lângă ea, apoi scoase grăbit o țigară, o aprinse, își ridică şapca şi ieşi tăcut pe uşa cealaltă. Mama desmierdă cu palma pielea rece a geamantanului, se rezemă de el, şi mulțumită, se uită cercetător la cei din sală. După un timp, se ridică şi se aşeză pe o altă bancă, mai aproape de uşa care dădea pe peron. Ducea cu uşurință geamantanul, care nu era mare, şi mergea cu capul ridicat, privind la cei care i se perindau pe dinainte. Un tânăr îmbrăcat într-un palton scurt, cu gulerul ridicat, se lovi de ea şi se dădu la o parte fără să spună nimic, ducând în acelaşi timp mâna la cap. Mamei i se păru că îl cunoaşte şi întoarse capul; văzu că o priveşte pe deasupra gulerului, cu un ochi spălăcit. Privirea aceea atentă o izbi, mâna îi tremură, parcă geamantanul ar fi devenit deodată mai greu. „Unde l-am mai văzut?“ se întrebă voind să-şi alunge cu acest gând un simțământ neplăcut şi nedesluşit. Fără să-şi poată lămuri în cuvinte răceala care-i cuprindea încet inima, simțea cum i se urcă în gât şi îi umple gura o amăreală uscată. Nu se putu stăpâni şi întorcându-se, aruncă încă o privire. Omul stătea în acelaşi loc; se lăsa când pe un picior, când pe celălalt – parcă ar fi dorit ceva, dar nu se hotăra. Mâna dreaptă îi era vârâtă între nasturii paltonului, pe cealaltă o ținea în buzunar, din care pricină umărul drept părea mai înalt decât cel stâng. Mama se apropie fără grabă de o bancă şi se aşeză cu băgare de seamă, parcă i-ar fi fost frică să nu se rupă ceva într-însa. Trezită de presimțirea crâncenă a nenorocirii, memoria i-l înfățişă pe omul acela, în două rânduri: o dată pe câmp, afară din oraş, după evadarea lui Rîbin, şi a doua oară la tribunal. Stătea lângă agentul de poliție pe care ea îl îndreptase greşit în ziua când evadase Rîbin. Era limpede că o cunoştea şi că era urmărită. „Оare m-au prins?“ se întrebă. Şi după o clipă își răspunse, tresărind: „Poate că încă nu...“ Se sili să facă o sforțare şi trebui să recunoască: „Da... m-au prins!“ Privea în jurul ei, nu vedea nimic, dar gândurile i se aprindeau în creier, unul după altul, și se stingeau ca nişte scântei. „Să las geamantanul? Să plec?“ Şi numaidecât după aceea o altă scânteie sclipi mai aprins: „Să arunc cuvântul fiului meu... Să-l arunc? În astfel de mâini?“ Strânse geamantanul lângă ea: „Să-l iau cu mine? Să fug?“

I se părea că toate aceste gânduri nu erau ale ei, că cineva i le băga în cap, cu sila. Erau ca nişte limbi de foc care îi pârjoleau dureros creierul, îi biciuiau inima, îi sporeau durerea, o jigneau, îndepărtând-o de ea, de Pavel, de tot ceea ce prinsese rădăcini în inima ei. Simțea că o putere vrăjmaşă o strivea cu îndârjire, îi stâlcea umerii şi pieptul, o umilea, cufundând-o într-o frică de moarte. Vinele tâmplelor îi zvâcneau; o fierbințeală i se urca până la rădăcina părului. Atunci, cu o sforțare din răsputeri care parcă îi cutremură toată ființa, stinse toate aceste şovăieli meschine, slabe şi viclene, poruncindu-şi singură: „Să-ți fie ruşine!“ Se simți deodată mai bine, puterile îi reveniră şi adăugă în gând: „Nu-ți face fiul de ruşine! Nici unul dintre ei nu se teme.“ Ochii ei întâlniră o privire tristă şi sfioasă. Apoi îi apăru în minte chipul lui Rîbin. Cele câteva clipe de îndoială parcă i-ar fi dat putere. Inima îi bătu mai liniştit. „Ce-o să fie acum?“ se întrebă, privind în jurul ei. Spionul chemă un paznic; îi şopti ceva, arătând cu coada ochiului spre ea. Paznicul îl privi şi se dădu înapoi. Un alt paznic se apropie, ciuli urechea şi încruntă din sprâncene. Era un bătrân voinic, cu părul cărunt, cu barba mare. El făcu spionului un semn cu capul şi porni spre banca unde stătea mama. Spionul se făcu nevăzut. Bătrânul înainta încet şi-i sfredelea fața cu priviri mânioase. Ea se ghemui în fundul băncii. „Numai să nu mă bată...“ Se opri lângă ea şi după un timp o întrebă încet, cu glas aspru: – La ce te uiți aşa? – La nimic. – Haida-de! Hoațo! Eşti bătrână şi te îți de de-astea? Mamei i se păru că vorbele lui o loveau peste obraz. O dată, încă o dată; vocea răguşită şi plină de răutate o durea de parcă i-ar îi sfâșiat fața şi i-ar fi biciuit ochii.

– Eu? Eu nu sunt hoață! Minți! strigă ea cât o țineau puterile. Totul începu să se clatine; indignată şi amețită de josnicia ocării, își pierdu cumpătul şi smuci geamantanul care se deschise. – Priveşte! Priviți cu toții! strigă ea, ridicându-se şi fluturând în mână, deasupra capului, un teanc de manifeste. Cu toate că urechile îi vâjâiau, auzi vocile oamenilor care veneau în fugă, din toate părțile: – Ce s-a întâmplat? – Uite, agentul... – Ce-i cu ea? – Zice că a furat... – Vai, vai, vai! Și ce cumsecade pare! – Eu nu sunt hoață! reluă mama cât o ținea gura. Dar se liniştea cu încetul, văzând câtă lume se îndesa în jurul ei. – Ieri i-au judecat pe nişte deținuți. Printre ei era şi fiul meu, Vlasov; el a rostit o cuvântare: priviți-o, asta e! O duceam oamenilor s-o citească şi să se gândească la adevăr... Cineva îi trase cu băgare de seamă o hârtie din mână; atunci ea le flutură pe celelalte în aer şi le aruncă în mulțime. – Nici pentru ce faci acum, n-au să te laude, grăi cineva speriat. Mama vedea cum unii luau hârtiile, le băgau în sân, în buzunare, şi asta o întări, îi dete curaj. Mai senină, mai tare, încordată din răsputeri, simțind cum îi creştea mândria, cum i se aprindea bucuria înăbușită până atunci, ea vorbea şi arunca în dreapta şi în stânga teancuri de manifeste, pe care le prindeau mâini repezite şi lacome. – Ştiți pentru ce i-au judecat pe fiul meu şi pe ceilalți? Am să vă spun, şi să credeți în inima mea de mamă, în părul meu cărunt! Ieri au fost judecați nişte oameni pentru că vă aduceau vouă, tuturora, adevărul! Ieri am aflat că nimeni nu

e în stare să lupte cu acest adevăr... nimeni! Mulțimea tăcea, sporind mereu; în jurul mamei se strânsese un lanț de trupuri vii. – Sărăcie, foamete şi boli! Iată ce avem din munca noastră. Totul e împotriva noastră; ne istovim muncind zi de zi, crăpăm de frig şi de foame în minciună şi în noroi. Alții chefuiesc de pe urma trudei noastre, se îndoapă, iar pe noi ne țin ca pe nişte câini, în lanțuri şi în beznă. Nu ştim nimic, ne e teamă de orice. Viața noastră e o beznă, o beznă fără fund! – Aşa e! se auzi un răspuns înăbușit. – Închide-i gura! Şi mama zări în spatele mulțimii pe spion, însoțit de doi jandarmi. Se grăbi să împartă ultimele teancuri, dar când băgă mâna în geamantan, dădu acolo de o altă mână. – Luați-le, luați-le pe toate! zise aplecându-se. – Împrăştiați-vă! strigau jandarmii, dând lumea la o parte. Dar oamenii se mişcau cu greu, se izbeau unii de alții şi, poate că fără să vrea, îi înconjurau pe jandarmi, stingherindu-i. Femeia cu părul cărunt, cu ochi mari şi limpezi, cu fața blândă îi atrăgea cu o forță de neînvins; singuri în viață, despărțiți unii de alții, se contopeau acum, încălziți la dogoarea cuvântului pe care poate că îl căutaseră de mult şi după care jinduiau inimile lor umilite de nedreptățile vieții. Cei care se aflau mai aproape de dânsa nu scoteau nici o vorbă; mama le vedea ochii pironiți asupra ei şi le simțea în față răsuflarea caldă. – Pleacă, bătrânico! – O să te aresteze! – Ia te uită, ce curaj! – La o parte! Împrăştiați-vă! se auzeau tot mai aproape vocile jandarmilor. Împinşi, oamenii din fața mamei se clătinau sprijinindu-se unul pe altul.

Mamei i se părea că toți sunt gata s-o înțeleagă şi s-o creadă. Ar fi vrut să le spună cât mai repede tot ceea ce ştia, toate gândurile a căror putere o simțea. Cuvintele suiau uşor din străfundul inimii, armonioase ca un cântec; dar își dădea seama înciudată că nu mai avea voce; scotea din piept țipete răguşite care tremurau şi se spărgeau. – Cuvântul fiului meu e cuvântul cinstit al unui om care munceşte, al unui suflet care nu se vinde! Cei care nu se vând pot fi recunoscuți după îndrăzneala lor! Nişte ochi tineri o priveau în față, cu entuziasm şi cu spaimă. Cineva o lovi în piept, mama se clătină şi căzu pe bancă. Mâinile jandarmilor fulgerau pe deasupra capetelor. Îi apucau pe oameni de umeri şi de gulere, îi îmbrânceau în lături, le smulgeau căciulile de pe cap şi le azvârleau cât colo. Totul se înnegri şi începu să se clatine în ochii mamei. Învingându-şi oboseala, strigă cu o ultimă rămăşiță de glas: – Oameni buni, strângeți puterile într-o singură putere! Mâna mare şi roşie a unui jandarm o apucă de guler şi o zgâlțâi: – Taci odată! Ceafa i se izbi de perete; inima îi înțepeni într-o pâclă înecăcioasă de groază; o clipă doar, şi pâcla se împrăştie, inima îi răbufni din nou. – Mişcă! îi porunci jandarmul, – Nu vă fie teamă! Suferință mai amară decât aceea pe care o îndurați voi toată viața nu există. – N-auzi să taci? Jandarmul o apucă de braț şi o smuci; alt jandarm o luă de celălalt braț şi cu paşi mari, amândoi o traseră după ei. – ...Suferința care vă mistuie zi de zi inima şi vă usucă pieptul! Spionul se repezi înaintea ei, şi amenințând-o cu pumnul, îi țipă în față:

– Taci, ticăloaso! Mama deschise ochii mari, scânteietori, bărbia îi tremură. Se sprijini cu picioarele de lespezile lunecoase ale podelei, strigând: – Nu puteți ucide un suflet renăscut! – Cățea! Cu o mişcare bruscă a mâinii spionul o lovi peste față. – Aşa-i trebuie târfei bătrâne! spuse un glas cu răutate. Ceva negru şi roşu îi orbi pentru o clipă ochii, un gust sărat de sânge îi umplu gura. O izbucnire de strigăte întretăiate o învioră: – Nu da! – Băieți! – Ticălosule! – Plesneşte-l! – Nu vor îneca adevărul în sânge! O înghionteau în ceafă, în spate, o loveau în cap, peste umeri; totul se cutremura şi pierea într-un vârtej întunecat de ițipete, de urlete, de fluierături. Ceva greu, asurzitor, îi pătrundea în urechi, îi imunda gâtlejul, o îneca; podeaua se năruia sub picioarele care i se îndoiau; trupul îi tresărea de arsura durerii; se făcuse greu şi se clătina sleit de puteri. Totuşi mama vedea împrejurul ei mulțimea de ochi strălucitori, arzând cu flacăra puternică şi dârză pe care o cunoştea – flacăra scumpă inimii ei. O împinseră spre uşă. Ea își smulse mâna şi se agăță de pervaz. – N-o să stingeți adevărul nici cu mări de sânge... Cineva o lovi tare peste mână. – O să îngrămădiți şi mai multă ură împotriva voastră, nebuni ce sunteți! Şi ura

va cădea pe capul vostru! Jandarmul o apucă de beregată şi începu s-o strângă. Mama abia mai sufla: – Nenorociților... Cineva îi răspunse cu un hohot de plâns.