Supraviețuitoare Ale Cancerului De Sân. Povești Adevărate. Vol. 8 5d6z6h

Supraviețuitoare ale cancerului la sân

Întâmplări reale despre cum să faci față unei boli cumplite

Ediție îngrijită de Colleen Sell

Traducere din limba engleză de Adela Crăciun

LIRA 2013

A Cup of Comfort for Breast Cancer Survivors Ediție îngrijită de Colleen Sell

Copyright © 2008, F+W Publications, Inc. Ediție publicată prin înțelegere cu Adams Media, F+W Media, Inc. Company, 57 Littlefield Street, Avon, MA 02322, USA

Lira, parte a Grupului Editorial Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777 e-mail: [email protected]

Ne puteți vizita pe www.litera.ro/lirabooks.ro

Povești adevărate. Supraviețuitoare ale cancerului la sân Ediție îngrijită de Colleen Sell

Copyright © 2013 Grup Media Litera pentru versiunea în limba română Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză: Graal Soft Editor: Vidrașcu și fiii Redactor: Carmen David Copertă: Florentina Tudor Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

ISBN ePUB: 978-606-686-529-6 ISBN PDF: 978-606-686-521-0 ISBN Print: 978-606-686-370-4

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

În amintirea lui Deborah St. Denis

Mulțumiri

Niciodată nu m-am simțit mai îndatorată colaboratorilor unei cărți decât m-am simțit față de autorii acestor povestiri pline de har. Nu doar că acești oameni au contribuit cu povestiri uimitoare despre experiențele lor personale legate de cancerul la sân, dar au făcut-o atât de amabil și de profesionist, încât munca mea de selectare, compilare și editate a acestei cărți a fost deopotrivă o plăcere și o onoare pentru mine. Țin să le mulțumesc colaboratorilor de prim rang de la Adams Media – lui Meredith O’Hayre, editor de proiect; Paulei Munier, directorul departamentului Creație; Laurei Daly, manager senior de proiect și lui Jayquinn Williams, precum și redactorului vigilent al cărții, Carol Goff. Vreau să le mulțumesc și strămoșilor mei, pentru că mi-au transmis genele lor de mari povestitori, și familiei mele, pentru că mă susține să fac ce îmi place.

Prefață

Acum peste treizeci de ani, pe un aeroport oarecare, două femei se despărțeau cu lacrimi în ochi. Cele două femei erau Nancy G. Brinker și sora ei, Susan G. Komen, iar aceasta era ultima lor întâlnire. Suzy era bolnavă de cancer la sân în ultimul stadiu. A murit la treizeci și șase de ani. În acea zi, Nancy Brinker i-a promis lui Suzy că va face tot ce-i va sta în putință să încerce să-i vină de hac acestei boli îngrozitoare. În anul 1982, promisiunea ei s-a materializat în organizația Susan G. Komen for the Cure®, ocazie cu care a fost lansată o mișcare pe plan mondial împotriva cancerului la sân. În prezent, Komen for the Cure® este cea mai mare rețea din lume condusă de o organizație locală în cadrul căreia sunt înscrise femei care au supraviețuit cancerului la sân și activiste ce luptă împreună pentru salvarea vieților și eradicarea acestei boli cumplite, insuflând curaj, cea mai bună asistență medicală și stimulând știința să găsească un leac. Grație sprijinului larg al donatorilor și al companiilor partenere, până în prezent Komen a investit mai mult de 1 miliard de dolari în bătălia împotriva cancerului la sân – a sponsorizat proiecte de cercetare inovatoare și revoluționare și programe efective de sensibilizare a maselor. Datorită proiectelor susținute, ca de exemplu Povești adevărate. Supraviețuitoare ale cancerului la sân și evenimente precum Susan G. Komen Race for the Cure®, vom putea investi alte 2 miliarde în următorii zece ani, în care avem ca unic scop crearea unei lumi în care cancerul la sân să nu mai existe. În goana pentru atingerea acestui țel, salutăm cu mândrie faptul că astăzi, în Statele Unite, trăiesc aproape 2,5 milioane de persoane care au supraviețuit cancerului la sân – femei și bărbați care au dus această bătălie și au învins. În paginile următoare, veți găsi mărturii ale acestor povești de viață. Sunt povestiri despre putere și pasiune, curaj și grație... cuvinte pentru care merită să trăiești! Sperăm din tot sufletul că aceste istorisiri vă vor inspira și că ne vor ajuta pe noi toți să realizăm că este de datoria noastră nu doar să supraviețuim, ci să și ducem

o viață meritorie!

Pentru mai multe informații despre Susan G. Komen for the Cure® și cancerul la sân, vizitați www.komen.org.

Susan G. Komen for the Cure®

Introducere

Cancerul te face să-ți pierzi identitatea ca femeie și te transformă într-o luptătoare. Adevărata victorie nu o reprezintă supraviețuirea trupului, ci triumful spiritului asupra bolii.

Danita Vance

O femeie din opt. Mă gândesc la femeile din familia mea și mă întreb cine va fi următoarea – mama, Nina, Linney, Jennifer, Christie, Grace, Stacey sau Jessica? Mă gândesc apoi la prietenele mele: oare care dintre ele se va îmbolnăvi – Judy, Ellen, Sherri, Kelley, Indi, Barb, Paula sau Mardeene? Poate eu? Oare două dintre noi se vor încadra în statisticile din Statele Unite, care spun că una din opt femei este afectată de cancer la sân, indiferent de vârstă? Dacă da, atunci sper să ne numărăm și printre femeile, din ce în ce mai multe, care supraviețuiesc cancerului la sân, numărul lor ajungând în prezent la aproximativ 2,5 milioane. Și mai sper să facem față bolii și să ne trăim viețile cu același curaj, putere, umor, integritate, demnitate, franchețe și grație precum femeile care și-au depănat poveștile în această carte. O femeie din opt. Adică 12% din populația adultă de sex feminin din Statele Unite. Doar într-un singur an, au fost diagnosticate peste 260 000 de femei americane cu cancer la sân, iar 75% dintre ele suferă de forme invazive ale bolii. Nici semenele noastre din nord, cele din Canada, nu o duc mai bine. Adevărul este că America de Nord are cea mai mare rată a cancerului la sân din lume. Să nu uităm însă și de restul femeilor din lumea întreagă¹; cancerul la sân este din ce în ce mai răspândit pretutindeni. Așadar, deși femeile au început să conștientizeze acest pericol, deși

detectarea se face din ce în ce mai timpuriu, deși terapia de substituție hormonală în jurul vârstei menopauzei a fost redusă și în ciuda faptului că femeile duc o viață mai sănătoasă și că tratamentele sunt din ce în ce mai eficiente, cancerul la sân rămâne în continuare una dintre cele mai răspândite și mai grave boli ce afectează femeia zilelor noastre. În fiecare an, mor 46 000 de americance. O femeie din opt. Mă întreb dacă oare riscul va fi mai mic în clipa în care nepoțelele mele (Danielle, de șaisprezece ani, și Brianna, de doar doisprezece) vor ajunge la maturitate. Oare rata incidenței cancerului la sân va descrește în continuare, în timp ce rata de supraviețuire va crește, așa cum s-a întâmplat în ultimii ani? Oare se va găsi un leac în timpul vieții lor? Eu așa sper. Cred că așa se va întâmpla. Multe organizații, așa cum este și Susan G. Komen for the Cure®, se străduiesc din răsputeri să atingă acest scop. La fel procedează mii și mii de corporații, precum și milioane de indivizi din toate clasele sociale – multe dintre aceste persoane sunt femei care au supraviețuit cancerului la sân, femei care încă se luptă cu boala, dar și familiile lor. Toți aceștia acționează împreună din tot sufletul, își pun mintea la contribuție și fac tot posibilul să găsească un leac. Nenumărate vieți vor fi salvate și enorm de multe îmbunătățite. Din același motiv, editura la care a fost publicată în limba engleză această carte, Adams Media, a donat 5 000 de dolari către Susan G. Komen for the Cure® pentru Susan Reece Flaum, autoarea articolului numit Inga, cel care și deschide această colecție de mărturii. Toate mărturiile din această carte fac referire nu doar la modul în care aceste luptătoare au reușit să supraviețuiască, dar mai ales la felul în care și-au păstrat sufletele intacte. Sper ca poveștile lor să vă aline și să vă inspire.

Colleen Sell

1 În Uniunea Europeană, incidența anuală a cancerului la sân este de 109 femei din 100 000, iar mortalitatea este de 38 de femei din 100 000. În România, conform statisticilor începând din 1996, din totalitatea tumorilor maligne la femei, cancerul mamar reprezintă 22,61%, fiind pe primul loc în patologia

oncologică la femei (conform Ghidului de management al cancerului mamar, Monitorul Oficial, septembrie 2009, citat de www.ghiduldesanatate.ro). (n.red.)

Inga

M-am jucat puțin în minte cu chipul Ingăi – mă rog, mai mult cu bărbia ei prelungă și ascuțită, care mi se părea că seamănă cu un țurțure cu vârful retezat. Nu am mai văzut nici o altă bărbie ca a ei; părea mai degrabă o trăsătură caricaturală decât reală. Am avut o groază de timp să-i studiez bărbia, în timp ce intra și ieșea din camera mea – uneori cu un bol din plastic cu supă de pui, alteori cu rezultatul analizelor complete la sânge și de mult prea multe ori cărând pungi groase cu citostatice pentru venele mele deja obosite. De câte ori era prin preajma mea, trăgeam imediat cu ochiul spre triunghiul acela ciudat, ca un fel de asigurare a faptului că, într-un fel sau altul, Inga mă va ajuta să mai trec peste încă o zi dificilă. Micul meu joc presupunea găsirea aceluiași triunghi pieziș în textura hainelor ei, în decolteul halatului ei de asistentă, în pietrele turcoaz ale brățării ei, în urmele lăsate pe picioarele ei de încălțările butucănoase. Habar n-am dacă era conștientă că se încadra într-o temă a triunghiului sau poate că era o chestie pe care o făcea inconștient după ce se uita în oglindă în fiecare dimineață, pregătindu-se pentru încă o zi grea petrecută la secția de chimioterapie, ea fiind asistenta-șefă. Pentru mine, cercetarea cu minuțiozitate a bărbiei și a excentricului său tipar triunghiular devenise un ritual. Găseam triunghiuri absolut peste tot – în pomeți, în agrafele din păr și în ridurile fine din colțurile ochilor –, și, de fiecare dată când mai găseam unul, aveam o senzație neașteptat de reconfortantă. În ultimii doisprezece ani, m-am internat periodic în secția de chimioterapie. În afară de asistente, ajutoare și tot felul de voluntari, eu sunt excepția care numește secția de chimioterapie „cealaltă casă a mea”. Doisprezece ani în care am deschis și am închis ușile acelea antiseptice, am făcut tratamente după tratamente cu medicamente ale căror efecte secundare, dacă vrei să le înșiri, îți trebuie vreun sfert de oră: amețeală, vărsături, pierderea părului, modificări ale culorii pielii, dureri de cap, diaree, febră, frisoane, înnegrirea tegumentelor, dureri de oase, pierderea apetitului, ciuperci la picior, dificultăți de respirație, vedere încețoșată, funcții locomotorii afectate, ca să nu mai punem la socoteală distrugerea rapidă și prematură a oricărui sentiment de liniște sufletească. Bineînțeles, acestea sunt veștile bune, cele de care ai parte dacă dă rezultate chimioterapia.

Dar întotdeauna Inga a fost acolo și a dat o mână de ajutor. În fiecare joi, aveam alocat patul meu preferat, de la fereastră, cel cu vedere spre parcarea cenușie și spre cerul și mai cenușiu din Iowa. S-a perindat pe ușă încontinuu, dar având grijă să nu deranjeze. Mi-a descris cu lux de amănunte tot ce urma să se întâmple, și asta pe un ton cât se poate de liniștitor. Oricum, nu a vorbit decât când chiar a avut ceva de zis. Nu a râs de mine când am apărut cu teancul de facturi pe care urma să le plătesc cât eram internată. Nici măcar nu a clipit când îmi tremurau mâinile atât de tare, când am vrut să semnez primul cec și am scăpat toate foile pe jos, ci s-a aplecat ea și le-a strâns. Nu s-a panicat – spre deosebire de colegele ei – când tubul perfuziei intravenoase s-a desprins în timp ce dormeam, și podeaua s-a inundat cu sânge și medicament diluat. Nu o să uit niciodată cum m-am trezit și eram înconjurată de șase asistente, îmbrăcate în echipament de protecție de parcă descinseseră direct de la Three Mile Island², curățând asiduu mizeria! La fel ca mine, Inga avea doi copii – o fată mai mare și un băiat –, numai că ai ei erau un pic mai mari decât ai mei. În timpul vacanței de vară îmi lăsam copiii singuri acasă și veneam la chimioterapie, iar ea făcea la fel. Râdeam împreună, gândindu-ne la ce prăpăd aveam să găsim seara acasă: totul vraiște, cutii goale de pizza împrăștiate peste tot, televizorul urlând la maximum. În sinea mea însă, mă gândeam cu invidie și la sentimentul de siguranță pe care îl aveau copiii ei – mama lor pleca în fiecare dimineață îmbrăcată impecabil, cu halat curat și pantofi confortabili, puternică și gata să îi ajute pe cei bolnavi de cancer; copiii mei erau într-o permanentă nesiguranță, știind că mama lor este bolnavă și că se va simți și mai rău în urma tratamentului. O invidiam pe Inga pentru viața ei normală, dar totodată îi iram și competența, sângele-rece, autoritatea și mai ales sufletul înțelegător și bun. Cel mai mult însă o invidiam pe Inga pentru familia ei, pentru viața ei de zi cu zi… asta înainte de a afla de tragica poveste care îi umbrea și ei existența. Din când în când, îi aduceam mici cadouri – creme pentru mâinile ei vindecătoare, prăjituri făcute de mine. Îi scriam bilete în care subliniam ce anume mă învățase despre boală – despre caracterul ei sfânt, despre unicitatea ei, despre necesitatea ei ca o prezență terță, importantă, între viață și moarte. În timp, Inga mi-a devenit un fel de muză. Primele mele gânduri așternute pe hârtie au fost despre ea. Mi-o imaginam ca pe un grădinar într-o grădină de rădăcinoase – sfeclă, ceapă, morcovi, cartofi –, bunătăți plantate suficient de adânc în pământ încât să reziste iernilor dure din Iowa, atât de adânc încât

trebuia să-și murdărească bine de tot mâinile când le prășea primăvara. Îmi imaginam că se bucură în aceeași măsură de solitudine și de familie. Mi-o imaginam că se roagă. Ar fi putut la fel de bine să fie măicuță într-o mănăstire. În primăvara lui 2005, tocmai când chimioterapia începea să-și facă efectul și mă simțeam mai bine, am auzit că Inga era bolnavă. Nu a mai venit la serviciu. Nu mai era în stare. Inga, cea care avea grijă de bolnavii de cancer, avea ea însăși cancer – o formă rară de cancer la limbă, cu o prognoză de vindecare foarte proastă. I-am scris imediat: Inga, cum de s-a întâmplat așa ceva? Boala însă a evoluat rapid și nemilos. Nu am mai apucat să mai vorbesc niciodată cu ea. În scurt timp, nu a mai putut vorbi, apoi nici înghiți, iar în mai puțin de un an s-a stins. Toamna trecută, surorile și doctorii de la centrul oncologic i-au dedicat un tablou ce reprezenta o asistentă, și pe care l-au atârnat în secția de chimioterapie. M-au invitat și pe mine la ceremonie, unde am citit câteva pagini în care am încercat să o omagiez pe Inga, ce ulterior au și fost publicate în ziarul local. Evenimentul a avut loc într-unul dintre saloanele centrului, unul prin care mă perindasem de sute de ori, însoțită de doctori în halate albe care studiau interesați radiografii ale oaselor și tumori pe negatoscoape. Acum lipseau imaginile macabre; peste tot erau gustări și snacks-uri, ba chiar și un punci verde-deschis, care mie personal mi se părea că seamănă la culoare prea tare cu un agent citotoxic. Eu eram singura pacientă din încăpere; toți ceilalți erau oamenii care îmi salvaseră viața în ultimii doisprezece ani. Printre acele chipuri însă, se remarca unul. Trăsătura proeminentă era chiar bărbia. Era fiica Ingăi, Susan, care stătea în partea cealaltă a camerei, între tatăl și fratele ei. Amândoi se sprijineau de ea, cu capetele înclinate spre bărbia aceea ascuțită în formă de țurțur cu vârful retezat. Fiica este replica fidelă a mamei ei, mi-a trecut mie prin cap, aceleași trăsături ale feței, aceeași tărie de caracter, aceeași grație în mișcări. Imediat, chiar înainte de a realiza ce făceam, am început să caut și să găsesc în încălțări, geantă, bijuterii acele triunghiuri neregulate și prelungi. Mi-am citit scrisoarea despre Inga, în care am pus accentul pe atitudinea ei unică, cea care reușea să aducă într-adevăr un plus în viața oricărui pacient pe care îl avusese. Citeam și simțeam cum mă podidește plânsul. M-am abținut cu mari eforturi; îmi venea greu să cred că nu o voi mai vedea niciodată și că nu voi mai avea parte de alinarea pe care mi-o oferise cu atâta bunăvoință, în ciuda

problemelor ei personale.

Lauren Reece Flaum

2 Referire la accidentul din 1979 de la centrala nucleară cu același nume. Nu s-a soldat cu urmări grave, dar este cunoscut drept cel mai mare accident nuclear din SUA. (n. tr.)

Al treilea plămân

Am auzit o bătaie scurtă în ușă, după care în cameră și-a făcut apariția noua mea doctoriță. M-am întins pe pat, dar nu mi-am dezlipit privirea de pe chipul ei. Trebuie să recunosc că era încântătoare. Ajunsesem într-un punct în care îi priveam cu scepticism pe aproape toți doctorii, dar ea părea o excepție. Avea părul cârlionțat, blond și lung până la umeri, încadrându-i chipul delicat. M-a salutat, apoi și-a așezat încet cele două truse medicale la capul patului și a venit să dea mâna cu mine. S-a prezentat și mi-a spus că scopul vizitei era să mă consulte. Eu i-am replicat că în fiecare zi veneau câțiva doctori la mine și că toți voiau același lucru. Nu mințeam. Din pricina monitorizării excesive de care avusesem parte de-a lungul timpului – doctori, rezidenți, asistente și alte cadre medicale –, îmi pierdusem tactul. Simțeam cum trece timpul pe lângă mine, absolut degeaba. Doctorița însă și-a încrucișat mâinile și m-a privit extrem de intens. Ca și cum ochii aceia albaștri nu m-ar fi sfredelit de ajuns, și-a mai pus și mâinile subțiri în partea mea dreaptă. Știa unde mă durea, știa exact de ce sufeream. Era plină de blândețe și empatie. Da, nu puteam să mă opun examinării. Era important pentru amândouă – pentru mine și pentru fiica mea, Morgan. La cei șase ani, trebuia deja să se confrunte din greu cu suferința prin care știa că trec, și anume cancerul la sân. Fusesem diagnosticată cu doi ani și jumătate în urmă; numele bolii era carcinom ductal invaziv. După depistarea excrescenței în sânul stâng, mi s-a sugerat să găsesc de urgență un medic specialist și să încep tratamentul. M-am mobilizat și, cu ajutorul soțului meu, Michael, am reușit să alcătuim o echipă medicală care a stabilit numaidecât un plan de atac. Tumoarea era atât de mică, încât doctorii au tras concluzia că existau posibilități extrem de mici să mai am și alte tumori. Am fost sceptică, parcă mi-ar fi vorbit din cifre și tabele, iar eu nu eram un simplu număr într-o statistică oarecare. Din păcate, instinctul nu m-a înșelat; în curând, aveam să aflăm că deja se formase o tumoare mică pe un nodul limfatic, foarte aproape, în sânul drept, și încă una pe ficat.

Cancerul este un dușman tare viclean: poate păcăli sistemul imunitar. Într-un corp sănătos, celulele bune pot identifica și ucide celulele rele, astfel încât cancerul să nu se poată dezvolta. În cazul meu, sistemul imunitar s-a păcălit și a început să dezvolte celule canceroase. Nimeni nu știa de ce mă îmbolnăvisem de cancer; nici cei mai specialiști dintre specialiști n-au fost în stare să-mi dea o explicație. Singurul lucru pe care mi l-au putut spune a fost ce anume îl favorizase să se extindă. Cancerul la sân este de obicei cauzat de excesul de estrogen sau progesteron, ori de oncogena HER-2 / neu. Aceștia sunt catalizatorii cunoscuți, dar pe lângă ei mai există numeroși alți factori care favorizează apariția lui. Cancerul reprezintă încă un mister, chiar și pentru experți. Eu eram „plină” de oncogene HER-2. Aceasta este cea mai agresivă formă de cancer la sân. Când fusesem diagnosticată, luasem raportul patologic și îl studiasem împreună cu Michael, rând cu rând. Singura informație constantă din toate cele primite era că boala avansează agresiv. Avusesem totuși noroc, pentru că diagnosticul fusese pus într-un moment prielnic, când se făcă deja unele descoperiri în ceea ce privește tipul acesta de cancer. Fuseseră brevetate câteva medicamente împotriva cancerului la sân, printre care și herceptin. În timp ce Morgan s-a dus să-și strângă lucrurile, am căzut pe gânduri. Mintea mi-a fugit la haosul care ne schimbase radical viețile cu o lună în urmă, atunci când aflasem de recidiva cancerului la sân. De data aceasta însă, se extinsese către plămân și se localizase în două tumori lunguiețe, una crescută în lobul superior, iar cealaltă în lobul mijlociu al plămânului drept. Ambele tumori erau mici și operabile, la fel ca înainte. Mă simțeam recunoscătoare că aveam această opțiune. Au trecut optsprezece luni de la ultimul episod de cancer, iar în tot acest timp afecțiunea mea cronică a fost considerată „stabilă”. Din moment ce cancerul meu a fost inițial depistat de-abia în stadiul IV, nici nu s-a pus problema vreodată să pot fi „vindecată” cu vreun medicament miraculos. În acest stadiu, nu mai puteam spera decât ca boala să nu avanseze și să se agraveze. Am reușit să mă obișnuiesc cu această perspectivă, iar odată adaptată la această situație am descoperit că mă puteam bucura în continuare de viață. După terminarea celor douăzeci de ședințe extrem de dure de chimioterapie, mi-am reluat viața în sânul familiei. Am încercat cu toții să privim spre viitor cu speranță și să lăsăm în urmă acest episod tragic, revenind la un trai normal. Părul a început să îmi

crească din nou, iar apoi m-am concentrat pe recăpătarea forței fizice. Am început să merg cu bicicleta, lucru care m-a ajutat atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Măcar atât știam și eu, că dacă fac sport îmi voi reveni mai repede în urma operației. Mi-am spus în permanență că trebuie să lupt pentru a supraviețui în lupta cu cancerul. Împreună cu Michael, am încercat de fiecare dată să îi implicăm și pe copii în toate activitățile; i-am tratat întotdeauna ca pe niște adulți în miniatură. Morgan avea patru ani când am fost diagnosticată; Jack, doar zece luni. Băiatul era prea mic pentru a-i putea explica ce se întâmplă cu mine, dar pe Morgan am pregătito cât am putut de bine. Înainte de a face mastectomia, Michael a luat-o la o plimbare cu mașina și i-a spus că mami are o aluniță rea pe care doctorii trebuie să i-o scoată. I-a explicat și că, de aceea, când o să vină să mă vadă la spital, eu nu o să mă simt bine. Când a început să-mi cadă părul, eu și cu Michael i-am luat cu noi pe copii și am mers să fiu rasă în cap. I-am lăsat să-mi atingă scalpul țepos, ba chiar le-am spus că ar putea să-și pună o dorință. Am râs împreună; faptul că am putut râde de boala mea a fost o alinare. Am vrut să-i convingem că mă simțeam bine și că mă voi însănătoși. Când mergeam în secția de chimioterapie și mi se puneau perfuzii, uneori veneau și copiii. Deja cunoșteau toate asistentele și toți doctorii și se simțeau relaxați în acel mediu. Am ținut, atât eu, cât și Michael, ca amândoi copiii să simtă empatie pentru toți oamenii bolnavi, indiferent dacă făceau sau nu parte din familia noastră. Așadar, nu a mai fost nici o mirare când Morgan a început să se joace cu instrumentele medicale, ca o reacție de acomodare față de operația mea la plămân. Când eram în convalescență, ea se prefăcea că fusese operată la inimă. Eram mândră de faptul că își manifesta în acest mod emoția, că voia să joace un rol în recuperarea mea. Era un lucru sănătos pentru mintea ei, așa că am susținuto. A primit o trusă medicală de jucărie, care includea un stetoscop, un termometru, un tensiometru și un bisturiu. Morgan însă mi-a „confiscat” și două aparate pentru măsurarea capacității de respirație a plămânilor, spirometre, pentru ca trusa ei să pară și mai autentică. Și ea, și Jack îi observaseră cu atenție pe doctori cum mă ajutau să le folosesc pentru a-mi măsura capacitatea pulmonară. De fapt, cât am stat în spital, copiii sau înghesuit de fiecare dată în jurul meu când trebuia să folosesc spirometrele. Unul mă ajuta să inspir, celălalt, să expir. Când m-am externat, am luat și

aparatele cu mine, mai mult ca suveniruri care să-mi aducă aminte că puteam respira din nou după operație. Morgan își punea stetoscopul ei de jucărie în jurul gâtului și venea pe partea dreaptă a patului. Era același pat în care dormeam când eram în liceu, fusese patul din dormitorul meu, dar acum se afla în camera de oaspeți. În timpul zilei, stăteam la părinții mei; așa îmi puteam lua analgezicele, iar ei îi puteau supraveghea pe copiii mei. Deși eram destul de somnoroasă din cauza medicamentelor, îmi aduc aminte în detaliu consultul pe care mi-l făcea Morgan. Îmi punea stetoscopul pe piept și era atentă la ritmul în care respiram; apoi îmi spunea că îmi aude inima cum bate, dar că am o problemă. Era de părere că îmi trebuia o operație – așa de tare s-a implicat. Morgan lua apoi tensiometrul și mi-l fixa pe braț. Era destul de mic și nu mă cuprindea, așa că o lăsam să mi-l prindă în jurul încheieturii. Bineînțeles că aparatul nu arăta nimic, dar ne prefăceam că funcționează perfect. Căzăm de acord că aveam tensiune normală; întotdeauna am avut tensiune mică, așa că treceam rapid peste această etapă a consultului. Îmi lua temperatura și decidea că aveam febră. Apoi mai bombănea o dată că părerea ei era că cea mai bună opțiune pentru mine era operația, iar eu eram de acord. Lua bisturiul portocaliu și începea să meșterească ceva în partea dreaptă, acolo unde știa că fusesem operată. Era foarte grijulie; știa că încă mă mai dor coastele. Cateterele toracice mă învinețiseră; acesta era unul dintre motivele pentru care luam analgezice. Apoi lăsa bisturiul deoparte și începea să-mi maseze cu tandrețe zona. Fetița mea dulce și iubitoare îmi aplica și metode de medicină alternativă. După jumătate de minut, îmi arunca o privire foarte hotărâtă. — Gata, am rezolvat, spunea ea. Ți-am scos al treilea plămân. Nu prea înțelegeam la ce se referea exact, deși aveam o idee vagă. O priveam întrebător și îi ceream să îmi explice, dar fără să încerc să-i sugerez răspunsurile prin întrebările mele. Ofta și îmi mărturisea că o auzise pe sora mea, Heather, când vorbea la telefon pe unul dintre holurile spitalului. Zicea că Heather îi spusese celui cu care vorbea că eram bine, dar că mă simțeam obosită după extirparea „celui de-al treilea plămân”. În timpul operației reale, doctorul și echipa îmi făcă o incizie prin mușchiul

latissimus dorsi, rupseseră o coastă, goliseră plămânul drept, apoi testaseră țesutul limfatic de lângă plămân, după care se ocupaseră de tumori. Deși scopul operației era eliminarea tumorilor din lobul superior și din cel mediu, chirurgul a considerat că și țesutul lobului inferior poate fi infectat, drept care l-a eliminat preventiv. Plămânul drept este împărțit în trei lobi, deci lobul inferior era practic o treime din el. Aici s-a încurcat Morgan – a confundat „o treime” cu „al treilea”. În urma examenului patologic s-a dovedit că nici „al treilea plămân”, nici ganglionii limfatici nu erau infestați cu celule canceroase. După aceea, Morgan mă întreba dacă mă simt mai bine. Răspundeam invariabil că da, după care se mai juca puțin cu trusa. Eram pur și simplu uimită de conștiinciozitatea ei. Cu alte cuvinte, înțelegea. Știa că medicii tăiaseră ceva rău din trupul meu, iar că acum viața putea fi reluată, deși nu chiar la fel ca înainte. Știa că plămânii mei fuseseră bolnavi, dar că asta nu influența calitatea vieții noastre cotidiene. Eram încă lângă ea, mă luptam în fiecare zi, și asta voi face și în continuare cu ajutorul medicamentelor moderne din ce în ce mai eficiente. Acum însă realizez că de fapt fiica mea se lupta împreună cu mine. Și ce soldățel neînfricat era! La doar șase ani, Morgan reușise să înțeleagă o realitate cu care nici eu nu mă acomodasem încă pe deplin – cancerul îmi luase ceva din mine de care nu aveam nevoie și îmi oferise ceva ce nu știam dacă vreau. Deși îmi pierdusem „al treilea plămân”, câștigasem în schimb atenția completă a copilului meu. Capacitatea lui Morgan de a înțelege și accepta situația în care se afla familia noastră mi-a insuflat o energie nouă și vitalitate, iar de atunci simt asta în fiecare zi. Mi-a oferit mult mai mult aer curat decât ar fi putut-o face țesutul pulmonar. M-am dat jos din pat, iar Morgan mi s-a alăturat imediat. I-am luat mânuța și am ieșit amândouă din dormitor, lăsând în urma noastră toate temerile și privind cu toată speranța spre viitor.

Laura Walsh Plunkett

Scurtă vizită a unei prietene

Ne-am plăcut instantaneu. A fost o dragoste pe cât de neașteptată, pe atât de profundă. Amândouă eram trecute de treizeci de ani, amândouă sufeream de aceeași boală, dar doar una dintre noi a supraviețuit. O femeie bine intenționată de la grupul de pentru femeile cu cancer la sân din cadrul organizației Greenwich YWCA i-a strecurat într-o noapte numărul meu de telefon lui Shelley. Era chiar noaptea în care, complet dezamăgită, decisesem să nu mai particip la întâlnirile grupului. — Uite, îi spusese femeia lui Shelley, sun-o. E tânără, la fel ca tine. Poate că mă înșelam, dar eu aveam treizeci și patru de ani, aveam doi copii mici și nu mă simțeam deloc integrată în grup. Toate celelalte femei erau mai în vârstă și mi se părea că își acceptaseră soarta cu o resemnare pe care eu, în floarea vârstei fiind și simțindu-mă adânc trădată de destinul meu tragic, nu puteam să o împărtășesc. Shelley m-a sunat și am vorbit ore întregi, după care am stabilit o întâlnire pentru a doua seară. Amândouă eram absolut surprinse de câte lucruri aveam în comun... în afară de cancerul la sân! Locuiam cam la 20 de minute una de cealaltă. Fiica ei și băiețelul meu mai mare erau născuți la o lună diferență. Amândouă eram evreice. Amândurora ne plăcea să facem cumpărături, să ne uităm la filme și să mâncăm în oraș. Amândouă ne simțeam izolate și lăsate de izbeliște, să ne luptăm singure cu toate temerile noastre. Când ne-am văzut pentru prima dată în fața restaurantului unde ne dădăm întâlnire, ne-am îmbrățișat de parcă am fi fost prietene de când lumea și nu ne mai văzăm de un car de ani. Ne-am așezat la o masă din localul acela aglomerat, complet rupte de toată zarva din jurul nostru, fericite că ne-am găsit sufletul-pereche. Shelley a fost ca un pahar cu apă pe care ți-l oferă cineva în deșert. Am simțit o mare ușurare când am cunoscut-o. Am chemat chelnerul, am comandat, apoi ea a spus că vrea și ea același lucru ca mine. Deși amândurora ne plăcea somonul cu orez brun și salată verde, altfel o mâncare foarte sănătoasă, nici nu ne-am atins

de farfurii câteva ore, fiind prea absorbite de conversație. Aveam foarte multe lucruri în comun. Amândouă eram înnebunite după cercei lungi, cizme de cowboy și ochelari de soare de toate formele și culorile. Adoram amândouă înghețata de cafea, să ronțăim semințe de floarea-soarelui la gustare și cornurile. Amândouă oftam după George Clooney, amândouă suspinaserăm la filmul Pacientul englez și amândouă o apreciam pe scriitoarea Alice Hoffman. După ce ne-am povestit cele mai intime detalii din copilărie, despre familiile și carierele noastre, am realizat cât de reconfortant era pentru mine să nu fiu nevoită să explic de ce, după aflarea diagnosticului, mă trezeam nopțile paralizată de frică și cu capul plin de „dar dacă” – Dar dacă mă îmbolnăvesc iar de cancer? Dar dacă o să mor și copiii mei o să rămână fără mamă? Dar dacă durerea va fi de neat? Nici Shelley nu trebuia să explice de ce cu săptămâni înainte de controlul la oncolog își pierduse pofta de mâncare și slăbise mai mult de două kilograme. — Vrei să-mi vezi cicatricea? mă întrebase ea brusc. — Dacă mi-o arăți, ți-o arăt și eu pe-a mea, am răspuns eu. Am sărit imediat de la masă, dărâmând tacâmurile din argint pe jos, și am fugit către toaletă. Amețite ușor de vinul roșu pe care îl băăm prea repede, pe stomacul gol, chicotind ca niște puștoaice de liceu, ne-am înghesuit într-o cabină liberă. Ne-am scos bluzele, ne-am dat sutienele jos și ne-am privit ca în oglindă cicatricele rămase în urma mastectomiilor. Shelley își operase sânul drept cu cinci ani în urmă; eu îmi pierdusem sânul stâng cu fix patru luni în urmă, cu patru zile înainte de Crăciun. În noaptea în care mă întorsesem acasă de la spital, sub geamul dormitorului meu era plin de colindători din vecini, care n-aveau nici o idee că eu zăceam sub un teanc de pături și îmi plângeam soarta crudă. Shelley s-a uitat prelung la cicatricea mea. Oricine altcineva ar fi aruncat o privire în treacăt și ar fi bâiguit ceva de genul „ei, hai că nu-i chiar așa de rău”, după care ar fi schimbat subiectul. Dar știa la fel de bine ca mine cât suferisem și că semnele lăsate de boală pe corpurile noastre meritau mai mult decât atât. Sculptate adânc în piepturile noastre, aceste embleme ale unei bătălii câștigate împotriva unui adversar teribil erau mărturia că reușiserăm să supraviețuim și, în același timp, constituiau legătura care ne unea. În acel moment, nu ne-am privit doar cicatricele, ci chiar sufletele.

În afară de soțul meu, Alan, de doctori și de mama mea, nu mă mai văzuse nimeni dezbrăcată după operație. De fapt, insistasem ca Alan să se uite la mine chiar înainte ca eu să mă pot privi în oglindă, chiar atunci, când zăceam după operație pe patul de spital. Mă întinsesem pe spate pe cearșafurile acelea aspre, emoționată ca atunci când făcăm prima dată dragoste. Îmi dădusem bandajele cu grijă la o parte și îl rugasem să mă privească. Nu l-am scăpat nici o clipă din ochi, căutând orice urmă de reacție la noua mea înfățișare. Expresia de pe chipul lui însă nu s-a schimbat deloc. După câteva clipe, îmi acoperise la loc rana și mă încheiase la halat, apoi mă sărutase pe creștet, fără să scoată nici un cuvânt. De abia peste o săptămână, când deja eram acasă, mi-am făcut curaj și m-am dus în baie să mă privesc în oglindă. Mi-am mușcat buzele până la sânge, încercând din răsputeri să nu izbucnesc în plâns, și, în acel moment, am realizat că nu numai corpul îmi fusese modificat, ci și că eu mă schimbasem. Mă simțeam năpădită de o groază de sentimente: deși știam că acesta fusese prețul pe care trebuise să îl plătesc pentru a supraviețui, nu mă puteam stăpâni să nu-mi jelesc trupul mutilat. Nu puteam să mai fiu sau să mă mai simt vreodată la fel ca înainte. Prietenii, familia, consilierii – toți au încercat să mă ajute. Din păcate însă, nici unul dintre ei nu a putut găsi cuvintele potrivite. Mi-au ținut tot felul de predici că trebuie să rămân optimistă, că trebuie să mă concentrez pe faptul că am supraviețuit, nu pe faptul că sunt o victimă a cancerului la sân – toate aceste vorbe însă au trecut pe lângă mine. Cum să fii optimist când ai de-a face cu cancerul? Boala lovește aleatoriu, supraviețuitorii sunt aleși complet arbitrar, iar până și destinul celor mai „norocoși” dintre noi este absolut nesigur. Eram convinsă că nimeni n-are habar ce înseamnă să trăiești cu această boală – asta până am întâlnit-o pe Shelley. E puțin spus că am devenit cele mai bune prietene. Mai degrabă simțeam aceleași emoții ca atunci când mă îndrăgostisem prima dată. Vorbeam în fiecare zi, uneori și nopțile, la telefon și ne vedeam de două, trei, chiar patru ori pe săptămână. Niciodată nu era de ajuns pentru nici una dintre noi. Într-o noapte teribilă de iarnă, am ieșit ultimele dintr-un restaurant și am remarcat în parcarea aproape goală că mașina lui Shelley avea motorul pornit și scotea fum în aerul acela înghețat. Fusese atât de nerăbdătoare să se întâlnească cu mine, încât sărise din mașină și uitase să mai întoarcă cheia în . Alan era uimit de cât de rapid și intens evolua legătura noastră.

— O iubești mai mult pe ea decât pe mine, îmi zisese el, pe jumătate serios, întro seară când mă îmbrăcam să mă duc să văd un film cu Shelley. — Ba nu, încercasem eu să-l liniștesc. O iubesc… diferit. Mă întorsesem după miezul nopții, intrasem tiptil în dormitor și îl sărutasem. Mormăise un „cât e ceasul?” pe un ton disperat. Cum puteam să-i explic că găsisem pe cineva care știa exact tot ce simt, fie când eram în culmea optimismului, fie când cădeam în ghearele deznădejdii, care mă alina ca nimeni și nimic altceva? Era ca și cum până atunci alergasem fără oprire – fie spre ceva, fie departe de ceva –, iar acum, de când o cunoscusem pe Shelley, puteam în sfârșit să-mi trag sufletul. Apoi pământul ne-a fugit de sub picioare. Shelley a zăcut cu febră câteva zile bune. La început a ignorat-o, crezând că poate a luat un virus de undeva. Dar când a încercat să desfacă un borcan încăpățânat, și-a frânt încheietura. Câteva săptămâni mai târziu, și-a rupt o gleznă când a călcat strâmb pe bordură. Ce se întâmpla, avea ghinion așa, întruna? Osteoporoză? Probabil. Dar ce era cu febra care nu voia să scadă deloc? Toate acestea se întâmplau chiar când se despărțea de soțul ei. — Poate o fi din cauza stresului? o întrebasem într-o noapte. Ne aflam pe terasa casei mele de vară din Fire Island, iar în depărtare se auzea zgomotul liniștitor al valurilor. Venise în vizită împreună cu fiica ei, deși se simțea rău. Așteptasem tot anul această vizită – era ca un ritual de care ne bucuram în fiecare dintre cele cinci veri care trecă de când ne cunoșteam. În acea noapte, stelele străluceau parcă mai tare și îmi aduc aminte că am ochit una și mi-am pus o dorință în gând: Of, te rog, te rog, fă ca prietena mea să fie sănătoasă. Imediat însă, m-a fulgerat un alt gând: Dacă e bolnavă iar de cancer? În următoarele săptămâni, m-am surprins transformându-mă într-unul dintre oamenii aceia de care mă ferisem după aflarea diagnosticului. Încercam să-i insuflu optimism, curaj și să-i ridic moralul. — Totul va fi bine, o încurajasem când Shelley îmi mărturisise că se temea ca nu cumva cancerul să fi recidivat. Au trecut zece ani. Știu că ești o învingătoare și o supraviețuitoare.

M-a sunat într-o noapte, târziu de tot. O să-mi aduc aminte vorbele ei la fel cum îmi aduc aminte și primele sunete produse de primul meu copil. — Am cancer. A recidivat. În dimineața următoare, mi-am împachetat câteva lucruri și am plecat, lăsându-i pe copii cu soțul meu la casa de pe plajă. M-am dus să-mi ajut prietena. Și uite cum de ce-mi fusese frică n-am scăpat. Mă aflasem în postura de a alege între ea și confortul meu și nici nu stătusem pe gânduri. Am ținut-o pe Shelley de mână când doctorul i-a extras din coloană lichid spinal cu un ac ca pentru elefanți. Am zburat în Carolina de Nord pentru transplantul de măduvă și am stat în sala de așteptare, înconjurată doar de femei palide ca strigoii la față, fără păr, care se deplasau tăcute pe coridoare. Câteva luni mai târziu, am stat de veghe la căpătâiul ei pe patul de spital, iar ea avea înfipte în trup mii și mii de tuburi. Îi implorase pe doctori să facă totul să o însănătoșească. Mă feream de ea ca să numi vadă lacrimile, totdeauna mă întorceam spre fereastră, dar când simțeam că nu mai pot fugeam la baie, mă închideam într-o cabină și mă descărcam acolo. În ziua în care a fost înmormântată Shelley, a plouat torențial. Am plecat de la cimitirul din Paramus și am condus spre nord, iar când ne îndreptam spre Connecticut pe șoseaua I-95, ploaia s-a mai potolit, iar pe cer a apărut un curcubeu nemaipomenit – parcă ar fi fost făcut din pietre prețioase: jad, rubine, ametist, corali și safire, presărate elegant într-o formă arcuită. O să încetez vreodată să mă gândesc și să-mi fie dor de prietena mea, care a trecut prin viața mea atât de fugitiv? Nu cred că este posibil. Chiar astăzi i-am trimis fiicei sale un cadou de ziua ei. Arrielle, care seamănă perfect cu mama ei, va împlini douăzeci și unu de ani. E plecată la colegiu, același colegiu unde este și fiul meu. Sunt prieteni buni și se văd destul de des. Cred că dragostea este mai puternică decât destinul. Legătura care a existat între mine și Shelley a învins timpul și s-a transmis generației următoare.

Sheryl Kraft

Cod roșu

Îmi place să-mi fac planuri. Planific absolut orice, iar dacă nu, atunci fac liste. Îmi place să cred că sunt o persoană organizată, nu o persoană obsedată de control, vă rog să faceți diferența. Așadar, după ce am fost diagnosticată cu cancer la sân, am început să mă organizez și să-mi fac planuri. Mi-am planificat recuperarea postoperatorie și, pentru că tumoarea era mică, m-am interesat de radiații și tamoxifen. Nici nu mi-a trecut prin cap să mă gândesc la varianta în care va trebui să merg la chimioterapie. — Chimioterapie? am țipat eu, extrem de bulversată. M-am uitat spre Nino, soțul meu, care era în aceeași stare de șoc ca și mine. — Da, a răspuns oncologul meu. Chiar dacă tumoarea are doar un milimetru diametru, aveți o formă de cancer ductal invaziv, foarte agresiv. Vă recomand cu fermitate să mergeți la secția de chimioterapie, să luați tamoxifen, apoi să faceți o cură de șase săptămâni de radiații, a spus ea, după care ne-a explicat în detaliu recomandările și ne-a răspuns la absolut toate întrebările. Prin minte îmi treceau toate înjurăturile pe care le știusem vreodată. Am ajuns acasă și tot nu mi-am revenit din șoc. Îmi repet întruna că pot trece și peste asta. Întotdeauna în viață am reușit să depășesc toate necazurile și încercările grele spunându-mi un singur lucru: atâta vreme cât fiul meu este sănătos și în afara oricărui pericol, pot trece cu bine peste orice. Mă gândesc la toate relele pe care citostaticele le vor produce corpului meu: moartea celulelor sănătoase, greață debilitantă, căderea părului, slăbiciune. Astami doresc? Nu. Nu. Cu siguranță, nu. Dar, în același timp, vreau să trăiesc și nu vreau să-mi risc viața. Deci va trebui să-mi fac un plan de bătaie pentru chimioterapie. Am nevoie de patru tratamente, unul la două săptămâni. O să încep în a doua săptămână din ianuarie. Un An Nou fericit!

În timpul zilei, reușesc să mă comport cu stoicism. Trebuie să mă abțin de dragul celor din jurul meu, pentru că știu că ar fi nefericiți dacă m-aș arăta vulnerabilă și speriată. Dar noaptea, când este liniște, și ceilalți dorm, plâng cu lacrimi fierbinți. A doua zi de dimineață sunt din nou curajoasă. Timpul s-a scurs și iată-mă în prima zi de chimioterapie. Sunt exagerat de optimistă, plină de un eroism fals. Mă îmbrac cu puloverul roșu din cașmir pe care îl iubesc, îmi pieptăn părul lung până când începe să strălucească, apoi îmi dau cu rujul roșu preferat, de la Chanel. Am de gând să fiu elegantă. Curioasă, mă întreb cum mă va afecta chimioterapia. Oare medicamentul cum arată? Oare cum o să mă simt când îmi va curge prin vene? Cât de rău o să mă simt? O să-mi cadă părul? Cum o să arăt după aceea? Oare voi scăpa de cele patru kilograme jumătate în plus? În curând, am să aflu răspunsurile la aceste întrebări și la multe altele, încă nepuse. Mă îndrept țanțoșă pe coridor spre ușa camerei în care urmează să intru. Îmi îndrept spatele și îmi ridic capul. Vreau să par înaltă, puternică și curajoasă. Știu să par radioasă, dacă vreau. Asistenta mă întâmpină cu un salut și îmi face semn să mă așez pe scaunul special. Mă acoperă cu o pătură călduroasă și moale, mă cocoloșește. Mă simt perfect. Îi zâmbesc și eu, râdem și glumim. Ne distrăm de minune. Trage apoi un braț rabatabil peste scaun, de care atârnă o pungă plină cu un lichid roșu aprins. Îmi place culoarea; se asortează cu buzele și cu puloverul meu. — Agentul citotoxic, spune ea. Arată nemaipomenit, deși este atât de nociv! Sunt relaxată și mă simt bine. Mă uit de jur împrejur și constat că sunt singura pacientă din tot salonul. Asistenta îmi înfige acul în brațul stâng, apoi îl prinde grijuliu cu un leucoplast. Simt cum lichidul îmi răcește venele. Timp de opt săptămâni, nu o să-mi mai fie cald. Am menționat cumva cât de tare urăsc să am probleme cu stomacul? De fapt,

urăsc orice senzație de durere. Urăsc migrenele, tăieturile și vânătăile, dar cel mai mult și mai mult urăsc durerea de stomac. De abia peste șase ore medicamentul și-a făcut pe deplin efectul. Acum stau aplecată deasupra toaletei, vomit sacadat și sunt leoarcă de sudoare. În gură am un gust acru și parcă tot corpul îmi emană un miros ciudat. — Nino, dă-mi și mie o pastilă antiemetică. Te rog, spun eu pe o voce pițigăiată; sunt în mijlocul crizei. Pastila n-are nici un efect. Parcă aș fi în iad. De două zile îmi este greață, vomit și mă simt epuizată. Apoi încep să îmi revin și, încet-încet, îmi trece de tot. O să reușesc, îmi spun întruna. Chiar reușesc. Fac curat în casă, mă ocup de familie, merg la serviciu. Am început să slăbesc. Am remarcat că părul și-a schimbat consistența; dacă pun mâna pe el, imediat se rupe și parcă se sfărâmă. Imediat pun mâna pe telefon și îmi sun coafeza, pe Judy. După ce îl studiază cu atenție, îmi spune că ar fi mai bine să-l tai foarte scurt. — O să-ți fie mai ușor când o să-nceapă să-ți cadă părul, îmi zice ea. Apoi începe să-l tundă, până când frumosul meu păr castaniu are cel mult doi centimetri. Îmi place. Mă simt mai ușoară. Foarte drăguță. La modă. În câteva zile însă, încep să văd mai mult pielea capului decât păr și senzația că sunt drăguță începe să mi se clatine. Mă hotărăsc că ar fi cazul să port niște eșarfe frumoase sau peruci pentru a-mi ascunde calviția. Până la urmă, mă decid să port pălării; sunt ușor de purtat și la îndemână. După a doua tură de tratament, am avut nevoie de patru zile pentru a-mi reveni. Pastilele antiemetice n-au în continuare nici un efect și parcă aș fi într-un montagnes russe în care mi-e greață mereu și trebuie să mă duc să vărs. Trebuie să stau în pat. Vreau să se termine odată cu „aventura” asta. În gură am leziuni și, din cauza asta, mănânc și beau cu greu. Nemâncată și deshidratată, carnea a început să-mi atârne, iar mușchii mi s-au atrofiat. Ca să pună capac la toate astea, mai sunt și foarte constipată, ceea ce, ca să nu folosesc o exprimare prea dură, e supărător.

— Gata, renunț, l-am anunțat eu pe Nino după terminarea celei de-a doua runde de tratament. — La ce renunți? La chimioterapie? Nu poți să renunți; riști să mori. — O să renunț, dar n-am de gând să mor. Vreau să găsesc o cale să înving cancerul, dar fără chimioterapie, am spus. Mă fâțâi încontinuu prin sufragerie, storcându-mi creierii să găsesc o soluție. Deja s-a făcut seară. Nu am nici cea mai vagă idee de ce aș putea face; nimic, zero. Nu există o altă cale. Plină de dezgust, mă dau bătută. Mai am de făcut două ture de tratament. Nu am un cap cu o formă prea atrăgătoare, ceea ce mi se pare un alt motiv de umilire pentru mine. O prietenă mi-a făcut cadou un abțibild cu un tatuaj ce reprezintă un tigru portocaliu, pe care mi l-am pus chiar deasupra urechii stângi. O să reziste acolo câteva săptămâni; excelent. Acum nu mai sunt deloc nerăbdătoare sau curioasă când pășesc în salonul de tratament, ba chiar mi se face rău înainte de a apăsa pe clanță. Sunt într-un hal fără de hal, îmi curge salivă din gură, sunt slabă ca un țâr și nici nu-mi mai pasă de cum arăt. Nu mă mai fardez. Nu mă mai îmbrac îngrijit. Mă înfofolesc cu niște pulovere vechi albastre, mă ascund sub pătură, iar pe piept am un lighean în care să vărs. Între timp, otrava aceea roșie picură și picură din punga de perfuzie prin tub, scurgându-mi-se prin vene. Mai am doar o rundă de tratament. Mi-am pierdut complet părul și arăt ca un adolescent subnutrit și bolnăvicios. Trebuie însă să mărturisesc că mă bucură cele câteva avantaje de care beneficiez nemaiavând păr. Nu mai trebuie să mă depilez, ceea ce e fabulos, iar spălatul pe cap îmi ia doar câteva secunde. Pot să mă fardez imediat și să-mi ascund paloarea. Și am slăbit cel puțin șapte kilograme. Ura! Interesant este că încă mai am gene și sprâncene. Asta este culmea. Nu-mi vine să cred cum se încăpățânează să rămână la locurile lor! În cinstea lor, folosesc rimel din plin și le conturez cu creion de ochi. Minunate invenții și cosmeticele astea! La ultima parte a tratamentului, sunt îmbrăcată cu haine ponosite și nu mă mai

aranjez deloc. Am impresia că m-am micșorat. Eman un miros urât, de care nu mai scap. Mi-e teamă că nu o să mai scap de duhoare niciodată. Am terminat. Mai durează o săptămână până se duc și efectele secundare ale ultimului tratament, dar deja mi s-a mai ridicat moralul. Nu mai trebuie să mă întorc aici. Ce bine! Două luni mai târziu, mă aflu pe patul de consultație. Cu abilitate, rapiditate și pricepere, doctorița oncolog își plimbă mâinile pe pieptul meu, studiind cicatricele. Îmi ascultă cu mare atenție bătăile inimii. Îmi zâmbește și lasă deoparte stetoscopul. — Nikki, arătați grozav, spune ea. Ați trecut cu bine peste chimioterapie și radiații, iar de acum încolo trebuie să mai luați doar tamoxifen. Puteți să vă vedeți liniștită de viață în continuare. E o după-amiază liniștită și sunt singură. Sunt hotărâtă să respect cu strictețe sfatul doctoriței și să-mi trăiesc viața, dar mai am de făcut un lucru. Mă duc spre dulăpiorul cu cosmetice, hotărâtă și atentă să nu scap ceva, și-mi arunc rujul roșu la gunoi. Apoi mă înarmez cu saci menajeri negri și mă duc la dulapul de haine, de unde încep să scot toate obiectele roșii: pantofi roșii, genți roșii, bluze roșii, taioare roșii, pantaloni roșii, lenjerie roșie, eșarfe roșii. Verific din nou. Oare am ratat ceva? Mai arunc o privire în căutarea oricărei nuanțe din culoarea mea odată preferată. Roșul trebuie să dispară din viața mea; nu ar face decât să-mi aducă aminte de citostatice. Ochii îmi alunecă spre puloverul roșu din cașmir pe care l-am purtat când am fost prima dată la chimioterapie. Îl arunc instantaneu. Ies din casă, cărând după mine doi saci plini. Bombănesc din cauza efortului, dar reușesc să îi arunc pe trotuar și mă simt plină de adrenalină. Nu mă pot abține și fac un semn obscen înspre ei. Gata! Fiul meu este sănătos. Soțul meu m-a invitat să mergem în Italia. Sunt pe cale să mă refac complet. Părul a început să-mi acopere încet-încet scalpul, pielea îmi plesnește de sănătate, iar în ochi mi se citește din nou pofta de viață. A sosit timpul să îmi fac din nou planuri… pentru toată viața.

Nikki Marchesiello

Probabil că nu-i nimic

Uneori, realitatea te izbește cu forța unui tsunami. Anul acesta, am fost lovită de val după val după val. Eram deja extrem de supărată din cauza tatălui meu, care avea cancer de prostată în ultimul stadiu, când am aflat că prietena mea cea mai bună a avut un accident îngrozitor de mașină. A mai trăit opt zile legată la aparate. În noaptea în care a murit, fiica mea mai mică era în operație la același spital, în urma unui alt accident de mașină. Slavă Domnului, rănile ei nu au fost fatale. Înainte de a-mi putea reveni din toate aceste șocuri, a mai venit un val, de data asta sub forma unui apel telefonic din partea medicului meu. M-a sunat la biroul unde lucrez ca reporter în Rockford, Illinois. — Am găsit ceva pe mamografie, ceva suspect, mi-a spus doctorița mea, JoAnn Holoka. O să programăm o lumpectomie ca să lămurim lucrurile, bine? Vă doresc o zi plăcută în continuare, a adăugat ea pe un ton binevoitor. — O zi plăcută? Tocmai m-ați anunțat că s-ar putea să am un șarpe veninos în casă și vreți să mai am o zi plăcută? A râs. — Probabil că nu e cazul să ne alarmăm, dar trebuie să ne asigurăm că totul este în regulă, a subliniat ea. Mamografie. Mi se pare că acest cuvânt nu ar trebui niciodată rostit, ci doar scris. Îmi doream cu înfrigurare ca și acum să fi primit un plic cu „suspiciunea” legată la sânul meu. Chiar în acea săptămână, m-am prezentat la cabinet, unde m-am dezbrăcat până la talie, iar sânul îmi era comprimat la maximum cu ajutorul a două plăci din plastic.

Medicul radiolog, tânăr, a intrat în cabinet îmbrăcat într-un halat de laborator și cu o mutră iritată. — Cum vă simțiți astăzi? a întrebat el din obișnuință. — Bine, am răspuns. La fel de bine cât se poate simți o femeie pe jumătate dezbrăcată și prinsă într-o mașinărie monstruoasă, cu un ac înfipt în sân, în timp ce un tânăr rânjește spre ea. — Probabil că nu aveți de ce să vă faceți griji, a spus el, în timp ce aranja mașinăria. Nu strică însă să ne asigurăm. Nu am de ce să-mi fac griji? Mintea îmi era bombardată încontinuu de întrebări de tipul „dar dacă?”. Dar dacă nu e benignă? Dar dacă s-a extins deja? Dar dacă este deja tardiv? Dar dacă o să mor? Cum puteam să gândesc așa? M-am mustrat în gând că eram atât de macabră și mi-am concentrat întrebările către alte subiecte. Dar dacă o să-mi crească păr verde pe bărbie? Dar dacă o să fiu chemată la Dansez pentru tine, iar partenerul meu o să fie Yeti, omul zăpezilor? Mi-am imaginat tot felul de scenarii ridicole, vrând să mă conving că era o inepție să încep să-mi fac griji. În ciuda faptului că încercam să fac haz de necaz, totuși amenințarea bolii rămânea cât se poate de reală. După-amiază, după terminarea lumpectomiei, soțul meu m-a luat de mână și am ascultat amândoi veștile date de chirurg. — Am eliminat țesutul și... s-a întrerupt doctorița; următoarele ei cuvinte au fost ca un duș rece pentru mine: nu cred că este benign. O să așteptăm rezultatul de la laborator, dar cred că trebuie să vă pregătesc deja în vederea operației. Va trebui să eliminăm sfârcul și probabil și restul sânului. Toate acestea le-a spus pe un ton calm și sigur, vocea ei de profesionistă netrădând nici o emoție. Și eu, și soțul meu ne holbam la ea, muți de uimire – de la o realitate în care

„probabil nu aveți de ce să vă faceți griji” la o realitate în care sufeream de o boală crâncenă și pentru care trebuiau luate de urgență măsuri. O realitate care probabil că mă va mutila. O realitate în care mi se va tăia o bucată din trup. O realitate care îl va afecta pe soțul meu. O realitate în care există riscul să mor în curând. Doctorița chirurg mi-a citit imediat gândurile. — Nu o să muriți, a declarat ea, pe același ton impenetrabil. Cumva, știam și eu acest lucru. Perspectiva de a avea cicatrice desfigurante și un trup mutilat era mult mai înspăimântătoare. Odată, am auzit un comediant spunând: „Arată-mi o evreică fără sâni mari, iar eu o să ți-l arăt pe unchiul ei care poate să remedieze situația”. Eu nu am un unchi evreu care să fie chirurg plastician. Nu știu nici ce acoperă asigurarea medicală pe care o avem. În țara asta, unde vedetele de la Hollywood își modifică permanent corpul, dimensiunea sânilor unei femei spune foarte multe despre cultura noastră. Ce anume exact... nu prea mi-e clar. Știu doar că vreau să-mi păstrez corpul intact. Cât am așteptat rezultatul patologic, mi-am văzut de planurile de a pleca cu familia în vacanță, ceea ce am și făcut. Am încercat să mă alătur celorlalți cu același entuziasm, zâmbind în timp ce în gând spuneam rugăciuni. Cum ar fi viața cu un piept plat sau cu un piept asimetric? Am început să am coșmaruri în care mă vedeam deformată și plină de răni. Pentru a mă deprima și mai tare, mam dus la magazin să-mi cumpăr costume de baie. — Aveți costume de baie din trei bucăți? l-am întrebat eu pe vânzătorul consternat. Două pentru corp și o bucată să-mi acopăr ochii. Mi-am sunat doctorul, aflat departe, sperând să-mi dea vești bune. Patologii de la Rockford nu căză de acord cu rezultatul, dar a încercat să-mi dea speranțe, spunându-mi că s-ar putea să nu fie nimic. A mai adăugat că trimisese mostre de țesut și la clinica Mayo, unde aveau mai mulți specialiști. Deci nimic clar până acum. Mi-am văzut în continuare de vacanță, întrebându-mă în permanență dacă nu cumva viața mi se va schimba dramatic în momentul în care voi reveni în Rockford. Așa a fost. Cei de la clinica Mayo m-au diagnosticat cu carcinom in situ. Înainte

de a mă dezmetici și de a rumega opțiunile pe care le aveam, una mai sinistră decât cealaltă – lumpectomie și radiații sau mastectomie parțială ori chiar bilaterală –, am mai fost lovită de tsunami. Veștile le-am primit tocmai după ce ieșisem din întâlnirea cu specialiștii, care deciseseră la unison că era cel mai bine să aleg radiațiile. Părinții mei avuseseră un accident grav în Oklahoma, amândoi erau internați. Tata avea șanse minime de supraviețuire, iar mama risca să nu mai poată merge niciodată. Unde era Dumnezeul la care mă rugasem și din cuvântul căruia încercasem să nu ies niciodată? Mă abandonase, oare? Mă simțeam neputincioasă, copleșită de o forță extrem de mare care mă târa întro direcție în care nu voiam să merg. În după-amiaza aceea, mi-am rezervat loc la zborul către Tulsa, Oklahoma, uitând complet de sănătatea mea. După cinci zile, tata a fost mutat de la terapie intensivă. Mama făcuse operație la șold, picior și încheietură. Avea să-și revină. Să fi îndrăznit să-mi părăsesc părinții răniți, să mă întorc în Illinois și să-mi văd de operație? Doctorița a insistat. Nu era sigură dacă s-a făcut bine înțeleasă. Era posibil ca boala să se „răspândească” în tot corpul, „să se multiplice cu cinzeci de mii de celule zilnic”. Am decis să amân operația și să rămân până când părinții mei vor fi fost externați. După aceea, mi-am luat la revedere de la ei și i-am îmbrățișat cu drag. Unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut vreodată a fost să zbor înapoi în Rockford. Timpul era esențial. Am refuzat să fac radiații, pentru că era o metodă de tratament care ar fi durat prea mult. Doctorii m-au programat repede pentru mastectomie și pentru procedura de reconstrucție a sânului. Am fost dusă în sala de operații într-un scaun cu rotile, iar singura priveliște pe care o aveam era tavanul, înțesat de tot felul de aparate enorme. A fost a doua oară, după telefonul primit de la doctor, când am plâns și m-am rugat. Doamne Dumnezeule, o să mă trezesc după operație într-un alt trup. Nu știu câte zile mai are de trăit tatăl meu, iar mama se simte și ea foarte rău. Unde ești? Chiar în acel moment, în salon a intrat o asistentă, care mi s-a adresat cu blândețe:

— Oh, draga mea, plângeți. Nu o să spun să nu mai plângeți. Aveți toate motivele să plângeți. Ceea ce urmează să se întâmple pe masa de operație n-ar trebui să se întâmple nici unei femei. Vă înțeleg. Știu că durerea este mult mai mare decât pierderea unei bucăți din corp. Odată cu ea vă pierdeți și feminitatea și sensibilitatea. În urmă cu nici doi ani, suferisem o histerectomie, așa că am replicat amar: — Poate ar fi mai bine să încep să trăiesc ca un bărbat. După operație, oricum nu o să mai semăn cu o femeie. — Nu, asta nu e adevărat. Sunteți o femeie frumoasă. Cu cine ați venit? Unde este mama dumneavoastră? — E internată într-un spital din Oklahoma, am pufnit eu printre lacrimi. — Of, fată dragă! Atunci o să trebuiască să vă prefaceți că eu sunt mama dumneavoastră, a spus ea, îmbrățișându-mă. Să știți că doctorul chirurg este foarte bun, iar chirurgul plastician la fel, a spus ea pe un ton liniștitor, în timp ce mă legăna ușor în brațe. E același doctor care m-a operat și pe mine, a mai adăugat ea cu un surâs. — Și dumneavoastră ați făcut operația asta? am întrebat eu, privind spre pieptul ei. — Nu, dragă. Eu am avut toată viața probleme cu greutatea și, în cele din urmă, am decis să-mi pun un inel gastric. După ce am slăbit, atârna pielea pe mine de parcă aveam un șorț, iar doctorul Weiskopf m-a operat. Apoi m-a întrebat despre familia mea și mi-a mărturisit că nu fusese niciodată măritată. — Nici un bărbat nu se uita la mine pentru că eram foarte, foarte grasă. Am simțit o undă de compasiune pentru femeia aceasta amabilă, între două vârste, minionă și cu siguranță drăguță. Nu avusese parte de romantism, de dragostea unui bărbat și de confortul pe care ți-l aduce o căsnicie fericită. Nu aflase niciodată ce înseamnă bucuria de a-ți ține pruncul nou-născut în brațe. Probabil că nici nu va avea parte de acestea niciodată.

În clipa aceea, m-am oprit din plâns. De ce-mi plângeam de milă? Dumnezeu îmi dăruise un soț minunat și două fetițe nemaipomenite. Fusesem fericită câțiva ani în sânul familiei, așa cum femeia aceasta nu avea să fie niciodată. Am adormit, iar când m-am trezit aveam protezele mamare puse. Nu aveam de ce să-mi fac griji cu privire la aspectul meu. Chiar m-a pufnit râsul când am văzut că cele două „Dolly Parton” sunt la locul lor. Deși anul care a urmat a fost plin de complicații – infecție cu stafilococ care a condus la alte operații –, adevărata vindecare se produsese deja. N-am aflat niciodată numele acelei asistente, dar îmi place să mă gândesc la ea ca la Lăcrămioara. De la ea am învățat că, atunci când mergi printr-o vale întunecată și sumbră, Dumnezeu îți trimite în dar o floare care să-ți ușureze calea. Lăcrămioara pe care am primit-o eu mi-a adus aminte de câte ori am fost binecuvântată. M-a ajutat să mă pot agăța de singurul lucru care mă putea salva – credința. În viața fiecăruia apar furtuni, vijelii și valuri imense, dar le putem trece pe toate dacă avem credință în Dumnezeu.

Harriett Ford

Cum să porți cu eleganță o pungă pe cap

A început, la fel ca în multe alte cazuri, cu un telefon din partea doctorului. — Da, este cancer. (Oare chiar o fi rostit cuvântul cu „c”, ori o fi zis „e malign”? Acum nu-mi mai aduc aminte.) Stăteam așezată la masa din bucătărie, iar soțul meu mi-a aruncat o privire întrebătoare după ce am închis telefonul, așa că i-am arătat spre sânul stâng. — Ai face bine să-ți iei adio de la fraierul ăsta, pentru că în curând ne va părăsi. De câte ori am constatat că prima reacție și primele vorbe sunt cele mai reale? Remarca mea glumeață a fost făcută spontan, asta pentru că de felul meu sunt sardonică. Așa sunt eu, cred cu toată convingerea în zicala aceea austriacă „da, e fatal, dar nu-i nimic serios”. E foarte bine să poți să râzi, chiar în cele mai negre situații. Așa că, timp de un an, au avut loc niște schimbări incredibile – ca s-o parafrazez pe regina Elisabeta –, acesta fiind, din punct de vedere medical, annus horribilis pentru mine. Pentru cei „familiarizați” cu subiectul „cancer”, pot aduce următoarele precizări: cancer în stadiul trei, carcinom ductal invaziv grad 1, șaptesprezece noduli limfatici cu risc de cancer, mastectomie radicală modificată, inserția unui sistem port subcutanat, opt ture de chimioterapie cu trei săptămâni pauză între ele în care am luat trei medicamente diferite și șase săptămâni de radiații. Să nu mă înțelegeți greșit, viața pe parcursul tratamentelor anti-cancer nu e deloc amuzantă sau o joacă de copii. Eu însă am ales să tratez cu umor situațiile acestea dificile, în primul rând pentru a-i face pe cei din jurul meu să se simtă mai degajați. Și chiar și acum, la aproape zece ani de când am fost diagnosticată, prefer să îmi aduc aminte de cele petrecute atunci cu inima deschisă.

Ca să vă dau doar câteva exemple: tehnicianului tânăr care își exprima îngrijorarea când mi-a zărit sânul vânăt în urma biopsiei i-am spus: „Nu-ți face griji pentru vechitura asta. Oricum luni or să-l căsăpească de tot”. Cateterului implantat în piept îi spuneam „bebelușul extraterestru” și insistam să subliniez că „extraterestrul” nu îmi va suge toată vlaga, ci dimpotrivă, eu voi renaște din el. În timpul chimioterapiei mă uitam la comedii și filme ușoare. Bine, bine, m-ați prins. Am văzut și Titanic o dată, dar oricum știam că vaporul se va scufunda. Încă de pe atunci, amenințam pe toată lumea că o să scriu o povestire intitulată „Cum să porți cu eleganță o pungă pe cap” sau „Anul în care am fost cheală”. Ideea cu punga pe cap mi-a venit când, ducându-mă la sala de fitness, îmi căram peruca în cutie, iar pe cap aveam un turban, asortat perfect cu restul hainelor. Mă duceam să-mi fac duș și apoi mă îmbrăcam pentru gimnastică și s-a întâmplat o singură dată să-mi uit capul... adică peruca! Îmi amintesc perfect cum într-o dimineață devreme m-am dus la baie și am confundat cu niște șobolani cele două peruci lăsate în cadă. Am căutat ceva să le dau în cap. Credeți-mă pe cuvânt, cu o rachetă de tenis faci ravagii! Și vă mai dau un pont: când călătoriți, puteți să vă transportați peruca într-un recipient pentru făină, de exemplu. Da, așa e. Într-o noapte, cam pe la 2, eram într-o cameră de hotel, când s-a pornit alarma de incendiu. În hol văzusem niște afișe în care se menționa că se lucrează, așa că m-am gândit că poate era alarmă falsă. Am sunat la recepție și l-am întrebat pe tipul de acolo dacă era treabă serioasă, că voiam să știu dacă era cazul să-mi pun peruca. Din fericire, n-a fost cazul. Faptul că nu mai ai nici un fir de păr pe corp are și câteva avantaje: nu mai trebuie să te depilezi (pe nicăieri). Perucile trebuie spălate și aranjate doar o dată la trei săptămâni. Poți fi blondă sau roșcată, în funcție de chef sau haine. În fiecare zi aveam ocazia minunată să-mi creez setul perfect de sprâncene (false) folosind niște bucăți speciale de plastic și trei nuanțe diferite de contur de ochi. Slavă cerului că există cosmeticale! Chiar dacă ceilalți remarcau că genele sau sprâncenele mele nu erau adevărate, nu mi-o spuneau niciodată. Și în semn de solidaritate, bizară, ce-i drept, cea mai bună prietenă a mea și-a pierdut și ea, în mod cu totul inexplicabil, genele. A stat fără gene câteva luni, exact cât am făcut eu tratamentul. Uneori pierzi ce-ți e mai drag. Îmi plăceau la mine părul cu fir gros și rezistent,

ochii mari și (mai ales) pieptul. Acum eram cheală, ochii îmi erau afundați în cap, iar pieptul meu parcă fusese izbit de tren. În 1962, apucasem să văd cum arată pieptul bunicii mele, după o mastectomie radicală. Nu știam că în chirurgie se folosesc buldozere, dar uite că în cazul ei se folosiseră. Am fost șocată. În cazul meu însă, cicatricea de abia se observă. Ce ziceți, mi-am adus aminte de ea când am aflat că sunt bolnavă de cancer? Ei bine, da, m-am gândit. La fel de devastatoare au fost și amintirile soțului meu, care la nouă ani își pierduse mama, bolnavă de cancer la sân. Mama lui murise în anul 1945, la vârsta de patruzeci și cinci de ani. Medicina modernă n-a reușit să-mi depisteze mai devreme cancerul, deși am făcut de mai multe ori mamografii și teste screening speciale. M-am agățat însă de speranța că medicina modernă îmi va putea prelungi viața… asta dacă nu aveau să mă omoare tratamentele înainte. Și pentru că eram sănătoasă și destul de tânără, am optat pentru meniul à la carte! Le-am spus tuturor celor care mă întrebau dacă chimioterapia e ca și cum mi-aș fi programat eu să am câte o gripă de 72 de ore la fiecare trei săptămâni, timp de șase luni. Pentru a-mi păstra forțele, mi-am permis să mănânc orice îmi poftea inimioara. Când ați mâncat ultima dată salată din trei tipuri de fasole și porumb, la micul dejun? Pe cuvânt, nu e chiar așa de rău. Și pentru că sunt născută în Indiana, aș putea mânca porumb la orice oră din zi și din noapte. Să nu uităm că Orville Redenbacher³ s-a născut tot în Indiana. Noul meu „prieten apropiat” a devenit proteza mamară. O voluntară de la Societatea Americană a Bolnavilor de Cancer – Speranță pentru Recuperare mi-a împrumutat una dintre fostele ei proteze. Am folosit-o timp de câteva luni bune, timp în care m-am pregătit sufletește să mă duc să-mi fac și eu una. Când i-am înapoiat-o, i-am dat și o hartă plastifiată a Statelor Unite, pe care marcasem cu puncte colorate toate orașele prin care sânii ei de împrumut (și ai mei) călătoriseră: Washington, D.C., Chicago, Philadelphia, San Antonio, chiar și Hawaii. Harta era dovada că îmi văzusem în continuare de viața mea. Uneori mă poticnisem și eu, dar încercasem să mă mențin pe linia de plutire. Acum am mai multe seturi de „sâni”, de parcă aș fi o păpușă Barbie. Pe toate le cheamă, ca nume de familie, „piticele”. Am niște „pitice sportive” pe care le pun când mă duc la sală, niște „pitice marinare” cu care mă duc la piscină sau la jacuzzi și „piticele prietenoase”, pe care le port aproape tot timpul. Îmi plac toate. Da, sigur că s-a întâmplat ca odată, la jacuzzi, să uit să-mi fixez „piticele marinare” pe sub costumul de baie și am remarcat de-abia după aceea că unul

dintre sâni îmi migrase spre stomac. Dar ce să-i faci, c’est la vie! Viața merge mai departe. Mă sperie cuvântul „cancer”? Da, de câte ori aud că cineva a fost diagnosticat cu cancer. De fiecare dată când îmi vizitez un prieten sau o prietenă cu cancer în ultimul stadiu, care nici nu mai poate respira decât cu aparate. De câte ori am câte un junghi mă gândesc: Mi-a recidivat boala? Dar am ales să nu trăiesc cu spaimă; mă străduiesc să duc o viață plăcută și plină de voioșie. Dacă stăm să ne concentrăm la lucrurile care ne lipsesc din viață, atunci parcă ne simțim mai mici. Industria americană de marketing și publicitate s-a descurcat de minune să ne facă să ne simțim nesatisfăcuți și deposedați de orice bun. Cu toată sinceritatea vă spun, economia se bazează pe faptul că noi ne dorim din ce în ce mai mult. Dacă însă ne-am îndrepta atenția spre lucrurile pe care le avem deja, imediat am constata că avem lângă noi un corn al abundenței. Unele prietene ale mele țin un jurnal în care își notează zilnic toate micile bucurii. Eu nu, dar nu trece zi să nu mulțumesc cerului pentru norocul meu: telefonul acela m-a trezit la realitate și, din fericire, nu a fost prea târziu. Mă simt foarte norocoasă că-l am pe soțul meu alături de mine. El este profesor de artă, așa că după mastectomie a ținut să-mi spună că: „Draga mea, asimetria e mult mai interesantă decât simetria”. Tot timpul le spuneam celorlalți că sunt o persoană „pară 2-4-6”, măritată cu un „impar 1-3-5”. Ei bine, se pare că între timp am trecut și eu de partea „imparilor”. S-a demonstrat că dacă ne manifestăm recunoștința și mulțumirea, sistemul nostru imunitar se întărește. Când ne simțim optimiști, corpul nostru eliberează endorfine, care la rândul lor stimulează sistemul imunitar. Vă întrebați poate dacă sunt de părere că o atitudine pozitivă mă ferește de cancer. Sigur că nu este suficient. Dar susțin că mă ajută să ne îmbunătățim viața mie și oamenilor din jurul meu, și în același timp îmi ajută corpul să se vindece mai repede. Nu vreau să neg sau să subestimez rolul spiritualității în perioadele de criză. Deja am făcut aluzie la câteva momente în care credința m-a ajutat: mi-a insuflat dorința de viață, m-a convins că în toți există un duh sfânt și că atunci când treci peste evenimentele grele cu încredere și credință că totul se va termina cu bine, ai un sentiment de liniște sufletească. Poate vă întrebați dacă mă consider o persoană mai religioasă decât eram acum zece ani. Nu, nu chiar. Dar cu siguranță mă simt mai pătrunsă de spiritul divin. În general, simt mai multă empatie pentru

oameni – mai ales pentru bolnavii cronici. Și vă mai spun cu mâna pe inimă că mi-am schimbat radical comportamentul. Înainte, compasiunea pe care o puteam arăta persoanelor bolnave masca de fapt părerea mea sinceră, și anume că eram convinsă că ar fi putut evita să se îmbolnăvească dacă ar fi avut mai multă grijă de sănătatea lor. Din păcate, am aflat că poți duce o viață exemplară (exerciții fizice, dietă sănătoasă, fără țigări, controale periodice la medic, examinări amănunțite în oglindă) și tot să ai un mare șoc. Odată aflat în fața faptului împlinit, poți alege să cazi în disperare și să-ți amărăști și mai tare sufletul sau poți alege SĂ TRECI peste și să-ți revii. După părerea mea, dacă ai o atitudine negativă, nu o să te faci bine. Și aș vrea să mai subliniez un lucru: aveți încredere în instinctele dumneavoastră. Dacă aveți impresia că este ceva în neregulă, nu mai amânați, mergeți la doctor și cereți să vi se facă toate testele. Insistența vă poate salva viața. Unii oameni mi-au spus că sunt foarte curajoasă. Nu sunt, pe cuvânt! Pentru mine, curaj înseamnă să fii pompier și să intri într-o clădire în flăcări care stă să se prăbușească sau să fii polițist și să sari în calea glonțului pentru a salva viața unui om aflat din întâmplare pe acolo. Eu am vrut să supraviețuiesc și am fost hotărâtă să fac orice îmi stă în putință pentru a rămâne în viață. Majoritatea celor care citiți aceste rânduri ați face exact același lucru. Port tot timpul în portofel o listă cu cele șase trăsături ale unui învingător. Prima este „să te respecți pe tine”, a doua, „să-ți păstrezi simțul umorului”, a patra, „să ai capacitatea de a face față situațiilor neplăcute fără a dispera”. Dintotdeauna am avut tendința de a face haz de necaz, ceea ce m-a ajutat să depășesc momentele de cumpănă cu încredere și să ies cu bine la liman. După un accident tragic de mașină în care și-a pierdut copilul adolescent, o mamă mi-a spus: — Ni s-a oferit un dar minunat. Se numește prezent. Scriitoarea Sarah Ban Breathnach spune și ea: „Trebuie să învățăm să trăim în prezent, pentru că asta ne ajută să găsim drumul spre bucurie”. În concluzie, secretele mele sunt foarte simple și la îndemâna oricui: trebuie să-ți păstrezi capacitatea de a râde și de a respira. Iar secretul succesului meu se vede. Trăiesc!

Jennifer S. Kutzik 3 Brand foarte cunoscut de floricele de porumb, al cărui nume provine de la fondatorul companiei. (n. tr.)

Selecția naturală

Acum paisprezece ani, adică la vârsta de patruzeci și șapte de ani, am fost diagnosticată cu cancer la sân. Întotdeauna m-am lăudat că sunt o ființă organizată, dar niciodată nu luasem în calcul și varianta în care EU să mă îmbolnăvesc. La început, nu m-am îngrijorat mai deloc. Vorbeam la telefon cu cumnata mea când am simțit un nodul destul de mare la subrațul stâng. Nu! am țipat eu în gând. Nu, nu am simțit nimic. Stăteam strâmb sau m-am încordat. Nici Kama Sutra nu conține atâtea poziții câte am încercat eu să-mi închipui pentru a mă autoconvinge, deși instinctiv știam deja. Nu sunt genul care să ignore un dezastru, fie el și închipuit, așa că am închis repede telefonul și am sunat imediat la cabinetul medicului. Deși asistenta a protestat, spunându-mi că nu crede că mai pot veni în acea zi la cabinet, am insistat că mă voi prezenta în mai puțin de o oră, așa că să facă bine să-și facă timp și pentru mine. Tot drumul spre cabinet mi-am închipuit toate textele pe care avea să mi le spună pentru a mă liniști: Ah, nu-i nimic, e doar un chist, e doar o glandă, e doar… — Se mișcă și e moale la pipăit; ăsta e semn bun, a spus medicul în timp ce mă examina. Ura! ovaționam eu deja în gând. Tocmai îmi mai descleștasem fălcile încordate, când m-a întrebat, examinândumi celălalt sân: — Aici ce avem? Ați mai simțit ceva aici? Când eram copil, mama mea avea o vorbă: „Nu poți dansa decât la o nuntă o dată”. Încă mai dansam cu jumătatea stângă. Dar ce se întâmpla cu dreapta? — Simțiți? m-a întrebat medicul, luându-mi mâna și apăsând cu fermitate pe sânul drept.

— Nu, am șoptit eu. Singurul lucru pe care îl auzeam era inima care îmi bătea nebunește. — O să facem o biopsie chiar acum, mi-a spus el calm, iar vocea lui mi-a răsunat ca o explozie în urechi. — Și cu umflătura din partea stângă cum rămâne? am murmurat eu. — Păi o scoatem și îi facem biopsie, m-a lămurit el. Pereții deja se transformaseră din bleu luminos în gri murdar. Simțeam o gheară în gât. — O să simțiți o înțepătură mică, a spus el, luând un ac de biopsie pe care l-a înfipt apoi în sânul drept. O să vă caut să vă comunic rezultatul investigației. Vinerea viitoare să veniți să scoatem nodulul din stânga; nu trebuie să vă internați. În patru zile, aveam rezultatul: benign. Am răsuflat ușurată; mi-am adus aminte apoi de spusele doctorului – „se mișcă și e moale la pipăit” –, așa că am decis că merit să mă duc să-mi cumpăr ceva elegant de la Bloomingdale. — Îmi arătați și mie, vă rog, cel mai împopoțonat și ridicol de scump sutien pe care îl aveți? am tăbărât eu pe vânzătoare. Imediat s-a luminat la față. — Vă recomand Wacoal. Wacoal este perfect, a șoptit ea, ca și cum ar fi fost marfă de contrabandă sau un fel de Mercedes printre sutiene. — Perfect, am răspuns eu. Vreau să cumpăr unul... ba nu, două. A doua zi, am primit un telefon de la medic. — Celulele din sânul drept sunt benigne, dar neregulate. Aș vrea să eliminăm întreaga secțiune și să mai facem o biopsie vineri, când oricum veniți pentru cealaltă procedură. Profesoara mea din clasa a cincea, domnișoara Mesmer, mi-a răsărit imediat în

minte. Era foarte rumenă în obraji și grăsuță, și mereu își țuguia buzele și te atenționa: „Paza bună trece primejdia rea”. M-am dus vineri pentru intervenția chirurgicală care a decurs fără incidente, apoi am aflat rezultatul: celule maligne… în ambii sâni. În săptămâna care a urmat, soțul meu m-a îmbrățișat de multe ori, dar nu prea am vorbit mare lucru, de frică să nu rostim cu voce tare cuvântul „cancer”, care să se transpună brusc în realitate. Marți urma să ne întâlnim cu medicul și să stabilim opțiunile pe care le aveam. M-am așezat pe fotoliul din piele maro din cabinet, gândindu-mă la toate femeile care stătă în el și își înfipseseră unghiile în brațele capitonate în așteptarea unui verdict sumbru. Cum ar trebui să mă comport după ce îmi va spune? Mi-am adus aminte de un tricou pe care era scris „Sunt prea tare ca să mă doboare cancerul”. Aș putea să gândesc și eu la fel, am meditat eu. Aș putea să trec peste asta. Mi-am îndreptat spatele și mi-am ridicat bărbia. Doctorul a schițat o umbră de zâmbet și a spus: — A intervenit o modificare în patologie. — Fabulos! am spus eu către soțul meu. Mi-au încurcat rezultatele cu ale altcuiva. Hai să mergem. N-am avut norocul ăsta. — Tumoarea din sânul drept este malignă, a continuat medicul, iar tumoarea din stânga este de fapt o bulă de grăsime, un lipom, benignă. La examinarea preliminară arătau la fel, dar cu ajutorul filtrelor colorate s-au văzut imediat diferențele dintre celulele benigne și cele maligne. În minte mi-a apărut o scenă din Chinatown, cea în care Jack Nicholson o plesnește încontinuu pe Faye Dunaway peste față, în timp ce ea încearcă să-i explice de ce-a avut o relație incestuoasă cu tatăl ei. — E tatăl meu, e soțul meu, tatăl meu, soțul meu. Motor! Acțiune! — E malign, e benign, e malign, e benign.

Cu siguranță, cancerul nu este deloc un prilej de sărbătorire, dar eu cu soțul meu așa am făcut. Ne-am simțit încurajați. Sunt o persoană superstițioasă și cred în forța destinului. Nu merg pe sub scări, nu iau de pe jos decât monedele cu stema în jos; în afară de asta, văd semne peste tot, de la un curcubeu pe cer până la trenul pe care l-am pierdut. Nici de data asta nu am făcut excepție: am simțit foarte clar că Dumnezeu mă are în paza Lui. După șase luni, mamografia a ieșit normal. Am ajuns la cabinetul medicului din pricina lipomului, iar el mi-a găsit cancer la celălalt sân, la care nu părea că aveam nimic. Ce șanse erau să se întâmple așa? După ce am ascultat mai multe opinii, am decis să fac mastectomie, chimioterapie și reconstrucția sânului drept, precum și o mamoplastie de reducere a sânului stâng. A fost alegerea cu care am simțit că pot să trăiesc, chiar când va fi să mă scol la trei noaptea măcinată de gânduri. Știam ce aveam de făcut și voiam să-mi păstrez toată energia în acest scop. Întotdeauna am avut simțul ridicolului și, chiar dacă nu este de glumă cu cancerul, au fost numeroase ocazii pe parcurs când mi-aș fi dorit să am alături pe cineva și să râdem împreună de comicul situației. Chirurgul care m-a operat la sân mi-a recomandat călduros să apelez la un chirurg estetician pentru reconstrucție, așa că mi-am făcut o programare. Prima impresie a fost că e un pitic îngâmfat, foarte caraghios în cizmele lui de cowboy, cu toc. Evident, un om extrem de ambițios, cu un ego enorm. — Așadar, cât de mari ați dori să aveți sânii? m-a întrebat el în timp ce măsura zona în care urma să introducă implantul salin. — Cât de mari? Am cancer. Mă interesează să scap de ei, apoi puteți să-mi faceți ce considerați că-i mai bine pentru mine. Mi-a aruncat o privire ușurată. — E bine de știut, pentru că unele femei îmi fac viața amară cu cerințele lor absurde de sâni mari. Nu mă miram, de vreme ce următoarea lui întrebare a fost: — În ce direcție ați dori să fie îndreptat sfârcul – est, vest, nord sau sud?

Dar ce sunt eu, busolă? — În ce direcție? am repetat eu în șoaptă. Cred că glumiți cu mine. — Nu, vă asigur că nu, mi-a răspuns el. Vedeți dumneavoastră, eu mă consider artist și am muncit mulți ani pentru a atinge nivelul la care mă situez astăzi. — Da, vă cred, am replicat eu, destul de acid. Pe mine mă interesează mai mult aptitudinile dumneavoastră matematice. Mă întrebam non-stop în gând ce naiba căutam eu aici. În scurt timp însă, mi-am schimbat opinia. Ar fi fost mai bine să mă duc la un chirurg lipsit de încredere în sine? Era exact tipul de medic de care aveam nevoie. Ulterior s-a dovedit că am făcut cea mai bună alegere. În ziua operației, chirurgul estetician mi-a desenat sânii cu markerul, adică niște linii de ghidaj. A trasat cu mare meticulozitate cercuri, pătrate și triunghiuri – viitorul meu sân drept. — Ce analgezice v-au prescris pentru mastectomie? m-a întrebat el, ridicându-și privirea spre chipul meu. — Nu contează. Ce analgezice îmi recomandați dumneavoastră? am replicat eu într-un acces de demnitate. Am fost dusă în sala de operații. Anestezistul a dat cu capul de instalația de lumini chiar înainte să mă înțepe. — Vă simțiți bine? m-a întrebat el cu vocea tremurândă. — Lăsați-mă pe mine! Dumneavoastră vă simțiți bine? am replicat eu. A pufnit în râs. M-am trezit în salon; aveam „balcoane”, iar soțul și sora mea erau și ei acolo. Oamenii aceștia mă iubesc cu pasiune și loialitate și ar face orice pentru mine; au fost tot timpul alături de mine pe parcursul tratamentului și nu numai. Soțul meu și-a reînnoit jurământul – „la bine și la rău” – de mii de ori. Oncologul meu, un om pentru care am un mare respect, mi-a recomandat chimioterapie, așa că n-am mai stat pe gânduri. Prima sesiune a fost într-un salon plin de oameni. Ne aruncam priviri unul altuia și zâmbeam stingheriți; parcă am

fi fost într-un bar în care se duc persoanele singure. — E prima dată, m-am auzit spunând cu sfială, de parcă ar fi fost vorba despre virginitatea mea. După șase luni de chimioterapie, mă simțeam destul de rău (o senzație asemănătoare cu cea pe care o aveam pe vremuri luni dimineața după ce mă destrăbălam toată noaptea). Probabil că și cancerului meu i-a fost frică de mine, cum mi-a fost și mie de el. În ajutor însă mi-a sărit toată cavaleria; familia și prietenii și-au ocupat pozițiile strategice. Doctorii și-au făcut treaba cu abnegație și dăruire. Iar în plus, credința că mă voi vindeca a fost de nezdruncinat. Toate acestea au ținut piept cu brio acestui inamic perfid. Am îndurat totul cu stoicism și am învins. La sfârșit, după ce terminasem toate tratamentele – biopsii, intervenții chirurgicale, tamoxifen, reconstrucția sânului, șase luni de chimioterapie –, chirurgul m-a întrebat: — Așadar, cine este eroul acestei întâmplări? Deși știam că a avut un rol major în salvarea mea, am tras adânc aer în piept, lam privit drept în ochii lui albaștri, mi-am împins pieptul în față și am răspuns: — Eu!

Linda Holland Rathkopf

Încărcare-descărcare

Primul lucru pe care l-a făcut cea mai bună prietenă a mea după ce a aflat diagnosticul a fost să dea o mare petrecere. Prietena mea, Cissy Taylor, a avut o singură rugăminte: ca fiecare invitat să-i aducă o pălărie sau o eșarfă pe care urma să le folosească după ce avea să-și piardă tot părul în urma chimioterapiei. Așa am și făcut. A primit turbane regale, eșarfe cu modele exotice, bonețele croșetate, pălării panama cu boruri largi și pălării înflorate. La petrecerea cu pălării au venit cam treizeci de femei – printre ele și câteva soții de polițiști cu care se împrietenise cât timp lucrase ca reporter de investigații pentru ziarul local, prietene jurnaliste, vecine, doctorița fiziolog, o femeie procuror, fete ale prietenelor și tovarășe de excursii. Unele dintre ele suferiseră de cancer la sân, dar se vindecaseră, iar celelalte erau acum mult mai informate că oricine se poate îmbolnăvi oricând. Am vorbit, am râs și am mâncat. Cissy avea întotdeauna la petreceri numai mâncare sănătoasă. A încercat pe rând toate cadourile, s-a distrat la fiecare în parte și ne-a mulțumit tuturor. Ne-a înmânat fiecăreia câte un pahar de vin decorat cu floricele roz, care să ne aducă aminte că trebuie să ne examinăm singure în fiecare lună, iar o dată pe an să mergem să facem mamografie. Apoi am mai primit un dar, o adevărată surpriză. După ce agitația s-a mai potolit, una dintre invitate, pe nume Liz Anker, care este cântăreață, a început să cânte cu o voce limpede de alto cântecul lui Cris Williamson, „Cascada”. — Uneori trebuie să te plouă / Ca să începi o viață nouă, a început Liz, iar în încăpere nu se mai auzea nimic altceva. Toată lumea amuțise și o asculta cântând. La refren, am acompaniat-o – ba chiar am repetat refrenul de mai multe ori împreună cu ea.

— Te încarci și te descarci, e o cascadă perpetuă... Ne-am descărcat și noi – am plâns și am râs –, am schimbat priviri cu toate celelalte invitate, deși pe majoritatea nici nu le cunoșteam cu o oră în urmă, am povestit și am ascultat poveștile lor. Au fost clipe magice. Mai târziu, am realizat că acel moment miraculos de solidaritate a fost de fapt darul lui Cissy pentru noi toate. Nu a fost nimic aranjat dinainte; a fost unul dintre multele daruri pe care Cissy ni le-a făcut pe parcursul tratamentului și al convalescenței. A știut să se adreseze atât celor bolnave de cancer, cât și celorlalte femei, care s-ar fi putut îmbolnăvi. Mesajul ei era să te înconjori de oameni cărora le pasă de tine. Să îți anticipezi nevoile. Să nu te temi să ceri ajutorul. Să asculți muzică și să iubești. Să ai capacitatea de a-ți arăta recunoștința, chiar dacă suferi. Iar cel mai important, să îți păstrezi simțul umorului. Cissy, care pe atunci avea cincizeci și șase de ani, ar fi avut toate motivele să abandoneze orice speranță. La scurt timp după diagnosticare, a aflat că deja cancerul s-a extins probabil spre un nodul limfatic și că avea nevoie de mastectomie. Este cert că orice persoană care tocmai a fost diagnosticată cu cancer se simte singură și neajutorată. Cissy însă chiar nu avea pe nimeni. Divorțase de mult timp, nu avea copii, părinții îi muriseră, iar rudele apropiate locuiau în alte state, așa că trebuia să se descurce complet singură. Dar se simțea oare neajutorată? A reușit să-și etaleze din plin toate calitățile, în lunile care au urmat. Simțul umorului a fost cheia. După operația de mastectomie și cea de reconstrucție – chirurgii i-au îndepărtat sânul drept și au împins țesut abdominal pe sub piele pentru a-l folosi ca țesut pentru sânul nou –, și-a privit cu atenție incizia de la un șold la celălalt și a constatat, încă sub efectul amețitor al morfinei: — Parcă aș fi de la circ, știți, când taie femeia în două – doar că pe mine chiar m-au tăiat. Apoi, când și-a mai revenit, le-a spus unor prietene:

— Vă dați seama, mi-am făcut și o liposucție gratis. Câteva săptămâni mai târziu, înainte să i se tatueze un mamelon nou, i-a spus doctorului că ar vrea să i se adauge și un text: „Dacă poți să-mi vezi tatuajul, înseamnă că ești prea aproape”. Așadar, Cissy nu a fost singură. Ne avea pe noi, prietenele ei. Nici una dintre noi n-a fost pusă în situația să se simtă neajutorată. Cissy era cea care ne îmbărbăta. Susan, prietena ei apropiată, care ar fi făcut orice să o ajute și să o ferească de orice rău, a primit sarcina de a a câteva rude de-ale lui Cissy, să facă cumpărături, să achiziționeze tacâmuri din plastic, pentru că după chimioterapie era posibil ca Cissy să aibă o senzație de gust metalic în gură, și – cel mai important – i-a ținut companie. Iar eu, care eram deja călită după moartea soțului meu, răpus de un cancer pancreatic cu evoluție rapidă, am primit însărcinarea de a o îngriji. După operație, eu am fost cea care o schimba de hainele pline de sânge, schimbam așternuturile, o țineam de mână și râdeam la glumele ei. O doamnă care lucrase ca detectiv s-a oferit să o ducă cu mașina ori de câte ori trebuia să meargă la chimioterapie. La cererea lui Cissy, coafeza ei a ras-o în cap, asta în timp ce o altă angajată a salonului a imortalizat evenimentul în fotografii. În cele în care era rasă doar pe jumătate, Cissy apare cu lacrimi în ochi, dar râzând. Alți prieteni i-au trimit cărți poștale și mesaje pe e-mail, au ajutat-o cu mâncarea, au alinat-o, s-au rugat pentru ea. Totul a durat câteva luni bune. Cissy își pierduse tot părul, dar nu și simțul umorului. Din punct de vedere fizic, era foarte slăbită, dar mental era rezistentă. A încercat să contrabalanseze realitatea cu speranța că se va face bine. A învins boala în cele din urmă și, în acest fel, ne-a ajutat pe toate să credem că se poate. Toate acestea se petreceau acum patru ani, iar de atunci, toate mamografiile și

RMN-urile ei au arătat că este sănătoasă. Au rămas totuși în amintire lecțiile pe care ni le-a dat în lupta împotriva cancerului. Compasiunea și voința ei continuă să ne ajute să ne încărcăm bateriile morale. Anul trecut, când mama mea a fost diagnosticată cu limfom, a primit de la Cissy aproape toate pălăriile și eșarfele. După moartea ei în martie, au fost donate unui centru pentru bolnavii de cancer din apropierea casei sale, astfel încât și alte femei să poarte aceleași veșminte pe care le-au purtat odată aceste două femei dragi mie. În toamna aceasta, o altă prietenă de-a mea a fost diagnosticată cu cancer la sân. Prima întrebare pe care i-am pus-o a fost dacă noi, prietenii ei, am putea să organizăm o petrecere cu pălării. Ne-a refuzat. Cissy a rămas un model de inspirație pentru toate femeile care au luat parte la prima petrecere cu pălării de acum patru ani. Multe dintre noi încă ne aducem aminte cu plăcere de acea zi și de darul pe care Cissy ni l-a oferit tuturor: solidaritatea care unește o comunitate și care poate lua amploare sau poate scădea în timp, ai cărei membri pot fi fragili sau rezistenți, speriați sau puternici, dar care ne va susține mereu, ori de câte ori este nevoie. După ce am ascultat acel cântec, care a devenit cumva imnul acestei comunități, am realizat că facem parte dintr-un grup unit, fapt care ne-a insuflat forța de a ne învinge frica de necunoscut sau de un banal cuvânt pronunțat de un doctor. Iar dacă acel cuvânt trebuie rostit în viața vreuneia dintre noi, atunci vom ști ce avem de făcut, și asta grație lui Cissy.

Kathie Ragsdale

Cuvântul care începe cu „m”

„Mastectomie” nu este un cuvânt rău. Cuvântul cu „F” l-am învățat la opt ani; pe cel cu „m”, la treizeci și șase. Soția mea a avut cancer la sân. În anul 1966, nu se vorbea mare lucru despre cancerul la sân. Nu existau persoane publice care să declare „aș vrea ca toată lumea să știe că am cancer”. Nu se făceau la televizor emisiuni pe tema asta, nu existau discuții în care să se dezbată acest subiect. Uau! Am fost surprins când subiectul n-a mai fost tabu. Copiii noștri se făcă mari. Sosise vremea să înceapă clasa întâi cel mai mic dintre ei. Nu i-a convenit și se ținea tot timpul după fusta maică-sii. Soția mea, cele trei fete, fiul nostru și cu mine nu avuseserăm niciodată decât probleme minore de sănătate. Nimic neobișnuit. Nu cunoșteam pe nimeni bolnav de cancer; nici măcar nu știam pe nimeni care să cunoască o persoană bolnavă de cancer. Părinții amândurora erau în viață și sănătoși. Norocoși! Mă întorceam împreună cu soția mea de la un dineu de afaceri. Era decembrie și frig, dar soția mea reușise să încălzească atmosfera. Nu o să uit niciodată rochia aurie din satin cu care era îmbrăcată în acea seară; i se păruse puțin nepotrivită pentru eveniment. Mie, nu. A fost ultima dată când s-a îmbrăcat cu ea. Avem capacitatea de a ne da seama când ceva este în neregulă. Soția mea nu mai cânta, așa cum obișnuia înainte. Avea o voce nemaipomenită. Începuse să fie mai aspră cu copiii. Mie îmi arunca tot felul de priviri îmbufnate pe care nu le înțelegeam. Într-o noapte, m-a rugat să-i pipăi sânii. Minunat! Ba nu, n-a mai fost minunat când am simțit umflătura. Așa a început coșmarul ei. Știa mai multe despre problema asta decât spunea. Chestii femeiești. Așa că de ce să-mi fac griji? Regret s-o spun, dar mi-a luat ceva timp până mi-am dat seama ce se întâmpla în sufletul ei. Descoperise umflătura cu câteva săptămâni în urmă și se dusese deja la medic; își făcuse chiar și programare la un chirurg. Pusese o groază de întrebări, aflase toate informațiile și statisticile. Mă iubea și considerase că era mai bine să nu-mi spună nimic. Mi-a oferit câteva detalii, doar cât să mă liniștească. A crezut de cuviință că n-ar fi bine să ne îngrijorăm

amândoi. Nici nu avea de ce, încă; medicii îi dădă toate asigurările că se va însănătoși. Regret că nu am fost cu ea la spital. Știam că merge, dar mi-a spus cu zâmbetul pe buze să mă duc liniștit la serviciu, că nu am de ce să-mi fac griji. Era doar o zi obișnuită de ianuarie. Am sunat-o, dar era încă în operație. Am tras concluzia că probabil intervenise ceva și fuseseră nevoiți să înceapă intervenția chirurgicală mai târziu. Nu aveam nici un motiv de îngrijorare, așa îmi spusese. Apoi am fost sunat. Medicul chirurg mi-a vorbit pe un ton cât se poate de calm și liniștitor. Semăna la voce cu actorul James Earl Jones. Mi-a spus că operația a decurs normal și că acum soția mea era în salon. A urmat o pauză lungă, timp în care auzeam zgomote de fundal, tipice pentru un spital. — A trebuit să recurgem la mastectomie radicală, a spus el. — Adică nu mai are sâni? am întrebat eu ca un caraghios. Alte zgomote în fundal. — Da, a răspuns el sec. Aș fi preferat să-mi răspundă: „Adică da, zevzecule. Despre ce naiba crezi că vorbesc eu aici?” Atunci am aflat pentru prima dată acest cuvânt sau, mai bine zis, atunci i-am priceput sensul. În drum spre spital, am trecut să o iau și pe soacra mea. Când i-am spus cuvântul care începe cu „m”, a izbucnit în lacrimi. Deja începeam să am gânduri negre. De obicei, soacra mea era o persoană vorbăreață; acum, plângea în hohote. Am ajuns lângă patul soției mele, unde am și încremenit. Peste tot avea înfipte ace, și tuburi în vene. Jumătate din trupul ei era acoperit de diverse aparate medicale; lângă pat se afla un de care era prinsă o pungă de perfuzie, plină cu un lichid roz. Am rămas fără grai. Nu o văzusem niciodată într-o asemenea stare de vulnerabilitate și atât de neajutorată.

Era amețită din pricina analgezicelor, dar privirea îi era limpede. S-a uitat la mine; acum vedeam clar cât era de îngrijorată. — Mi-au tăiat sânul? m-a întrebat ea în șoaptă. Privirea mi s-a încețoșat; simțeam un nod în gât și îmi venea să plâng. M-am stăpânit cu greu și i-am făcut semn din cap că da. A închis ochii; medicamentele începeau să-și facă efectul. Am rămas lângă ea, cu privirea pironită spre punga aceea de perfuzie roz. I-am zâmbit confuz asistentei care a venit la un moment dat să schimbe perfuzia goală. Nu eram în stare să-mi adun gândurile. Ce-aș fi putut să-i spun când se trezea? Să încerc să glumesc? Când sunt stresat, mă blochez. Mă uitam la ea: palidă, inertă, mânjită de sânge pe obraz și gât. Nu, orice glumă era exclusă. S-a trezit și a încercat să-și umezească buzele. Nu deschisese ochii încă, dar mi-a murmurat numele. Am luat-o de mână. — Sunt aici, i-am spus. M-a strâns de mână și a încercat să-și dreagă vocea cu un oarecare efort. Pleoapele i se zbăteau și mi se părea că mă strânge mai tare de mână decât atunci când dansam, de exemplu. — Se mișcă patul cu mine, a mai spus ea, apucându-mă și mai strâns. Asistenta a apărut din nou să verifice perfuzia intravenoasă. A înmuiat o cârpă curată în apă rece și a curățat-o cu blândețe de sânge. — Te simți mai bine, draga mea? a întrebat-o ea. Mă gândeam că-i prinsese bine. Parcă-parcă se îmbujorase puțin. Mă strângea în continuare de mână, semn că încăperea încă se învârtea cu ea. Se uita la mine și îmi repeta întruna numele. La un moment dat, și-a desprins privirea pentru o clipă, să se uite la bandaje, apoi s-a uitat la mine. Cred că aveam lacrimi pe obraji. M-am aplecat și am sărutat-o pe obraz. — Te iubesc, i-am spus. Copiii sunt bine, i-am anticipat eu întrebarea. M-a bătut ușor pe mână, de parcă eu aș fi fost cel care avea nevoie de încurajări.

A refuzat să plece din spital până nu a fost „reparată” complet. Când s-a externat, a avut grijă să-și introducă tifon în sutien pentru a-și ascunde asimetria. Sunt sigur că i-a fost extrem de greu, dar a părăsit spitalul cu fruntea sus. După cincisprezece ani de căsnicie, am aflat ceva nou despre soția mea. În primele zile, situația era stânjenitoare. Încă purta bandaje. Nu avea nici cea mai vagă idee despre cum o să reacționez sau cum ar trebui să reacționez în continuare. După cincisprezece ani de căsnicie, a aflat și ea ceva nou despre mine. Chirurgul făcuse minuni. În scurt timp, toate amintirile îngrozitoare din spital și din ultimele săptămâni care se scurseseră au început să pălească. Și-a dat bandajele jos și am constatat ușurați că cicatricea era mică și că se vindecase frumos. Pieptul ei plat părea aproape natural. Sigur, mie îmi este ușor să vorbesc așa; nu era vorba despre corpul meu. A mai trecut ceva timp. Am început să discutăm despre operație, despre cancer. Am aflat tot ce era de aflat despre cancerul la sân, de ce alesese să-mi ascundă anumite lucruri, de ce se gândise că poate trece de una singură peste așa ceva. După alte câteva săptămâni, deja nu ne mai gândeam cu aceeași spaimă la statistici. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am crezut că am găsit „gluma” pe care aș fi vrut să i-o spun când o văzusem la spital după operație. De-abia după doi ani iam mărturisit asta. Nu pot să reproduc aici ce mi-a răspuns. Povestea mea s-a terminat cu bine? Da! În aprilie vom sărbători cincizeci și șapte de ani de când suntem împreună.

Joseph Pantatello

Doar surorile mele înțeleg

Surorile mele sunt singurele ființe de pe planeta asta care sunt la fel de înfricoșate ca mine o dată pe an. Când vine vremea să ne facem mamografie. Soțul meu, John, nu înțelege. Doar surorile mele înțeleg. Cu o săptămână înainte de mamografie, devin suspect de tăcută. Mă întreb oare cu ce femeie se va recăsători după ce eu o să mor din cauza cancerului la sân. Indiferent la suferința mea tăcută, soțul meu continuă să se uite nestingherit la televizor. Într-o după-amiază liniștită, chiar înainte să-mi fac mamografia anuală, mă plimbam împreună cu el în jurul unui iaz plin de rățuște. — Aș vrea ca fratele meu, Tom, să fie cel care să ia cuvântul la slujba mea de înmormântare, am spus eu brusc. John mi-a aruncat o privire încruntată. — Să nu uiți, am mai spus eu, sugrumată de emoție. N-a putut decât să clatine din cap, nevenindu-i să creadă. Surorile mele însă au înțeles perfect. Patru dintre noi a trebuit să facem biopsii și toate cinci ne-am planificat în amănunt funeraliile. Știm precis cum ar trebui să arate femeia ideală cu care ar trebui să se recăsătorească soții noștri văduvi, cea care ar urma să ne crească copiii. Este obligatoriu să fie minunate și bune. Nu exagerat de minunate și bune. Și, cu siguranță, cam urâțele. De fapt, de-a dreptul urâte! Am făcut și un pact cu surorile mele. Dacă vreuna dintre noi o să ajungă în comă ireversibilă, ne-am luat angajamentul să ne strecurăm în camera de spital pentru a elimina discret orice fir de păr facial. Ne-am gândit la aproape orice.

Dar suntem singurele care putem înțelege modul în care gândim. Motivul pentru care suntem așa este mama noastră. Eram doar niște copii când mama a descoperit o umflătură la un sân. Avea patruzeci și cinci de ani, era frumoasă și simpatică. Nici nu ne trecuse prin cap că în familia noastră mare și fericită s-ar putea ivi o așa nenorocire. Peste doar trei săptămâni, mama a făcut o biopsie și s-a trezit că doctorii i-au extirpat un sân. Asta se întâmpla în 1976. Cancerul se extinsese deja, așa că a trebuit să înceapă numaidecât tratamentul cu radiații. Nu exista varianta chimioterapiei în acele vremuri. Când doctorii și-au dat seama că și măduva îi fusese afectată, au mai făcut o tentativă de a-i încetini evoluția bolii, scoțându-i și ovarele. Îi crescă tumori care apăsau pe globii oculari, așa că nici nu mai vedea bine. A murit în 1979, la vârsta de patruzeci și opt de ani. Au fost trei ani siniștri. Cel mai mic frate al nostru, Jeff, avea doar patru ani când mama a aflat că are cancer. Îmi aduc aminte că l-am văzut odată cum s-a strecurat într-o dimineață în patul din dormitorul părinților (mama era internată atunci) și, cu lacrimi în ochi, a luat perna ei în brațe și a șoptit „mami”. Deb și Mary, care erau adolescente, s-au trezit brusc în situația de a face mâncare și de a deretica prin casă. Tata era epuizat; trebuia să aibă grijă și de mama, și de cei zece copii. În fiecare seară când se întorcea extenuat de la serviciu, încercam să-l protejăm, să nu-i spunem că mama plânsese toată ziua. Cel mai bine îmi aduc aminte sfârșitul. Cu toții am suferit enorm. Stăteam adunați toți zece copiii în jurul tatălui meu și ne-am dus să ridicăm capacul sicriului, să o vedem cum arăta. Patru dintre copiii mici s-au prăbușit de durere peste tata. Nu o să uit niciodată cum îi mângâia și încerca să-i aline, iar lacrimile îi curgeau șiroaie pe față. Cancerul ne-a schimbat viața. Ba chiar ne-a dezbinat o perioadă. În cele din urmă, am învățat însă că trebuie să ne bizuim unii pe ceilalți. Acum, la maturitate, cele mai bune prietene ale mele sunt surorile mele. Au existat multe momente când am simțit profund lipsa mamei: în ziua în care m-am măritat, atunci când am rămas însărcinată prima oară, în ziua în care a murit tata. Au mai fost și alte clipe în care m-a durut sufletul că nu era lângă

mine; de exemplu, când eram în tribună la un meci de baschet al fiului meu și stăteam în spatele unei mămici cam de vârsta mea, care s-a aplecat să-i șoptească mamei ei ceva. Au râs și s-au îmbrățișat, iar eu am simțit un junghi în inimă. Apoi m-am gândit la familia mea – la soțul meu, John, la fiii mei, la mama mea vitregă, la frații și surorile mele, la cumnații și cumnatele mele. La tot clanul nostru ciudat. Cancerul m-a învățat că era perfect adevărat ce spunea tatăl meu: familia este cea mai importantă. Chiar dacă eu și surorile mele suferim de nebunie temporară când vine vremea să ne facem mamografiile, suntem conștiente că suntem norocoase. În 1976 nu se făceau mamografii, biopsii stereotactice, chimioterapie, nu exista tamoxifenul de astăzi, care este atât de eficient. Datorită mamei mele, eu și surorile mele suntem atât de vigilente și pregătite sufletește să ne întâmpinăm dușmanul. Din pricina cancerului, am mai constatat un lucru: că imaginea unei persoane iubite nu poate fi distrusă. Încă o văd pe mama în vocea calmă a lui Deb, în sprâncenele expresive ale lui Mary, în genul de umor al lui Tern, în spiritul aventuros al Carolinei. Iar uneori când ne întâlnim cu toții, inclusiv cu mama noastră vitregă, Kris, o femeie încântătoare și tolerantă care ne este mai mult ca o soră decât ca un părinte, ne aducem aminte de clipele de fericire petrecute când eram mici și râdem cu lacrimi. Jur că printre râsetele noastre zgomotoase aud parcă și râsul acela familiar și atât de iubit al mamei mele. Cancerul nu este atât de puternic încât să ne îndepărteze definitiv de cei dragi. Trebuie doar să avem inima deschisă să îi redescoperim. Eu o văd pe mama în fiecare zi – ba în fotografii, într-o haină groasă de iarnă pe care obișnuia să o poarte, în felul în care una dintre nepoțelele mele își înclină capul. Toate acestea reușesc să umple golul lăsat de pierderea ei și totodată îmi demonstrează un lucru pe care l-am bănuit întotdeauna: dragostea poate învinge absolut orice… chiar și cancerul.

Cathy Howard

Motor!

Într-o dimineață cețoasă de iunie, le-am împărtășit băieților noutatea. — Am vești proaste, am spus eu în timp ce ne plimbam prin Valley Road. S-au oprit, așteptând. — Am cancer la sân. Jack mi-a aruncat o privire de gheață. El este matematician și cel mai calculat dintre noi, așa că îi place ordinea. De data asta, nu mai înțelegea nimic. — Dar nu trebuie să vă faceți griji, am continuat eu. Am niște doctori buni. Întâi va trebui să sufăr puțin, dar pe urmă o să mă însănătoșesc. Băieții și-au plecat privirile spre pământ și nici unul nu a îndrăznit să spună nimic. Ne-am reluat plimbarea. — Jack, vrei să construim o fortăreață? a întrebat Joe. — Nu, Joe, a răspuns Jack. Ai uitat că avem meci? Din camera de oaspeți de la etajul al doilea s-a auzit telefonul. — Cum te simți? m-a întrebat sora mea, Mary Jane. Fir-ar să fie, nu știu ce să răspund. — Nu știu ce-o să fac, nu știu ce-o să fie. Nu pot să mă mișc în nici o direcție. Sunt prinsă într-un corp care o să-mi vină de hac. M-am descărcat în continuare, iar Mary Jane m-a ascultat până la capăt, plină de empatie și răbdare. Camera este luminată slab și artificial prin filtrele de lumină. Pe o masă ieftină

Polk Brothers zac facturi medicale și niște teme vechi. — Și, în plus, urăsc camera asta, am completat eu ca să fiu sigură că înțelege exact cât de nefericită mă simt.

Afară este senin, sunt șaptesprezece grade și se simte briza dinspre lacul Michigan. Ne așezăm pe scaunele din plastic. Leo, soțul meu, îmi întinde două Coca-Cola, o bere și o apărătoare de soare pentru cap. Echipa Cubs conduce în cea de-a noua repriză, când atacantul de pe partea stângă de la Milwaukee lansează mingea spre tribuna din Sheffield Avenue, aducând astfel victoria celor de la Brewers. Jack și Joe se întind peste balustradă și se uită la Sammy Sosa, care dă dezgustat din cap. Berea mi se pare mai amară. Fac chimioterapie de o săptămână. Chiar urăsc camera asta. Îi zicem noi „cameră de oaspeți”, dar e mai degrabă „camera-care-nu- ne-place-și-n-aveam-ce-face-cu-ea-oricum”. Joe, care este în clasa a doua, doarme aici de câteva săptămâni ca să scape de fratele lui mai mare, Jack, care doarme în patul de deasupra. Jack e în clasa a cincea și foarte voinic – are deja în palmares o mulțime de trofee sportive – și doarme în patul de sus, dar fără să vrea îl storcește pe Joe, care doarme în patul de jos. Vreau să aranjez cumva camera asta special pentru Joe. Din păcate însă, nu pot să mă gândesc la viitor.

Suntem în data de 4 iulie, iar mie îmi cade părul. Leo mi-a sugerat că ar fi mai bine să mă rad în cap decât să aștept să-mi cadă. Îmi place ideea. Eu și cu Sinead O’Connor. Leo a scos un scaun pliant și l-a dus în curte, apoi mi-a acoperit umerii cu un cearșaf alb. Băieții îmi taie pe rând șuvițe din păr, după care Leo pune în funcțiune mașina de tuns. Joe remarcă o similitudine între mine și Dr. Evil, cel

din filmele cu Austin Power. Încerc să-l imit, răsucindu-mi palma și mușcândumă de degetul mic. Băieții se tăvălesc pe jos de râs. Seara, privim focurile de artificii de la reprezentanța Ford, de pe autostrada de nord-vest. Mi-am cumpărat deja o perucă. Simt că mă sufoc în camera asta atât de întunecată și deprimantă. Într-un colț stă îngrămădit un pat de o persoană, peste care este aruncată o cuvertură roasă de vreme. Tapetul cu iepuri albaștri care zâmbesc de pe pereți s-a scorojit. — Mă simt captivă, șoptesc eu în telefon. Cuvintele mele plutesc prin aerul îmbâcsit. — Știi că produsele de la firma DIF, răspunde Mary Jane încet, sunt foarte bune pentru înlăturarea tapetului. Mai ales dacă stropești tapetul cu zeama aia. Scufundată în cele mai adânci gânduri negre, mai pot încă percepe tandrețea din vocea surorii mele. Mi-a fost de ajuns să o ascult vorbind despre tapet, pentru a mai găsi un strop de energie care să mă ajute să merg mai departe.

În august, între doxorubicin și taxotere, am plecat cu familia într-o minivacanță. Am închiriat o casă cu vedere spre golful Mexic în Alabama, împreună cu familia cumnatului meu. Am fost la fortul istoric de la Gaines, de unde am cumpărat o pușcă de jucărie pentru Joe. Se joacă printre zidurile construcției, se cațără în turn. Îndreaptă arma spre golful Mobile și își închipuie că în curând va vedea flota Uniunii. Diminețile mi le petrec îmbrăcată într-un costum de baie de culoarea piersicii, iar pe cap port un turban crem. Îmi place să privesc vasele care pornesc la pescuit de crevete și pescărușii care le acompaniază gălăgios. Din apă se aud râsetele lui Jack și Joe, care se joacă cu verii lor. Zilele se scurg încet.

Tremur din toate încheieturile și încerc să mă ascund printre celelalte mame, toate înfofolite bine și cu căciuli pe cap în dimineața aceasta friguroasă de octombrie. Am venit pentru ultima porție de citostatice, care-mi bombardează corpul. Jack se ridică plin de vânătăi de pe terenul ud de fotbal și își reia poziția. Fundașii se retrag pentru a pasa, dar Jack le intuiește strategia. Se repede cu toată forța celor 35 de kilograme și ajunge în spatele lor. Unul dintre fundași se prăbușește într-o parte și scapă mingea. Fluier final. O altă victorie pentru Barrington Broncos Featherweights.

Închid telefonul și mă ridic. Simt nevoia imperioasă de a desface tapetul din colțul camerei. Trag de el și parcă mă simt mai bine. Îl desfac apoi fâșie cu fâșie, râcâi resturile de pe pereți și nu vreau să mă opresc până nu termin. Nu e treabă ușoară. Tapetul se desprinde ușor, dar lipiciul nu. Chiar cu soluția DIF, tot e dificil. Nu mă las, mă încăpățânez să-l dezlipesc pe tot. Din greșeală, scap lama și mă tai la încheietura mâinii drepte. Îmi țâșnește sângele. Nu mi-am tăiat nici o arteră, așa că nu sunt în pericol. Leo îmi bandajează mâna cu câteva fâșii rupte dintr-o față veche de pernă. La camera de gardă e aglomerație. Este sâmbătă dimineață. Poți vedea de la oameni răniți la meci până la oameni care au luat supradoze. Mă așez la rând, ușurată întru câtva că am ieșit din casă, departe de noul meu vrăjmaș, tapetul. Într-un colț, o femeie îmbrăcată elegant plânge. La început am crezut că a venit în vizită la cineva grav bolnav, apoi am realizat că ea era pacienta. — Unde mă aflu? geme ea în timp ce își acoperă fața cu palmele tremurânde. Soțul ei încearcă să o liniștească, iar fiica ei îl sună pe psihiatru. Asistenta de la recepție își dă ochii peste cap.

— Iar a venit… O înțeleg. Am fost și eu pe marginea prăpastiei.

Au trecut trei ani și jumătate de când am fost diagnosticată. Într-o dimineață geroasă de februarie, mi-am luat ceașca de cafea și m-am cățărat în patul lui Joe de la etaj. — Dragule, l-am înghiontit eu, hai să exersăm niște cuvinte. Mi-am aranjat o pernă sub capul ciufulit. Joe a început să dea semne că se trezește. — Continuați, a mormăit el. C-o-n-t-i-n-u- a-ț-i. Îl ascult cum se străduiește să zică pe litere corect, îmi beau cafeaua și mă simt bine. Soarele se reflectă în steluțele de gheață de pe geam. Posterul cu corabia piraților s-a cam scorojit din cauza umidității produse de acvariul de dedesubt. M-am străduit să-i amenajez camera în nuanțe de albastru marin și crem, iar harta cu războiul civil și fanionul echipei Kansas City Chiefs adăugate de el în decor nu se prea potrivesc. Când mă uit la gaura pe care am făcut-o în perete, îmi crește inima de bucurie. Îmi strecor mâna pe sub pătură și îl ciupesc cu drag pe Joe de picior.

Mary Ann O’Rourke

Amintește-ți să râzi!

— Umorul o să te ajute să treci peste asta, Mags. Nu-mi venea să cred ce-mi auzeau urechile. Tocmai aflasem că am cancer la sân, și prietena mea cea mai bună îmi spunea că e o chestie cu care se poate glumi. M-am uitat urât la ea. — Acum te superi pe mine că-ți spun asta, dar știi că am trecut și eu prin așa ceva. O să vezi, există și părți distractive. Deși Anne își făcuse mastectomia cu câțiva ani înainte să ne cunoaștem, bănuiam că fusese curajoasă. Așa este ea. Acum însă se aștepta ca și eu să mă comport la fel; îmi venea să o pocnesc. Aveam două tumori la un sân, așa că mastectomia era singura mea opțiune. Eram programată la un RMN la celălalt sân, pentru a mă asigura că nu existau tumori și la el. Am fost nevoită să stau întinsă pe burtă într-un tub imens din plastic, cu sânii înfipți în două găuri de pe planșeul mașinăriei. Umilitor și jenant și nici pe departe de râs. M-am concentrat să nu mă gândesc la asta, iar ulterior, când leam povestit prietenelor despre această experiență, am insistat pe comicul situației. La celălalt sân nu exista nici o tumoare. Asta nu elimina complet posibilitatea să apară mai târziu. Nu mai voiam să trec o dată prin ce trecusem. — Vreau un set de sâni care să semene unul cu celălalt, i-am spus doctorului V., chirurg plastician. — Pot să vă extrag țesut din abdomen și să creez din el doi sâni. Sunteți persoana potrivită pentru această procedură, a spus el, măsurându-mi circumferința abdomenului. O să scăpați de colăceii ăștia. Poate că situația nu era atât de neagră.

— Ți-a arătat poze cu sâni? m-a întrebat Anne. — Da, a venit cu o mapă, dar abia am răsfoit-o. — Păi și de unde știi ce dimensiuni vrei? — Ce contează? Sâni să fie! — Mai bine îl suni și-i spui exact ce vrei. — Nu pot să discut despre așa ceva la telefon. Voiam niște sâni obraznici, dar cum să spun asta? Mai aveam șapte zile până la operație și numai la asta îmi stătea mintea. Nu mă gândeam dacă mă mai trezesc după operație, dacă o să mă doară să-mi iasă ochii din cap sau dacă o să am metastaze și la alte organe. Nu. Voiam doar să mă lămuresc dacă vreau sâni obraznici sau nu. Doctorului V. îi sticliseră ochii când îmi studiase colăceii de grăsime de pe burtică; nu aveam însă nici o tragere de inimă să-i spun direct ce voiam. Ba da, o să-i spun chiar înainte să intru în sala de operații. Mă aflam în blocul preoperator și deja vedeam steluțe roz din cauza medicamentelor calmante. Doctorul V. s-a oprit lângă mine, m-a bătut ușor pe braț să mă încurajeze și mi-a zâmbit încrezător. — O să vă faceți bine, mi-a spus el. Am zâmbit și eu larg și am căpătat curaj. — Domnule doctor, vreau să vă gândiți la Audrey Hepburn, nu la Dolly Parton. — Resursele ne sunt limitate, a replicat el. Doi glumeți, ce să mai! Actori de comedie puteam să ne facem amândoi. Nu am de unde să știu dacă pentru doctori operația care a durat zece ore a fost amuzantă sau nu. Poate că s-au mai spus glume, fie ele și pline de umor negru, pentru a mai însenina atmosfera. Nu așa făceau și în M*A*S*H? N-o să aflu niciodată. Oricum, cert este că, în momentul în care m-am trezit, nu aveam nici un motiv să

râd. De fapt, n-am avut câteva săptămâni bune după aceea. Pe măsură însă ce am început să mă simt mai bine, mi-am dat seama că totuși exista și o latură bună. Tot timpul primeam mâncare și flori de la prieteni, tot timpul mă sunau și mă țineau de vorbă, încercând să mă înveselească. Aș fi vrut să știu cum i-aș fi putut convinge să se poarte așa cu mine și după ce aveam să mă însănătoșesc. — Văd că ți-ai dat bandajul jos. Sunt obraznici sau nu? m-a descusut Anne. — Arată ca niște plăcinte. Vrei să te uiți? am întrebat în timp ce-mi scoteam bluza de pe mine, fără să mai fiu sfioasă ca pe vremuri. — Hmm… nu prea seamănă cu niște plăcinte. — Și cu ce seamănă? — Păi mă uit la cicatricele astea circulare din jurul lor… zici că-i o mutră de urs panda. După ce-ți refac și sfârcurile, o să aibă și ochi. — Mulțumesc, m-ai liniștit de tot, am spus eu, forțându-mă să zâmbesc. — Scuze, înțeleg că nu ți se pare amuzant. Dar o să vezi, Mags, că după ce o să se mai estompeze cicatricele, sânii n-o să mai arate așa. — Poate. Dar nu mai vreau și sfârcuri. Mi-a ajuns. — Hai, nu poți lăsa treaba făcută doar pe jumătate. Șase luni mai târziu, doctorul V. m-a anunțat că acum putem să ne gândim și la reconstrucția areolelor. — Nu mă interesează. Mă interesează dacă am putea face o liposucție în zona subrațului. Parcă ziceați că da. — Da, sigur. — E acoperită de asigurare? — Păi dacă reconstruim mameloanele, aș putea să fac și liposucția tot atunci. Putem pretinde că a fost o operație de finisare a precedentei, și nu una estetică. — Așa facem!

Mi-a zis că-mi face sfârcuri noi, dar a uitat să precizeze că o să le facă cât un cap de copil. Și nici că o să pară deja întărite nu mi-a zis. N-a suflat nici un cuvințel în privința asta. Deci, cu asta m-am ales – cu niște sfârcuri care semănau cu niște conuri de semnalizare pe autostradă. — O să se mai micșoreze și o s-arate normal, m-a asigurat doctorul. În curând, o să scoatem și ațele. Până când mi-au fost scoase ațele, adică după câteva săptămâni, am simțit o dorință aproape incontrolabilă să mă joc cu smocul acela de nailon negru care-mi acoperea vârfurile sfârcurilor. În public încercam să mă abțin. Atunci am simțit prima dată cu adevărat că era distractiv. De-a dreptul comic. Anne avusese dreptate. Umorul, indiferent sub ce formă, mă ajutase să înving boala.

Margaret B. Davidson

Pietà

Michelangelo, marele artist italian din secolul al XVI-lea, și-a început lucrul cu o bucată amorfă și mare de piatră. A stat și a privit bolovanul ore în șir, până când a început să prindă formă în ochii lui. A vizualizat locul în care va sculpta un braț, o palmă, apoi un genunchi. De-abia apoi s-a apucat de cioplit, eliberând entitatea care zăcea ascunsă înăuntru. Uneori termina de lucrat înainte ca personajul respectiv să fie complet finalizat. La Galeria Academiei din Florența, acolo unde este expusă și statuia lui David, există mai multe Pietà aparent nefinisate. Din punctul de vedere al lui Michelangelo însă, statuia era terminată în momentul în care silueta se desprindea complet din bolovan. Nu conta pentru el că nu cioplise decât un braț, jumătate de chip sau doar o parte din trupul Fecioarei Maria. Din septembrie 2001 până în septembrie 2003, am fost în căutarea propriei mele Pietà. Am fost diagnosticată cu cancer la sân la o săptămână după atacul terorist de la 11 septembrie, apoi am fost supusă unei mastectomii bilaterale, după care au mai urmat reconstrucția sânilor, deplasare de retină și înlocuirea ei la ochiul stâng, apoi o histerectomie totală. La fel ca esența artistică a lui Michelangelo, de abia după toate aceste operații am început să fiu conștientă de mine ca persoană. Cu fiecare bisturiu care mai tăia ceva din mine și cu fiecare organ scos din trupul meu, am început să înțeleg cine sunt și ce vreau de la viață. Opțiunile mi s-au limitat, iar în final am ajuns să iau niște decizii extrem de clare, fără nici o urmă de compromis. În afară de toate extirpările la care am fost supusă, Viața a cioplit și ea destul de mult din inima mea – prietena mea cea mai bună a murit de cancer la sân după o bătălie de opt ani. La șapte luni după diagnosticul meu, mama mea a murit de cancer la plămâni, suferind de o tumoare inoperabilă și de o inimă slăbită după doar o rundă de chimioterapie. Toate atacurile acestea asupra corpului, inimii și minții mele m-au afectat enorm, iar multe dintre ele au și acum efect asupra mea, deși a trecut destul de mult timp de când m-am vindecat. Cel mai mult mă încurajează relația pe care o am cu

fiica mea de opt ani – îmi dă speranță și mă motivează să asimilez toate experiențele, cu grijă și pe deplin. Crește sub ochii mei și se transformă într-o tânără talentată și cu bune perspective, așa că am grijă să o ghidez cu mare atenție. Cum aș putea să îi sugerez sau să o ajut direct să-și găsească identitatea? Va avea un viitor stabil și sănătos? Oare va putea înțelege pe deplin experiențele prin care trece, extrăgând doar principiile și comportamentele bune? Caut să dau un sens vieții mele – fără a încerca să aflu de ce fac asta –, dar toate relaționările pe care le am cu fiica mea mă ajută să mă mențin pe linia de plutire. După ce am avut cancer, am ajuns la concluzia că responsabilitatea cea mai importantă pe care o am este să devin un adevărat model pentru fiica mea. Pentru asta, trebuie să aflu cum va trebui să mă comport și ce atitudine va trebui să am în momentele de criză sau cum voi putea rezolva problemele pe care le are și acum, când este abia în clasa a treia. Dacă voi reacționa ca o victimă, atunci și ea va învăța să se comporte ca o victimă. Dacă voi acționa cu mult curaj, tenacitate și încredere, atunci probabil că va învăța și ea că așa este cel mai bine. Asta nu înseamnă că trebuie să ne trăim viața prefăcându-ne că nu există și aspecte foarte întunecate. Experiența pe care am căpătat-o este extrem de prețioasă și mi-a dat putere, dar asta nu înseamnă că trebuie să ignor alte aspecte. Cu alte cuvinte, trebuie să respect și pierderile și suferințele prin care am trecut, pentru că ele mi-au dat putere. Mi-am pierdut o parte din organe, tinerețea, mariajul, mama. Mi-am pierdut orbirea emoțională care mă împiedicase să realizez golul bolnăvicios în care m-am trezit după o copilărie oribilă. Mi-am pierdut inocența cu care așteptam Crăciunul cât eram copil sau cu care l-am așteptat pe Făt-Frumos mai târziu. Am încetat să mai cred orbește că Dumnezeu sau Iisus mă vor salva din orice situație. Am încetat să mai cred că sunt invincibilă, că pot lucra în conducerea oricărei mari corporații. Pe vremuri, consideram că pot avea orice și mă îmbătam de fiecare dată de bucurie când câștigam ceva. Așa eram eu înainte; acum, nu mai gândesc așa. M-am transformat într-o persoană mai puternică. Sunt mai înțeleaptă. Mai curajoasă. Și știu să deplâng orice pierdere pe care o sufăr, poate chiar mai mult decât înainte. Am acumulat multe pe parcursul călătoriei mele. Am învățat să-mi trăiesc din plin viața. Am înțeles cu adevărat cât de important este să fiu mama unui copil atât de minunat, iar asta contează cel mai mult. Am început să-mi fac vivisecția – vreau să știu ce a mai rămas din mine, pentru a-mi putea scoate la lumină Esența,

adevăratul meu Spirit și Suflet, care până acum au zăcut ascunse undeva adânc în mine. Am învățat să cânt, să râd și să dansez. Am învățat să spun exact ceea ce gândesc, fără a-mi mai fi frică de consecințe. Unii ar putea considera că am avut un curaj nebun să fac o mastectomie radicală, după care să fac alte trei operații de reconstrucție. De asemenea, sunt conștientă că dacă nu eram o femeie puternică, aveam toate șansele ca după histerectomia totală să cad psihic. Tot timpul mi se spune că sunt curajoasă. Supraviețuirea nu înseamnă doar că reușești să ieși la liman brusc, asemenea păsării Phoenix, că poți renaște din cenușă și te înalți imediat spre cer, eliberat de toate relele, începând o nouă viață. Păstrez în amintire toate acele luni dificile; mă simt învăluită de aceste amintiri ca de o mantie invizibilă. Uneori, chiar această mantie lungă, învolburată și roșie mă protejează și mă separă de restul lumii. Odată cu trecerea timpului însă, constat că pot trece din ce în ce mai ușor peste traume. Amintirile care mi-au cauzat atât de multă tristețe și suferință în trecut și care m-au influențat să devin cea de astăzi au început să pălească. De fapt, acum au devenit întâmplări pe care le pot povesti cu lejeritate unei prietene pe care n-am mai văzut-o de mult și care mă întreabă ce-am mai făcut între timp. Acum, cuvintele îmi ies mult mai ușor din gură, ba chiar pot să glumesc. Am fost uimită să constat cât de mult ajută umorul la disiparea durerii. Încerc să aplic cunoștințele dobândite și în viața de zi cu zi. Aș vrea să redevin cea care eram înainte de operație, dar este imposibil. Este ca și cum mi-aș dori ca o stea căzătoare să se reîntoarcă pe orbita ei. La sfârșitul călătoriei ei prin spațiu, steaua a devenit și ea altceva, și asta înainte ca strălucirea ei să pălească definitiv. Acum nu mai este nici stea, nici meteorit. Este doar o dâră luminoasă pe cer, care pălește din ce în ce mai mult, dar care păstrează în amintire experiențele de când era o stea strălucitoare, chiar dacă drumul ei se va sfârși în curând. La fel se întâmplă și cu cicatricele de pe sânii, abdomenul și inima mea. Ele sunt acolo ca mărturii ale maturizării mele, ale drumului pe care l-am străbătut ca să devin femeia care sunt astăzi. Fără ele, poate că aș uita – când mă privesc în fiecare dimineață cu coada ochiului în oglindă – cât de mult am avut de tras pentru asta... și cât de departe am ajuns. Poate că aș fi asimilat sacrificiile făcute într-un mod prea complet, dacă aș fi văzut doar fluturele-monarh în splendoarea lui de după ieșirea din cocon. Dar extraordinara lui metamorfoză mi-ar fi scăpat.

Pe cât de lipsit de efort pare zborul unui fluture atunci când zboară din floare în floare, ivirea lui din cocon nu e niciodată ușoară. Trebuie să fie sânge și țesut rupt, durere, pe măsură ce insecta cea hotărâtă se chinuiește să rupă învelișul și să iasă afară. Apoi durerea dispare încet-încet și fluturele ia prima gură de aer, după care se înalță sfios pe drumul spre soare. După bătălia pe care a dus-o pentru a se naște, este gata să înfrunte lumea, profitând din plin de fiecare cupă de nectar pe care Viața i-o oferă. La fel am reușit și eu să evadez din coconul în care eram închisă. Am reușit să văd lumina soarelui și să respir liberă. Spre deosebire de fluture însă, eu am capacitatea de a-mi aminti fiecare etapă a acestei lupte, fiecare alegere dureroasă pe care a trebuit să o fac, precum și reușitele care au venit pas cu pas. Am ca reper suferința pe care am îndurat-o; ea mă face să apreciez la justa valoare persoana care am devenit. Eu sunt propria mea Pietà, am reușit să mă desprind din bucata amorfă de piatră care mă ținea captivă. Acum fiica mea este martora acestei metamorfoze și mă rog ca și ea să aibă puterea de a supraviețui și de a fi o învingătoare atunci când va avea mai mare nevoie.

Virginia Hardee Silverman

Suntem gata!

Trag adânc aer în piept și încerc să-mi stăpânesc tremurul din voce. Trebuie sămi fac curaj să-l chem pe soțul meu drag, cel pe care îl iubesc de treizeci și cinci de ani. — Iubitule? — Da. Îmi trag umerii înapoi; îmi îndrept spatele și îmi împing pieptul înainte. — Ai remarcat că sânii mei nu sunt la fel? S-au lăsat foarte tare. Decolteul mi se pare că e mult mai adânc decât anul trecut. — Stai să-mi iau ochelarii, mi-a răspuns el, întinzându-se cu greu după ei, pentru că îl țineau bretelele. — Am înțeles apropoul. Deci câți invitați crezi că ar trebui să nu poarte ochelari diseară? — Draga mea, pentru vârsta ta arată foarte bine. Reprezintă suferința pe care ai îndurat-o, dar și medalia pe care ai câștigat-o, a mai adăugat el. Dragul meu soț e un bărbat obișnuit, dar este bărbatul meu. — Cicatricea nu se vede decât dacă ai ochelari cu infraroșii, mă asigură el cu ochelarii pe nas. Dar noi doi o putem vedea și pipăi. Seamănă foarte bine cu liniile acelea subțiri din colțurile ochilor sau gurii lui. Mă trage lângă el. Îmi scutur umerii. Are dreptate. I-aș șoca pe invitați dacă aș apărea cu un decolteu atât de adânc, încât să mi se vadă cicatricea. Se pare că singurul lucru pentru care trebuie să-mi fac griji este că orice persoană cu vedere bună poate observa că sânii mei sunt disproporționați. Pentru un străin sau pentru cei care au

uitat prin ce am trecut nici măcar n-ar fi ceva neobișnuit; ar putea crede că așa m-am născut. A trecut mult timp de la acel episod din viața mea. Cicatricea de pe pieptul meu este poziționată la fel ca medaliile militarilor. Când se întâmplă să văd un veteran purtându-și cu mândrie medaliile, mă întreb în sinea mea pentru ce faptă de vitejie am primit-o pe a mea. Nu știu decât că a primit medalia sau medaliile pentru că a fost într-o situație-limită, din care a reușit să scape cu viață. Sunt zile în care aș vrea să nu se uite ceilalți la mine ca la o învingătoare. Când îmi doresc să fiu doar Jane cea cu pieptul voluptuos. Mă întorc și mă înclin în onoarea mea. Merg în pas de marș, în uniforma mea personală, rana îmi este ascunsă, iar pieptul îmi este susținut de un sutien cu balene. S-a crezut că, dintre mine și soțul meu, eu o să fiu cea fără probleme de sănătate. În familia mea nu s-a mai îmbolnăvit nimeni de cancer. Dacă era să dau crezare istoricului familial, atunci ar fi trebuit să-i îngrop pe toți, să fi rămas ultima moștenitoare din neam. Mamografia mi-a zdruncinat din temelii perspectiva aceasta luminoasă. Înainte glumeam: soțul meu zicea că din banii de asigurare ar trebui să angajăm o menajeră înaltă și blondă, eu, că vreau un om priceput la toate, la bustul gol. Acum nu ne mai ardea de astfel de glume. Când am aflat că sunt bolnavă de cancer la sân am fost amândoi extrem de șocați de întorsătura pe care o lua viața noastră. Apoi, într-un moment de bunătate exagerată, ne-am spus: „Păi, dacă nu noi, atunci cine?” Trăim în timpuri în care una din opt femei este diagnosticată cu cancer la sân; așa mi-a venit și mie rândul. Aveam o căsnicie fericită, doi fii sănătoși, o familie numeroasă cu care ne petreceam vacanțele, cariere de succes, o casă mare și frumoasă, prieteni buni, ne așteptau pensii mari, aveam planuri să vizităm Europa. Dacă stai să te gândești la rece, pierderea unui sân nu este cel mai mare preț plătit în schimbul unei vieți atât de împlinite. Un alt moment hotărâtor a fost când l-am urmărit pe chirurg în timp ce așeza pansamente sterile în jurul sânului meu stâng, după care am început să număr înainte ca anestezia să-și facă efectul, știind că atunci când mă voi trezi voi avea un sân nou. Procedura stabilită implica eliminarea țesutului din jurul zonei în care fusese introdus acul de biopsie; după operație, aveam să deslușim și ce era de făcut în continuare.

Timp de cincisprezece ani după operație, mi-am ascuns cicatricea cu sutienul și mi-am văzut de viața de zi cu zi. Puneam mașina de spălat, îmi verificam poșta, mă bucuram de scrisorile primite de la prieteni. La un moment dat, mi-au căzut ochii pe ultima pagină a buletinului informativ al bisericii și am avut senzația că eu eram în mașina de spălat. Știam că dacă trăiești într-un orășel de provincie se află tot, dar eram atât de bulversată de ce văzusem, că nu-mi dădeam seama dacă persoana respectivă încercase să mă ajute sau doar n-avea ce face. M-am dus să pun lucrurile colorate în uscător și pe cele albe la spălat, apoi am luat telefonul și am format imediat numărul bisericii. Voiam să le cer să-mi scoată imediat numele din lista de acatiste. — Vă mulțumesc foarte mult, dar nu sunt pe moarte, am spus eu. Încă mai am remușcări pentru acel telefon. Credeam că mă pot stăpâni și uite că mă înșelasem. Citisem și încercasem să aflu cât mai multe despre boala mea, ceea ce îmi ridica moralul. Petrecusem ore întregi pe internet, în cabinetul doctorului și, în final, luasem decizia împreună cu soțul meu, și anume să aleg tratamentul minimal indicat pentru carcinom de gradul 1, stadiul 1. Când m-am prezentat din nou pentru intervenția chirurgicală de eliminare a nodulilor limfatici, știam că de data asta mă voi trezi cu o pompă atașată la subraț. După aceea, când vomitam în tăviță, mai știam și că s-ar putea să nu fie ultima operație, că depindeam de rezultatele de laborator. Eram înconjurată de personal medical, ceea ce-mi dădea un sentiment de siguranță. Aș fi vrut să rămân în spital înconjurată de flori și bilete în care mi se dorea însănătoșire grabnică, dar m-au externat. Nu eram într-o situație critică, puteam aștepta rezultatele și acasă. A doua zi, am pornit spre spital cu mașina, condusă de cumnata mea. A trebuit să conducă cu 40 la oră, pe o vreme câinoasă, cu vânt și zăpadă, pentru că unele suturi îmi plesniseră. Pieptul îmi era carne vie. Rana era atât de înroșită de sânge, că mi se făcea rău numai dacă mă uitam la ea. În timp ce medicul de la urgență îmi cosea rana, îi explicam plângând că aveam cancer la sân. Am căpătat ticuri nervoase. În timp ce așteptam să aflu dacă mai era nevoie sau nu să fac o altă operație, am început să-mi plimb degetele în sus și în jos pe pereții bej ai dormitorului și să strâng în pumni jucării pentru eliberarea

stresului. Citeam necrologurile din ziare, cu coatele rezemate pe masă, și mă îngrozeam de câte ori aflam despre femei de vârsta mea care muriseră și își lăsaseră toate averile unor centre de cercetare sau de vindecare a cancerului. Am formulat până și textul pentru propriul necrolog: „Trimiteți-mi flori. Am lăsat bani în testament pentru flori”. Momentele în care ne era groază de posibilitatea de a avea cancer în stadiu terminal au pălit aproape complet. Mai mult mă gândesc la examinările periodice pe care le făceam înainte de a fi diagnosticată, la Marșul pentru viață, la care participasem și pe care îl câștigasem, la sânii mei aproape identici, la cicatricea vineție estompată, întretăiată de vinișoare albastre, pe care o pot observa și fără ochelari. Îmi simt sânii moi și mă gândesc că este normal să fie așa și că boala nu va recidiva. Aceasta este realitatea, în funcție de care persoanele de vârstă mijlocie își planifică viitorul apropiat. Mă întorc cu spatele la soțul meu. — Îmi prinzi și mie colierul, te rog? — Cu plăcere, îmi răspunde el. Îi simt respirația în perișorii de pe ceafă. Suntem gata!

Annette M. Bower

Înainte și după ⁴

Sunt în sala de așteptare. Răsfoiesc o revistă și dau peste două fotografii – înainte și după. Era inevitabil. Uneori, diferența este evidentă – înainte, o babă zbârcită; după, fotomodel. Mie-mi place cea cu femeia obeză îmbrăcată într-un bikini penibil de exagerat, după care este prezentată cu mâinile în șoldurile finuțe, sâni imenși, păr coafat și un zâmbet impecabil. Astăzi mă încadrez și eu la după, dar diferențele față de cum eram înainte nu sunt nici pe departe atât de frapante. Pozele în care voi apărea nici măcar nu-mi vor arăta și chipul. Este posibil să fie postate și pe internet, dar n-o să știe nimeni că eu sunt cea de acolo, asta dacă nu le voi spune eu. Lucru destul de probabil, în starea de spirit în care sunt acum. Astăzi voi intra în cabinetul chirurgului plastician, sper că pentru ultima oară, și îi voi prezenta creația. Nu sunt genul de femeie obsedată de frumusețe; am patruzeci și patru de ani și nu încerc să arăt ca și cum aș avea douăzeci. Nu îmi pun problema că aș putea avea un corp perfect și un chip fără riduri. Sunt o supraviețuitoare, iar medicul meu a făcut tot ce a putut pentru mine: mi-a înlocuit sânii. Și a făcut o treabă bună. Nu sunt strâmbi, lăsați, urâți. Sunt spectaculoși, simetrici, o adevărată operă de artă; arată mai bine decât sânii pe care îi aveam înainte. „Materialul” a fost furnizat tot de mine – grefe de pe abdomen transplantate pe piept, un miracol de procedură cunoscut sub numele de reconstrucție mamară cu lambou liber DIEP. Recunosc că, dacă s-ar putea să recapăt sânii mei lăsați și super-sensibili, n-aș ezita nici o secundă, dar este imposibil. Deși noii mei sâni sunt frumoși, tot nu mă simt așa cum mă simțeam înainte. Nu mai am cum să mă simt cum mă simțeam atunci. Acum sunt și eu o fată după și mă bucur că sunt. Înainte însă… Înainte credeam că sunt invincibilă, așa cum crede aproape oricine. Nu-mi plăceau constituția mea, părul, grăsimea de pe burtă, genele rare. Înainte, soțul

meu era un om mediocru, muncea mult și se distra puțin, iar pe mine nu mă aprecia mai deloc. Înainte, copiii noștri făceau tot timpul prostii, făceau dezordine prin casă, erau imaturi și iresponsabili. Înainte voiam tot timpul mai mult, voiam altceva, voiam să fiu lăsată în pace. Așa era Înainte. Așa e După. Până și cabinetul doctorului mi se pare că arată altfel acum. Am venit astăzi, în prima mea zi de după, și mă simt bucuroasă și plină de viață. Sora de la recepție mă complimentează pentru cât de bine arăt. Îmi face plăcere să o aud, îi zâmbesc. Sunt sigură, înainte nu eram așa. Îmi aduc aminte toate scaunele pe care am stat în această sală de așteptare în ultimii doi ani. Așteptam de fiecare dată cu înfrigurare consultația, neștiind la ce să mă aștept. În ziua de dinaintea operației a trebuit să vin pentru ca doctorul să poată trasa pe pielea mea cu markerul locurile în care urma să taie cu bisturiul. Vai, cât de nervoasă eram! Apoi, primul consult de după operație, când aveam înfipte în diverse părți ale corpului șapte tuburi prin care să se scurgă lichide din mine și când mă întrebam de ce trebuie să trec prin așa ceva. După reconstrucția mameloanelor, când m-am dus la o săptămână să-mi dea jos bandajul special, am fost oripilată să văd cât de mutilate arătau; nu aveam de unde să știu că după ce se vor vindeca vor arăta atât de bine. În ziua în care sfârcurile s-au vindecat în sfârșit, iar culoarea areolei semăna atât de bine cu cea naturală, am făcut tot felul de glume stupide și am râs în hohote. Fiecare drum la cabinet a avut un impact emoțional diferit asupra mea. Astăzi este ziua mea de după, sfârșitul glorios al acestei experiențe, ziua în care merit să fiu fotografiată. Îmi vine să dansez pe scaun, bâțâi din picioare, nu am stare, mai ceva ca un copil. Îl iubesc pe doctorul Keller; e un geniu, un artist desăvârșit, cu suflet de aur. El este cel datorită căruia nu am un piept plat și plin de cicatrice. El a fost cel care m-a salvat după operație, când s-a ivit o complicație și nimeni altcineva nu mai credea că se putea face ceva; m-a dus imediat în sala de operație, certându-i pe cei care protestau. A reușit chiar să-mi salveze sânul din care îmi cursese aproape un litru de sânge. Doctorul Keller iese din cabinet. Pe chip are același zâmbet, iar eu radiez de fericire.

— Cum vă simțiți? mă întreabă el. Mă cunoaște suficient de bine să știe că întrebarea mă va pune pe gânduri mai mult decât ar trebui. Astăzi însă rezist la orice. — Bine, bine, bine! răspund eu cu hotărâre. — Păi, ce ziceți, sunteți pregătită? Până acum pare că toate oalele s-au spart fix în capul dumneavoastră, a spus el, cu un surâs care sugera că poate părea el inofensiv, dar nu e. Eu îl văd ca pe un bărbat voinic, dar în realitate este zvelt; costumul lui cu dungulițe pare prea mare pentru el. Am râs, apoi el s-a așezat la birou. — Păi... hai să vedem. Imediat îmi deschei rochia. De obicei, nu mă comport cu atâta dezinvoltură și indecență, dar el deja a văzut părți din mine pe care nici eu nu le-am văzut și oricum sunt foarte mândră de munca lui. — Uau, sunt foarte frumoși! I-a văzut și Kelly? Kelly este noua rezidentă, pe care încă nu am întâlnit-o. Vă deranjează dacă o chem? mă întreabă el, aruncându-mi o privire pe deasupra ochelarilor. Deja știe că n-aș putea să-l refuz. — Nuuu, chemați-o. Îi arăt oricui doriți. Dacă m-ar ruga să mă mai las văzută și de alții, aș fi de acord. Să-mi arăt sânii după operație nu are nici un fel de tentă sexuală. Doctorul Keller a creat un fel de pictură peste sânii mei extirpați, pe care eu acum o port cu mândrie. Nu mă deranjează să-i arăt; doctorul a făcut o treabă nemaipomenită. Kelly este puțin intimidată. iră în liniște munca depusă de doctorul Keller, în timp ce noi facem tot felul de glumițe. Îi povestesc despre veștile minunate din ultimul timp. Stau de vorbă cu rochia descheiată, de parcă ar fi cel mai natural lucru din lume. — Kelly, ia aparatul foto, te rog.

Gata. A sosit și momentul meu de glorie. Nici nu-mi vine să cred cât de bine mă simt. Dacă mi-ar surprinde și chipul, aș apărea cu gura până la urechi. Mi se fac o grămadă de poze, iar eu sunt toată un zâmbet. — Hei, n-aveți și un ventilator care să-mi sufle prin plete? întreb eu râzând. — Nu, îmi pare rău, nici muzică n-avem, răspunde el. Ce schimbare spectaculoasă! Prima dată când am venit aici, am plâns încontinuu. Îmi adusesem un caiețel în care notam toate răspunsurile la întrebările pe care i le puneam și din când în când îmi ridicam privirea către cumnata mea. Atât de îngrozită am fost de cancerul mamar și de tratamentul pe care îl implică, încât m-am comportat mai degrabă ca un om de știință decât ca o pacientă. Am luat din nou revista aceea, nevenindu-mi să cred că în curând voi apărea și eu în paginile ei. Probabil că o altă femeie speriară de moarte mă va privi înainte și după și – cine știe? – poate că își va face și ea curaj să apeleze la reconstrucția mamelonului cu ajutorul micropigmentării. În ce lume bizară trăim și cât de bizară sunt și eu! Dar acum este după, iar după diferă de înainte. De acum încolo, n-o să-mi mai trăiesc viața degeaba. Fiecare zi este prețioasă și știu acum că nu poți fi sigur niciodată de ziua de mâine. Nu mă mai consider urâtă. Îmi place până și cicatricea care se întinde pe tot bazinul meu. Grăsimea pe care o aveam pe burtă s-a transformat, grație doctorului Keller, într-o pereche de sâni minunați, iar genele mele sunt frumoase și așa. Acum, tot timpul mi se pare că părul îmi stă perfect, pentru că știu ce înseamnă să fii cheală. Este ironic, dar acum, după atâtea operații de reconstrucție, am mai multă încredere în mine decât aveam în tinerețe. Și soțul meu a învățat în timp să mă aprecieze, chiar dacă la rândul lui a fost devastat de un limfom; tot a reușit să afle ce este cu adevărat important în viață. Înainte să se stingă, mi-a mărturisit că eu am fost eroina lui. Când mi-am luat rămas-bun de la el, am știut că dragostea noastră va dura de-a pururi și am mulțumit cerului că și-a găsit liniștea. Înainte, nu pierdeam deloc timp să mă gândesc la asemenea lucruri. Înainte îmi doream o schimbare pe care de abia după am realizat că de fapt mar fi îndepărtat de oamenii și lucrurile care contează, așa că acum nu o mai doresc. Copiii nu-și mai împrăștie lucrurile peste tot, iar acum aș da orice să mă

mai împiedic prin casă de tenișii albi ai fiului meu sau să mai stăm de vorbă și să-mi povestească tot ce face. Acum însă deja a trecut și el în neființă, într-un accident stupid de motocicletă care ni l-a luat cu câteva luni înainte de aflarea diagnosticului meu și chiar în ziua în care soțul meu a aflat diagnosticul lui. În prezent, adică după, nu mai am trei fii, în schimb am o nepoată ce seamănă foarte mult cu fiul meu decedat. Sunt după și pot să fiu fericită cu ce am. Singurul lucru pe care îl mai vreau este să am mai mult timp.

Jeanne Schambra

4 Această povestire a mai fost publicată în revista Mamm, numărul din martie / aprilie 2008.

Rațiunea învinge cancerul

Am știut din ziua în care am descoperit umflătura. Și Stephen și-a dat seama imediat. — Ia pune mâna aici, i-am spus. Nu era înainte, nu? Eram în fața televizorului, iar el, atent mai mult la ce se petrecea pe ecran, m-a lăsat distrat să-i iau mâna și s-o pun pe sân. Și-a retras-o imediat speriat. Nu-l mai văzusem niciodată atât de alb la față. Partenerul meu de viață, sprijinul meu, omul pe care mă puteam bizui, era panicat... a durat doar câteva secunde până șia revenit, dar n-o să-i uit niciodată expresia. Au mai fost multe momente ca acelea anul trecut. Momente în care mi-a fost pusă la încercare rezistența – de fapt, nu doar mie, ci și celor dragi – la un nivel la care nu aș fi crezut că se poate ajunge dacă n-aș fi trecut prin ce am trecut. Înainte de descoperirea vieții mele, aveam impresia că, după ce îmi îngropasem părinții pe când aveam douăzeci și unu de ani, nu mi s-ar mai putea întâmpla nimic mai groaznic. Nici nu-mi trecuse prin cap că micile crize pe care le aveam la început erau doar de încălzire pentru maratonul groazei – cancerul la sân. Săptămânile care au urmat după descoperirea umflăturii îmi sunt destul de vagi în minte, dar pentru cei din jurul meu sunt încă vii. În drum spre centrul medical unde urma să fac o mamografie și ultrasunete, am încercat să mă adun puțin. Am vrut să recapitulez lucrurile bune pe care le făcusem în semn de respect pentru corpul meu și să le compar cu lucrurile care știam că favorizează apariția cancerului la sân. Nimeni din familia mea nu a avut cancer. Când eram mică, am făcut gimnastică de performanță și am dansat până la nașterea fiicei mele, iar acum alergam, ridicam greutăți și făceam yoga. Mi-am alăptat fetița până la trei ani. Timp de douăzeci și nouă de ani și nouă luni, trupul meu a fost ca un templu – stresat, cei drept, dar totuși un templu. Tentativa mea de a mă asigura din nou că nu făcusem nimic care să contribuie la apariția bolii ar fi trebuit să mă liniștească. Ei bine, nu m-a liniștit deloc. Groaza s-a transformat în panică în momentul în care am făcut mamografia, iar

când am văzut că tehnicianul se întoarce după o perioadă care mie mi s-a părut cât o veșnicie, ca să mai proceseze câteva imagini, deja nu mai eram om. Este normal așa ceva? Așa se procedează cu toate femeile? Am știut că nu, atunci când l-am zărit pe tehnician strâmbându-se, mormăind în barbă, pentru ca într-un târziu să iasă din cameră și să se întoarcă împreună cu radiologul. M-au găsit întinsă pe pat, plângând, disperată de direcția în care știam instinctiv că o va lua viața mea. Radiologul mi-a zis că mă trimite să-mi fac o biopsie, apoi m-a întrebat de ce plângeam – mi-a vorbit pe un ton atât de nedumerit, încât n-am putut articula nici un cuvânt. Chiar nu era evident? Pe drumul de întoarcere acasă era să fac accident, atât de tare am plâns. Am plâns pentru fetița mea de patru anișori, care nici n-avea să-și mai aducă aminte de mine dacă muream acum. Pentru Stephen, sufletul meu pereche, partenerul meu de viață și de afaceri. Pentru toți copiii noștri nenăscuți pe care aș fi vrut săi am și nu mai puteam. Pentru familia mea, care deja trecuse prin multe. Și pentru mine; și eu trecusem deja prin destule. A trebuit să aștept două săptămâni interminabile până am mers la doctor. Două săptămâni în care am funcționat din inerție, pregătindu-mă pentru sărbători cu un zâmbet pe buze și cu un gol în stomac. Două săptămâni în care am plâns noapte de noapte, în care am încercat să-mi păstrez optimismul și nu am reușit deloc. La prima întâlnire cu medicul, mi s-a spus că am numeroase depuneri de calciu care, la prima impresie, arată un carcinom ductal in situ (CDIS), dar că umflătura aceea descoperită de mine era probabil doar un chist benign. Slavă Domnului că o descoperisem! Dacă nu era „chestia aia mică și drăguță” (cuvintele doctorului, nu ale mele), nu aș fi aflat decât prea târziu că trebuia să-mi fie extirpați sânii pentru ca CDIS să nu sufere o mutație și să devină invaziv. Era atât de răspândit și probabil instalat de mulți ani, încât nu am mai putut să-mi salvez nici un sân. Am realizat destul de repede că pierderea sânilor nu era chiar cea mai înfiorătoare tragedie din lume. La urma urmei, erau doar niște sâni. Rămâneam în viață. O aveam pe fiica mea. Iar în afară de asta... uraaa! Fără chimioterapie! Adică... așa am crezut. După întâlnirea cu doctorul oncolog a trebuit să fac trei biopsii: două pentru CDIS și una pentru umflătură, pentru a ne asigura că nu existau celule maligne. Nu cred că s-a așteptat nimeni la așa rezultate. „Chestia mică și drăguță” s-a

dovedit a fi o tumoare extrem de invazivă și agresivă, cu metastaze multiple la nodulii axilari. Îmi doream cu disperare să am mai mulți copii și aș fi dat orice să-i pot alăpta. Am stat în cabinetul doctoriței și am implorat-o să-mi spună că nu trebuie să renunț la acest vis. Răspunsul ei a fost că trebuia să încetez să-mi fac griji că nu voi mai putea avea copii și „să încep să-mi fac griji că poate nu voi mai trăi decât cinci ani”. Adică sunt pe moarte? Cum de mi s-a putut întâmpla așa ceva tocmai mie? În scurt timp, m-am informat despre cancerul invaziv la sân la femeile tinere. Spre amărăciunea mea, am aflat că există și cazuri în care tinerețea reprezintă un dezavantaj. Cu alte cuvinte, cu cât ești mai tânăr, cu atât forma de cancer este mai agresivă. Am aflat că tipul de tumoare pe care o aveam nu avea legătură cu hormonii, ceea ce teoretic însemna că aș mai fi putut avea copii. Bucuria mea a fost de scurtă durată, pentru că, după aceea, mi s-a spus că din cauza asta cancerul este și mai greu de tratat. Când am ieșit din cabinet eram cu moralul la pământ. Stephen s-a comportat extraordinar în toată această perioadă. M-a lăsat să-mi plâng de milă exact o săptămână, activitate pe care am prestat-o ca la carte. După expirarea acelei săptămâni, mi-a ținut primul discurs motivațional. De acum înainte, nu avem să ne mai gândim la boala mea decât cu optimism. O s-o învingem, indiferent de sacrificii. Trebuie să ne pregătim de marea bătălie! Primul lucru pe care l-am făcut a fost să găsesc un alt medic, mult mai amabil, jovial și empatic, care să mă privească nu doar ca pe un alt pacient bolnav de cancer, ci ca pe un om. Al doilea lucru a fost să-mi schimb atitudinea. Voiam să lupt cu boala! Voiam să lupt pentru fiica mea, pentru mine și pentru toți cei care țin la mine. Frica însă m-a bântuit în continuare. Mă cuprindea în cele mai neobișnuite momente și am devenit extrem de sensibilă – am fost paralizată de durere, furioasă, terorizată că nu știam ce o să fie. Îmi era teamă de foarte multe lucruri: că o să ajung să nu mă mai țin pe picioare de bolnavă; că tocmai eu, cea care aveam întotdeauna grijă de ceilalți, voi avea nevoie de un îngrijitor permanent; că nu voi apuca să-mi văd fetița mare. Așa că am început să depun eforturi pentru a-mi păstra o atitudine pozitivă. Am

început să trăiesc cu speranța și convingerea că voi putea trece peste asta, în loc să mă las copleșită de frică. În fiecare zi, de mai multe ori, îmi spuneam în gând că „sunt puternică, sunt sănătoasă, sunt plină de energie”. Încercam să mă gândesc că trupul meu nu este bolnav de cancer. Exersam în permanență, noapte și zi, atitudinea optimistă. Încercam să nu folosesc decât cuvinte care exprimă o atitudine pozitivă. Chiar și în cele mai grele momente de chimioterapie m-am dus la serviciu, am zâmbit și am spus oricărui om se interesa de soarta mea că „mă simt minunat”, cu toată sinceritatea de care am putut da dovadă. Această nouă realitate m-a ajutat să merg mai departe. O altă strategie pe care am adoptat-o a fost să refuz să las cancerul să-mi consume și să-mi controleze viața. Am făcut chimioterapie douăzeci de săptămâni, timp în care am încercat să-mi respect programul zilnic. Mă duceam la chimioterapie cu mașina, pentru că mă făcea să mă simt mai stăpână pe mine. Am muncit, am făcut mișcare și m-am bucurat de viață. Mi-am acoperit capul și am ieșit în oraș. Am făcut dragoste cu pasiune și ardoare. Am ajutat-o pe fiica mea cu temele, m-am jucat cu ea, am făcut prăjituri, am râs împreună și ne-am făcut planuri de viitor. Ultima schimbare de atitudine a fost să accept ajutorul celorlalți și am devenit foarte recunoscătoare pentru asta. Mulțumită unor oameni minunați – și includ aici de la prieteni apropiați până la necunoscuți –, anul acela a trecut mult mai ușor. Oameni pe care nu-i cunoșteam, dar care îmi auziseră povestea de la prieteni comuni mi-au oferit tratamente la spa, m-au ajutat să strâng niște bani pentru a-mi plăti tratamentele, mi-au trimis cu drag cadouri și e-mailuri de încurajare și multe altele. Câțiva dintre clienții mei s-au implicat și mi-au angajat o menajeră pe care o plăteau din banii lor. M-am simțit ușurată când am văzut că nu mai trebuie să fac curat prin casă, că pot să-mi păstrez energia pentru altceva. Fiica mea (cu ceva ajutor, recunosc) a cumpărat pentru noi trei șepci de baseball și pălării cu boruri largi asortate; voi iubi obiectele acestea toată viața mea. Un prieten de-al meu care este fotograf profesionist mi-a făcut o mulțime de poze împreună cu fiica mea. Aș putea să povestesc la nesfârșit câte lucruri frumoase sau întâmplat. Toată această susținere mi-a dat puteri și m-a impresionat. Parcă pluteam într-o mare de iubire. După prima dintre cele șaisprezece runde de chimioterapie, tumoarea nu scăzuse în dimensiuni. După ce mi-am schimbat felul de a privi lucrurile, corpul meu a reacționat. Expresia de pe chipul oncologului când n-a mai văzut umflătura de 3,5 centimetri care fusese acolo cu două săptămâni înainte a fost ceva de

neimaginat. Am vrut să fac chimioterapie înainte de a mă opera, iar când sânii mi-au fost extirpați nu mai exista nici măcar o celulă de carcinom invaziv în sâni sau în nodulii limfatici. De la diagnosticul de stadiu 2 și o prognoză deloc promițătoare am ajuns aproape la stadiul zero și o prognoză foarte optimistă. Eu cred că a fost un miracol. Și mai cred cu toată convingerea că acest miracol s-a datorat noii mele atitudini. Pentru că lucrez ca instructor de fitness, știu sigur că este important să rămâi activ pe durata tratamentului, pentru că asta te ajută să-ți întărești forțele și să rămâi puternic în timpul și după tratament. Acum le ajut pe femeile cu cancer la sân să facă mișcare în timpul și după tratament și intervenția chirurgicală. Este atât de reconfortant să le auzi că se simt mai bine după o ședință și să vezi zâmbetele când le spui că se descurcă de minune! După ce îmi termin tratamentele, sper să pot continua această muncă la o scară mai mare. Faptul că am fost bolnavă de cancer la sân mi-a consolidat pasiunea și interesul pentru munca mea – am fost făcută să ajut oamenii să fie mai puternici fizic și psihic. De asemenea, m-a mai ajutat și să-mi înfrâng multe spaime. L-am înfruntat pe marele C și am câștigat. Am caftit cancerul. Am înșelat moartea. Voi putea avea copii pe care îi voi putea alăpta (doar la un sân, dar ce mai contează). Cea mai mare victorie a mea consider că a venit din interior, din faptul că mi-am rearanjat lucrurile în inimă și în minte. Acum nu mai pot privi viața așa cum o făceam înainte. Acum prețuiesc orice secundă, fiecare experiență și fiecare provocare. Debordez de speranță și liniște sufletească și recunoștință… și dragoste.

Kate Kenworthy

Pietricica și stânca: o poveste de dragoste

Îmi aduc aminte foarte clar ce zi frumoasă de iulie era. Soarele încălzea oceanul albastru și rece, iar noi ne plimbam pe aleile parcului plin de vegetație luxuriantă și flori tropicale. Eu și soțul meu am remarcat de multe ori că suntem foarte norocoși că locuim în Laguna Beach. — Ciupește-mă, să știu că nu visez, glumeam noi. Așa de frumos este aici. Era frumos și cald, dar eu tot aveam senzația că îngheț de frig. Mă uitam pierdută către vapoarele de la orizont. Vaporul meu unde era? De ce naufragiasem? Am ridicat o pietricică de pe plajă. — Uite, iubitule, o pietricică. Eu sunt o pietricică. — Încetează, m-a repezit el. Nu ești o pietricică. — Ba da. Mă simțeam atât de mică... aș fi vrut să mă înghită oceanul. Capul mi se învârtea. Încă nu-mi venea să cred ce aflasem. După paisprezece ani în care crezusem că am scăpat de cancer, demonul se întorsese. Alan s-a aplecat și a ridicat o piatră mai mare, pe care mi-a pus-o în palmă, lângă pietricică. — Uită-te bine, acum ești o stâncă. Am surâs vag. M-a luat de mână și ne-am privit în ochi; amândoi aveam lacrimi. — Știi că ai mai învins o dată boala. Am încuviințat din cap, dar nu mai voiam să insist. Alan și-a dat seama imediat de starea mea.

— Hai să mergem acasă, am spus. E greu să descriu ce simțeam – aș fi vrut să fiu cu el, dar în același timp voiam să fiu singură. Voiam să plâng. Să stau și să plâng pentru nenorocirea care mi se întâmpla. Voiam să mă gândesc la mama mea. Mama mea murise în urmă cu treizeci de ani, răpusă de cancer mamar. Eu aveam douăzeci și ceva de ani pe atunci și toată viața înaintea mea. Am asistat neputincioasă la transformarea unei femei sănătoase într-o umbră vlăguită de orice putere. A fost cea mai întunecată perioadă din viața mea. Îmi aduc aminte cum stăteam lângă patul ei, cum o îndopaseră cu medicamente, ca la un moment dat să-l aud pe doctorul ei zicându-mi că ar fi mai bine ca mama să moară în câteva zile, pentru că suferise destul. M-am gândit la chipul ei frumos și m-am imaginat pe mine. Mi-a transmis genele datorită cărora sunt și eu o femeie frumoasă, dar și pe cele care indică o predispoziție spre cancerul la sân. De ce trebuie să fim binecuvântați și blestemați în același timp? Nu-mi venea să cred că mă îmbolnăvisem din nou! Arătam și mă simțeam minunat – aveam peste cincizeci de ani, dar mă simțeam de patruzeci. Cu doar câteva săptămâni în urmă, un puștan mă fluierase irativ și strigase după mine că semăn cu Goldie Hawn. M-am simțit foarte măgulită. Oare ce fel de diavol își poate nenoroci victimele fără ca acestea să știe ce li se întâmplă și tocmai când arată și se simt cel mai bine? Am fost îngrozită și când fusesem diagnosticată prima dată, dar când am aflat că boala a recidivat mi-a fost și mai rău. În anul 1991, am simțit o mică umflătură în sânul stâng, pe care nu am ignorat-o, deși cu doar câteva luni în urmă îmi făcusem o mamografie și nu se văzuse nimic. S-a dovedit că aveam cancer la sân, invaziv, stadiul 1. M-am simțit foarte norocoasă că l-am depistat la timp și că am avut nevoie doar de o lumpectomie și radiații, fără alte terapii „auxiliare” (chimio sau hormonală). Prognosticul a fost extrem de optimist, iar după șapte ani, oncologul m-a dat pe ușă afară, spunându-mi că nu mai am ce căuta la el. Uite că nu eram vindecată. Pe data de 8 iulie 2005 mi-au fost confirmate cele mai negre coșmaruri. Primul indiciu că ceva nu este cum trebuie a venit complet pe nepregătite, când așteptam cu înfrigurare să plec în orașul în care m-am născut, Minneapolis,

pentru nunta nepoatei mele. Urma să mă întâlnesc cu familia și cu prietenii pe care nu-i mai văzusem demult. De abia așteptam. Apoi, cu câteva săptămâni înainte de nuntă, am remarcat o pată micuță și roșie lângă sânul stâng. Am crezut că este doar o aluniță și am vrut să-mi fac o programare la dermatolog. Prima programare disponibilă era pe 5 iulie, adică a doua zi de când urma să mă întorc de la nuntă. Am fost la nuntă și m-am distrat de minune, dar pe drumul de întoarcere către casă m-a apucat angoasa. După ce m-a consultat, dermatologul m-a întrebat când am făcut ultima dată o mamografie. Știam când, pentru că nu trecuse prea mult timp. Dar ce legătură avea „chestia” de pe piele cu mamografia? Mi-a recomandat să-mi fac imediat o mamografie. De ce era atât de urgent? Aveam deja programare peste o lună. Nu înțelegeam nimic; în același timp însă, eram îngrozită de moarte. Știam că trebuie să-mi păstrez calmul și să încerc să nu-i spun lui Alan, care ar fi fost devastat. M-am dus a doua zi la mamografie, după care am rămas în sala de așteptare pentru rezultat. Mă uitam la tehnician și deja știam. Nu mai trebuia să-mi spună nimic. — Va trebui să faceți o biopsie, mi-a spus el. Parcă m-ar fi lovit trenul. Acum nu mai puteam să-i ascund lui Alan. A reacționat exact cum prevăzusem: a fost devastat. Și el își pierduse mama, bolnavă de limfom non-Hodgkin, când el avea douăzeci și unu de ani. Am făcut o biopsie cu ac fin, iar Alan m-a programat pentru a doua zi la primul doctor oncolog la care fusesem. Când l-am văzut pe doctorul West după toți anii aceia în care nu-i mai călcasem pragul, am izbucnit în plâns. Cu paisprezece ani în urmă, îmi salvase viața; oare va mai putea să mi-o salveze și de data asta? Doctorul mi-a ieșit în întâmpinare și m-a îmbrățișat cu drag. Încerca să mă liniștească, dar nu avea nici o veste bună pentru mine. Aveam cancer; probabil că urma să fac o mastectomie și o reconstrucție. Cum adică „probabil”? Voia să spună că aveam totuși șanse să scap de mastectomie, la fel ca data trecută? Ce prognoză aveam? Prin minte îmi treceau o grămadă de întrebări. M-a asigurat că nu trebuie să iau o decizie „chiar acum”, pentru că „încă” nu se știe nimic clar. Din ce aflasem până atunci despre cancer, știam că de fapt „nu chiar acum” însemna un răgaz de maximum câteva zile. Cine se trezește bolnav de cancer devine expert într-un timp foarte scurt. Dacă iei cumva decizia greșită, riști să-ți

înrăutățești și mai tare situația, dacă nu chiar să mori. Acum, când privesc în urmă, cred că cea mai mare spaimă a mea era chimioterapia, cu toate efectele ei secundare oribile – pierderea părului, a aspectului și în general a identității tale. Puteam să o evit? Mi s-a răspuns că probabil că nu. Problema care se ridica era dacă era indicat sau nu să fac chimioterapie înainte de operație. Halal alegere trebuia să fac; nu se mai punea problema dacă, ci când. Ulterior am aflat că tumoarea atinsese stadiul 3, grad 2. Chestia cu pielea înroșită nu fusese doar o coincidență; până și acea leziune era canceroasă. Am decis să fac o mastectomie bilaterală pentru a preveni alte complicații, precum și o reconstrucție de tip flap, cu prelevarea lamboului mușchiului latissimus dorsi. Eram convinsă că o să arăt ca un mutant. În doar câteva zile, corpul meu frumos de care am avut grijă atâția ani – am cheltuit o groază de bani pe cursuri de gimnastică, spa și tot ce mai doriți dumneavoastră – avea să dispară așa, brusc și dintr-odată. Chiar dacă n-aș fi arătat ca un mutant, oricum nu mai puteam să mă simt ca o femeie adevărată. Mă va mai iubi soțul meu? Dar eu voi mai putea să mă iubesc? După ce făceam operația, trebuia să mă decid și în legătură cu chimioterapia. — Dar dacă nu vreau să fac nimic? l-am întrebat pe medicul oncolog. Care vor fi consecințele? Răspunsul a fost foarte simplu. — Nu mai există consecințe. A fost exact motivația de care aveam nevoie. Aveam să fac orice, indiferent de prețul pe care aveam să-l plătesc. M-am resemnat gândindu-mă că, și dacă o sămi cadă tot părul și o să devin de nerecunoscut, tot o să prețuiesc viața. Așadar, după confirmarea diagnosticului și stabilirea schemei de tratament – operație la sfârșitul lui iulie, chimioterapie între 15 septembrie și 30 decembrie –, m-am dus din nou pe plajă împreună cu Alan să vorbim și să reflectăm împreună. Încă aveam în buzunarul bluzei pietricica și bucata de stâncă, pe care le simțeam ciocnindu-se una de alta. Înainte cu o săptămână de operație, mă simțisem și eu la fel; trebuise să vorbesc cu doctorul West, oncolog, cu minunatul doctor Neil Barth, șeful de la spitalul Hoag, cu excelentul chirurg

plastician, doctorul Ivan Turpin. La fel m-am simțit și în următoarele șase luni, când le-am cerut medicilor de pe ambele coaste ale continentului zeci de opinii privitor la necesitatea tratamentului cu radiații. Când a venit momentul să plec de acasă pentru a mă duce la spital, am plâns în brațele lui Alan. Între timp, se mobilizase și devenise cel mai înflăcărat susținător al meu. S-a comportat minunat, s-a ocupat de absolut toate, a vorbit cu medicii, a făcut rost de toate fișele mele medicale și multe, multe altele. Înainte de operație l-am rugat să-mi aducă bucata de stâncă și imediat a băgat mâna în buzunar și a scos-o de acolo. Am zâmbit. — Nu la asta mă refeream, prostuțule. M-a privit încurcat. — Dar la ce anume? — La adevărata mea stâncă – la tine. Stânca mea are 1,82, păr brunet ondulat (pe care i l-am invidiat în fiecare zi cât am mers la chimio) și are exact dimensiunile potrivite pentru ca îmbrățișarea lui să fie la fel de confortabilă ca a unui urs uriaș de pluș. Are o inimă de aur și este cea mai altruistă persoană pe care o cunosc. Stânca mea este el, tipul care s-a îngrijit de toate programările mele, care și-a amânat afacerile și a zburat prin toată țara să stea de vorbă și cu alți medici. A citit toate articolele de pe internet referitoare la cancerul la sân. I-a întrebat pe doctori toate lucrurile la care se putea gândi cineva. El este stânca mea. Stânca de care are nevoie viața mea. Deși recuperarea postoperatorie a fost lentă și dureroasă, deși chimioterapia a fost un adevărat chin, am încercat întotdeauna să-mi păstrez optimismul. Da, chiar și când mi-a căzut tot părul. Chiar și în zilele cele mai crunte, când nici nu puteam să mă dau jos din pat, știam că într-o bună zi mă voi însănătoși. La urma urmei, puteam să mă bizui pe o stâncă, dar și pe mulți prieteni sau chiar necunoscuți; toți m-au ajutat. Echipa care m-a susținut – și aici includ și organizația Susan G. Komen și pe șeful care mi-a păstrat postul – a fost lângă mine atât financiar, cât și spiritual. Au trecut deja doi ani de atunci și mulțumesc cerului în fiecare zi. Încă mă tem ca boala să nu recidiveze, dar mă simt norocoasă și am încredere că viitorul este mult mai promițător pentru fiica și nepoțica mea, în cazul în care se vor

îmbolnăvi și ele. Sunt înconjurată de medici extraordinari. Acum sunt sănătoasă, mă simt bine și arăt din nou bine. N-ar ghici nimeni că am suferit o operație de reconstrucție mamară sau că a fost o vreme când umblam cheală pe stradă. Părul mi-a crescut din nou și este chiar tuns la modă! Am avut timp să-mi reiau hobbyul, ceea ce mi-a accelerat recuperarea. Înainte să mă îmbolnăvesc de cancer la sân făcusem cursuri de pictură și arte, dar niciodată nu-mi găsisem timp să mă dedic acestei îndeletniciri. În perioada de convalescență am avut șansa să-mi pot explora din plin latura artistică; am pictat și am confecționat genți și poșete din pânză. În prezent sunt invitat special la festivalul Sawdust Art din Laguna Beach. Senzația că aș fi o pietricică gata să fie înghițită de valuri a dispărut. Acum știu că orice piatră, oricât de mică, este la fel de puternică și rezistentă ca un munte. Așadar, asemenea unei pietricele, mă las și eu în voia fluxului și a refluxului sorții, recunoscătoare că sunt în viață și sănătoasă. Dar îi sunt recunoscătoare mai ales soțului meu. Stânca mea.

Rosalie Marsh-Boinus

Alinarea

Toată lumea îți spune că este important să-ți păstrezi simțul umorului. Sigur că sfatul este dat de obicei de persoane sănătoase, dar uneori vine și din partea celor care au trecut prin ce am trecut și eu. Vă rog, credeți-mă pe cuvânt, mi-am găsit de multe ori alinarea în umor. În august 2005, am suferit o mastectomie radical modificată la sânul drept, după care am fost diagnosticată cu carcinom ductal in situ (CDIS), stadiul 0, după care a trebuit să fac și o lumpectomie pentru zonele incerte. În scurt timp, cei de la Societatea Americană de Cancer mi-au trimis prin poștă o formă exterioară de sân. Semăna mai mult cu un ou umplut decât cu un sân și era însoțită de instrucțiuni despre cum să o faci să arate exact cum ți-ai dori, adăugând sau scoțând diverse în și din ea. Era mult mai ușoară decât un sân natural, așa că în broșură se preciza că se recomandă ca purtătoarea să adauge ceva care să-i dea greutate și volum, mai exact plumbi de pescuit, șaibe și altele asemenea. Nu erau incluse informații despre greutatea sânilor în funcție de dimensiune. Nu mă gândisem niciodată cam cât cântărește un sân (mai puțin pe vreme caniculară, când totul pare că atârnă mai greu). Mai aveam încă sânul stâng, dar cum să-l fi cântărit? Mi l-am pus pe cântarul din baie, dar n-am înțeles nimic. Am încercat și cu cântarul de bucătărie, dar tot degeaba. Sunt bucuroasă că restul familiei nu m-a văzut cu ce mă ocup. Probabil că de atunci încolo ar fi privit cu alți ochi cântarul alimentar. Am răscolit toată casa în căutarea unor obiecte pe care să le pot adăuga în sânul fals. Hmmm. Nu avem undițe în casă, deci nici plumbi. Piulițele și șuruburile aveau forme prea ciudate. Baterii? Prea grele, ca să nu mai zic că nu știu ce s-ar fi putut întâmpla dacă aveam un puseu de căldură. Șaibe? Perfect! Circulare, la fel ca sânii. O asociere bună. Am înhățat un pumn de șaibe din atelierul soțului și mi le-am pus în forma aceea de cofraj. Le-am îndesat până mi s-a părut că seamănă cu o cupă C de sutien, am prins capacul oului / sânului și l-am fixat bine. În sfârșit, puteam ieși în public. M-am grăbit să urc din atelier în casă, când am simțit vreo două șaibe pe piele,

apoi le-am auzit căzând pe podea. Offf! Prima dată m-am gândit că ce bine că eram încă acasă. Dacă mi se întâmpla la magazin, aș fi intrat în pământ de rușine. Îmi și închipuiam cum era să-mi cadă pe coridorul dintre rafturi și să cer ajutorul: — Ăăă... nu vă supărați, mi-au căzut niște șaibe din sutien; mă ajutați și pe mine să le găsesc, vă rog? Parcă și vedeam stupoarea de pe chipul persoanei respective, în timp ce mi le dădea, apoi privindu-mă cum mă chinui să le vâr la loc, în mijlocul magazinului. De câte ori îmi puneam forma de cupă, mă gândeam câtă greutate să pun în ea ca să nu „fugă” de la locul ei. Oricum, și obiectul în sine îmi dădea fiori. Parcă aș fi fost cocoșatul de la Notre-Dame, dar cu cocoașa în față. De multe ori, când mă dădeam jos din mașină, mă întorceam spre partenerul meu să-l întreb dacă am sânii simetrici. Dacă nu era el, atunci îmi întrebam copiii adolescenți. Erau îngroziți. Abia dacă aruncau o privire, după care spuneau răspicat: — Mamă! Ești perfectă. Nu ne mai întreba așa ceva niciodată, te implorăm! Au fost foarte fericiți când am fost în sfârșit programată pentru reconstrucția mamară. Locuiam în Atlanta, Georgia, și tot cam pe atunci ne-am dus la noul acvariu. A trebuit să cumpărăm bilete cu ora pe ele, dar și așa a trebuit să stăm la coadă ca să vedem cel mai mare acvariu din lume. Când în sfârșit am ajuns aproape de intrare, am văzut detectorul de metale prin care trebuia să trecem. Mulți trebuiau să se întoarcă și să scoată de prin buzunare obiectele metalice. M-am uitat spre piept, apoi i-am aruncat soțului meu o privire îngrozită. Ce mă fac? Să spun ceva înainte sau să aștept până începe alarma să urle? Și ce să spun după aceea? Transpiram de parcă eram un hoț prins la furat. Parcă mă și vedeam luată pe sus cu tot cu sânul fals și aruncată în închisoare. Sau poate mă obligau să mi-l dau jos și să-l las la poartă. Am făcut ce fac întotdeauna în situații de criză; am spus o rugăciune în gând. Una dintre acele rugăciuni pe care le spui pe nerăsuflate. Te rog, Doamne, dă-mi puterea să găsesc imediat ceva coerent de spus. În sfârșit, mi-a venit și mie rândul să trec prin detectorul de metale și, după cum era de așteptat, a început imediat să țiuie. M-am așezat la o altă coadă cu patru-

cinci persoane și mă uitam la ei cum pun în tăvițe monede, curele, telefoane mobile. Un băiat de vreo optsprezece ani avea un detector portabil pe care îl plimba în jurul fiecărei persoane, iar dacă tot mai bipăia, atunci insista să primească explicații. Semăna cu Morcoveață – avea pistrui, ochi albaștri, păr roșcat și era rumen în obraji. M-am dus lângă el. Detectorul a început să bipăie lângă buzunarul de la șold. Telefonul! Uitasem complet de el. Pfff! Credeam că am scăpat. Nici pomeneală. Bagheta a început să bipăie din nou, de data asta în dreptul pieptului. Tânărul s-a încruntat, a mai plimbat o dată detectorul pe lângă sânii mei și apoi s-a uitat încurcat la mine. Am tras adânc aer în piept, mi-am afișat un zâmbet curajos și am spus: — Am avut cancer la sân, iar acum port o proteză. A fost mai ușor de zis decât am crezut. Tânărul m-a privit o secundă sau două, apoi s-a făcut roșu ca racul. Și-a mutat rapid privirea în altă direcție, a bâiguit ceva și s-a dat din calea mea ca un băiețel prins copiind, după care mi-a făcut semn să trec. Pentru el a fost o experiență mult mai jenantă decât pentru mine. M-am întâlnit cu familia și am râs cu poftă de cele întâmplate. În sfârșit, am fost programată să mă duc să-mi fac proteza. Au trecut deja șase luni de la mastectomie. Probabil că la ei trebuia să sun să întreb cam cât ar trebui să cântărească un sân de-al meu. E bine să ai revelații din astea, nu-i așa? Înainte nici nu știam că există magazine dintr-acestea. Am intrat ușor stânjenită în magazin și le-am spus că am venit să mi se ia măsuri. Imediat, femeia de după tejghea s-a uitat spre pieptul meu și mi-am dat seama că voi avea parte de o experiență inedită, dar cu siguranță și amuzantă. M-a condus în spate, în camera de probă, și i-a spus unei altei femei, care aranja rafturile, să-i aducă niște triunghiuri. Triunghiuri? Sânii sunt triunghiulari? M-a măsurat de sus în jos, pe diagonală, în diametru, după care a plecat și m-a lăsat cu toate ustensilele de măsurat pe mine. A revenit imediat cu șase sau șapte cutii. A luat o formă de sân și a vârât-o într-un sutien. Era ca și cum asistam la citirea mamografiei, așteptându-mă la ce e mai rău. M-a ajutat să-mi pun sutienul, apoi a luat o bucată de material din spatele meu și a înfășurat-o în jurul meu.

— Cum vi se pare? Mă uitam cu coada ochiului spre corpul meu durduliu și drapat în pânză verde și mi-a venit să râd. — Dacă mă întind pe jos, aș putea servi drept reclamă pentru dealurile din Irlanda, am replicat eu. A zâmbit. — Mă refer la sutien, cum vi se pare că e? Mă strângea rău. S-a apucat să-mi povestească cum că majoritatea femeilor poartă sutiene nepotrivite și că banda elastică trebuie să preia toată greutatea sânilor, bla bla bla. Chiar aveam nevoie de asta? Mă simțeam ca ultima grasă care avea pretenția să încapă în chiloței tanga. Aaa, poate dacă mă ungeam cu vaselină. Cum să aleg între un dispozitiv de tortură medieval și un sân / ou hiperactiv și umplut cu toate cele? Până la urmă am ales sutienul constrictor, sperând că, după mai multe spălări la mașină, benzile acelea tari ca piatra se vor mai lăsa, așa cum se întâmplă de obicei cu elasticul de la chiloți. La paisprezece luni de la prima operație, mă consider pregătită sufletește pentru o operație de reconstrucție. Am căutat termenul pe internet – mii și mii de pagini despre companii care au ca obiect de activitate reconstrucția caselor dărăpănate. Da, trebuie să mai reconstruiesc câte ceva la mine, dar, cu siguranță, nu sunt o dărăpănătură. Sper să apuc să ajung și așa, dar nu acum. Am știut că am dat chiar peste doctorul de care aveam nevoie atunci când, după ce m-a examinat și a ajuns la concluzia că procedura cu lambou este cea mai bună, mi-a spus pe cel mai impasibil ton: — Vă voi spune ceva ce nu s-a mai auzit din gura nici unui doctor până acum. Să nu țineți cură de slăbire, a mai adăugat el după câteva momente. Ura! Operația este programată pentru începutul lui decembrie. De-abia aștept! Acesta o să fie cadoul meu de Crăciun: sâni și abdomen nou-nouți! Pun pariu că toate femeile de vârsta mea ar fi încântate. Alt motiv de bucurie este că toate costurile sunt acoperite din asigurare. Parcă era și un cântec de copii cu ocazia

sărbătorilor, ceva gen „de Crăciun îmi doresc două… ceva”. Cred că am să fac un goblen cu acest text.

Paula Sword

Provocarea

Cum de mi s-a putut întâmpla taman mie așa ceva, mie, care n-am fost bolnavă niciodată? Tocmai mie, care am respectat întotdeauna regulile unei vieți sănătoase: multe fructe și legume, suplimente cu vitamine și minerale, multă vitamina C. Am făcut mișcare fizică și întotdeauna am avut o atitudine pozitivă în viață. În istoricul medical al familiei mele nu au existat bolnavi de cancer. Trebuie să fie o greșeală pe undeva. Acestea erau gândurile care îmi treceau prin cap în timp ce priveam împreună cu soțul meu, Dean, radiografiile de la prima mea mamografie afișate pe negatoscop. Doctorul ne arată umflătura suspectă. — Observați protruziile acestea ca niște piciorușe. Seamănă cu un crab. De aceea se și cheamă cancer; în latină înseamnă rac. Minunat! Tipul ăsta cu vedere ascuțită, care a reușit să ochească un crab în învălmășeala aceea de țesuturi, mi-a pus diagnosticul fără nici o altă analiză la sânge. Este clar că se înșală. Cu câteva săptămâni înainte de aflarea acestui diagnostic nefericit, nora mea îmi mărturisise că mama ei descoperise că avea cancer la sân după ce făcuse o mamografie, și mă sfătuise să nu mai amân și să mă duc imediat la control. Eu o țineam pe-a mea, că era pierdere de timp, dar Debby insistase. N-am avut ce face și m-am programat. Mi-a salvat viața cu cicăleala ei. În unele culturi există obiceiul ca după ce cineva îți salvează o dată viața, să aibă grijă de tine și după aceea. Da, și vreau și camera cu priveliște! Pentru că era prima dată când mă duceam să-mi fac o mamografie, nu m-am impacientat deloc când tehniciana l-a chemat pe radiolog. Ea se agita pe holuri să-l găsească, iar eu citeam liniștită într-o revistă un articol despre cele șapte semne care trădează existența cancerului la sân, constatând fericită că nu am nici unul. Imediat cum am terminat de citit, a apărut și tehniciana cu radiologul. L-

am văzut că își luase o mină serioasă, dar tot nu m-am panicat, pentru că nu mi-a spus decât să mă programez la medicul de familie, care îmi va interpreta rezultatul. Dean se dusese la serviciu, deci nu venise cu mine. M-am dus eu la birou și i-am spus că e ceva suspect pe mamografie, dar că sunt foarte mici șanse să am cancer, așa că n-avem de ce să ne facem griji. A fost de acord cu mine, dar după aceea m-a însoțit de fiecare dată la medic. Optimismul nostru timpuriu a început să pălească când ne-am dus la medicul de familie. Acesta era bolnav, așa că în locul lui era altcineva. Am așteptat mai mult de două ore să intrăm în cabinet. Lui Dean nu îi place deloc să stea să aștepte. De data asta însă, s-a abținut și a rămas. Era enervant, dar trebuia să stăm să aflăm adevărul despre rezultatul investigației. Am intrat în cabinetul lui. În cel mai scurt timp, ne-am lămurit că era un om complet lipsit de tact. Ne-a spus pe cel mai rece ton că tumoarea era „nepalpabilă”, că nu se văzuse nimic la examinarea digitală. Deși era foarte mică, excrescența părea suspectă și era probabil să fie canceroasă. Ne-a recomandat să mergem imediat la un oncolog. Cât timp asistenta a sunat să mă programeze, a trebuit să mă duc la geam, pentru că simțeam că-mi vine să leșin. Dean a continuat să susțină că toate aceste complicații nu-și au rostul și că diagnosticul este greșit. Câteva zile mai târziu, ne aflam în cabinetul oncologului. Nici eu, nici Dean nu eram de acord cu concluzia trasă în pripă de medici. Ni s-a spus că următorul pas este să fac o biopsie. M-au programat peste o lună. Nu am mai spus nimănui că urmează să fac o biopsie și nici nu m-am îngrijorat prea tare, pentru că eram convinsă că rezultatul va fi negativ. Procedura de biopsie nu a fost ce mă așteptam eu, adică introducerea unui ac în sân, ci o operație în toată regulă, în care se extirpă toată tumoarea. Deși aveam programare la prima oră a dimineții, a trebuit să aștept trei ore în hol, deoarece toate sălile de operație erau ocupate cu victimele unui accident rutier foarte grav. Soțul meu a trebuit să aștepte afară, așa că am avut suficient timp să-mi planific viața. O să mă retrag de la munca de la radio și o să mă reîntorc la prima mea dragoste, scrisul, și, de îndată ce mă voi ridica din blestematul de scaun cu rotile, mă voi duce să-mi cumpăr un computer.

În timp ce eram împinsă de la spate spre sala de operație, eu îmi scriam în gând discursul de acceptare a Premiului Pulitzer. În scurt timp după ce anestezia și-a făcut efectul, eram deja în salon. Dean bombănea și se fâțâia încontinuu, încercând să întoarcă pe toate părțile chestia cu tumoarea în formă de crab. Din nefericire și absolut de necrezut, amândoi ne înșelaserăm. Rezultatul de la laborator era limpede: cancer la sân. Prima întrebare pe care i-am pus-o doctorului a fost ce se întâmplă dacă nu fac nimic. — O să muriți de cancer la sân, mi-a răspuns el. Aflat în stare de șoc, Dean a scos o perlă. Sondele din incizie trebuiau schimbate de dimineață, iar soțul meu s-a oferit să le schimbe el, ca să nu mai trebuiască să batem iar drumul la spital. — Sunt expert în domeniul sondelor, a spus soțul meu. Tot timpul fac manevra asta la vaci. Doctorul s-a uitat la mine și a spus: — Să nu vă duceți să mulgeți vacile. În ciuda situației extrem de grave, nu m-am putut abține să nu răspund. — Vă rog să-mi dați în scris ce ați spus și să adăugați și cuvântul „niciodată”. După ce am acceptat situația ca pe un fapt real, deși simțeam că-mi plesnește o venă la cap de supărare, am început să mă gândesc că aveam un înger care avusese grijă de mine și mă trimisese să fac mamografia. Ce noroc imens că tumoarea fusese descoperită la timp! Însemna că mă voi recupera complet. Următorul pas a fost să ne decidem ce avem de făcut pentru a evita condamnarea la moarte care plana asupra mea dacă stăteam cu mâinile în sân. Echipa de medici mi-a prezentat opțiunea de a face o lumpectomie, dar chirurgul s-a opus. De fapt, s-a opus și oncologul, o bomboană de om, după cum aveam să constat ulterior. Tumoarea, deși mică, își împrăștiase celulele maligne prin toată cavitatea toracică. Radiografia indica o formă virulentă de cancer, încă neinvaziv, dar care în scurt timp avea să fie și extrem de invaziv. După aceea, poate că era cazul să fac și niște radiații și ceva chimioterapie. După cum mi-a

spus dragul de oncolog: — Ar trebui să fiți îndrăgostită rău de tot de sânii dumneavoastră dacă ați fi dispusă să faceți toate astea. Dacă făceam mastectomie, după aceea nu mai trebuia decât să iau hormoni și să mă programez la un chirurg plastician pentru o reconstrucție. Nu pot spune că îmi plăceau în mod deosebit sânii mei, așa că, după ce am cântărit bine toate variantele, am ales să fac operația radicală. A contat foarte tare și faptul că și soțul meu era de acord. Unele femei m-au criticat pentru această decizie, dar având în vedere că acum am scăpat definitiv de cancer, nu pot decât să mă felicit. Înainte de operație, am fost la chirurgul plastician împreună cu Dean, să stăm de vorbă. Ne-a explicat că urmează să-mi implanteze un expander tisular sub pielea sănătoasă, după ce chirurgul extirpă sânul, iar după trei luni va putea insera proteza de silicon. Mi s-a părut în regulă, așa că în ziua operației eram pregătită sufletește. Chinul a durat cinci ore, după care m-am simțit cam rău, dar a doua zi deja mi se ridicase moralul. Când mi-am anunțat prietenii și familia că eram bolnavă, toată lumea m-a întrebat cu ce mă putea ajuta. Le-am răspuns tuturor același lucru: „Răsfățațimă!” În salonul în care am fost dusă după operație, eram înconjurată doar de articole scumpe. Flori și bomboane, bineînțeles, cărți și atât de multe creme și uleiuri de corp că aș fi putut să-mi deschid un complex de tratament. Eram pe jumătate întristată de pierderea suferită, dar pe jumătate exaltată de atâtea cadouri. Toată lumea din spital m-a tratat ca pe o regină. Asistentele grijulii îmi dădeau de îndată analgezice; nu am abuzat de ele. Așadar, aveam mintea limpede când am primit vizita unui terapeut care mi-a dat un baston și m-a instruit ce să fac pentru a-mi vindeca mai rapid brațul stâng, de unde îmi fuseseră extirpați nodulii limfatici axilari. Mi-a spus să ridic bățul deasupra capului cât de sus pot și apoi să-l las în jos foarte încet. A ținut să sublinieze că trebuie să repet de multe ori acest exercițiu pentru a-mi întări musculatura, care altfel s-ar atrofia. Exercițiile le făceam într-un salonaș pentru pacienți, de lângă salonul meu. Acolo se strângeau fumătorii, unii dintre ei chiar bolnavi de cancer, pacienți și vizitatori care mai schimbau informații vitale. Unele dintre poveștile lor de viață

erau foarte triste. Am auzit un tânăr diagnosticat cu cancer la pancreas vorbind cu soția lui despre cum ar trebui să le dea vestea copiilor. O femeie mai în vârstă, care părea tare simpatică, fuma țigară de la țigară și plângea în timp ce aștepta rezultatele de la laborator să se lămurească ce era cu excrescența de pe unul dintre rinichi. Peste tot erau pacienți care primeau vizitatori. Atmosfera aceea sumbră m-a afectat și pe mine în momentul în care am constatat că nu puteam ridica bastonul decât până la nivelul umerilor. Apoi, a sosit Dean. Nu era el chiar genul romantic; s-a uitat înspre mine, s-a prins ce încercam să fac și mi-a spus: — Când vrei să faci sex, să ridici bastonul ăla deasupra capului, ai înțeles? Toată lumea din încăpere a râs. Toți uitaseră de problemele lor și erau atenți la noi. Atmosfera tristă de mai înainte fusese înlocuită cu una destinsă. — Hai, puștoaico, mi-a zis un om în vârstă, care îmi zisese că are cancer la prostată. Hai să vedem cum ridici bastonu’ ăla în aer. Eu rămăsesem cu bastonul la nivelul genunchilor. Nu am mai avut încotro și am trecut la fapte. Toată lumea m-a încurajat, veselă. Toți strigau, pacienți și vizitatori. Chiar și asistentele veniseră să vadă ce era cu toată zarva aceea. — Mai sus, mai sus, hai că poți! strigau ei. Deja îl ridicasem până la talie. Soțul meu stătea și se uita. — Când ești gata de sex, îl ridici. Aștept, a zis el cu un rânjet mare pe față. Oamenii au început iar să râdă, apoi m-au îmbărbătat din nou. Am apucat bățul de parcă eram un halterofil la Jocurile Olimpice și am ridicat bățul la nivelul pieptului. — Hai că poți și mai mult, a zbierat cineva din spate. — Sigur că pot, am bombănit eu ca pentru mine.

M-am mai sforțat o dată și l-am ridicat la nivelul umerilor. — Mai sus, mai sus, strigau toți. Brațul îmi era înțepenit. Chiar aș fi putut să ridic chestia asta deasupra capului? Chiar eram gata pentru o partidă de sex? Nu prea eram sigură. Dar cum aș fi putut să-mi dezamăgesc fanii? M-am opintit cu toată puterea, m-am concentrat să ridic brațul stâng sus, sus, sus... până am reușit să-l ridic deasupra capului. Ce mai izbândă! Ceilalți pacienți au început să fluiere, să dea din picioare, să aplaude și să strige până au răgușit. Ce după-amiază de neuitat! Dean s-a repezit să mă îmbrățișeze, uitând de operația de la piept. A trebuit să-i dau un brânci. A rânjit în continuare, m-a luat de mână și m-a condus înapoi în salonul meu. Sigur, eram într-un spital public, nu puteam trece la fapte. Am stat de vorbă. Bănuiesc că fanii mei își dădeau coate și făceau presupuneri despre ce se întâmpla în spatele ușilor închise. Oricum, doctorul îmi promisese că mă va externa a doua zi, fără tuburi înfipte în mine și așa mai departe. Au trecut câțiva ani de la lupta mea împotriva cancerului la sân. Mă simt în continuare ca în după-amiaza în care am reușit să ridic bastonul deasupra capului. Am învins cancerul și totul a devenit luminos.

Petrina Aubol

De la „sper să” la „bifat”

Lucruri pe care trebuie să le fac înainte să mor. Toți ne facem asemenea liste. Pentru o femeie care s-a luptat cu cancerul la sân și l-a învins, o astfel de listă capătă un înțeles nou. Lista mea nu include lucruri chiar imposibile. Bine, sunt de acord, probabil că nu o să apuc să mă urc pe Everest, dar sunt aproape sigură că o să vină și ziua în care voi face curat în mansardă. Aceasta este o poveste despre cum m-a ajutat pe mine cancerul să bifez un lucru de pe listă. Am fost diagnosticată cu cancer la sân la patruzeci și nouă de ani, exact la aceeași vârstă la care fusese diagnosticată și mama mea; deci n-a fost o surpriză prea mare. Întotdeauna am fost conștientă că există riscul ca într-o bună zi să mă confrunt și eu cu această boală. Spre deosebire de mama mea însă, în momentul în care am fost diagnosticată eram obeză (cântăream peste o sută de kilograme), sedentară și aveam și un început de diabet. N-am fost întotdeauna grasă; m-am îngrășat treptat după nașterea celor două fetițe ale mele. În afară de riscurile pe care le presupune obezitatea, mai aveam și problema asta majoră, potențial aducătoare de moarte și cu siguranță care avea să mă marcheze. După cum avea să se dovedească, diagnosticul nu numai că mi-a schimbat viața, dar mi-a și salvat-o. Bineînțeles că am trecut și eu la început prin ce trece orice om care află că are cancer – am fost furioasă, tristă, m-am simțit neajutorată. După ce am trecut cu succes peste prima rundă de tratament – lumpectomie și radiații –, emoțiile acestea au început să se estompeze și am reînceput să am o viață normală timp de câțiva ani. La fel ca multe alte persoane care au supraviețuit, am citit și eu absolut tot ce am găsit despre cancerul la sân. Era suficient să văd în titlu „cancer la sân”, că imediat îmi atrăgea atenția. Cred că am făcut absolut orice să mă vindec. Am respectat tratamentul recomandat și am luat tamoxifen. Nu am fumat și nici nu am băut; am continuat să-mi fac mamografii. Apoi am dat peste un rând într-un articol care m-a șocat și îngrozit. Se spunea că, dacă ești obeză, riscul ca boala să

recidiveze crește cu mai mult de patruzeci de procente, mai ales dacă te-ai îngrășat în viața de adult. Nu mă gândisem niciodată până atunci că stilul meu de viață putea favoriza cancerul. Bine, știam că fiind obeză riscam să mă îmbolnăvesc de diabet, să am probleme cu inima sau cu oasele. Dar habar nu aveam că și cancerul la sân se număra printre aceste riscuri. A fost momentul în care am decis că trebuie să fac o schimbare radicală și să încerc să-mi recapăt controlul asupra sănătății. M-am înscris la un medic remarcabil, care avea și o echipă pe măsură (asistentă, nutriționist, fiziolog) care să mă ajute. Am stabilit un plan ce trebuia să devină rutină. Nu era ceva radical; pur și simplu, mă învățau cum să mănânc sănătos și mă încurajau să fac cât mai multă mișcare. După doar câteva săptămâni de la începerea programului, analizele de laborator au arătat îmbunătățiri considerabile ale nivelurilor glucozei și grăsimilor, iar în nici patru luni toate rezultatele se încadrau în limitele normale și slăbisem treisprezece kilograme. Nu mai riscam să mă îmbolnăvesc de diabet, iar riscul să am probleme cu inima scăzuse spectaculos. Dar tot mai aveam un drum lung de parcurs. Exercițiul fizic pe care alesesem să-l fac era plimbarea. Am început cu plimbări scurte, în pas lent, și am mărit treptat ritmul, până într-o zi, când am început să parcurg șapte kilometri pe oră. Uneori se întâmpla să fiu însoțită de una din fiicele mele și n-o să uit cât o să trăiesc ziua și senzația de mulțumire pe care am avut-o când o puștoaică de șaptesprezece ani m-a rugat să încetinesc ritmul! Apoi m-am înscris la o sală de fitness. Deja luam lucrurile în serios. M-am urcat pe banda de alergare, de parcă nu mersesem destul, și am început să pășesc. Îmi propusesem să merg un kilometru jumătate. Mă înroșisem la față, începusem să respir sacadat, mă dureau picioarele, dar nu m-am lăsat. A doua zi, am alergat trei kilometri și, în curând, nu mai mergeam deloc pe bandă, ci alergam pe ea. Atunci am realizat că puteam să fac unul dintre lucrurile de pe lista cu „lucruri de făcut înainte să mor”: să alerg, nu să merg, la cursa Susan G. Komen for the Cure®. Participasem ani la rând la cursă înainte să fiu diagnosticată cu cancer la sân, dar întotdeauna parcursesem la pas cei cinci kilometri. Aș fi vrut să fiu una dintre atletele de frunte, să mă îngrămădesc la linia de start și să simt adrenalina în timp ce concuram împotriva celorlalte. Nu ești atletă, ești doar o femeie între două vârste care aleargă și ea un pic. Am continuat să particip la cursă mergând cu un grup de prietene. De fiecare dată când se dădea startul, îmi doream în gând să mă duc să alerg.

După doi ani de schimbare a stilului de viață, slăbisem treizeci de kilograme și mă încadram perfect în standardele pentru o femeie de cincizeci și șase de ani. Făceam exerciții cu regularitate și mâncam sănătos. Eram fericită că sunt sănătoasă și că pot da un exemplu pozitiv fiicelor mele. Simțeam că îmi controlez corpul și că fac tot ce îmi stă în putință pentru a evita revenirea bolii. În primăvara lui 2007, organizația locală Race for the Cure m-a ales să reprezint partea de nord-est a statului Ohio la cursa națională care avea loc la Washington, D.C. Am fost onorată și am așteptat cu nerăbdare cursa din capitala țării. Credeți că am mers la pas? Nu! Am alergat! Momentul în care am trecut linia de sosire a fost unul dintre cele mai emoționante din viața mea. Am alergat la cursa națională împotriva cancerului! Dacă nu aș fi fost diagnosticată cu cancer la sân, probabil că astăzi aș fi fost tot obeză, probabil că riscul de a mă îmbolnăvi – asta dacă n-aș fi fost deja bolnavă – de diabet, boli de inimă și din nou de cancer ar fi fost foarte mare. Pot să afirm cu fermitate că acest cancer a fost cel care m-a trezit la realitate și m-a determinat să-mi schimb viața; iar această schimbare mi-a salvat viața. Recunosc, încă nu mi-am găsit timp să fac curat la mansardă. Mi-am mai făcut o listă; în capul ei stau păstrarea stilului sănătos de viață și activitățile distractive. Se cheamă „Lucruri pe care trebuie să le fac cât sunt plină de viață” – ceea ce intenționez să țină mult timp de-acum încolo.

Kathleen Griswold

Momentul oportun

Soțul meu spune întotdeauna că cel mai important este să faci lucrurile la momentul potrivit. De obicei, face această remarcă când se află în parcare, și altcineva ocupă chiar în fața noastră locul ochit de noi. Sunt sigură că nici nu i-a trecut prin cap că voi fi chemată pentru mamografie chiar în luna octombrie, luna dedicată prevenției și luptei împotriva cancerului la sân. Prima dată, trebuia să fac o mamografie detaliată, apoi ultrasunete. În afară de faptul că procedurile sunt neplăcute, doctorul a mai făcut și un comentariu care m-a stresat și mai tare: — Știu că e acolo, dar nu o pot găsi. Pot să vă spun că este foarte mică și foarte în profunzime. Asemenea lucruri nu îți pot inspira încredere. Doctorul mi-a oferit trei opțiuni: prima, să aștept câteva luni; a doua, să fac o biopsie cu ac fin; și a treia, să fac un RMN mamar. El milita pentru RMN, care avea să fie programat de medicul meu de familie, aflat momentan în vacanță în Italia. Asta însemna încă o săptămână de așteptare, dar măcar ne apropiam de sfârșitul lui octombrie. Mai pregătită de atât nu puteam fi. RMN-ul a fost o experiență suprarealistă. Dacă până atunci avusesem vreodată vreun pic de demnitate, cu ocazia acestei experiențe s-a dus și picul acela. Ce doriți să fac, să-mi pun... unde? Din fericire, avusesem pe cineva care îmi povestise la ce să mă aștept, așa că n-am fost peste măsură de surprinsă când mi s-a spus să mă întind pe burtă și să-mi bag sânii în două găuri din masă, asta în timp ce aveam și un ac înfipt în mână. După care doctorul a reconfirmat diagnosticul. A venit și soțul meu. Până atunci trăise fericit în lumea lui de negare. Uneori îl acompaniasem și eu. E un loc frumos de vizitat. — Cel mai bine ar fi să faceți o lumpectomie, după care radiații, a spus doctorul. — Fără chimioterapie? am șoptit eu.

— Fără, m-a asigurat el. Sunteți un exemplu de ce înseamnă să depistezi cancerul la timp. Viața dumneavoastră nu este în pericol. Oare știa el ceva ce eu nu știam? Biopsia a fost programată cu două zile înainte de Ziua Recunoștinței, când aveam șaisprezece oameni invitați la cină. Alt moment de sincronizare perfectă. Procedura nu este dureroasă, dar din nefericire sunt așa de alergică la operații, încât nu m-am distrat deloc de Ziua Recunoștinței. Am avut ajutoare din plin, dar în tot cazul, dacă a remarcat cineva cât eram de nefericită, s-a abținut din politețe să spună ceva. Mă hotărâsem să nu spun familiei decât după trecerea sărbătorii, așa că sâmbătă am convocat femeile din neam: două fiice, o noră și două dintre nepoate. Toate pline de compasiune, îngrijorate, săritoare. Este un subiect la care se pricep toate femeile. Mi-am dat seama că dacă spui unei alte femei „am o umflătură”, nu întreabă niciodată „unde”. Una dintre fete m-a asigurat că Dumnezeu are un plan pentru mine. Așa bănuiam și eu, dar dacă nu-mi plăcea? Fiul meu cel mare m-a sunat și el de îndată ce a aflat veștile. — Și ce vor să-ți facă, mai exact? s-a interesat el. — Vor să-mi extirpe umflătura, după care să fac șase săptămâni de radiații. — Bine, m-am lămurit, a zis el. Fiul meu cel mic mi-a trimis un e-mail: „Nașpa!” În noaptea aceea, am trimis e-mailuri tuturor femeilor pe care le aveam în agendă: prietene, nepoate, cumnate, tuturor. Pe ele toate le consider „surorile mele ya-ya⁵”. Le-am spus să-și facă mamografii și le-am promis că o să le țin la curent cu toate procedurile, ceea ce am și făcut. În fiecare zi găseam în inbox mesaje de încurajare și sprijin. Săptămâna următoare, ne-am întors la medic. De data asta ne-a însoțit și Susan, fiica noastră, care și-a luat și notițe. Soțul meu s-a pitit într-un colț. Doctorul m-a sfătuit să mă duc la oncolog și să stabilim împreună o schemă de tratament. Și, uite-așa, a mai trecut o săptămână.

Oncologul era de fapt o femeie tânără și atrăgătoare. Mi-a recomandat și ea să merg pe schema propusă de medic: operație, radiații, apoi cinci ani de medicație. Înainte să plecăm din cabinet, am programat și operația – pe 11 decembrie. Toată lumea a fost de acord că până de Crăciun o să mă refac. În săptămâna de dinainte de operație, am fost în Long Island, New York, să-mi vizitez mama de nouăzeci și nouă de ani în azil. Bineînțeles că ei nu i-am spus. Este încă foarte lucidă și sănătoasă, dar lumea ei este mică; mai bine să rămână așa. Le-am spus surorii mele și fiicei ei. S-au mirat, pentru că nu aveam antecedente în familie. Uite că acum aveam! În ziua operației, ne-am dus la spital la ora șapte dimineața, o oră nu prea rezonabilă pentru mine. Vreau să subliniez că absolut toată lumea, fără nici o excepție, cu care am avut de-a face în viață s-a purtat ireproșabil cu mine. La fel s-a întâmplat și în acea dimineață. Chirurgul și-a făcut apariția taman când eram pe punctul să adorm. — O să vă extirp excrescența și câțiva noduli limfatici, m-a înștiințat el. Nu mă aștept ca nodulii să fie canceroși, dar dacă da, va trebui să o luăm de la capăt. Am fost recunoscătoare că trebuia să adorm. M-am trezit cu o durere ușoară, dar cu o greață severă, însă imediat mi s-au dat câteva medicamente. Cam într-o oră, eram deja gata să plec acasă. Asistenta mi-a mai dat jumătate de pastilă de analgezic, să am pe drum, și o rețetă pentru încă douăzeci de pastile. Chirurgul ia spus soțului meu că reușise să curețe zona și că nu existaseră surprize. Asta era încurajator. După ce am ajuns acasă, m-am prelins pe fotoliu și am ațipit. N-am scăpat de senzația de greață nici după aceea, așa că n-am putut să mănânc nimic. Când mam băgat în pat, am constatat că nu puteam să adorm. M-am foit multă vreme, iar într-un târziu mi-am vârât o pernă sub brațul care mă durea. În dimineața următoare, am mai luat un analgezic, moment în care camera a început să se învârtă cu mine. Efectul tylenolului, ce să-i faci! Începusem să cred că exagerasem cu optimismul și că nu aveam cum să-mi revin până de Crăciun. În data de douăzeci și unu însă, m-am simțit destul de bine încât să mă duc la școala la care lucram ca voluntară cu cei din clasa întâi. Îmi pregătiseră tot felul de felicitări în care combinaseră urările de însănătoșire grabnică cu cele de Sărbători fericite. Mi le-au arătat pe rând, mi-au zâmbit și m-

au îmbrățișat, iar apoi le-am băgat pe toate într-un rucsăcel decorat tot de ei. Unul dintre băieți mi-a pus felicitarea cu atâta hotărâre în palmă, încât am deschis-o imediat. Pe prima pagină era desenat un brad albastru care avea o steluță portocalie în vârf, iar înăuntru scria așa:

Dragă doamnă Coddy, Ne este grijă de dumneata. Speri că vă simteți bună. Cu dragostea mea, Carlos

L-am mângâiat pe creștet. — Și mie mi-a fost dor de tine, Carlos. Am mai fost o dată la doctor, care a confirmat că operația decursese conform planului și că nodulii nu prezentaseră celule maligne. De Crăciun m-am descurcat mai bine decât de Ziua Recunoștinței, pentru că acum n-a mai trebuit să mă prefac că totul era în ordine. Toată lumea s-a purtat frumos cu toată lumea și am petrecut o zi frumoasă împreună. Când ne-am întors din nou la doctorul oncolog, mi-a spus ușurată că nu mai eram bolnavă de cancer. Probabil că a remarcat că eu nu eram la fel de entuziasmată ca ea. Am fost ferită de cancer șaptezeci și doi de ani și am sperat să rămân așa, mă gândeam eu. M-a programat pentru șase săptămâni de radiații, cinci zile pe săptămână. Apoi medicație, pentru că tipul meu de cancer era receptor pozitiv la hormoni… ceea ce era un lucru bun. Cine-ar fi crezut? Dar mă loveam iarăși de sincronizare: urma să încep radiațiile la sfârșitul lui ianuarie, când în zona în care locuim ninge întruna. — Să nu vă faceți griji dacă nu puteți veni la o ședință, m-a liniștit doctorița. O s-o recuperăm.

Foarte liniștitor! Să merg la radiații însemna un drum de jumătate de oră cu mașina, pentru că spitalul local nu asigura asemenea servicii. M-am dus la recepție și am întrebat cum se ajunge la radiologie. — Coborâți un etaj. E chiar lângă morgă. Oh, ce reconfortant, vă mulțumesc! La prima vizită, urma să stabilesc un program de comun acord cu radiologul. La a doua, aveam să fac o tomografie care să localizeze exact zona bolnavă pentru a nu-mi afecta inima degeaba. La acea vizită mi s-au făcut și cinci tatuaje minuscule ca puncte de reper. M-am gândit la fiul meu, care are ditamai tatuajul. E dus cu capul, altfel nu-mi explic. Am început radiațiile a doua zi și, după cum îmi promisesem, nu a fost nimic deosebit, zece minute cu o mașinărie impresionantă deasupra capului, care zbârnâia cum zbârnâie aparatele de bingo în Florida. Asistenta m-a avertizat că cele mai frecvente efecte secundare sunt mâncărimi ale pielii, roșeață ca după stat la soare și o stare de oboseală avansată. — Oricum, sunt o persoană fără vlagă, i-am spus. S-ar putea să nici nu bag de seamă oboseala. Mi-a aruncat o privire care m-a țintuit și mai tare de pat. — O să băgați de seamă! Mi s-a spus să nu mă rad la subraț și să nu-mi dau cu deodorante obișnuite care conțin aluminiu. Trebuia să folosesc loțiuni inodore. — Ah, și să nu uit! N-aveți voie să purtați sutiene din poliester. Trebuie să purtați doar articole din bumbac; maiouri din bumbac, de exemplu. Dacă vă simțiți mai confortabil, puteți să vă puneți sutienul peste. Da, cum de-mi ghicise gândurile? – exact să-mi pun sutienul peste haine mai lipsea! Din fericire, există pulovere și hanorace. Tot cu această ocazie am descoperit că deodorantul natural miroase ceva între o pădure de pini și o ciupercă. De-abia așteptam ca nepoții să mă întrebe de ce miroseam a mlaștină!

În sala de așteptare, am cunoscut două femei. După câteva zile, formaserăm un mini-grup în care ne puteam împărtăși cele mai dureroase și înspăimântătoare experiențe, dar și pe cele hazlii. Paula suferise multe intervenții chirurgicale, făcuse chimioterapie, iar acum radiații. Când i-am spus că experiența mea nici nu se compară cu a ei, m-a luat de mână. — Și tu ai cancer. Uneori, această realitate te lovește pe neașteptate. Amin! Experiența lui Jane se asemăna cu a mea, dar tipa era mult mai tânără decât mine. Ar fi putut să-mi fie fiică. După trei săptămâni, eram atât de unite, încât tehnicienii ne întrerupeau stingheriți să ne cheme la tratament. Ne-au spus că în sala de așteptare pentru bărbați e liniște; domnii tac în permanență și abia dacă își aruncă pe furiș priviri unii altora. Poate ar trebui să-și „împărtășească” și ei ceva. Teoria mea a fost demonstrată încă o dată: femeile sunt uimitoare. Adevărul despre terapia cu radiații este că cea mai grea chestie, cel puțin pentru mine, este să te duci, să ajungi acolo. Lunile în care a trebuit să vin au coincis cu iarna grea din cea mai friguroasă parte a New England-ului, luni pe care noi le petreceam de obicei în însorita Floridă. Dezbrăcatul și îmbrăcatul durau mai mult decât tratamentul în sine, mai ales dacă aveam sutienul peste maiou. Mâncărimea și iritația pielii nu prea m-au deranjat. După ce am terminat cu radiațiile, a trebuit să trec pe medicamente, care sunt incredibil de scumpe și au milioane de efecte secundare. De fiecare dată când îmi puneam pastila pe limbă, constatam că mă simțeam mai bine. Făceam ceva util pentru sănătatea mea. A trecut un an de la diagnosticare. Voi fi sub atenta supraveghere a medicilor încă ani buni de-acum încolo. Când mă întreabă cineva care a fost cel mai greu lucru când am aflat că am cancer la sân, răspund de fiecare dată așa: — Să le spun fiicelor mele. Săptămâna trecută mi-am făcut iar mamografie. Recunosc că am avut emoții mari, dar doctorul mi-a spus cuvintele magice:

— Sunteți „curată”. Așa mă și simt. Mă așez în fața computerului și trimit imediat mesaje către toate surorile mele ya-ya. Dumnezeu este mare și bun.

Joan A. Cody 5 Aluzie la filmul cu Sandra Bullock Jurnalul unei mame (Divine Secrets of the Ya-Ya Sisterhood).

Niciodată să nu spui niciodată!

Am simțit brusc un gol în stomac și m-am izbit de realitate ca de un zid de cărămidă. În mine crește ceva viu. Anxietatea se topește ușor și este înlocuită de o bucurie care îmi luminează sufletul. Am avut cancer, iar acum port în mine un copil. Nu a fost simplu să se petreacă acest mic miracol. Ultimii cinci ani au fost plini de șocuri și suferințe. În schimb, pentru fiecare moment de durere, a existat și unul de bucurie; pentru fiecare moment în care mi-am făcut griji, a existat un moment în care am putut spera. Până la urmă, de fapt, această experiență m-a învățat să mă bucur de fiecare zi, să nu-mi mai fac griji pentru lucrurile mărunte (sau, cel puțin, știu că nu ar trebui) și să fiu o persoană optimistă – pentru mine, pentru familia mea și pentru celelalte surori de „fundiță roz”. Fiul meu avea trei ani când am fost diagnosticată cu carcinom ductal invaziv. Cu doar câteva săptămâni în urmă, pierdusem o sarcină și sufeream încă foarte tare; mă întrebam, așa cum bănuiesc că fac toate femeile care pierd o sarcină, dacă nu cumva fusese vina mea. Când doctorul care îl înlocuise pe medicul meu de familie m-a sunat să mă cheme la cabinet, nu mi s-a părut nimic neobișnuit și, de fapt, nici nu era. Era doar o doctoriță care voia să-și consulte noua pacientă care suferise de curând un avort spontan. Doar acum, după câțiva ani, am realizat că telefonul ei, pricinuit de pierderea sarcinii mele, mi-a schimbat și, probabil, mi-a salvat viața. În timpul alăptării fiului meu făcusem mastită, iar sânul stâng se întărise, se umflase și mă durea. Infecția a fost tratată cu succes cu antibiotice, dar, din motive necunoscute, durerea a rămas. Am început să mă feresc de fiul meu ca să nu mă atingă. L-am întrebat de o mulțime de ori pe doctorul de atunci de ce numi trece durerea, dar nu l-am convins să mă trimită să-mi fac investigații. „Sânul este inflamat”, „cancerul nu doare”, „sunteți prea tânără ca să fiți bolnavă de cancer”. Așa că viața mea a decurs în continuare fără să știu ce se întâmplă. M-am dedicat

serviciului și obligațiilor de familie, am cumpărat o mașină mai mare și o casă nouă și m-am ocupat de băiatul meu, care creștea văzând cu ochii. Apoi am fost foarte bucuroși să aflăm că eram însărcinată din nou. Era tot ce visaserăm ca să fim fericiți! Dar nu a fost să fie, am pierdut sarcina în treisprezece săptămâni. După ce mă obișnuisem cu stilul indiferent al fostului medic de familie, am fost surprinsă să constat că noua doctoriță voia să mă vadă doar ca să se asigure că mă simțeam bine. A primit fișa medicală de la urgență și a studiat-o cu atenție. — Ați pierdut mult sânge, mi-a spus ea la prima întâlnire. Cred că a fost o experiență dramatică. Aveți pe cineva cu care să vorbiți despre asta? Faptul că a înțeles cât de important este pentru o femeie care a suferit un avort spontan să aibă pe cineva căruia să-i poată spune deschis toate temerile, căruia să-i poată împărtăși toată tristețea și sentimentul de vină m-a ajutat foarte mult. Am început să am încredere în ea, așa că m-am simțit chiar obligată să-i mărturisesc îngrijorarea mea față de durerea din piept. Deși fostul doctor mă asigurase de fiecare dată când îl întrebasem că nu am de ce să-mi fac griji, mă gândeam că totuși nu mi-ar strica să aflu și o altă părere. Adevărul e că mă stresa foarte tare, pentru că nici nu știam dacă simt o umflătură sau nu. Apoi am făcut o mulțime de teste, după care au început tratamentele. Când a venit să-mi spună că am cancer la sân, doctorița mea avea lacrimi în ochi. Au trecut cinci ani de atunci și sunt vindecată… și însărcinată în cinci luni cu o fetiță. Trupul meu, cel pe care l-am învinuit de trădare, este acum sursa unei noi vieți. În ciuda tuturor probabilităților, voi aduce încă un copil pe lume. De câte ori o simt că se mișcă, toată teama și disperarea mea se transformă în speranță și bucurie și îmi doresc cu toată ființa mea să pot să ajung să-mi cresc copiii și să-i văd mari. Uneori mă pocnește destul de tare în burtă, parcă pentru a-mi semnala cu tărie prezența ei acolo. Este puternică, la fel ca mama ei – o luptătoare. Când am fost diagnosticată cu cancer, nici nu bănuiam cât de puternică sunt. Apoi mam lăsat copleșită de durerea de a nu-mi vedea fiul nici măcar când se va duce la grădiniță și de suferința provocată de avortul spontan. Chimioterapia am început-o cam în perioada în care ar fi trebuit să nasc copilul din sarcina pierdută. De câte ori simțeam soluțiile citostatice circulându-mi prin

vene, mi se părea că scade văzând cu ochii orice șansă de a mai putea avea copii. Când oncologul mi-a spus că nu voi mai putea avea copii, am simțit cum mi se frânge inima. Soțul meu s-a întristat și el, dar până la urmă a zis că trebuie să fim recunoscători că avem deja unul și că trebuie să ne unim forțele să trecem peste aceste momente grele. Nu mi se părea corect deloc. Nu așa intenționaserăm să ne trăim viețile. Cancerul la sân îmi întorsese toată viața cu fundul în sus și mă bulversase complet. Îmi doream cu înfocare încă un copil, nu doar pentru mine și soțul meu, dar și pentru fiul nostru. Fiind singurul copil, ar fi tânjit toată viața după o surioară de care să aibă grijă sau după un frate pe care să îl ire. Am lăsat așadar pătuțul de copil în debara, am împachetat lucrușoarele de bebeluș și nu am mai zugrăvit camera aceea. Cancerul era foarte agresiv și se răspândise deja la nodulii limfatici; a trebuit să mă operez, ca să îi scoată. Am trecut prin șase runde de chimioterapie și treizeci și trei de ședințe de radiații. Le-am resimțit din plin. Am slăbit cincisprezece kilograme, mi-a căzut tot părul și toate astea pentru o șansă aproape imposibilă de a mai avea copii. Cu toate acestea, la doi ani după diagnostic și la un an după terminarea tratamentului, am decis împreună cu soțul meu să încercăm din nou. Când am făcut testul de sarcină și am văzut că era pozitiv, nici nu știam dacă să râd sau să plâng. Ne doream cu disperare un copil, dar în același timp ne temeam de o recidivă a cancerului, așa că ne-am domolit bucuria, umbrită de griji. M-am confesat directoarei de la Centrul de prevenție și vindecare a cancerului, cu care mă împrietenisem între timp, și ea a insistat să vorbesc cu oncologul, ceea ce am și făcut. M-am dus la Centrul oncologic și l-am prins pe hol, l-am tras în cămăruța femeii de serviciu și i-am spus. Toți medicii au fost peste măsură de încântați, iar eu m-am lăsat dusă de val. Din păcate însă, am pierdut și această sarcină, la șapte săptămâni, în ciuda faptului că toate investigațiile arătaseră că eram sănătoasă. Îndurerați, dar nu înfrânți, am început să ne resemnăm. Nu ne era dat să mai avem un copil. În timp ce noi plângeam pierderea a două sarcini, ne confruntam cu realitatea de a nu mai avea alți copii și cu riscul permanent de recidivă a cancerului la sân, mi se părea că toți prietenii sunt sănătoși și fac copii și sunt extrem de fericiți. Mă bucuram pentru ei, dar în același timp durerea mea era și mai mare; am început să-i invidiez. Mă lamentam întruna: De ce tocmai mie se întâmplă toate astea? Voi mai putea duce vreodată o sarcină până la capăt? Va recidiva cancerul? Când

se vor îndrepta lucrurile? Când se va termina acest coșmar? Nu mai vreau să trăiesc în acest coșmar! Nu mai știu când sau dacă s-a petrecut treptat sau brusc, dar la un moment dat „de ce tocmai mie” s-a transformat în „de ce nu mie”. De ce nu aș fi în statisticile care precizează că una din opt femei din țara asta sunt bolnave de cancer la sân? De ce n-aș fi și eu una dintre milioanele de femei care au supraviețuit și care au continuat să-și crească copiii și chiar să mai facă alții? Când am început în sfârșit să gândesc așa, îmi venea să mă urc pe cel mai înalt munte și să strig: „Sunt o supraviețuitoare!” Cam tot pe-atunci, am întâlnit la o conferință în Toronto, o femeie care suferise de cancer la sân în stadiul 4 și supraviețuise. Cu câțiva ani înainte de a fi diagnosticată, născuse ultimul copil la patruzeci și doi de ani. Deși eu eram în floarea vârstei și mă vindecasem complet, începeam să mă conving că nu voi mai avea încă un copil. Ea m-a privit direct în ochi și mi-a spus să nu-mi pierd speranța, pentru că uneori se mai întâmplă și miracole. Am crezut-o. Am realizat atunci că în afară și mai presus de dorința de a trăi și de a-mi crește fiul – așa să-mi ajute Dumnezeu –, de a da naștere și de a mai crește un copil, mai aveam și o altă menire în viață: aceea de a împărtăși experiențele mele, de a educa și insufla curaj altor femei care au trecut prin aceleași drame ca mine. Și femeile tinere se îmbolnăvesc de cancer la sân și au nevoie să știe că nu sunt singure, că mai sunt și alte femei cu cancer, că boala poate fi învinsă și că se poate supraviețui. Mă mângâi pe burtică. Îngerașul speranței va sosi la noi în patru luni – primăvara, perioada perfectă pentru un nou început. O s-o cheme Taryn, iar soțul meu vrea ca cel de-al doilea prenume să fie al meu. A avut dreptate. Am reușit să trecem peste toate, iar astăzi putem spera. În urmă cu cinci ani, îmi pierdusem orice nădejde că vom putea să ne mai umplem vreodată golul din suflet. Acum, problema mea cea mai mare este dacă să zugrăvim într-o nuanță mai închisă sau mai deschisă de roz camera fiicei noastre. În curând voi despacheta sacii cu lucrușoare de bebeluș, pe care i-am ținut în garaj opt ani. Decorez camera lui Taryn cu fluturași și libelule, iar într-un colț așez un pătuț-balansoar. Mi-o pot închipui stând în pătuțul acesta, iar eu legănând-o. Mă va privi în ochi și se va simți în siguranță auzindu-mi vocea și simțindu-mi mângâierile. O să-i sorb cu nesaț mirosul de bebeluș, minunându-

mă de această incredibilă binecuvântare. O să-mi văd copiii crescând. O să-mi văd fiica adorându-și tatăl și o să-mi văd fiul luând-o sub aripa lui protectoare. Viața este minunată!

Allison Jean Roberts

Dansând sub clar de lună

Eu nu am avut cancer la sân, dar aș vrea să vă spun povestea cuiva care a avut – o femeie care nu numai că a supraviețuit, dar care, la unsprezece ani după ce a fost diagnosticată, și-a sărbătorit cea de-a cincizecea aniversare a căsătoriei plimbându-se prin piațetele însorite din Veneția și privind stelele care luminează cerul Greciei. Este o poveste despre curaj și speranță, o poveste pe care o știu bine. Vedeți dumneavoastră, visătoarea despre care vreau să vă povestesc este chiar mama mea. 1995, începutul verii. Vorbeam cu mama la telefon. După ce am discutat chestii mărunte, mi-a spus pe un ton cât se poate de normal: — Sunt de părere că e ceva suspect, așa că mă țin sub supraveghere. Cine pe cine ține sub supraveghere? m-am întrebat eu, simțind un fior pe șira spinării. Președintele ține sub supraveghere populația? Vecinul își ține sub supraveghere cățelul care îi fură papucii? Tata ține sub supraveghere roșiile din grădină? — Nu înțeleg la ce te referi, am spus. — Doctorul, a replicat ea. Mi-am făcut un control la sâni, iar el este de părere că e ceva suspect. Vrea să mă mai duc la un control peste câteva luni. Am avut nevoie de câteva momente ca să-mi revin din șoc, după care am încercat să mă liniștesc. Doctorul nu se grăbește cu investigațiile, iar mama nu pare supărată. O fi vreun chist și gata. A mai avut și altă dată. N-are cum să aibă cancer acum. Sistemul ei imunitar e încă puternic. Mama mea are o minte ascuțită brici. Poate să-ți spună toate cărțile care s-au jucat în timpul unui joc de gin. Cât eram mică, mă bătea cam la toate jocurile. Îmi confecționa și îmi cosea cu mare măiestrie aproape toate hainele când eram tânără. Pantaloni scurți, bluze, rochia preferată de culoarea liliacului pe care o purtam de Paște, inclusiv panglicile din satin, toate cusute de mâna mamei mele.

Corpul ei însă este o epavă. Dacă s-a născut vreodată o femeie care să se îmbolnăvească încontinuu, ea este Roberta Kieliger. A avut probleme cu gâtul, spatele, uterul și ovarele. Sau, cum spunea tata, „maică-ta e ca o enciclopedie de boli cu exemplificări”. După aflarea veștii că s-ar putea să aibă cancer, au trecut câteva luni fără să se întâmple nimic; asta în mare parte pentru că nu ne-am dat seama că ar trebui să ne facem griji. Apoi, doctorul care o vedea pe mama s-a pensionat. La următorul control, a dat peste un medic nou. — Doctorul mi-a făcut o biopsie, m-a anunțat mama prin telefon. Am cancer și o să mă operez în noiembrie. Vedeam cum lumea se năruie în jurul meu. Nu puteam să fac nimic, doar să-mi înfig unghiile în carne și să rabd. — Aș vrea să vii aici, a continuat mama discuția. Poți să ajungi înainte de operație? a adăugat ea pe un ton rugător. — Nu-mi spune să vin, am răspuns eu, dar nu pentru că nu voiam să mă duc. Aș vrea să știi că aș veni și fără să mă rogi; dă-mi șansa să-ți demonstrez că voi fi alături de tine în aceste momente grele. Oricum voiam să vin înainte să mă întrebi, am spus cu voce tare. — Bine. — Pot să fiu sinceră cu tine? am întrebat, de parcă mai aveam nevoie de un răspuns. — Da, a răspuns ea, ca și cum nu asta mă învățase toată viața. Era o conversație ciudată și complicată, dar așa era și realitatea în care ne treziserăm și care era totuși coerentă. — Mamă, cât de avansat este… știi tu? Cuvântul „cancer” se împotmolise undeva printre sinapse și nu îl mai puteam găsi. Sau poate nu voiam să-l rostesc cu voce tare. Parcă l-aș fi transpus prea brutal în realitate.

— O să-ți trimit raportul medical, a mai spus ea. Mi-a trimis raportul. L-am arătat soțului meu, Russ, care la rândul lui l-a arătat unui prieten doctor, căruia i-a cerut părerea. Russ nu mi-a spus decât cu o noapte înainte să plec că mama suferea de carcinom intraductal în stadiul 2, gradul 3, și că prognoza era proastă. Inima îmi bătea nebunește și urechile începă să-mi țiuie. Nu am putut dormi în noaptea aceea din cauza scenariilor tenebroase pe care le făceam în minte. Am plecat a doua zi de dimineață, iar părinții m-au așteptat la aeroport. Am încercat în zilele ce au urmat să ne purtăm cât mai normal cu putință. Nu cred că am reușit. Nu te mai poți comporta normal în preajma unei persoane bolnave de cancer. În dimineața în care urma să aibă loc operația, m-am trezit la patru, pentru că miera sete. Mama a crăpat ușa dormitorului meu, să vadă dacă aveam nevoie de ceva. Am luat o gură de apă rece. — S-a întâmplat ceva? De ce nu dormi? am întrebat-o eu. — Te-am auzit când te-ai trezit. — Du-te și culcă-te înapoi, am spus eu, încercând să par veselă. Nu mai vine Moș Crăciun dacă nu te duci, am adăugat eu din senin. Ce om sănătos la cap poate compara operația unei tumori canceroase cu venitul Moșului? Îmi venea să mă bat singură. Eram atât de stresată, că nu mai judecam limpede. Am condus-o pe mama la spital cu zâmbete pe chip. — După ce mă vor duce în sala de operație, ne-a spus mama mie și tatălui meu, nu stați să mă așteptați. Duceți-vă să mâncați ceva! O să dureze. Ne-am uitat după ea cum era dusă în scaunul cu rotile, i-am făcut cu mâna și iam promis că ne vedem după aceea. Când am văzut-o cum dispare după colț, mia venit să trag un pumn în perete, să iau un scaun și să-l arunc prin geam și în

general să distrug ceva. N-am făcut nimic din toate astea; am mers împreună cu tata la un restaurant să mâncăm. Am vorbit non-stop cu tata… despre nimic. Când e din cale-afară de emoționat, nu prea are chef de vorbă. Mi-am dat seama că și el era confuz... exact ca mine. Am terminat de mâncat și ne-am înapoiat la spital să aflăm ultimele noutăți. În cele din urmă, și-a făcut apariția și doctorița, care ne-a spus că a extirpat toate tumorile și că mama se află în salon. Ne-am dus acolo și am stat toată ziua lângă ea, dar era prea amețită ca să poată vorbi cu noi. S-a trezit la un moment dat, nea întrebat dacă s-a mai întâmplat ceva, după care a adormit la loc. S-a mai trezit o dată și ne-a întrebat același lucru. Seara, ne-am înapoiat acasă la ai mei. Eram peste poate de obosită, dar tot n-am putut să dorm. Ațipeam și mă trezeam leoarcă de transpirație din cauza gândurilor negre. Ar fi trebuit să-mi dau seama că acele coșmaruri erau de fapt premoniții. A doua zi, am auzit telefonul, moment în care mi s-a oprit inima, și mintea a început să mi-o ia razna. Dacă sunt vești proaste? Nu răspunde! Stai așa! Poate că e mama. Poate că o externează. Răspunde repede! Tata s-a dus și a răspuns. — Bună! Cum te simți? Nu te externează astăzi? Dar medicul a zis că te ține doar peste noapte. Ce se-ntâmplă? Deși tumorile canceroase fuseseră extirpate, sistemul imunitar al mamei era la pământ. Rana nu se putea vindeca și toată zona adiacentă se învinețise. Nu trebuie să fii doctor ca să știi că ăsta nu e semn bun. Au mai ținut-o în spital câteva zile, i-au dat oxigen, antibiotice și toate medicamentele care o puteau ajuta. În cele din urmă, un specialist i-a dat de capăt problemei sale. — Zona nu este vascularizată cum trebuie, ne-a spus el. Mama mea era singura persoană – enciclopedie de boli – care putea să se interneze cu cancer și să se îmbolnăvească de altceva. A fost externată peste alte câteva zile. Au urmat șase luni de tratament. A făcut chimioterapie, ocazie cu care s-a îmbolnăvit de stomac și i-a căzut părul. Avea o

șepcuță de blugi, pe care o purta să-i mai ridice moralul, și pe noi, care o sprijineam sufletește. Au trecut doisprezece ani de când mama mea s-a operat și a făcut chimioterapie. Este un membru activ al organizației Pink Ladies, un grup al supraviețuitoarelor cancerului la sân din Charles County, Maryland. Mai mult, pentru că știe ce înseamnă chinul și frica, i s-a sugerat să înființeze un nou grup pentru femeile în vârstă, în orașul ei natal, La Plata. Nu mi-am dorit niciodată ca mama mea să se îmbolnăvească de cancer, dar uite că s-a îmbolnăvit. Mi-am dorit cu disperare să poată trece peste boală și visul mi s-a împlinit. Am fost o familie foarte norocoasă și extraordinar de binecuvântată. Mama plănuiește ca în curând să plece iar în călătorie. De data asta, vrea să viziteze Rusia, unde vrea să danseze cu tata la lumina lunii. Poate că o să merg și eu cu ei, să dansăm împreună. Este drept că doar ea a fost bolnavă de cancer, dar eu cred că toți trei suntem niște învingători.

C. Lynn Beck

Cancerul la sân este nostim?

— Chestia nostimă, Carol, este că nu te doare nimic, a zis Diane. Când auzi de cancer ai impresia că e ceva care doare, dar pe mine nu mă doare nimic. Nu e nostim? Lui Carol i s-a părut cam suspect că Diane folosise cuvântul „nostim” de două ori. Carol n-avea cum să creadă că tumoarea ei era „nostimă”, și nici că Diane se referea la „nostim” ca la ceva care să te facă să râzi. Era doar o vorbă. Primul lucru nostim pe care îl remarcase fusese reacția prietenilor când le spusese că are o tumoare mică la sânul stâng și că face radiații. — Ce norocoasă ești! — Bucură-te că au depistat-o repede. — Gândește-te de ce ai scăpat. — O să te faci bine. — S-au făcut inovații remarcabile în diagnosticare și tratare. Grupul se numea „Noi, supraviețuitoarele”. Carol n-avea încă de unde să știe că va fi și ea o supraviețuitoare. Avea să afle în scurt timp că nici celelalte femei nu știă dinainte. Era posibil ca radiațiile să aibă sau nu efect. Nu putea ști ce avea să fie. Lidera se numea Jean și făcuse o mastectomie bilaterală cu șapte ani în urmă. Carol nu și-a putut dezlipi privirea de pe pieptul ei. — Înainte se chemau „sâni falși”, a spus Jean. Acum le zice în o mie de feluri, dar tot falși sunt. S-au auzit câteva chicoteli și râsete nervoase. Carol s-a gândit că toată lumea se comporta de parcă era în prima zi de școală.

— Nu avem de gând să fim un grup de femei cu fețe prelungi și cu lacrimi șiroaie, a spus Jean. Mai întâi, cele măritate – ignorați faptul că soții voștri nu știu cum să se comporte sau ce să spună. Cancerul la sân e o chestie tipic feminină. În al doilea rând – nu vă ajută cu nimic dacă vă faceți tot felul de gânduri. În al treilea – aveți încredere în medic. Dacă nu aveți încredere în el, schimbați-l. Acum am de gând să vă relatez povestea mea. E lungă și complicată, dacă vrea careva să plece, poate să o facă acum. Carol s-a uitat de jur împrejur. Încăperea fremăta de forfotă, dar nu a plecat nimeni. Jean și-a depănat povestea ca orice alt monolog spus pe o scenă în fața unui public. — Nu există nimic ce eu sau oricare dintre voi ar fi putut face pentru a nu se îmbolnăvi, a zis ea în încheiere. Te îmbolnăvești de cancer la sân, trebuie să trăiești cu cancer la sân. Punct. Apoi vă vedeți de ale voastre. Vă duceți la serviciu. Vă oferiți ca voluntare. Vă plimbați, mirosiți florile și priviți păsările. Nu vă plângeți de milă! Nu căutați să vă învinovățiți! Nu este vina voastră! Râdeți! Râsul este cel mai bun medicament. Vă face să vă simțiți bine, îi face pe cei din jurul vostru să se simtă bine. Poate că vi se pare caraghios ce vă spun, dar este adevărat. Carol a tras cu coada ochiului la Grace – o femeie care era clar că nu se aștepta la o predică de acest tip. Părea că Grace nu se mai spălase pe cap de câteva săptămâni bune. Se juca nervos cu verigheta. Părea prăbușită în scaun. — Vrea cineva să discute despre chimioterapie? a întrebat Jean. Nu a vrut nimeni. — E nasoală rău, a răspuns tot ea. S-au auzit alte râsete nervoase. — Până și genele mi-au căzut. Ce puteam să fac? Să mor de rușine? Nu eram pregătită să mor. Am trecut și peste asta și, după cum bine puteți vedea, acum mi-au crescut la loc, ba am și păr în cap. Nu la fel de mult ca înainte, da’ dă-l naibii, e păr! Fără să se uite spre Grace, a continuat:

— Iar acum îl spăl și am grijă de el mult mai mult decât o făceam înainte de a avea cancer. Și da, doamnelor, nu vi se întâmplă nimic dacă pronunțați cuvântul care începe cu „c”. N-am de gând să arăt ca o muiere bolnavă între două vârste, nefardată și cu părul murdar. Altă chestie pe care vreau s-o subliniez este în legătură cu dinții. Spălați-vă pe dinți, folosiți ață dentară și, dacă este nevoie, albiți-i. Vreți să arătați sănătoase, nu bolnave. Carol și-a trecut limba peste dinții de sus. Mă spăl pe dinți, îi curăț cu ața, s-a gândit ea. A văzut-o pe Grace că-și pune mâna în păr și se strâmbă. — În ceea ce privește familiile voastre, a continuat Jean, evident că depinde de voi cui vreți să spuneți și cui nu. Dacă aveți pe cineva gen mătușa mea Jane, care a avut cancer la sân, n-o să vreți să-i spuneți, pentru că atunci o să se gândească la faptul că e genetic, că e vina ei și o veți face să se simtă groaznic. — Nostim, a intervenit o femeie pe nume Charlotte. Și eu am o mătușă Jane. Nu are cancer la sân, dar are artrită. Nu e nostim cum unii dintre membrii aceleiași familii se îmbolnăvesc, și alții nu? Iar cuvântul ăsta, s-a gândit Carol. Nostim. După ce a terminat cu radiațiile, Carol a început să se gândească din ce în ce mai mult la cuvântul „nostim”. Tom i-a adus trandafiri. A râs și i-a spus că i se părea nostim că a putut să se ducă la florărie în luna ianuarie să cumpere trandafiri. A sunat Grace. I-a povestit lui Carol cum cheltuise o avere la un salon, unde se tunsese și își vopsise părul. — E nostim, a spus Grace. Faptul că ai un nou look te face să te simți mai puțin bolnavă. Când doctorul Adams o anunțase pe Carol că în următoarele trei luni nu va mai fi necesar să vină la control, adăugase: — E nostim cum se întâmplă lucrurile în viață. N-ai de unde să știi niciodată. Tom a început să se comporte ca un caraghios. Carol știa că voia s-o înveselească. De fiecare dată când venea acasă, îi povestea ceva amuzant. I-a povestit despre colegii de la birou – despre femeia care-și dădea cu o tonă de ruj roz, despre noul angajat care se declarase „dependent de mere”... și despre care

Carol i-a cerut explicații, iar Tom i-a spus că tipul avea tot timpul la el un măr pentru că încerca să se lase de fumat. Tom i-a mai povestit și despre șeful care îi anunțase pe nepusă masă că se pensionează mai devreme, pentru că hotărâse săși ia nevasta și să se plimbe împreună în jurul lumii. Poate că era o idee bună și pentru Carol și Tom. Când Michelle a venit în vizită, a întrebat-o pe mama ei pentru ce erau pastilele din baie. Carol uitase să le ascundă. — Colesterol, i-a răspuns ea. I s-a părut nostim că a putut spune atât de spontan o minciună. Când s-a dus la farmacie să-și ia medicamentele anticancer, farmacistul a evitat să o privească în ochi. Primul cuvânt care i-a răsărit în minte a fost „nostim”. Ar fi vrut să-i spună că n-avea de ce să-și facă griji, putea să se uite la ea liniștit. Trei ani mai târziu, Tom îi spunea în continuare povestiri amuzante, iar Carol râdea. Michelle se mai trezea din când în când s-o întrebe cum mai stătea cu colesterolul. Iar Carol lucra în continuare la ghișeul unei companii imobiliare, post pe care și-l menținuse pe tot parcursul tratamentului. După ce femeile din grupul supraviețuitoarelor se cunoscă, începă să discute fără ocolișuri despre fricile lor – frica de moarte, frica de recidivă a bolii – și despre soții sau prietenii care le părăseau. — Nu avem altceva de făcut decât să mergem mai departe, spunea Jean. Trebuie să trăim fiecare zi ca pe un dar. Trebuie să ne pese de cei din jurul nostru. Nu trebuie să ne simțim nefericite. Trebuie să simțim iubire. Carol a încercat. O obseda gândul că s-ar putea să-i crească o altă tumoare, eventual în altă zonă a corpului, care în cele din urmă o va ucide. Cu toate acestea însă, a făcut ce a făcut și a ascultat-o pe Jean. A început să le zâmbească oamenilor necunoscuți. S-a oferit să le citească oamenilor orbi o dată pe săptămână. S-a dus cu Michelle să cumpere un pătuț de copil; în cinci luni, avea să devină bunică. — E nostim, a zis Michelle. Nu-mi vine să cred că o să fii bunică. Pari prea tânără.

Carol a izbucnit în râs și și-a îmbrățișat fiica chiar acolo, în mijlocul magazinului. La trei ani și trei luni după aflarea diagnosticului, Carol i-a spus lui Tom că a sosit momentul să plece într-o vacanță. — Pe o insulă în mijlocul mării. — Nostim, a răspuns el. Și eu mă gândeam la același lucru.

Barbara Leedom

Tevatura din jurul părului

Întotdeauna am fost genul de femeie care, când intră la o petrecere, nu e remarcată de nimeni. Oamenii își beau în continuare băuturile, își continuă povestirile, în timp ce eu caut prin mulțime pe cineva cunoscut. Muzica plutește peste tot și bănuiesc că, dacă m-aș întoarce și aș pleca, nu mi-ar simți nimeni lipsa – asta dacă nu cumva cineva deja m-a ochit să mă întrebe dacă nu aș vrea să mă ofer ca voluntar într-o altă asociație sau să gătesc ceva pentru o altă petrecere. Darurile pe care le pot oferi eu celorlalți nu sunt la vedere. Întotdeauna am presupus că, dacă eram mai frumoasă (așa cum sunt femeile care apar prin reviste) și mai voluptuoasă (adică cu sâni mai mari), altfel s-ar fi petrecut lucrurile când aș fi intrat într-o încăpere plină de oameni. Poate că nu este adevărat. Cancerul la sân m-a învățat că nu acesta este secretul celor care reușesc să atragă atenția; este mai degrabă vorba de ce ai în cap, nu de ce ai pe cap. E drept că și o coafură perfectă poate atrage atenția; eu am o perucă. Datorită transformării radicale a părului meu, de curând am reușit să-mi fac câteva intrări spectaculoase. De câte ori văd că toată lumea se întoarce spre mine, pielea începe să mă mănânce pe sub peruca sintetică, iar pe chip mi se așterne un surâs ironic. Eu știu ce se ascunde dedesubt: un cap aproape chel în urma chimioterapiei și un piept mai plat decât în cazul mastectomiilor parțiale. Dar dacă am peruca pe cap, ceilalți nu mă mai privesc ca pe bolnava de cancer de care trebuie să-ți fie milă; sunt zeița sexului. Mi s-a întâmplat și când am fost la magazin. Purtam peruca cu coafură de star rock – păr lung, brunet și drept, tăiat în scări și cu șuvițe. Mă plimbam dezinvoltă prin magazin, întâi pe la raionul de fructe și legume, apoi pe la cel de alimente congelate, iar din când în când îmi mai dădeam câteva șuvițe din ochi. Nu prea mai aveam poftă de mâncare, iar o prietenă mi-a sugerat să încerc ravioli congelat; o masă ușoară cu ceva proteine. Mă uitam în congelator încercând să le găsesc și, din greșeală, am lovit cu căruciorul un bărbat care își umplea de zor coșul. M-a remarcat imediat. Eu mi-am văzut în continuare de ale mele, dar nu am reușit să găsesc ravioli. Am luat-o de la capăt cu congelatoarele,

așa că am mai trecut o dată pe lângă el. — Aș putea să vă ajut cu ceva? m-a întrebat. Părea de vârsta mea și era un bărbat atrăgător; zâmbea și avea și mustață. — Caut ravioli congelat. A început să cotrobăie printr-un container și a găsit. Știa care cum sunt așezate în raionul de produse congelate. — Asta căutați? m-a întrebat el, întinzându-mi pachetul. I-am zâmbit. — Da, asta căutam. Vă mulțumesc. A dat din cap și s-a întors la căruciorul lui supraetajat. Cel puțin, fizic; încă îi simțeam privirea îndreptată spre mine. — Ce zi frumoasă, nu-i așa? a zis el. — E o zi frumoasă. — Să aveți o zi frumoasă în continuare, a mai spus el. — Și dumneavoastră. M-am îndepărtat țanțoșă, aducându-mi aminte de câte ori mai venisem la magazin și fusesem luată drept o femeie singură. Știam că se zice că este un loc excelent pentru a cunoaște pe cineva, dar nu luasem în seamă chestia asta. Acum nu mai eram singură oricum. Nici nu mă interesa să-mi dau întâlniri. Nu conta însă, aveam un sentiment de satisfacție să știu că discuția ar fi putut fi prelungită. Inima îmi tresălta de bucurie în timp ce mă îndreptam spre alt raion și mă gândeam că nici când aveam douăzeci de ani sau zece kilograme mai puțin nu fusesem băgată în seamă așa de mult. Sigur avea o legătură directă cu noile mele șuvițe lungi și mătăsoase. Mi-am umplut coșul și m-am dus la casă. Casiera era foarte tânără. La un moment dat, și-a ridicat privirea de la pâine spre mine.

— Aveți cel mai minunat păr. Am tendința să fiu extrem de sinceră. Îmi venea să-i spun că este doar o perucă. Dar asta ar fi însemnat să-i spun și că eram bolnavă de cancer la sân, după care ar fi venit vorba și de chimioterapie. Ce mă făceam dacă domnul de mai devreme trecea chiar atunci pe acolo? I-am zâmbit. — Vă mulțumesc. Era mai bine pentru toată lumea să nu afle că eram cheală. E într-adevăr o experiență uimitoare să mă duc la chimioterapie, iar oamenii să se uite la mine ca la o vedetă de la Hollywood. Așa mă simt când îmi pun peruca preferată, cea de culoarea dovleacului. Mi-a plăcut la nebunie cum îmi stătea cu ea, încă de când o văzusem la magazin, dar nu am avut curaj să o port. Chiar și să-mi cumpăr o perucă brunetă cu doar o nuanță mai deschisă decât ce-mi dăduse mie mama-natură mi se păruse ceva extrem. Să mă fac blondă... era deja prea mult! Eram însă cu prietenele mele, Joan și Rebecca, și probabil că au văzut și ele ce văzusem și eu. La o săptămână după escapada la magazinul de peruci, o a treia prietenă, Cindy, a sunat la ușă, cu un rânjet mare pe față. Tocmai mă întorsesem de la chimio, așa că nu eram chiar în cele mai bune toane, dar mă bucuram de musafiri, mai ales de unul cu un cadou mare în brațe. Prima dată am deschis biletul. „Am intervievat douăsprezece blonde. Fiecare nea spus (ne-a asigurat) că blondele știu să se distreze mai bine. Tu ești următoarea căreia vrem să-i cerem părerea. Să te bucuri de ea!” Semnau Joan, Rebecca, Cindy, Tammy, Martha și Deb. M-am repezit și i-am luat cutia din mână. Am ridicat capacul și... da! – peruca blond-dovleac. — De unde ai știut că mi-o doream? Mi-a zâmbit și a dat din umeri. — Am vrut să o testez pe tine.

Am alergat la oglinda din dormitor. Poate că eram amețită din cauza medicamentelor, dar mi s-a părut că arătam extraordinar. M-am întors în bucătărie cu un rânjet la fel de mare precum cel al lui Cindy. Am lăsat-o cu gura căscată. — Parc-ai fi Heather Locklear! Te întinerește foarte tare. Și îți pune și ochii în evidență! Uite că găsisem și eu în sfârșit o modalitate să fac ravagii când intru într-o încăpere. Când m-am dus împreună cu soțul meu, Jim, la biserică duminică, lumea a început imediat să-și dea coate. Nu vin mai mult de o sută de persoane la slujbă, iar eu cu Jim ne așezăm de obicei pe al treilea rând din față. Așadar, toată lumea îl putea vedea pe Jim lângă „femeia aia blondă” – stricata aia care profita că nevasta lui Jim era bolnavă și se dădea la el. Ha! De parcă, dacă Jim ar fi făcut așa ceva, s-ar fi prezentat în văzul lumii la biserică. — Am crezut că poate era sora ta. (N-am nici o soră.) — Nu te-am recunoscut deloc. — Arăți nemaipomenit. — Ar trebui să o porți tot timpul. — Ești trăsnet! (Asta mi s-a șoptit la ureche.) Majoritatea comentariilor au fost făcute de bărbați. Soțului meu îi place mai mult peruca rock pentru că în general îi plac brunetele, dar, după ce a auzit și el remarcile, s-a lămurit că și blondele pot fi atrăgătoare. Așa am aflat că pot să-mi fac și o apariție spectaculoasă. Oamenii îmi spun că sunt trăsnet și mă întreabă dacă m-au mai sunat agenții de

la Hollywood, iar între timp eu trăiesc la limită cu sos de mere și jeleu. Din cauza chimioterapiei, mi s-a alterat gustul și tânjesc la ziua în care mă voi bucura de gustul unei ciocolate cu migdale. Sunt zile când îmi las perucile pe raft și îmi pun pe cap bonețica albastră croșetată sau pălăria-curcubeu. Mai port o bandană mov sau roșie, care mă face să arăt ca un pirat. Dacă e suficient de cald, nu-mi mai acopăr deloc capul. După operație, nu mi-a stat mintea la pălării sau peruci. În vâltoarea aceea, prinsă între tratamente, teste, întâlniri cu doctorii, nu am avut nici timp, nici energie să mă mai gândesc la cum arăt. Eram recunoscătoare că încă respir, că încă văd lumina soarelui și pe soțul meu. Mi-am deschis inima și sufletul și mam bucurat de toate încurajările, ul și rugăciunile pe care le-am primit din partea celorlalți. Viața mea interioară era plină de emoții și experiențe noi, ceea ce m-a motivat și întărit pentru cele ce aveau să vină. Aș putea spune că această experiență m-a transformat întâi pe dinăuntru, iar apoi aceste transformări s-au reflectat și în exterior, vizibile pentru ceilalți. Poate de aceea oamenii mă privesc altfel acum. Îmi place să cred că atunci când suntem recunoscători pentru faptul că trăim și ne manifestăm gratitudinea pentru dragostea pe care o primim din partea celorlalți, sentimentele noastre radiază din noi spre ceilalți. Bineînțeles că în același timp sunt conștientă că și aspectul exterior contează în societatea noastră. Sunt o persoană optimistă. Cred în puterea unei mentalități pozitive și în puterea râsului. Toată tevatura asta din jurul părului meu m-a făcut să mă minunez de puterea pe care o are un detaliu superficial asupra oamenilor, dar în același timp m-a făcut și să zâmbesc. Bănuiesc că și asta face parte din procesul de vindecare.

Beth Dotson Brown

O petrecere cu... sâni

Prima dintre prietenele mele purta un sutien transparent, următoarea, un camizol negru din dantelă. Am alergat la ușă îmbrăcată cu un sutien push-up roșu, iar în scurt timp nouă dintre cele mai dragi prietene ale mele erau în jurul mesei – toate mai mult sau mai puțin topless. Vă întrebați cumva ce se întâmpla în această casă respectabilă din suburbia Bostonului? Cu un an în urmă, după înmormântarea mamei mele, am început să bat cu pumnul la ușa companiei de asigurări și pe la doctori pentru privilegiul de a-mi putea face încă o mamografie la doar șase luni după ce o făcusem pe ultima. Chipul mamei mele mă bântuia. Mi-o aduceam aminte cu câtă groază se uitase la o femeie voinică, cheală ca un cartof decojit, care intrase în sala de așteptare a secției de chimioterapie, unde mama mea venise pentru prima ei ședință. Mi-o aduceam aminte cum se uita pe fereastra dormitorului la cerul albastru, înainte să-și dea duhul. Mama mea a întârziat la mamografie cu șase luni. Gândul că în șase luni se pot întâmpla atât de multe nu-mi dă pace. Mi s-a spus că am dreptul la o singură mamografie pe an. Directorii caselor de asigurări de sănătate sunt de părere că nu se pot face două pentru că nu sunt necesare, sunt costuri în plus și oricum este periculos să te expui așa de des la radiații. Medicul meu de familie, oncologul și chirurgul care se ocupă de sâni – toți au refuzat să-și dea acordul pentru încă o mamografie. Nu m-am dat bătută. După nouă luni, am găsit un alt medic care a spus „da” și care s-a luptat cu tot sistemul pentru a obține aprobările necesare. Din fericire, aproape toate femeile din America știu ce înseamnă să faci o mamografie – sânii îți sunt presați între niște plăci metalice reci – și știu cum este să stai îmbrăcată în halatul acela sumar de spital să aștepți rezultatul. Știu ce înseamnă să stai să te întrebi: Oare am cancer? Oare am scăpat și anul ăsta de boala asta nemiloasă? Din cauza faptului că istoricul meu medical este extrem de încărcat – cancer limfatic, operație pe creier, ocluzie intestinală și neuropatie – și m-am văzut de multe ori în situația de a-mi lua rămas-bun de la viață, am început să am tendința de a pune mereu răul înainte. Logica mea e cam așa: în curând, la ușa mea vor ajunge numai vești proaste, dar n-am de gând să le deschid ușa

decât dacă ciocăne insistent. Până acum, am reușit să supraviețuiesc multor ciocănituri dintr-acestea și am realizat că, indiferent dacă îmi fac sau nu griji înainte, deznodământul este același. Până la cincizeci de ani, îmbrăcată într-un halat roz ponosit, cu pielea găinii de frig, mi-am dezvoltat deja un instinct de respingere a mizeriilor de care te lovești în momentele cele mai grele. Așa stau și acum în „minunata” sală de așteptare, înfigându-mi unghiile până la sânge în carne, cu ochii la doamna cu mapa, care ne înmânează fiecăreia în parte verdictul final, de fiecare dată. O femeie pleacă plângând; două au scăpat. În centrul ăsta pentru bolnavii de cancer sunt două opțiuni: fie ți se zice în grabă „ai scăpat”, fie ți se face un semn discret, „dumneata vii cu mine”. Apoi Mapa îmi aruncă privirea de „aici erai” și îmi face semn să o urmez. Nici nu mai era nevoie să-mi spună ceva. Restul zilei mi-l petrec gândindu-mă la ultimele momente pe care le mai am de trăit și plângând pentru fiul meu, care va crește orfan de mamă. Până la căderea serii însă, mă răzgândesc; vreau să trăiesc. În sfârșit, pot să aplic propria-mi teorie, cea cu „n-are rost să-mi fac griji, deznodământul este același”. Refuz să sufăr acum; voi suferi destul după biopsie. Asta i-am spus și fiului meu la telefon în acea noapte, după care am încercat să fim optimiști. Avem șapte zile în care putem acorda prezumția de nevinovăție mănunchiului suspect de depuneri de calciu. În seara în care medicul a sunat cu rezultatul biopsiei, era și fiul meu acasă. — Să știți că am sperat până în ultima clipă, mi-a spus doctorița, după care mi-a sugerat să-mi extirp ambii sâni, de parcă ar fi fost vorba de niște amărâți de negi. Încă nu realizam pe deplin gravitatea situației, așa că m-am grăbit să mă rog să găsesc o strategie prin care să pot aborda lucrurile mai ușor. Am închis telefonul și i-am spus fiului meu: — Dacă putem alege între a face o mare tragedie din asta sau una așa, mai micuță, hai să facem una mai micuță. A răsuflat ușurat. Așadar, m-am programat pentru o dramă cât mai redusă în dimensiuni. N-am putut totuși să mă abțin să nu plâng de câteva ori, productiv, ce-i drept, în timp ce încercam să găsesc un centru oncologic mai bun. Am intervievat unsprezece doctori din New York, Boston și Los Angeles și i-am împărțit în funcție de

părerile lor contrare. Reperul după care m-am orientat a fost o altă amintire cu mama mea: cât de încântată fusese ea când „doctorul mi-a spus că îmi poate salva sânii” și cât de repede murise ea, ce-i drept, cu sânii întregi. Odată decizia luată, m-am dus să mă uit la vitrinele magazinelor cu proteze mamare, pentru a mă familiariza cu dimensiunile și formele – sâni tinerești, bătrânești, plini, în formă de pară, obraznici. Voiam să mă lămuresc cum îmi doream să arate noii mei sâni. După aceea am fost la saună și de-abia m-am abținut să nu întreb o femeie pe care n-o văzusem în viața mea ce mărime poartă la sutien. Apoi, cu o săptămână înainte de mastectomia bilaterală, încercând să găsesc ceva care să-mi mai ridice moralul, mi-a venit ideea acestei petreceri topless (pentru cine vrea) cu prietenele mele. Le-am invitat să ne luăm cu toatele la revedere de la „fetele mele”, înainte să-mi fie luate. După ce am mâncat, am luat loc pe canapea și pe fotolii și am început să spunem tot felul de istorioare cu sâni. Am povestit despre cum ne îndesam ciorapi în sutiene când eram puștoaice, despre prima dată când ne-a mângâiat un băiat și despre zilele în care sânii erau funcționali, adică atunci când ne alăptam copiii. Prietena cu voce frumoasă a cântat, poeta a citit, psihiatra m-a ținut de mâna dreaptă, și psiholoaga de stânga, directoarea de teatru a coordonat un moment de meditație, iar prietena fotografă aproape că a uitat să facă poze. Ne-am făcut masaj pe spate una alteia, ne-am mângâiat, am râs, ne-am îmbrățișat, ne-am rugat pentru sănătate. La un moment dat, mi-am dat sutienul roșu jos. — Uitați-vă la ei ce frumoși sunt! Înainte de sosirea zorilor, ne-am strâns în cerc și fiecare prietenă a încercat să mă vizualizeze după operație. — Eu te văd înotând și puternică. — Eu te văd pe tine și pe fiul tău într-un avion spre Bali. — Eu te văd într-un slip cu picățele. Și vă mai spun un lucru despre presupusa îngrozitoare și oribilă mastectomie bilaterală: nici n-am știut că am rămas fără sâni. După trei operații consecutive care au durat unsprezece ore, m-am trezit pur și simplu cu alți sâni. Iar ca bonus, pentru că sânii mi-au fost creați din grăsimea din altă regiune a corpului, am constatat că aveam un look nou, mult îmbunătățit. Să bat în lemn, am fost

norocoasă că celulele canceroase n-au migrat către nodulii limfatici axilari și că mi-am făcut mamografia din timp, asta ca să nu spun mai mult. Prognoza de viață este bună. Veștile rele nu m-au găsit acasă. Indiferent de cât de negru este viitorul, de cât de grea vă este viața, de cât de adâncă este groapa în care ați căzut, aveți de unde să vă inspirați pentru a depăși aceste momente. Eu, una, ofer ideea semi-paradoxală a unei petreceri a sânilor, topless sau nu, tuturor femeilor care au așteptat în halatul de spital un verdict care le-a schimbat viața și tuturor femeilor care au fost atinse de Frică, Durere și Suferință din cauza acestui monstru epidemic, ca un ritual care proslăvește viața și solidaritatea între femei, frumusețea și puterea.

Donna Conrad

Puterea cunoașterii

Mama avea un secret. Știam că nu vrea să mi-l spună până după vacanță. Rudele mele veneau cu mașina din Pennsylvania să petreacă Paștele în familia noastră din Carolina de Nord, iar mama nu voia să le strice vizita. Am primit telefonul de la New York în după-amiaza de după plecarea rudelor. — Ai cinci minute? În general, îmi dau seama din tonul vocii mamei dacă are vești bune sau rele, și de data asta am știut că vor fi vești rele. Sunt obișnuită să primesc astfel de vești. Prima dată, veștile rele au venit când aveam zece ani. Mama avea cancer la sânul stâng. A doua oară, aveam douăzeci și ceva de ani. Atunci, mama a avut cancer la sânul drept. Și apoi, când aveam treizeci și ceva de ani, a avut cancer ovarian. M-am uitat la copiii mei care se jucau liniștiți pe podea și m-am așezat pe canapea. — Sigur, am cinci minute. Am mutat telefonul la cealaltă ureche. Ai primit rezultatele testelor, nu? Nu că rezultatele ar fi fost o surpriză. Când îi vorbisem despre efectuarea testului genetic, îmi spusese ceea ce spuseserăm mereu despre cancerul la sân: e boala familiei. Pe măsură ce am citit mai mult, am aflat că nu era suficient ceea ce știam din arborele meu genealogic. Trebuia să aflu dacă exista un motiv genetic pentru cancerul nostru la sân, astfel încât, dacă era, să putem lua în calcul o mulțime de opțiuni. A urmat o scurtă pauză. — Știam că ai primit rezultatele testului genetic și că nu o să vrei să mi le spui, am râs eu nervos. Mereu glumim că mama are percepție extrasenzorială. Uneori mi se pare că am

moștenit-o din acest punct de vedere, precum și din multe altele. Avem nasuri acviline și firul gros de păr și predispoziția să reținem greșit numele și să uităm datele aniversărilor. Amândouă suntem de acord că există și ceva la care nu vreau să semăn cu ea. — Am mutația genetică BRCA1. Cuvintele au ieșit pur și simplu din receptor și timpul s-a oprit pentru câteva secunde. Cu alte cuvinte, primisem confirmarea oficială că acest cancer la sân era boală de familie. Riscul ca o femeie să dezvolte cancer mamar și / sau ovarian de-a lungul vieții este considerabil mai mare în raport cu restul populației, dacă ea prezintă mutația BRCA1. Cărțile furnizate mamei de către institutul de testare spuneau că purtătoarele mutației dezvoltă cancer mamar până la cincizeci de ani în procent de 33 până la 50 la sută, față de 2 la sută pentru non-purtătoare, precum și cancer ovarian până la șaptezeci de ani în procent de 27 până la 44 la sută, față de sub 2 la sută la non-purtătoare. Toate experiențele familiei mele cu cancerul la sân au început în jurul vârstei de patruzeci de ani. A durat câteva zile să mă obișnuiesc cu ideea, dar pentru moment eram, surprinzător, ușurată. Atâtea lucruri din trecut aveau acum sens, mai ales faptul că mama a avut cancer la sân pentru prima oară la doar patruzeci de ani. — Ești bine? m-a întrebat mama. — Ne așteptam la asta, nu? am zis eu. Ramurile arborelui meu genealogic sunt încărcate de femei care au avut cancer la sân, inclusiv trei membre ale familiei – bunica, verișoara și sora mamei – care au murit de asta la puțin peste patruzeci de ani. — E bine că știm, am zis. Trebuia să știm. Acum, având această informație, femeile din familie puteau să-și planifice viitorul. M-am simțit puternică la gândul că am identificat dușmanul și că acum ne puteam concentra pe lupta cu boala mai din vreme decât în trecut. Când eram cu zece ani mai tânără decât mama la primul diagnostic, doctorii îmi tot spuneau că a sosit vremea ca acest subiect să înceapă să mă preocupe. În

ultimele câteva luni, mă dusesem la clinica pentru risc înalt de cancer la sân, la întâlniri cu consilierul genetic și cu oncologul ginecolog. Am început să țin un dosar cu informații și cărți de vizită, pentru a păstra socoteala tuturor specialiștilor pe care i-am văzut. La auzul istoricului meu familial, doctorul făcea de fiecare dată ochii mari. Și acum părea că am descoperit bijuteria coroanei – aveam explicația genetică. Chiar în acea dimineață, cu câteva ore înainte de telefonul revelator al mamei, fusesem la oncolog să discutăm despre testul pentru cancer ovarian. — Doctorul m-a întrebat dacă a mai avut cineva din familie cancer ovarian, i-am zis mamei. I-am spus că aproape toată lumea care a avut cancer la sân la noi în familie a murit la patruzeci și ceva de ani. Deci ar fi putut să aibă când ar mai fi îmbătrânit... — Dar eu am supraviețuit, mi-a completat mama gândul. Cumva, printre toate experiențele familiei noastre cu cancerul, moartea mamei nu mi s-a părut niciodată plauzibilă. Sigur, au existat și „acele momente” în care totul părea copleșitor. Sunt sigură că în intimitatea propriilor gânduri, în liniștea unei nopți în camera de spital ori când chimioterapia își încasa tributul, mama sa gândit că ar putea să nu supraviețuiască, dar nu mi-a spus asta niciodată. De-a lungul anilor, până în dimineața în care doctorul mi-a pus acea întrebare, nu mam gândit niciodată la cealaltă variantă. Mama a zis mereu că sora ei i-a salvat viața. Când mătușa mea și-a descoperit un nodul la sân, nu exista un test genetic care să îi spună că în corpul ei se află o bombă cu ceas. Era în anii ’80, și doctorii nu insistau să urmărească nodulii așa mult ca acum. Mătușii i s-a spus să aștepte și să vadă. Mama și-a găsit primul nodul la sân când mătușa murea de cancer mamar metastatic. Nu s-a pus problema să aștepte, și diagnosticul timpuriu i-a salvat viața. Mi-am făcut programare să văd dacă și eu am aceeași mutație genetică. Mâine. Îmi vor lua sânge și îl vor trimite la un laborator. Sunt 50 la sută șanse să fi moștenit gena. Nu știu când voi primi rezultatele, dar știu că va fi un moment determinant în viața mea. — Ești îngrijorată? m-a întrebat mama astă-seară, la telefon. — Da, puțin.

Am citit deja prea multă literatură de specialitate și am trecut prin asta alături de mama mea când a fost bolnavă de cancer, așa încât știu ce înseamnă să ai gena. — N-are rost să-ți faci griji până nu afli, mi-a zis. Am zâmbit. Mama mea s-a învățat să se îngrijoreze din orice. — Oricum ar fi, va fi bine, am zis. — Da, va fi bine. Mama a supraviețuit cancerului de trei ori. Nu-mi pot imagina viața fără ea. Fiind copil, mi-ar fi lipsit enorm, iar mai târziu, în viața mea de adult, s-ar fi creat un gol. Bineînțeles că mai avem și neînțelegeri, dar mi-a fost alături când am absolvit, când m-am măritat, la nașterile și bolile copiilor mei și la celălalt capăt a sute de telefoane despre nimic anume. Verișoara mea spune că se gândește la mama ei în fiecare zi. Testarea genetică ne-a dat ceva ce n-am avut până acum: o șansă să învingem cancerul la sân încă dinainte să apară. Mulțumesc, mătușă Sharon. I-ai salvat viața mamei mele. Și mulțumesc, mamă, pentru că ai dat generațiilor următoare din familia noastră o șansă să învingă această boală. Acum, știm.

Janine Boldrin

Privește înainte cu speranță!

Stăteam în sala de examinare, având la sân un nodul suficient de mare cât să îmi poată devora tot sufletul, rezemată de pieptul soțului meu. — Vreau să fiu aici să văd ce se întâmplă, am spus eu din senin. Era vorba despre povestea vieții noastre, desigur, mai ales despre capitolul intitulat „Viitorul”, care aparținea celor trei copii ai noștri – în vârstă de paisprezece, unsprezece și aproape nouă ani. Nimic nu a fost mai plăcut decât să-i privesc crescând și fiecare an a fost mai bun decât precedentul. Am fost fascinată de lucrurile pe care le observau și de lucrurile pe care le ignorau, de mâncărurile pe care le doreau sau le evitau, de cum găseau diferite moduri de a se juca cu aceeași jucărie. Au fost asemănători, dar atât de diferiți, încât am căpătat un nou respect pentru moștenirea genetică. Mi-am privit copiii ca pe niște individualități încă de la început. Primul este nocturn, al doilea matinal, iar ultimul abia dacă are nevoie de somn. Doi se simt în apă ca peștii, celălalt este un înotător mai reticent. Primul este înverșunat și perseverent, al doilea, un suflet norocos pe care îl exaltă lupta dintre bine și rău în filmele epice, iar al treilea are un umor neconvențional și o perspicacitate care mă fac să cred că are o creativitate aparte. Posibilitatea de a nu mai fi aici să văd ce fel de adulți vor deveni mă înnebunea. Mamografia era negativă, dar doctorul nu se declarase mulțumit. Biopsia aspirativă cu ac fin fusese neconcludentă. Cea chirurgicală însă fusese clară și fără dubiu: malign. La patruzeci și unu de ani, aveam cancer la sân – carcinom ductal, stadiul 2. Mama a supraviețuit cancerului la ambii sâni – dar după menopauză. Tratamentul meu trebuia să țină cont de nivelul de estrogen din corp. Am suferit o mastectomie, iar după un an încă una, deși aveam cancer doar la un sân. Era doar o chestiune de timp, au zis doctorii. Între operații, oncologul mi-a recomandat o chimioterapie agresivă; cancerul se răspândea cu repeziciune. Am fost de acord. Aș fi făcut orice, numai să am șanse mai mari să trăiesc și să văd

ce va mai fi. Copiii erau personaje reale în viața mea – ființe vii într-o permanentă schimbare – și orice era posibil. Așa că ne-am luptat toți cinci de-a lungul a șase tratamente chimioterapeutice lunare, care m-au lăsat epuizată, fragilă din punct de vedere emoțional și fără perspective. Am spus epuizată? „Chimio-obosită” a devenit noul clișeu în casa noastră. Descrie perfect cearcănele mele uriașe și negre, un creier care refuza cu orele să înțeleagă ce se petrecea în jur și membre aproape inerte. Eram stoarsă de orice vlagă încă dinainte de lăsarea serii. Copiii au învățat să fie de ajutor. Fiica cea mare se pricepea să spună lucrurilor pe nume. Nu accepta scuze sau autocompătimire. Cei mai mici s-au învățat să fie sensibili și să ridice și să care lucruri pe care eu nu le puteam ridica sau căra. Sau obișnuit cu discuții serioase la cină, despre ce contează cu adevărat în viață. Toți trei au învățat să îmi atragă atenția când plecam de-acasă fără perucă. În fiecare sâmbătă, tatăl lor îi convoca să-și facă paturile și să pună la spălat așternuturile. În casă exista o nouă realitate. Bărbații căsătoriți cu femei care au cancer la sân se ridică uneori la înălțimea situației, dezvoltând abilități nebănuite de a avea grijă de ceilalți. Devin supersoți. Asta s-a întâmplat și la noi în casă. Soțul meu a devenit infirmier, șofer, un ascultător răbdător, cercetător, majoretă, s-a ocupat de cumpărături și a fost numărul unu la ridicat moralul. M-a ascultat și a vorbit cu mine despre toate tratamentele și toate temerile mele. A devenit un om din ce în ce mai răbdător. Cei trei copii au asistat la toate aceste transformări. Au văzut cum tata are grijă de mama fără să crâcnească. În același timp, avea grijă și de ei și de restul gospodăriei. Eu am renunțat la norma întreagă de la serviciu, am acceptat un salariu mai mic și m-am concentrat pe reordonarea priorităților. Nu mai puteam să le fac pe toate, dar trebuia să văd ce pot face. Munca era doar muncă, iar copiii aveau prioritate. Am învățat să spun nu. La sfârșitul primului an, doctorul a rostit cuvintele magice: „Ești o supraviețuitoare!” Nu îmi permisesem să mă gândesc la asta. Eram sigură că, dacă eram prea încrezătoare, soarta mă va lovi. La vremea aceea, începusem o cură de cinci ani cu tamoxifen, care ba mă făcea să izbucnesc neputincioasă în fața a ceea ce nu puteam să schimb, ba să mă tem

de lucruri obișnuite, cum ar fi să conduc mașina prin oraș. Este un medicament puternic. Captează estrogenul, astfel încât celulele canceroase să nu-l mai atace, privându-le de hrană, dar poate cauza oscilații hormonale nemiloase. A mai trecut un an, și încă unul. Scintigrafia și radiografia pieptului erau negative. Nu apăruse nici un nodul, în ciuda neliniștii cu care degetele mele îi căutau pretutindeni, chiar și pe frunte. Am învățat să ne bucurăm de viața de zi cu zi – activități școlare, vacanțe în familie și, mai ales, cina. La vremea în care alte familii se săturaseră să ia cina împreună sau renunțaseră la ea în favoarea activităților sportive, noi de-abia descopeream plăcerea acestui mic eveniment. La masa de seară, fiecare avea locul lui, dreptul la cuvânt, un auditoriu. Nu atât mâncarea era importantă, cât conversația și compania. La masă, râdeam și povesteam despre cel mai bun lucru care ni se întâmplase de-a lungul zilei. Zăboveam, ezitând să rupem acest cerc al nostru, care ne hrănea atât trupurile, cât și sufletele. Apoi au apărut niște schimbări majore. Fata noastră a absolvit liceul. Am sărbătorit luându-i pe toți trei într-o excursie în Alaska. Curând după aceea, a absolvit și fiul nostru cel mare. Am sărbătorit luându-i pe toți trei în Anglia și Irlanda. Apoi cel mic, care nu avea încă nouă ani când fusesem diagnosticată cu cancer, a absolvit liceul. Am sărbătorit luându-i pe toți într-o croazieră în Caraibe. Cum am reușit să facem asta? Mi-am reluat lucrul cu normă întreagă. Am rămas în casa noastră micuță. Am renunțat la ideea unei case de vacanță sau chiar a unei bărci. Nu le-am cumpărat copiilor noștri de liceu mașini sau televizoare pentru camerele lor. Nu ne-am înscris în cluburi private. Am făcut alegeri mai chibzuite decât mi-aș fi imaginat vreodată. Banii noștri erau destinați facultăților și timpului nostru ca familie. Curând, am început să întrezăresc mult-așteptatul capitol intitulat „Viitorul” în alegerile pe care le-au făcut copiii, mai ales în ceea ce privește facultatea. Au mers cu toții la Universitatea Michigan, la doar o oră de casă, dar și-au ales drumuri individuale, care se intersectau doar la meciuri de fotbal sau de hochei. Erau înscriși în programe diferite. Am privit cu irație cum unul a reușit în stand-up comedy, altul a devenit liderul fanfarei universității, iar altul edita articole în Michigan Daily. Aveau talente și puncte forte unice care făceau ca vacanțele de vară să se scurgă foarte plăcut. Puteau să preia conducerea, pe rând, și să rezolve diferite probleme, să sugereze diferite soluții, să vină cu idei creative despre cum să ne petrecem weekendul. Când eram toți cinci împreună, nimic nu ne putea doborî. Oare faptul că se confruntaseră încă din copilărie cu

boala mea de cancer să fi avut vreun efect asupra abilității lor de a rezolva probleme? N-o să știm niciodată. A urmat absolvirea facultății, apoi licențele. Nu am considerat niciodată că toate acestea au venit din senin. Ne-am bucurat pentru fiecare eveniment în parte, cu multă recunoștință pentru clipele de bucurie. Asta, îmi ziceam, era ceea ce voiam să văd acum mulți ani, când mi-au spus că am cancer. Pentru asta am trecut nu doar printr-o mastectomie bilaterală, dar și printr-o chimioterapie agresivă. Voiam să fiu de față când copiii mei vor absolvi facultatea. Și am fost. Aceste personaje din viața mea, care au început prin a fi cei mai fascinanți bebeluși din lume (cel puțin, pentru mine), au devenit doctor, avocat, respectiv inginer în calculatoare. Sunt chiar mai fascinanți acum (și nu doar pentru mine). În cazul meu, am învins cancerul respectând tratamentul recomandat de medici de primă clasă și... datorită încă unui lucru: dinamica de grup. Ne-am sprijinit unul pe celălalt și astfel am devenit mai puternici. Cancerul s-a „integrat” în viața noastră, în locuința sau munca noastră. A venit cu plusuri și minusuri, iar noi – cei cinci – am muncit să nu lăsăm minusurile să ne doboare. Am încercat să acceptăm cancerul ca pe o parte a zgomotului de fundal, după care am început să îl ignorăm. Mai mult decât orice, am învățat să ne gândim la ce vrem de fapt și cum să obținem asta. Când mi-am dorit să aflu cum va continua povestea, am tras lozul cel mare. Dorințele se împlinesc cu adevărat. Așa că mi-am pus o nouă dorință. Să fiu aici și când vor apărea nepoții. Am multe povești să le spun.

Sheila O’Brien Schimpf

Tare ca piatra

A trecut aproape un an de când am fost diagnosticată cu cancer la sân. În timp ce mă uitam pe calendarul meu din bucătărie, plin de notițe cu planuri și angajamente, ochii îmi alunecau încontinuu spre acea dată. Pătratul ăla părea mai mare decât toate celelalte de pe pagină. Numărul parcă pulsa. După primăvara trecută, vacanță, ploi, operații și două luni de radiații zilnice, eram obosită. Mă simțeam sleită. Vulnerabilă. Am observat că mi-era mai bine cuibărită în pat cu o carte sau uitându-mă la televizor, decât făcând sau primind vizite. Nu mai cunoșteam arta conversației de complezență. După încheierea sezonului ploios, clasa fiicei noastre, Kira, a început să-și organizeze excursia de primăvară în parcul Yosemite. Soțul meu, Michael, s-a oferit să îi însoțească. Urmau să plece pentru o săptămână. Puteam să-mi petrec singură timpul ăsta. Ei puteau să stea o vreme departe de mine. Era bine pentru toată lumea. Nu am fost niciodată în Yosemite. M-am născut și am crescut în nordul Californiei, dar uite că acolo nu m-am dus niciodată. Nu-mi place să merg în locuri aglomerate. Drumețiile nu s-au numărat niciodată printre activitățile mele preferate de petrecere a timpului liber. Dar la sfârșitul săptămânii, când s-au întors cu povești și zeci de fotografii, am fost invidioasă. — Sună la Wawona, a zis Michael. Fă-ne o rezervare pentru un weekend prelungit. O să-ți placă la nebunie. Primul weekend disponibil era abia peste cinci luni. Am făcut rezervarea, mi-am notat-o în calendar și mi-am văzut de treabă. În sfârșit, a sosit și weekendul nostru în Yosemite. Am pus bagajele în mașină. Am lăsat-o pe Kira la prietena ei Katy. Am dus câinele la adăpost și am plecat. Era primul nostru weekend în doi de când mă îmbolnăvisem. Nici măcar nu am dat drumul la radio. Am vorbit. Ne-am uitat pe geam. Ne-am oprit la cafea și

biscuiți cu caise. Nici măcar nu mai conta unde mergeam sau dacă avem să ajungem vreodată acolo. Era pur și simplu grozav să fim pe drum. Am schimbat peisajul văilor cu cel al colinelor. Am simțit miros de pini pe măsură ce am urcat muntele. Am mers pe chei, de-a lungul râului Merced. Am văzut un pescar singuratic ce stătea la umbra unui stejar și își arunca undița în apă. La intrarea în rezervație, am fost fascinată de culorile toamnei. Purpuriul intens și auriul lucios al arbuștilor și mestecenilor. Cerul de indigo. După colț, granitul rece al lui El Capitan. Începeam să înțeleg. — Stai, îmi repeta Michael, asta nu e tot. Am coborât în vale și apoi am urcat din nou către Wawona. Am văzut un indicator pe stânga: „Glacier Point, 25 km” Ne-am schimbat direcția și am luat-o prin pădure. Aerul era proaspăt ca merele de toamnă. Nu mă așteptasem la așa ceva. Nu era nevoie de cuvinte. După următoarea cotitură, l-am văzut: domul de granit Half Dome. Am ieșit de pe drum și am parcat pe un petic de pământ, lângă un afloriment. Michael și cu mine ne-am cățărat pe rocile de granit. Era atât de frumos, că mi se tăia respirația! Soarele strălucea pe partea din spate a domului, scoțându-i în evidență curba lină, rotunjită. Fațada era la umbră, accentuând impresia de suprafață plată și rece. Valea se întindea înaintea noastră. Scobitura adâncă în care ghețarul își croise drum era chiar în stânga noastră. Dar îmi tot întorceam privirea la uriașul monument de granit. Pe măsură ce soarele se deplasa pe cer, lumina începea să invadeze porțiunea erodată a domului, expunându-i crăpăturile. O adevărată încrengătură de cicatrici. Imperfecțiuni care sporesc frumusețea. Care spun o poveste. M-am sprijinit de Michael. Aceasta era perfecțiunea. Half Dome trecuse peste toate – inundații, furtuni, avalanșe și ghețari – și era încă aici. Și eu, la fel.

Claudia Sternbach

Despre autori

Petrina Aubol (Provocarea), absolventă a facultății de jurnalism Syracuse, și-a dorit dintotdeauna să scrie, dar mi,ai după experiența sa cu cancerul a plecat de la radio și s-a așezat în fața calculatorului. Fostă newyorkeză, acum își găsește inspirația la ferma ei cu văcuțe dintr-o zonă rurală din Tennessee, unde trăiește împreună cu soțul ei, Dean, și cu spanielul lor de cincisprezece ani, Herman.

C. Lynn Beck (Dansând sub clar de lună) este o scriitoare independentă care trăiește în Utah. Împreună cu mama ei, Roberta Kieliger, a conceput cărțile poștale care au ca temă cancerul la sân pentru un magazin online; o parte din sumele încasate sunt donate fundației Susan G. Komen for the Cure®.

Janine Boldrin (Puterea cunoașterii) este o scriitoare care locuiește în West Point, New York, împreună cu soțul și cei doi fii. La scurt timp după ce a scris această poveste, Janine a aflat că are aceeași mutație genetică BRCA1 ca și mama ei. Pentru mai multe informații referitoare la cancerul ereditar la sân și cel ovarian, vizitați pagina www.facingourrisk.org.

Annette M. Bower (Suntem gata!), din Regina, Saskatchewan, Canada, este din 2001 o supraviețuitoare a cancerului la sân. Scriitoare independentă, a mai fost publicată și într-un alt volum de Povești adevărate.

Beth Dotson Brown (Tevatura din jurul părului) este o scriitoare independentă, editor și mentor care locuiește în Lancaster, Kentucky. A

scris prima carte, Yes! I Am Catholic, publicată de St. Mary’s Press, în timp ce se lupta cu boala. Beth continuă să scrie și astăzi. De când podoaba capilară i-a crescut la loc, nu mai atrage atât de multe priviri curioase sau irative.

Joan A. Cody (Momentul oportun) este o scriitoare recunoscută, care trăiește în Massachusetts împreună cu soțul ei, pe care îl cunoaște de cincizeci și trei de ani. Clipele libere și le petrece în compania celor șase copii și a celor optsprezece nepoți.

Donna Conrad (O petrecere cu... sâni) este o scriitoare și editoare care își împarte existența între Boston și Los Angeles. Cartea ei pentru copii, See You Soon Moon, a câștigat numeroase premii, iar povestioarele ei sunt publicate în reviste literare. Este fondatoarea colegiului Bound Essays, unde își ajută studenții să-și descopere și să-și dezvolte tehnica mânuirii cuvântului.

Margaret B. Davidson (Amintește-ți să râzi!) trăiește împreună cu soțul ei într-o zonă rurală a statului New York. Pensionară, Margaret se bucură de copiii și nepoții ei, scrie povestioare scurte și ocazional joacă bridge. Este sănătoasă și astăzi, la mai bine de doi ani după operație.

Lauren Reece Flaum (Inga) s-a născut în New Yorker, dar și-a petrecut ultimii douăzeci de ani trăind, scriind și ocupându-se de familia ei în Iowa City, Iowa. A publicat eseuri despre conducerea școlilor, golf, despre cum se poate trăi cu cancerul la sân și este autoarea piesei de teatru The Boyhood Dreams of Marc Chagall.

Harriett Ford (Probabil că nu-i nimic) este reporter și autor de editoriale de sfaturi / umoristice pentru „Sara and Sadie’s Sense and Nonsense” din

Rockford Labor News. Este bunică cu normă întreagă și a scris mai multe povestiri a căror acțiune are loc pe dealurile Ozark din Missouri, acolo unde ea și soțul ei, John, au o casă.

Kathleen Griswold (De la „sper să” la „bifat”) trăiește într-o suburbie a orașului Cleveland, Ohio, împreună cu doi labradori retriever. Este implicată activ în lupta împotriva cancerului și speră să elimine pericolul cancerului la sân din viața celor două minunate fiice ale ei.

Cathy Howard (Doar surorile mele înțeleg) trăiește în Grand Island, Nebraska. Predă engleză în ciclul gimnazial de la liceul Catholic High School, acolo unde lucrează și soțul ei, John, tot ca profesor. Cei doi au doi fii, Kenny și Tommy. De curând, a scris o carte autobiografică despre cum este să trăiești într-o familie cu zece copii, intitulată Our House.

Kate Kenworthy (Rațiunea învinge cancerul) este coautoare a Ghidului antrenorului personal, publicată la The Everything®. Este antrenor personal principal la Edge Athletics Performance and Training Center din Lincoln, Rhode Island, și trăiește împreună cu partenerul ei, Stephen, și fiica sa, Victoria, în Cumberland.

Sheryl Kraft (Scurtă vizită a unei prietene), din Wilton, Connecticut, este o scriitoare independentă, specializată în sănătate, fitness și medicină alternativă. Deține un masterat în literatură non-ficțiune, susținut la Sarah Lawrence College. Textele ei au apărut în JAMA, Weight Watchers, AARP, Bottom Line / Health, Caring Today și Wilton Magazine. Toate scrierile le dedică soțului său, Alan, și fiilor Jonathan and Jeremy, care sunt sursa ei de inspirație.

Jennifer S. Kutzik (Cum să porți cu eleganță o pungă pe cap) trăiește în

Fort Collins, Colorado. Este licențiată în arte, a terminat Universitatea Purdue și lucrează ca bibliotecară la Colorado State University Libraries din 1973. Jennifer este voluntară în cadrul organizației Reach to Recovery pentru American Cancer Society. Printre activitățile preferate se numără exercițiile fizice, gătitul, tricotatul, scrisul și călătoriile împreună cu soțul ei.

Barbara Leedom (Cancerul la sân este nostim?), din South Yarmouth, Massachusetts, este o profesoară de engleză pensionată și fostă consilieră PR. Locuiește în Cape Cod, unde scrie, predă și se plimbă pe plajă.

Nikki Marchesiello (Cod roșu) trăiește în Marin County, California. Lucrează alături de soțul ei, Nino, la afacerea lor cu echipamente pentru vinării, și cu fiul ei, antreprenor în construcții. Nikki apreciază timpul petrecut cu familia, îi place să se plimbe cu câinele, să citească și să scrie. În prezent, lucrează la un volum de eseuri.

Rosalie Marsh-Boinus (Pietricica și stânca: o poveste de dragoste) s-a născut în St. Paul, Minnesota, dar în prezent locuiește în Laguna Beach, California, unde, alături de soțul ei, scrie scenarii pentru televiziune. A supraviețuit de două ori cancerului la sân și a ajuns la concluzia că vindecarea se produce prin intermediul artei, iar bătălia ei emoțională cu boala reprezintă adeseori un laitmotiv în lucrările sale.

Mary Ann O’Rourke (Motor!) locuiește în Barrington, Illinois, o suburbie a orașului Chicago, împreună cu soțul și cei doi fii. Fostă editor și șefă la relații cu publicul într-o mare corporație, în prezent este mamă cu orar prelungit. Îi place să înoate, să citească și să se bucure de cei doi fii ai ei, iar de curând și-a sărbătorit cea de-a cincizecea aniversare la schi în Colorado, împreună cu colegii de facultate și familiile lor.

Joseph Pantatello (Cuvântul care începe cu „m”) este pensionar și s-a apucat de scris în urmă cu câțiva ani. Povestirile lui au fost publicate în câteva antologii și a câștigat numeroase premii la competiții importante de literatură. Subiectele preferate sunt fantastice, misterioase și, pentru a-i face pe plac și soției sale, Caroline, romantice. Este membru senior al prestigiosului Long Island Writers’ Guild și editor la ziarul The Write Stuff.

Laura Walsh Plunkett (Al treilea plămân) locuiește în Overland Park, Kansas, împreună cu soțul și cei doi copii. A studiat jurnalismul și limba engleză, apoi și-a luat licența în afaceri, iar în prezent este scriitoare, susținătoare a luptei împotriva cancerului la sân și adoră să meargă cu bicicleta.

Kathie Ragsdale (Încărcare-descărcare), scriitoare și editor de ziar, trăiește în Chester, New Hampshire, împreună cu soțul, doi câini, o pisică și o pasăre. Și-a îngrijit primul soț și mama, ambii bolnavi de cancer în faze terminale. Crede în continuare în miracole.

Linda Holland Rathkopf (Selecția naturală) trăiește în Brooklyn Heights, New York. Este artistă, ilustratoare și dramaturg. A avut expoziții în galeriile din nord-estul Statelor Unite, iar piesele ei au fost jucate pe scenele din California, Connecticut, Colorado, Kentucky, New York și Vermont.

Allison Jean Roberts (Niciodată să nu spui niciodată!) trăiește în Ontario, Canada, împreună cu soțul ei, Marty, și cu cei doi copii, Tyler și Taryn. Lucrează în relațiile cu publicul, este susținătoare înfocată a tinerelor cu cancer la sân din comunitatea ei și a participat în ultimii trei ani la toate competițiile de caiac organizate de supraviețuitoarele cancerului la sân.

Jeanne Schambra (Înainte și după) locuiește în Manorville, New York. De

curând și-a vândut casa pentru a putea călători și scrie, deranjându-și cu vizitele prietenii și familia înainte de a se stabili în New Jersey împreună cu noul ei iubit. Îi mulțumește în fiecare zi lui Dumnezeu pentru că i-a dat puterea să vadă frumusețea de după.

Sheila O’Brien Schimpf (Privește înainte cu speranță!) trăiește în East Lansing, Michigan, împreună cu super-soțul ei și cu trei retrieveri aurii. Fostă reporteră și autoare de editoriale săptămânale, în prezent scrie ficțiune și predă jurnalism la Universitatea de Stat Michigan în unele semestre. Toți cei trei copii ai ei lucrează în domeniul asigurărilor medicale, pe cele două coaste ale Statelor Unite, dar vin în vizită de câteva ori pe an.

Virginia Hardee Silverman (Pietà) s-a născut și a crescut în zona rurală din estul Carolinei de Nord. Director de marketing pentru Fortune 100 Companies timp de douăzeci și cinci de ani, în prezent este vicepreședinte senior de marketing pentru Lindora Medical Weight Control. Recent și-a luat masteratul în literatură non-ficțiune la Universitatea Antioch din Los Angeles, și este și cântăreață, supraviețuitoare a cancerului, precum și mama unei fetițe de nouă ani, Eve.

Claudia Sternbach (Tare ca piatra) este editorialist la un ziar și scriitoare independentă. Locuiește în Aptos, California. Este autoarea povestirii Now Breathe (Whiteaker Press), iar de curând și-a terminat primul roman.

Paula Sword (Alinarea), supraviețuitoare a cancerului, și-a pierdut mama, bolnavă de cancer la sân, în urmă cu douăzeci de ani. Susține că a reușit să supraviețuiască datorită faptului că a început din tinerețe să-și facă mamografii, că și-a controlat periodic sânii, datorită prietenilor și familiei și, nu în ultimul rând, datorită faptului că nu și-a pierdut simțul umorului. Logoped cu o vechime de douăzeci și cinci de ani, locuiește în McDonough, Georgia, și îi place să se ducă la serviciu cu motocicleta. Aceasta este cea dea doua povestire care-i este publicată.

Despre editor

Colleen Sell a editat peste 60 de cărți. Este coautoarea cărții 10-Minute Zen și a fost redactor-șef al premiatei reviste Biblio: Exploring the World of Books și al Mercator’s World: The Magazine of Maps, Exploration, and Discovery. În lunga sa carieră în lumea cuvintelor, a fost autoare de cărți, editor și ghostwriter; redactor de revistă, jurnalist, editorialist, manager pentru comunicare și marketing și copywriter.