Geopolitica-curs 675d69

CONSTANTIN HLIHOR

GEOPOLITICA DE LA CLASIC LA POSTMODERN

BUCUREŞTI 2011

2

3

4

Cuprins Introducere

7

Capitolul I Evoluţia studiilor de geopolitică 1.1 Evoluţia teoriei şi studiilor de geopolitică de la clasic la postmodern 1.1.1 Gândirea şi practica geopolitică în viziune clasică 1.1.2 De la clasic la postmodern în studiile de geopolitică 1.2 Cartografia şi propaganda geopolitică Capitolul II Geopolitica element al practicii politicii în relatiile internaţionale 2.1 Actorul-element cheie al evoluţiilor geopolitice din politica internaţională 2.2 Dimensiunea spaţială şi comportamentul geopolitic al actorilor în politica internaţională Capitolul III Paradigmele analizei geopolitice sau cum ne explicăm opţiunile de comportament al actorilor în relaţiile internaţionale 3.1 Câteva consideraţiuni asupra metodelor de analiză în geopolitica postmodernă 3.2 Balanţa de putere şi rivalitatea/cooperarea în postmodern geopolitics 3.3 Interesul în rivalităţile geopolitice dintre actorii mediului internaţional 3.4 Percepţia ca intrument în analiza geopolitică postmodernă 3.5 Influenţa Ideilor, Forţei şi a Valorilor fundamentale asupra comportamentului geopolitic al actorilor în politica internaţională Capitolul IV Analiza Geopolitica în Studiul Relatiilor Internaţionale 4.1 Metode geopolitice utilizate în analiza şi explicarea evoluţiilor din politica internaţională 4.2 Etapele analizei geopolitice 4.3 Discursul geopolitic şi revendicarea hărţilor geopolitice

5

11 13 14 40 54

63 67 80

121 121 127 143 154 175

188 192 201 214

Capitolul V Strategiile şi scenariile geopolitice „grile” de lectură sau instrumente de (re)construcţie a politicii internaţionale la nivel local, regional şi global? 5.1.Strategiile geopolitice ale actorilor în mediul internaţional 5.1.1 Apariţia şi evoluţia strategiei ca instrument de organizare şi acţiune a actorilor în mediul international 5.1.2 Etape şi paşi în elaborarea strategiilor geopolitice 5.2 Rolul scenariului în geopolitica postmodernă

233 234 238 242 268

Încheiere

291

Indice de nume

293

6

Introducere Astăzi nu mai asistăm la o inflaţie a utilizării cuvântului geopolitica aşa cum se întâmpla cu numai un deceniu în urmă. A fost substiutuit de un altul care este omniprezent în media şi discursul public-globalizarea. Chiar dacă în ultimii ani studiile de geopolitică au cunoscut o dezvoltare teoretică şi practic-aplicativă deosebită nu înseamnă că nu mai avem nevoie de continuarea reflecţiei teoretice şi metodologice asupra geopoliticii. Dimpotrivă este necesară depăşirea unor teorii si axiome ale geopoliticii clasice. Dacă în deceniile şapte şi opt geopolitica era văzută, cu puţine nuanţări, la fel ca în perioada ei de maximă afirmare, ca o disciplină care studiază impactul mediului fizico-geografic asupra politicii statelor, astăzi, o abordare atât simplist şi determinist mecanicistă nu mai este posibilă. Anii ’80 şi ’90 ai veacului trecut au marcat o perioadă de autoreflecţie a specialiştilor si analiştilor din această disciplină şi astfel că geopolitica a făcut saltul către neoclasic (Critical geopolitics), devenind, prin noile sale paradigme, una dintre disciplinele care studiază şi analizează un segment din vastul cîmp al relaţiilor internaţionale contemporane. Acest salt făcut în teoria geopoliticii nu inseamnă că lucrările de geopolitică care se circumscriu în paradigma clasică au dispărut. Explicaţiile determinist geografice ale evoluţiilor politice care au apărut în mediul internaţional sau în politica marilor puteri după încheierea Războiului Rece n-au fost abandonate şi chiar au făcut carieră, dacă ne-am referi doar la lucrările semnate de Zbigniew Brzezinski şi Alexandr Dugin in literatura internaţională dar şi în literatura românească de specialitate. Lucrarea de faţă oferă cititorilor cadrul teoretic şi analitic pentru ca aceştia să poată găsi răspuns la o serie de întrebări legate de contextul în care apare geopolitica în câmpul disciplinelor academice, cum aceasta a făcut saltul în analiza operaţională a diplomaţiei dar şi a politicilor de securitate şi apărare ale statelor de la emiric la explicatic, cum geopolitica a devenit un vector de transport al informaţiilor pentru propaganda politică a statelor. Înţelegerea fenomenelor şi proceselor geopolitice presupune distingerea netă şi clară între două tipuri de realităţi pe care observatorul/analistul le observă. Pe de o parte realitatea geopolitică, care apare ca un produs al unui anume tip de comportament al statelor sau al altor actori în mediul internaţional, iar pe de alta teoria/analiza geopolitică, ca rezultat al proceselor de reflectăre critică a realităţii geopolitice. Cei interesaţi de o bună cunoaştere a sensului în care este astăzi utilizat conceptul de geopolitică vor putea să găsească explicaţiile necesare care să arate că aceasta este, înainte de toate, o realitate, un tip aparte de 7

comportament al actorilor în mediul internaţional. Oamenii interesaţi de acest tip de realitate prin observare, cercetare şi analiză îşi pot construi o reprezentare a acestui tip de realitate. „Produsele” în care se materializează observarea, cercetarea şi analiza geopolitică îmbracă o gamă largă de la studii de teorie, documentare, strategii, scenarii etc. Teoria şi paradigmele geopolitice prin operaţionalizare pot să se „transforme” în metodă şi instrument de analiză a relaţiilor internaţionale. Analiza studiilor clasice ale geopoliticii ne oferă un posibil răspuns şi la întrebarea cum a apărut confuzia dintre realitatea geopolitică şi produsul reflectării acesteia de către specialiştii şi analiştii fenomenului politic contemporan. Părerea noastră este că unele scheme determinist-mecaniciste de explicare a relaţiilor de putere şi interes dintre state, cum au fost cele ale teoriei „Heartland”-ului, „Rimland”ului sau al „World Island”-ului, ca să ne referim doar la cele mai cunoscute, s-au bucurat de un imens succes şi atractivitate la momentul lansării iar oamenii politici nu au ezitat să le acorde credit nelimitat. Diplomaţia unor mari puteri, şi nu numai, a făcut din teoriile determinist-geografice ale geopoliticii clasice vector de transport al propagandei puse în slujba justificării politicii lor externe. Acest fapt a generat după cel de-Al Doilea Război Mondial un curent, nejustificat, de respingere în bloc a geopoliticii şi etichetarea nedreaptă a tuturor cercetărilor şi analizelor geopolitice, ca fiind propagandă şi manipulare prin reprezentări cartografice. Tot în acest capitol, cititorii vor afla că, în ciuda acestor aspecte, studiile de geopolitică au evoluat şi astăzi avem deja un curent neoclasic în care au fost abandonate schemele determinist mecaniciste ale explicării politicii statelor în anumite contexte internaţionale. Scopul fundamental al cercetării care stă la baza acestei lucrări a fost de a arăta că geopolitica, deşi nu este o ştiinţă, are propriile paradigme care pot furniza instrumente valide pentru a cunoaşte evoluţiile de putere şi interes din lumea contemporană. Cred că, oricât de ademenitoare sunt „formulele” şablon folosite de adepţii geopoliticii clasice, acestea nu pot să ajute la descifrarea posibilelor evoluţii dintr-un câmp geopolitic; cel mult ar putea să convingă opinia publică în legătură cu un comportament sau altul al actorilor angajaţi în acel spaţiu. Eroarea fundamentală a tuturor acestor geopoliticieni care au îmbrăţişat determinismul geografic în explicarea evoluţiilor din relaţiile internaţionale, de la Mackinder la Dugin şi de la Spykman la Brzezinski, a constat în faptul că nu au luat în calcul faptul că spaţiul-ţintă în formula propusă de ei pentru cercetare şi analiză este locuit de oameni care nu răspund mecanic la cererile şefilor de stat şi guvern! Istoria ne arată, cel puţin pentru epoca modernă şi contemporană, că cei care au dorit să controleze/domine un anume spaţiu fără să ia în calcul voinţa şi interesul populaţiei care trăiesc pe acel spaţiu, mai devreme sau mai târziu, ajung la un faliment politic. Este cazul intervenţiilor militare şi politice ale URSS în 8

epoca Războiului Rece dar şi unele eşecuri răsunătoare ale unor state de democraţie liberală cum au fost Franţa, Marea Britanie sau chiar SUA mai recent. Această lucrare propune să facă o delimitare dintre geostrategie şi geopolitică, deoarece o seamă de reprezentanţi actuali ai Şcolii ze, cum a fost regretatul Herve Begarie-Coutaux, aşează semnul egal între aceste două discipline. Geopolitica, prin metodele sale de analiză, poate să dea răspuns la întrebarea de ce un actor intră în raporturi de rivalitate într-un spaţiu geografic/virtual şi de ce îşi manifestă dezinteresul pentru un altul. Geostrategia va răspunde întotdeauna la întrebarea prin ce mijloace (strategii) actorul îşi poate realiza interesul în acel spaţiu. Astăzi, confruntările de interese dintre actorii clasici (statele) nu se mai manifestă, în principal, prin violenţa armată ca în a doua jumătate a secolului trecut. Strategiile militare sunt tot mai des înlocuite de strategii diplomatice, financiare, politice, imagologice şi de PR. Prin urmare, un actor, pentru a-şi impune interesul întrun spaţiu, poate desfăşura o acţiune geostrategică de mare amploare, în care dimensiunea militară este foarte redusă sau lipseşte în totalitate. Dacă geopolitica are un caracter interdisciplinar, geostrategia are un caracter integrat. Prezentul volum mai urmăreşte realizarea a încă două obiective: mai întâi să ofere un punct de sprijin unei introduceri mai generale în dezbaterile teoretice din cadrul confruntărilor de idei pe probleme ale geopoliticii contemporane; în al doilea rând îşi propune să atragă atenţia asupra faptului că studiile teoretice şi metodologice sunt mai mult decât necesare în condiţiile în care majoritatea disciplinelor din domeniul relaţiilor internaţionale îşi modernizează atât aparatul conceptual şi categorial, cât şi tehnicile de analiză, pentru a putea face faţă provocărilor din mediul internaţional. Majoritatea specialiştilor în geopolitică sunt atraşi de analiza operaţională a câmpului geopolitic. Este provocatoare şi spectaculoasă ca exerciţiu intelectual şi, mai ales, cu mare priză în opinia publică, astăzi, când oamenii doresc explicaţii cât mai concrete şi plauzibile pentru ceea ce se întâmplă în mediul internaţional. Trebuie să ţinem cont de faptul că datele şi evenimentele dintr-un câmp geopolitic nu vorbesc prin ele însele. Avem nevoie de concepte, categorii şi scheme perceptive, pentru a da sens lumii în care trăim. În fluxul neîntrerupt de date şi evenimente, teoriile furnizează scheme selective pentru a distinge esenţialul de banal, particularul de general şi a putea, astfel, să ne facem o reprezentare cât mai adecvată asupra realităţilor geopoliticii începutului de secol XXI. Aşa cum sublinia Stefano Guzzini, înţelegând teoriile chiar în logica lor internă, putem vedea modul în care ele dau formă percepţiilor empirice, prin urmare şi explicaţiilor. Un alt scop al cărţii este de a atrage atenţia asupra faptului că geopolitica trebuie să-şi contureze propriile instrumente şi tehnici de analiză 9

în sistemul disciplinelor care studiază relaţiile internaţionale. Teoriile au valoare instrumentală. Prin operaţionalizare, ele ne oferă instrumente de analiză, care fac posibile explicaţiile cu privire la rivalităţi şi disputa de interese geopolitice într-un spaţiu. Din acest punct de vedere, studiul propune celor interesaţi de cunoaşterea mediului internaţional prin intermediul geopoliticii o metodă specifică de analiză şi o variantă de elaborare a scenariilor şi strategiilor geopolitice. În fine, cartea nu se constituie decât într-o invitaţie la dialog pentru modernizarea şi dezvoltarea unei discipline care poate să conducă la o mai bună înţelegere a relaţiilor internaţionale contemporane. Bucureşti, octombrie 2011 CONSTANTIN HLIHOR

10

Capitolul I Evoluţia studiilor de geopolitică Deşi au trecut mai bine de o sută de ani din momentul în care savantul geograf Rudolf Kjellen a lansat în lumea academică şi universitară termenul geopolitică, dezbaterile privind statutul acestei discipline, semnificaţia şi rolul ei în câmpul cunoaşterii şi al practicii sociale şi politice nu au adus clarificările necesare. Ca disciplină în domeniul ştiinţelor socio-umane, s-a dezvoltat în secolul trecut, într-o atmosferă dominată de rivalitatea marilor puteri şi imperialism colonial în politica internaţională. Din această perspectivă, s-a concentrat pe analiza relaţiei dintre geografie şi puterea politică în cadrul relaţiilor internaţionale şi evoluţia sa a fost plină de paradoxuri. Acest fapt explică, într-un fel, de ce conceptul este caracterizat de o destul de mare lipsă de claritate, fiind unul din categoria celor puternic contestabile. Conţine mai multe înţelesuri şi cu un acord asupra definiţiei puţin consimţit. Anumiţi autori argumentează că‚ „un concept trece în zona unei contestabilităţi necesare când orice folosire a sa implică luarea unei poziţii partizane, lipsită de neutralitate faţă de forme rivale de viaţă şi de tiparele lor de gândire asociate.”1 A oscilat între statutul de ştiinţă cu prestigiu academic şi statut derizoriu de propagandă şi de vector al manipulării opiniei publice interne şi internaţionale. În perioada Războiului Rece, chiar interzisă în fosta URSS şi ţările satelit, geopolitica fost considerată o pseudo-ştiinţă 2. A revenit în forţă în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, deoarece teoria relaţiilor internaţionale şi politologia nu au putut să dea răspuns la evoluţiile spectaculoase din politica internaţională, la sfârşitul Războiului Rece. La scurt timp, însă, doi bine cunoscuţi oameni de ştiinţă se întrebau dacă geopolitica mai există.3 Răspunsul nu este uşor de dat. Pe de o parte, presupune, în primul rând, o clarificare a înţelesurilor care i-au fost atribuite geopoliticii de-a 1

John Gray, On Liberty, Liberalism and Essential Contestability, in „British Journal of Political Science”, no. 8, 1978, p. 394. 2 Constantin Hlihor Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 59-112. 3 Gearóid Ó Tuathail, Simon Dalby, Rethinking geopolitics, Taylor & Francis e-Library, 2002, p. 1.

11

lungul anilor, o înţelegere a modului cum teoria şi studiile de geopolitică au fost utilizate în practica politică de către guverne şi şefi de stat şi de cei care au utilizat cunoştinţele şi informaţiile furnizate de geopolitică pentru a justifica politici de expansiune imperială şi genocid. Pe de alta, presupune o corectă distincţie între geopolitica-realitate obiectivă, rezultat al comportamentelor actorilor din mediul internaţional într-o regiune sau alta a planetei şi geopolitica-realitate social construită cu ajutorul limbajului de către un observator, mai mult sau mai puţin avizat asupra comportamentelor pe care le au actorii mediului internaţional la un moment dat. Confuzia dintre aceste două planuri a determinat ca, foarte mult timp, să existe o adevărată „furtună” în discuţiile pe marginea obiectului şi a rolului jucat de geopolitică în domeniul cercetărilor academice şi practicii politice. Abia la sfârşitul secolului XX, Gearóid Ó Tuathail şi Simon Dalby ajung la concluzia că: geopolitica nu reprezintă o particularitate ci o pluralitate. Se referă la un asamblu de reprezentări al practicilor politice care sunt răspândite în toate societăţile. Chiar dacă nu se neagă rolul geopoliticii convenţionale în conducerea statului de către lideri şi consilierii lor, critical geopolitics completează această practică cu o înţelegere a geopoliticii ca pe un larg fenomen social şi cultural4. Pentru o bună înţelegere şi apreciere a rolului jucat în cercetarea academică şi practica politică, geopolitica trebuie privită şi analizată din cel puţin trei perspective. Prima este Acţiunea geopolitică/realitatea geopolitică, care apare ca rezultat al deciziilor luate de şefi de state şi guvern în politica externă şi se manifestă sub forma interacţiunilor dintre actorii mediului internaţional/comportamentul acestora la nivel local, regional sau global. Este o realitate concretă cu caracter istoric şi irepetabilă în evoluţia relaţiilor internaţionale. Determină fizionomia ordinii internaţionale la un moment dat şi influenţează structura mediului internaţional de securitate, al afacerilor internaţionale ca şi al raporturilor dintre diferite arii de cultură şi civilizaţie. A doua perspectivă din care trebuie privită geopolitica este a câmpului de cercetare academică şi universitară, a discursului politic şi diplomatic dar şi a analizelor, scenariilor şi strategiilor care alcătuiesc, la un moment dat, expertiza şi documentarea necesare oamenilor politici pentru a putea lua decizii în politica internaţională. Este o realitate social construită care include teoria şi analiza, rezultat al cercetării şi interpretării relaţiilor de putere şi interes, pe care statele sau alţi actori le au, la un moment dat, într-o anumită zonă geografică. În mod concret, acest tip de geopolitică îl găsim sub forma tratatelor şi studiilor academice şi universitare, a analizelor media şi, nu în ultimul rând, al expertizei pentru decizia din politica externă a statelor. Cea de-a treia perspectivă priveşte Doctrina şi cartografia de propagandă geopolitică, produse ale politizării şi ideologizării discursului 4

Ibidem, p. 4.

12

geopolitic. De cele mai multe ori acestea nu se regăsesc în realitatea geopolitică, ci doar sugerează cititorului o realitate pentru a-i determina un anume tip de convingeri şi comportament social urmărit de un anume actor al mediului internaţional. Este propaganda pe geopolitic care justifică şi legitimează comportamentele statelor în diferite zone de interes, este o manipulare prin cuvânt, imagini, simboluri şi reprezentări cartografice. Este produsul cel mai des „livrat” prin media spre consum opiniei publice interne şi internaţionale, mai ales pe timp de criză şi conflict. Este ceea ce, unii specialişti români din perioada interbelică numeau mit geopolitic 5, iar astăzi, fiind reprezentată de geopolitica populară care se găseşte în artefactele culturii populare transnaţionale, care pot fi reviste universale, romane sau filme6. Negat, ocultat sau acceptat, limbajul geopoliticii este peste tot. În programele de ştiri, bloguri, comentarii radio, buletine ale agenţiilor militare şi de securitate, precum şi în cadrul dezbaterilor între geografi profesionişti, diagnosticele şi descrierile geopolitice sunt recrudescente. În mod special, de când „războiul împotriva terorismului” a început să conteste ideologiile globaliste simplificatoare de la începutul secolului XX, încercările guvernamentale, academice şi mass-media, de a ghida şi înţelege conflictul, strategia şi lupta socio-spaţială, în mod invariabil, recurg la descriptorul „geopolitic” pentru a înţelege aceste fenomene ce ne însoţesc, fie că dorim sau nu acest lucru.

1.1. Evoluţia teoriei şi studiilor de geopolitică de la clasic la postmodern Geopolitica, ca fenomen şi proces al relaţiilor internaţionale, a apărut cu mult timp înainte ca oamenii să o observe, să o studieze şi, mai ales, să o definească. Studiul istoriei, a raporturilor dintre state şi a modului cum acestea şi-au rezolvat interesele în diferite regiuni bogate în surse de hrană sau metale preţioase, ne oferă suficiente exemple care pot fi încadrate în ceea ce numim astăzi fenomen geopolitic. Sheldone Wolin subliniază că o relaţie directă dintre spaţiu şi politică a existat încă de la apariţia civilizaţiei statului, din momentul în care grupurile umane organizate capătă conştiinţa propriei identităţi şi fac distincţie dintre „Noi” şi „Ceilalţi”7. 5

Ion Conea, Geopolitica. O stiinţă nouă, în E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, Geopolitica, Iaşi, 1994, p. 31 şi urm. 6 Gearóid Ó Tuathail, Simon Dalby, op. cit., p. 4. 7 Sheldon Wolin, Politics and Vision. Continuity and Inovation in Western Political Thought, Boston, Toronto, Little Brown and Company, 1960, pp. 16-17.

13

Există o impresionantă literatură care analizează drumul parcurs în teoria şi analiza geopolitică din momentul în care apar primele preocupări în acest domeniu, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până astăzi. Criterile de analiză şi apreciere ale geopoliticii au fost extrem de variate, dar cel mai adesea utilizat este cel al specificului naţional (şcolile naţionale de geopolitică) şi al cronologiei istorice. Credem că o analiză care să aibă drept referenţial înţelesul generat de conceptul de geopolitică, utilizat de un autor sau altul, este mai adecvat pentru a cunoaşte cum au evoluat atât teoria cât şi studiile în domeniu. Primul înţeles al noţiunii de geopolitică a fost generat de viziunea deterministică, la modă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, indiferent dacă vorbim de determinismul geografic, istoric, biologic sau cultural. Din această perspectivă, geopolitica era înţeleasă ca o ecuaţie de tip deterministic, în care spaţiul influenţează politica statelor în raporturile internaţionale. Toate studiile şi analizele care pornesc de la această premisă se încadrează în ceea ce, generic, putem denumi geopolitica clasică, chiar dacă sunt unele nuanţe şi consideraţii specifice care au putut defini un autor sau altul. Cel de-al doilea înţeles al conceptului este plasat în teoria relaţiilor internaţionale. Din această perspectivă, nu spaţiul este factorul care determină politica statelor sau a altor actori, ci interesele pe care actorii le au şi capacitatea acestora de a le promova într-un anume spaţiu. Este ceea ce specialiştii de astăzi denumesc critical geopolicitcs/postmoderngeopolitics. Elementul cheie al gândirii geopoliticii critice este că, cercetătorii care abordează geopolitica în acest fel, o înţeleg ca fiind un set de discursuri, reprezentări şi practici ale actorilor clasici şi nonclasici în politica internaţională. Aceştia pornesc de la premisa potrivit căreia liderii lumii contemporane se găsesc într-o preocupare constantă de reprezentare a lumii, prin discursuri, într-un mod particular pentru a-şi convinge votanţii şi lumea întreagă de legitimitatea cursului de acţiune adoptat de statele/actorii nonstatali în politica pe care o duc în diferite regiuni ale lumii sau la nivel global. 1.1.1 Gândirea şi practica geopolitică în viziune clasică Suedezul Rudolf Kjellen a fost primul care a folosit termenul de geopolitică într-o conferinţă publică, ţinută în aprilie 1890. Ulterior, el a dezvoltat conceptul în lucrările Introducere la geografia Suediei şi Marile Puteri. Consacrarea termenului de geopolitică în analiza relaţiilor politice internaţionale a fost determinată de studiul pe care R. Kjellen l-a întreprins pentru a descifra cauzele şi a analiza politică a statelor care s-au confruntat în

14

Primul Război Mondial8. În literatura ştiinţifică germană, termenul pătrunde în anul 1903, dar numai după 1917 se produce o adevărată dezbatere publică privind utilizarea noului concept (geopolitica), când lucrarea lui Rudolf Kjellen, Statul ca formă de viaţă, este tradusă în germană de J. Sandmeier9. Acest eveniment s-a produs după semnarea armistiţiului care a urmat încheierii Primului Război Mondial şi a tratatului de pace, în care partea cea mai sensibilă pentru germani era, mai ales, cea referitoare la teritoriu şi frontiere. Din această perspectivă, se poate afirma că spaţiul german s-a dovedit a fi nu numai prielnic apariţiei şi proliferării ideilor geopoliticii, ci şi un mediu care a favorizat disputa geopolitică asupra unor realităţi din sistemul relaţiilor internaţionale de după război. Reluând ideile lui Fr. Ratzel despre stat ca fiinţă vie, R. Kjellen afirma că: Statul nu este un conglomerat întâmplător sau artificial al laturilor diverse ale vieţii umane, menţinute în acelaşi trunchi doar de formulele legiuitoare, el este înrădăcinat în realităţile istorice şi aspectele concrete. Statului îi este proprie o creştere organică, el este expresia aceluiaşi tip fundamental ca şi omul. Într-un cuvânt, el constituie o formaţiune biologică sau un organism viu 10. Statele, ca şi organismele vii, duc o „luptă pentru existenţă” în care înving cei mari, care au forţă. Statele care dispun de vitalitate, dar al căror spaţiu este restrâns – afirma Kjellen – sunt subordonate imperativului politic categoric de a şi lărgi spaţiul prin colonizare, unire cu alte state sau prin diferite cuceriri. În această situaţie s-a aflat cândva Anglia, iar acum Germania şi Japonia 11. De remarcat faptul că teoria lui R. Kjellen despre stat n-a stat doar sub semnul descoperirilor din biologie. El şi-a dezvoltat sistemul sub înrâurirea gânditorilor Leopold von Ranke, G. W. Friederich Hegel şi Carl Ritter12, dar şi ca urmare a propriilor observaţii pe care i le-a prilejuit desfăşurarea primei conflagraţii mondiale. La doi ani după încheierea Primului Război Mondial, apărea, sub semnătura lui R. Kjellen, lucrarea Probleme politice ale războiului mondial. Autorul a încercat să depăşească limitele geografiei politice în analiza statelor antrenate în conflict, deoarece această disciplină nu putea să răspundă, în concepţia lui Kjellen, la întrebări legate de condiţiile în care apar sau dispar marile puteri, şi nu putea să explice determinările politicii externe, mai ales cele legate de latura subiectivă a acesteia13.

8

Constantin Hlihor, op. cit., p. 40, Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, pp. 26-29 etc. 9 Yves Lacoste, Preambule, în Dictionnaire geopolitique, Flammarion, 1993, p. 11. 10 Apud E. A. Pozdneakov, Geopolitica, Grupul Editorial Progres, Moscova, 1995, p. 22. 11 Apud Günter Hayden, Critica geopoliticii germane, Editura Politică, Bucureşti, 1960, p. 108. 12 Constantin Hlihor, op. cit., p. 41. 13 A se vedea şi Constantin Hlihor, Creşterea şi descresterea imperiilor în viziunea lui Dimitrie Cantemir şi a lui Paul Kennedy, în Revista româno-americană, nr. 1, 2011, p. 32-59.

15

Geopolitica trebuia, prin urmare, în opinia lui Kjellen, să ofere oamenilor putinţa de a judeca împrejurările şi de a folosi prilejurile prielnice14, în conformitate cu propriile interese. Rudolf Kjellen n-a considerat geopolitica o nouă disciplină sau ştiinţă care să se adauge geografiei, istoriei sau diplomaţiei, ci doar o latură din ştiinţa care studia statul15. Această ştiinţă era formată, prin urmare, din: geopolitică, ecopolitică, demopolitică, sociopolitică şi cratopolitică. Geopolitica studia statul ca teritoriu (aşezare, formă), ecopolitica îl analiza ca gospodărie, demopolitica îl privea ca neam, sociopolitica ca societate, iar din punct de vedere al guvernământului trebuia să se ocupe cratopolitica. Din perspectivă geopolitică, prin aşezarea unui stat, Kjellen nu înţelegea doar aşezarea cartografică, determinată de coordonatele geografice, şi nici aşezarea lângă mare sau în inima unui continent, ci aşezarea sa în arhitectura relaţiilor internaţionale. Prin studiul geopolitic, afirma autorul, se oferă aici observaţiei şi reflecţiei toate problemele fundamentale pentru situarea în lume a unei ţări, care decurg: dintr-o varietate simplă sau complicată, din vecinătatea cu statele mari sau mici, din distanţele mai mari sau mai mici ce le despart de centrele de forţă şi de cultură ale timpului, din situaţia punctelor de fricţiune sensibile ale marii politici, din aşezarea la centru, intermediară sau la margini şi multe altele de felul acesta. 16 După cum se poate observa, accepţiunea termenului la savantul suedez este una foarte îngustă17, chiar dacă unii autori consideră că: A dezvoltat un cadru analitic capabil să studieze obiectiv evoluţia puterii statului şi să examineze modul în care acest proces afectează relaţiile inter-statale18. În Marea Britanie, dar şi peste Atlantic, în perioada în care geopolitica îşi căuta locul în cadrul disciplinelor socio-umane, nu se poate vorbi de o dezbatere teoretică, ci mai curând de analize şi studii care, deşi autorii lor nu le definesc ca atare, sunt geopolitice. Este cazul lucrărilor semnate de Halford J. Mackinder19 şi Alfred T. Mahan20, care au fost preocupaţi în scrierile lor de găsirea fundamentelor teoretice care să justifice menţinerea şi consolidarea poziţiei de mare putere pentru ţările lor. Momentul care l-a lansat pe Halford J. Mackinder ca figură centrală a gândirii geopolitice s-a produs în ianuarie 1904, când a prezentat la Societatea Geografică expunerea Pivotul geografic 14

Apud Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 37. Ibidem, p. 29. 16 Ibidem, p. 31. 17 Pascal Venier, Main Theoretical Currents in Geopolitical Thought in the Twentieth Century, on line, http://www.pascalvenier.com/recherche/?p=156, accesat la 10 august 2010, ora 20.00. 18 Sven Holdar, The Ideal State and the Power of Geography. The Life-Work of Rudolf Kjellen, in Political Geography, vol. 11, no 3, May 1992, p. 307. 19 Halford John Mackinder, The Geographical Pivot of History, Ed. The Royal Geographical Society, London, 1969. 20 Alfred Tayer Mahon, Influence of Sea Power upon French Revolution and Empire,1793-1812, Boston, 1895; Ibidem, The Interest of America in Sea Power, present and future, Boston, 1897. 15

16

al istoriei. Ulterior, ideea a fost reluată în alte două conferinţe publice.21 Convins că istoria umanităţii a cunoscut, în evoluţia sa, trei faze, Halford J. Mackinder a analizat în comunicarea prezentată deosebirile esenţiale dintre marile puteri maritime şi cele continentale, ajungând la concluzia că rolul de regiune pivot în politica şi istoria universală îl constituie centralitatea. Un stat trebuie să fie capabil să ocupe un loc central pentru a putea domina în ecuaţia de putere. Formula era una de ordin deterministico-geografic 22 şi o explică în 1919 pe larg, într-o lucrare care avea să cunoască un succes deosebit, nu numai în rândul specialiştilor. Exprimarea era una de ecuaţie liniară a determinismului: Cine controlează Europa de Est, controlează Heartland-ul: Cine controlează Heartland-ul, controlează Insula Mondială: Cine controleză Insula Mondială, controlează Lumea23. Acest rol de pivot nu l-a jucat Europa, cum s-ar fi putut înţelege din ecuaţia de putere ci, în opinia sa, imensul spaţiu din interiorul Eurasiei 24. Cine domină acest spaţiu, se poate considera stăpânul întregii lumi. Aruncând o scurtă privire asupra sensului larg al apelor istoriei – afirma Halford J.Mackinder – nu putem înlătura gândul despre o anumită presiune a realităţilor geografice asupra acesteia. Spaţiile vaste ale Eurasiei, inaccesibile navelor maritime, dar deschise în vechime călăreţilor nomazi, acoperite astăzi de o reţea de căi ferate, nu constituie, oare, tocmai astăzi, regiunea pivot a politicii mondiale? Aici au existat şi continuă să existe condiţii pentru crearea unei puteri militare şi economice mobile... Rusia a luat locul Imperiului Mongol. Raidurile centrifugale ale călăreţilor stepei au fost substituite de presiunile acesteia asupra Finlandei, Scandinaviei, Poloniei, Turciei, Persiei şi Chinei. La scară globală ea ocupă o poziţie strategică centrală, comparabilă cu poziţia Germaniei în Europa. Poate executa lovituri în toate direcţiile.25 Dincolo de această zonă axială, se găsesc dispuse în două arcuri de cerc: Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, India şi China, pe de o parte, şi Marea Britanie, Japonia, Canada, Statele Unite, Africa de Sud şi Australia, pe de altă parte26. Mackinder considera că, orice mare putere continentală care ar cuceri o poziţie dominantă în zona „pivotului geografic”, poate învălui, de la flancuri, lumea maritimă. În acest sens, el avertiza împotriva unei apropieri ruso-germane, sau chiar a uneia chino-japoneze, 21

Chris Seiple, Revisiting the Geo-Political Thinking Of Sir Halford John Mackinder:United States-Uzbekistan Relations1991—2005, on line, http://www.globalengage.org/attachments / 771_seiple_dissertation.pdf, accesat la 12 august 2010, ora 21.00. 22 Halford John Mackinder, Democratic Ideals and Reality, Washington, D.C.: National Defense University Press, 1996, im. 23 Ibidem, p. 106. 24 Halford J. Mackinder, Influence of Sea Power, p. 31. 25 Ibidem, p. 43-44. 26 Chris Seiple, op. cit., în loc. cit.

17

care să înlocuiască Rusia şi zona pivot, deoarece s-ar produce o ruptură a echilibrului de putere în favoarea statului pivot.27 Pentru a contracara această posibilitate, se impunea – în opinia lui Halford J. Mackinder – încheierea unei alianţe între Anglia, Franţa şi SUA. Considera că întretăierea spaţiului maritim cu cel terestru este factorul-cheie al istoriei popoarelor şi statelor. Însuşi mersul istoriei a fost influenţat de confruntarea centru-periferie. În opinia multor analişti geopoliticieni, viziunea lui Mackinder asupra heartland-ului nu s-a schimbat nici astăzi. A inclus întotdeauna: Rusia centrală, partea de vest a Chinei, părţile de nord ale Pakistanului şi Iranului, şi însuşi pivotul Heartland-ului, Asia Centrală cu Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Afganistan, Turkmenistan şi Uzbekistan. Din centrul Heartlandului s-a exercitat în permanenţă o presiune asupra periferiei sau, ceea ce el numea, centura insulară. Ulterior teoria pivotului avea să cunoască noi dezvoltări şi nuanţări28. Insula mondială este o masă continentală compactă, înconjurată de Oceanul planetar – zona Europa – Asia Africa. Înconjurată de Oceanul mondial, această insulă trebuia să devină, în mod inevitabil, datorită poziţiei geografice şi strategice, locul principal de dispunere a omenirii pe planeta noastră. Foarte important era, în concepţia lui Halford J. Mackinder, cine stăpânea inima („Hertland-ul”) sau Insula mondială. Numai acel stat are o bază suficient de solidă pentru a concentra forţele care să ameninţe libertatea lumii din interiorul citadelei continentale a Eurasiei. Concluzia demersului său a fost expusă sintetic în formula: Cine stăpâneşte Europa de Est, domină «Heartland-ul». Cine stăpâneşte «Heartland-ul», domină «Insula Lumii» (World Island). Cine stăpâneşte Insula mondială, domină întreaga lume29. Evoluţia Europei în secolul al XX-lea demonstrează clar că, formula lui Mackinder nu a făcut o excelentă carieră teoretică, ci mai degrabă una practică. Modul cum au evoluat relaţiile internaţionale în prima jumătate a secolului al XX-lea, ne arată că oamenii politici care au impus prin tratate arhitectura graniţelor după cele două războaie mondiale, au fost puternic influenţaţi de concepţia sa. Pactul Nazisto-Sovietic din August 1939, începutul celui de-Al Doilea Război Mondial şi invazia Uniunii Sovietice de către Germania, au atras atenţia Statelor Unite asupra lucrărilor lui Mackinder. În 1941 şi 1942, jurnalul săptămânal Reader’s Digest a publicat articole care îl menţionau în mod proeminent pe Mackinder şi lucrările sale. Cartea sa, Democratic Ideals and Reality, a fost retipărită în 1942. În acelaşi an, Hamilton Fish Armstrong, editorul revistei Foreign Affairs, l-a rugat pe Mackinder să scrie un articol în care să actualizeze teoria sa despre 27

Halford J. Mackinder, Influence of Sea Power, p. 42. Ibidem, p. 43. 29 Halford John Mackinder, Democratic Ideals and Reality...p. 106. 28

18

Heartland.30 Articolul, intitulat Lumea rotundă şi câştigarea păcii, a apărut în Iulie 1943 şi a fost ultima declaraţie semnificativă a lui Mackinder legată de opiniile sale asupra lumii. Conceptul meu despre Heartland”, scria Mackinder‚ este mai valid şi folositor astăzi decât a fost acum 20 sau 40 de ani. El descria Heartland-ul în termeni geografici ca fiind partea de nord şi interioară a Eurasiei, extinsă de la coasta Arctică până la deşerturile centrale, „curgând” în vest până la istmul larg dintre Marea Baltică şi Marea Neagră31. După cel de-Al Doilea Război Mondial, în timp ce Uniunea Sovietică se ridica ca urmatoarea mare ameninţare, avertizările heruvimului lui Mackindar au rămas în mintea multor strategi americani. 32 Aşadar, Colin Gray are dreptate când arată că interpretările clasice „asupra schimbării istorice a relaţiilor de putere în spaţiul geografic dat, a rezistat în faţa testului de timp mult mai bine decât catapultele şi săgeţile legiunii lui de critici”.33 Un alt reprezentant al geopoliticii clasice, amiralul Alfred T. Mahan, şi-a construit modelul său de analiză geopolitică pe baza unor postulate care, nici ele, nu pot fi demonstrate. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, a publicat trei cărţi - astăzi recunoscute ca aparţinând disciplinei geopolitice, Influenţa Puterii Navale asupra Istoriei (1890), Influenţa Puterii Navale asupra Revoluţiei şi Imperiului z (1892) şi Interesul Americii legat de Puterea Navală (1898) -, care au revoluţionat gândirea strategică din domeniul naval. Pentru A. T. Mahan, instrumentul politicii era comerţul. În ultima sa lucrare majoră, Problem of Asia (1900), Mahan a analizat aria Extremului Orient. El a reliefat perspectiva confruntării, în centura strategică, situată între 30-40 latitudine nordică, între puterile maritime (M.Britanie, S.U.A.) şi cele continentale (cel mai probabil Rusia). Soluţia găsită de el, conform intereselor puterilor maritime, era aceea a instituirii unui sistem de echilibru şi contrabalansare, prin flotă şi comerţ, care să fie controlat de puterile exterioare Eurasiei34. În planul gîndirii strategice, Alfred Mahan a preluat şi dezvoltat în domeniul maritim explicaţii şi teorii ale operaţiilor militare din teoria militară a generalului z Jomini. Pe lângă aceste teme specifice, Mahan a reflectat asupra importanţei oceanelor şi a valorii şi puterii deţinute de cei care le controlau. Mahan a demonstrat avantajele de care 30

Francis P. Sempa, Geopolitics. From the Cold War to the 21st Century, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 2002, p. 18. 31 Ibidem, p. 19. 32 A se vedea, Christopher J. Fettweis, Revisiting Mackinder and Angell: The Obsolescence of Great Power Geopolitics, in Comparative Strategy, Vol. 22, No. 2 (April-June 2003), p. 109-129; Colin S. Gray, In Defence of the Heartland: Sir Halford Mackinder and His Critics a Hundred Years On, in Comparative Strategy, Vol. 23, No. 1,(January-March 2004), p. 9-25. 33 Colin S. Gray, The Geopolitics of Super Power, Lexington: The University Press of Kentucky, 1988, p. 4. after, Francis P. Sempa, op. cit., p. 20. 34 Liviu Ţîrău, Prelegeri de geopolitică, on line, http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv /cursuri /LiviuTirau/4.htm, accesat la 11 iulie 2010, ora 19.00.

19

beneficiau puterile maritime, faţă de cele continentale, prin controlul rutelor de transport şi prin condiţiile conferite de natură în a preîntâmpina agresiunile35. Mahan a elaborat liniile strategice ale defensivei americane, arătând că S.U.A. nu pot să se bazeze doar pe protecţia conferită de distanţe. El a recomandat extinderea frontierelor defensive până la malul opus al oceanelor care udau ţărmurile americane şi instalarea de baze strategice în insulele din Atlantic şi Pacific. Rolul flotei militare, dar şi al celei comerciale, devenea vital pentru conservarea puterii S.U.A. În plus, pentru a evita pericole imediate, S.U.A. trebuiau să controleze Bazinul Caraibelor şi în special Istmul Panama. Pentru a asigura supremaţia puterilor maritime, Mahan a conceput un scenariu geopolitic cunoscut sub numele de politica Anaconda. Era vorba de o politică de încercuire a masei continentale eurasiatice printr-un „lanţ” de baze maritime. Prin urmare, o flotă capabilă de acţiuni ofensive - aprecia el va asigura Statelor Unite o superioritate incontestabilă în bazinul Caraibilor şi în Oceanul Pacific. În lucrarea sa Interesul Americii pentru Forţa Maritimă, Mahan considera că SUA pot deveni o putere mondială dacă: va colabora activ cu puterea maritimă britanică; se va împotrivi pretenţiilor de putere maritimă ale germanilor; va urmări cu atenţie expansiunea Japoniei în Pacific şi i se va opune; va coordona acţiunile europenilor de împotrivire la acţiunile statelor asiatice36. Ca şi în cazul lui Halford J. Mackinder, ideile şi scenariile geopolitice ale amiralului n-au rămas fără ecou în acţiunea politică. Totuşi, conceptul lui A.T. Mahan nu a fost niciodată recunoscut, în mod oficial, în strategia geopolitică a Statelor Unite. Şi el a arătat adesea, că mulţi membrii ai Academiei Americane, nu-l înţeleg în mod corect şi au o privire demodată asupra poziţiei geografice a Statelor Unite, considerand-o ca fiind extrem de favorabilă numai pentru apărare. Dacă analizăm politicile militare de după Cel de-Al Doilea Razboi Mondial, este uşor de observat că doctrina de politici externe americane se bazează mult pe ideile provenite din modul de gândire al lui Mahan. Relevantă, în acest sens, este afirmaţia secretarului de stat al SUA, H. L. Stimson: Neptun este Dumnezeul, Mahan profetul său, iar marina SUA singura biserică adevărată...37, ca şi cererea adresată de F. D. Roosevelt americanilor de a privi harta lumii întregi şi nu numai pe cea care reprezintă teritoriul american. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în raport cu ameninţările ce se profilau, SUA s-au văzut nevoite să intensifice studiile de geopolitică. Geopolitica devine disciplină de studiu în Academia West Point, la universităţile din Georgetown şi Washington. Textele şi scenariile geopolitice de referinţă în SUA, în perioada celei de-a doua conflagraţii 35

Constantin Hlihor, op. cit., p. 44. Ibidem. 37 Apud, Sergiu Tamaş, Geopolitica, Alternative, Bucureşti, 1995, p. 72. 36

20

mondiale, au fost cele elaborate de Edmond Walsh, Nicolas John Spykman şi Robert Strausz-Hupé. Geopoliticianul american Strausz-Hupé este o figura uitată în cercurile politice de geografie; recentul Dicţionar de Geopolitică nu face nicio referire la el.38 Lucrarea cea mai importantă, cu care şi-a luat şi doctoratul în geopolitică, Echilibrul de Mâine. O reevaluare a tendinţelor de bază în politica mondială39, a fost elaborată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial dar a fost publicată în perioada cînd se desfăşurau marile conferinţe dintre aliaţi la Yalta şi Potsdam. Conform lui Andrew Crampton, „Echilibrul de Mâine a fost scris într-o perioadă sensibilă din punct de vedere politic, Statele Unite nefiind sigure de rolul şi identitatea lor în lumea de după război. Cartea a fost publicată imediat după conferinţele de la Yalta şi Dumbarton Oaks, care au fost martore la revigorarea sistemului de «balanţă de putere» şi împărţirea lumii în trei sfere.”40 Aşadar, cu Robert Strausz-Hupé, scriitura geopolitică în SUA îşi mută centrul de greutate de pe analiza spaţiului în lupta pentru supremaţie mondială, pe interpretarea locului şi rolului pe care un stat îl ocupă în ecuaţia de putere. Conceptul de balanţă a puterii este cheia analizei geopolitice în lucrările lui R. Strausz-Hupé. În concepţia sa, balanţa puterii înseamnă: un echilibru între marile puteri navale şi continentale; un echilibru între diverşi poli regionali de putere din Europa şi Asia şi între cele două continente, în general; un echilibru între politica de forţă de intervenţie militară şi o politică a compromisului diplomatic, un echilibru global între cele două superputeri SUA şi Uniunea Sovietică41. Ca şi predecesorii săi, Robert Strausz-Hupé este sedus de ideea construirii unui scenariu geopolitic propriu, având în centru realizarea unei federaţii la nivel regional sau global, în fruntea căreia să se găsească, evident, SUA. Acesta credea că: este în interesul întregii omeniri să existe un centru unic, din care să se exercite un control de echilibrare şi stabilizare, o forţă-arbitru, şi acest control de echilibrare şi stabilizare să se afle în mâinile Statelor Unite.42 În opinia unor specialişti, Nicholas John Spykman a continuat cercetările şi a dezvoltat scenariile geopolitice elaborate de H. J. Mackinder şi amiralul A. T. Mahan. În timpul războiului Spykman a scris şi elaborat o critică geopolitică a izolaţionismului american în lucrarea Strategia Americii în Politica Mondială. Conform lui Francis P. Sempa, cele două teze centrale 38

Apud, Andrew Crampton, Intellectuals, institutions and ideology: the case of Robert StrauszHupk and ‘American geopolitics’, in Political Geography, Vol. 15,N o. 617, p. 533-555, 1996, on line, http://www.nvc.vt.edu/toalg/Website/Publish/Papers/CramptonToal1996.pdf, accesat la 20 martie 2010, ora 15.00. 39 Robert Strausz-Hupé, The balance of tomorrow. A reappraisal of basic trends in world politics, citat în Claude Raffertin, Geopolitique et Histoire, Poyot Lavsanne, 1995, p. 279. 40 Andrew Crampton, op. cit., în loc. cit. 41 Ibidem. 42 Ibidem.

21

ale cărţii erau că Statele Unite: (1) trebuie să adopte o politică de Realpolitik, recunoscând că „puterea” era singura forţă conducatoare în relaţiile internaţionale, şi (2) trebuie să recunoască că balanţa de putere eurasiatică are un impact direct asupra securităţii americane 43. Deşi nu a negat rolul spaţiului geografic în disputa pentru supremaţie în politica internaţională, Nicholas Spykman aduce un element de noutate în lucrarea sa. Lupta pentru putere, scria Spykman, se identifică cu lupta pentru supravieţuire şi îmbunătăţirea poziţiei puterii relative devine obiectivul principal al politicii externe şi interne a statului. În rest totul e secundar pentru că, în ultima instanţă, numai puterea poate îndeplini obiectivele din politica externă.44 Aceste idei se vor regăsi şi în faimoasa lucrare a celui ce a fost considerat întemeietorul teoriei relaţiilor internaţionale ca disciplină academică - Hans Morgenthau. În lucrările sale se conturează ideea că masa continentală eurasiatică şi coastele nordice ale Africii şi Australiei formează trei zone concentrice: Heartland-ul continentului eurasiatic în nord, zona-tampon, care-l înconjoară şi mările marginale, precum şi continentele african şi australian. În jurul acestei mase continentale, din Anglia şi până în Japonia, între continentul din nord şi cele două din sud, trece Marea Cale Maritimă a lumii 45. Această fâşie ce se întinde de la limita vestică a continentului eurasiatic până la cea estică, a fost denumită de N. Spykman „Rimland”, introducând astfel un nou concept în teoria geopolitică. El a împărţit lumea în două: Heartland-ul şi Rimland-ul, şi a propus o nouă formulă geopolitică: Cine stăpâneşte Rimland-ul, domină în Eurasia; cine stăpâneşte Eurasia, controlează soarta lumii46. Din această schemă geopolitică putem observa că, de fapt, N. Spykman nu aduce nimic nou, nu modifică esenţial grila de interpretare a politicii modiale propuse de Mackinder, ci o nuanţează prin înlocuirea Heartland-ului cu Rimland-ul. După părerea lui N. Spykman, Statele Unite au o poziţie centrală, avantajoasă atât în raport cu Heartland-ul, cât şi în raport cu Rimland-ul. Coasta Atlanticului şi cea a Pacificului sunt orientate către cele două laturi ale Rimland-ului eurasiatic, iar partea dinspre Polul Nord, către Heartland. Specialistul american considera că Statele Unite trebuie să menţină baze transatlantice şi transpacifice la distanţa optimă de lovire faţă de Eurasia, pentru a controla echilibrul de forţe de-a lungul întregului Rimland. Obiectivul principal al Statelor Unite în timp de pace ca şi pe timp de război – menţiona N. Spykman –, trebuia să fie prevenirea unirii centrelor de putere din Lumea Veche într-o coaliţie ostilă intereselor ei47. 43

Francis P. Sempa, op. cit., în loc. cit. Nicholas Spykman, America’s Strategy in World Politics, New York: Harcourt, Brace & Co., 1942, p. 18, apud, Francis P. Sempa, op. cit., în loc. cit. 45 Ibidem, p. 12. 46 Ibidem. 47 Idem, The Geography of the Peace, Harcourt Brace, New York, 1945, p. 45. 44

22

Evoluţiile politice globale din timpul Războiului Rece par să fi validat o parte din proiecţiile geopolitice lansate de acest analist. O altă idee interesantă a rezultat din analiza locului şi a rolului pe care Marea Mediterană l-a avut în catalizarea energiilor pentru creşterea şi dezvoltarea Imperiului Roman, cu aspiraţie universală. Paradigma de bază în analiză s-a centrat pe conceptul de Midland Ocean. Ajunge astfel la concluzia că, după cel de-Al Doilea Război Modial, Oceanul Atlantic nu desparte ci uneşte Occidentul48. Un alt reprezentant de seamă al geopoliticii clasice din lumea anglosaxonă a fost Saul Cohen, care aduce în discuţie geopolitica spaţiilor globale. Potrivit acestuia, lumea este dispusă într-o ierarhie geopolitică ale cărei elemente, în ordine descrescătoare, sunt: spaţiile geografice globale (realms), regiunile, naţiunile-state şi unităţile subnaţionale49. Există, potrivit autorului american, două asemenea spaţii geografice globale: spaţiul maritim şi cel continental. Primul este mai deschis schimburilor comerciale şi, în general, ideii de cooperare, pe când cel de-al doilea este, prin forţa lucrurilor,orientat către el însuşi. La rândul lui, fiecare spaţiu global conţine câteva regiuni distincte. În zona maritimă putem identifica mai multe asemenea regiuni: America de Nord şi zona caraibiană, Europa maritimă şi Maghrebul, Asia de coastă şi Africa subsahariană. De notat că America de Sud, Africa şi Asia de Sud se întind în afara acestor zone globale, formând ceea ce Cohen numeşte „a patra sferă de marginalitate”50. Profesorul Paul Dobrescu constată că importanţa teoriei geopolitice propusă de Saul Cohen este dată şi de faptul că acesta introduce şi alte concepte, cu ajutorul cărora ne putem reprezenta, din punct de vedere geopolitic, mai bine lumea de astăzi. De pildă, ceea ce autorul numeşte zone aflate sub presiune geopolitică (shatterbelts), zone fragmentate din punct de vedere politic, situate la întâlnirea dintre spaţii mari continentale şi maritime. Aceste zone se află, deopotrivă, sub influenţa celor două spaţii; prin urmare, ele pot fi atrase de unul dintre aceste spaţii sau rămân divizate, ca rezultat al intereselor opuse ce se resimt în regiune. Asia de Sud-Est - consideră autorul - a reprezentat, până nu de mult, o asemenea regiune, dar în ultimele decenii a fost integrată politic şi economic Asiei de coastă, deci unei regiuni semnificative a spaţiului maritim. Ultima zonă aflată sub presiune geopolitică este Orientul Mijlociu, care pare să evolueze tot către spaţiul maritim, mai ales după colapsul URSS. Un alt concept important este cel de poartă de trecere (gateway). Asemenea poziţii prezintă câteva caracteristici: sunt zone distincte din punct de vedere cultural şi istoric; din punct de vedere economic, sunt mai dezvoltate decât zonele din jur; statele situate în asemenea zone sunt, ca 48

Ibidem, p. 46. Saul Cohen, Global Geopolitical Change in the Post-Cold War Era, apud, Paul Dobrescu, Geopolitica, Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p.68 50 Ibidem, p. 69. 49

23

întindere şi populaţie, mici sau cel mult medii; din punct de vedere geografic, asemenea poziţii leagă două căi comerciale importante, cel mai adesea maritime. De aceea, ele joacă un rol integrator între regiuni. În fapt, aduce în discuţie o teorie mai veche a strategiei militare privind controlul punctelor obligatorii de trecere într-un spaţiu geografic unde se manifestă rivalităţi de putere. Rivalităţile dintre cele două superputeri, în timpul Războiului Rece, au adus în prim plan o nouă teorie geopolitică de tip integrator: Containment-ul. Îndiguirea puterii sovietice a fost subiectul faimosului articol al lui George F. Kennan din Foreign Affairs, publicat în 1947 şi intitulat Sursele comportamentului sovietic. Kennan argumenta că, din motive istorice şi ideologice, Uniunea Sovietică va căuta să-şi extindă controlul politic dincolo de graniţele geografice postbelice. El îndemna Statele Unite să raspundă cu o politică de îndiguire „pe termen lung, răbdătoare dar fermă şi vigilentă” 51. Cerea‚ de asemenea, „aplicarea abilă şi vigilentă a contraforţei asupra unor puncte politice şi geografice aflate într-o constantă schimbare, corespunzătoare schimbărilor şi manevrelor politicii sovietice.” 52Această politică nu a fost o oferta mărinimoasă de a proteja popoarele din Europa şi Asia de tirania sovietică: ea se baza pe presupunerea centrală, pusă în lumină de cele două războaie mondiale, care arăta că securitatea Statelor Unite depindea de balanţa de putere din zona Eurasiatică. Conform lui Francis P. Sempa, una dintre cele mai convingătoare aplicări a gândirii geopolitice în era nucleară a fost dată de analistul strategic al Statelor Unite, Colin Gray, în cartea sa, Geopolitica în Era Nucleară53. Modelul său geopolitic se baza mai mult pe conceptele lui Mackinder şi Spykman. Această concluzie rezultă din analiza terminologică. Se poate lesne vedea că instrumentele de analiză aparţin geopoliticii clasice: Uniunea Sovietică era‚ „superputerea Heartland’’, Europa de Vest si Asia nonsovietică erau‚ „Rimlanduri-le” Eurasiatice, iar Statele Unite erau‚ „superputerea maritimă insulară”54. Mai mult, a renunţat la clişeele standard care priveau relaţiile Est-Vest, cum ar fi „neîncredere”, „neînţelegere”, „gestionarea relaţiei”, „generarea tensiunii” şi aşa mai departe. În opinia lui Gray, forţa motrice în relaţiile internaţionale este puterea. Statele Unite şi Uniunea Sovietică erau angajate într-o luptă permanentă, obiectivele imediate fiind Rimland-urile din Eurasia. Controlul tuturor sau majorităţii Rimland-urilor de către Uniunea Sovietică ar fi creat o dominare sovietică copleşitoare asupra „Insulei Mondiale” formată din Eurasia şi Africa. Aşadar, scopul geopolitic 51

Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, Comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 106. Francis P.Sempa, op. cit., în loc. cit. 53 Ibidem. 54 Colin S. Gray, The Geopolitics of the Nuclear Era, New York: Crane, Russak & Company, Inc.,1977. 52

24

prioritar al politicii externe a Statelor Unite, începând cu 1945 a fost să prevină acest eveniment55. Armele nucleare, explica Gray, trebuie privite din perspectiva cadrului geopolitic. Ele fac parte şi, ca atare, sunt subordonate considerentelor balanţei de putere. El avertiza că din „perspectiva geopolitică, comunitatea de apărare americană nu s-a împăcat cu probabilele consecinţe ale parităţii, cu atât mai puţin ale inferiorităţii. Paritatea strategică înseamnă că Statele Unite nu au o rezervă a puterii nucleare strategice care ar putea fi invocata în numele prietenilor şi aliaţilor aflaţi în pericol în Eurasia”56 Revoluţiile în cunoaştere şi, mai ales, în domeniul comunicaţiilor, au devalorizat sever modelele geopolitice de ordin deterministic geografic deoarece „contractarea spaţiului” prin dezvoltarea mijloacelor de transport şi apariţia vectorilor de transport a armamentelor nucleare capabili să depăşescă orice obstacol geografic au obligat la căutarea de noi soluţii 57. Interesant este că, Congresul SUA i-a cerut lui John Collins, în iunie 1987, „să pregătească un cadru de referinţă care ar putea ajuta Congresul să evalueze viitoarele şi actualele politici spaţiale militare, programe şi bugete”58. Astfel, în studiul său Forţele Militare Spatiale;Următorii 50 de ani/Military Space Forses; The Next 50 Years, arăta că: puterea aeriană şi puterea spaţială au aruncat în desuetitudine ipotezele geopolitice ale începutului de secol59. Inclusiv teoria lui Mackinder, Spaţiul circumterestru – afirmă J. Collins - încapsulează Pământul până la o altitudine de circa 50.000 mile, iar acest fapt va fi cheia dominaţiei militare de la jumătatea secolului al XXI-lea. Modelul geopolitic propus de acesta este tot deterministic, doar că nu mai este vorba de controlul unei regiuni terestre sau de controlul unui spaţiu martim, ci de controlul spaţiului cosmic, după o formulă a clasicilor Mackinder si Spykman60: • cine stăpâneşte spaţiul circumterestru, domneşte peste Pământ; • cine stăpâneşte Luna, domneşte peste spaţiul circumterestru; • cine stăpâneşte L4 şi L5, domneşte peste sistemul Terra - Luna. L4 şi L5 sunt punctele de libraţie lunare - locurile din spaţii unde atracţia gravitaţională a Lunii şi cea a Pământului sunt exact egale. În viziunea lui J. Collins, bazele militare instalate acolo puteau rămâne pe poziţie timp foarte îndelungat, fără a avea nevoie de mult carburant. Ele ar putea fi echivalentul terenurilor înalte pentru războinicii 55

Apud Francis P.Sempa, op. cit., în loc. cit. Apud, Francis P.Sempa, op. cit., în loc. cit. 57 Cristopher J. Fettweis, Sir Halford Mackinder, Geopolitic and Policymaking in the 21st Century, în „Parameters”, US Army War College Quaterly, Summer 2000, no. 2, Volume XXX, p. 71. 58 Apud, Karl Grossman, 1989: Military Space Forces – The Next 50 Years: The Democratic Party’s Vision of Space Warfare, on line, http://coat.ncf.ca/our_magazine/links/55/Articles / 55_12-13.pdf, accesat la 23 iunie 2010, ora 21.00. 59 Ibidem. 60 Constantin Hlihor, op. cit., p. 97. 56

25

spaţiali de mâine. Acest model a avut impact atât asupra lumii politice, conducând la militarizarea spaţiului cosmic, cât şi al specialiştilor care au susţinut asemenea teorie. Fostul astronaut Michael Collins, care a efectuat două misiuni în spaţiul cosmic, sublinia că: spaţiul cosmic este un loc ideal din care pot fi atacate portavioane şi alţi combatanţi majori terestri61. Prăbuşirea lumii bipolare prin implozia imperiului sovietic nu a condus, aşa cum s-a crezut, la o demonetizare a modelului clasic geopolitic care avea la bază rivalitatea dintre marile puteri pentru a stăpîni o regiune geografică. SUA devin singura superputere, practic, controla întreaga lume şi nu mai avea cu cine să îşi dispute o regiune sau alta. Şi totuşi, în aceste condiţii, Zbigniew Brzezinski revine asupra importanţei zonei euro-asiatice, în termeni oarecum similari cu cei din abordările anterioare 62. În viziunea sa, Eurasia a reprezentat „casa” pentru cele mai dinamice şi mai hotărâte state de-a lungul istoriei. De la Ginghis Han până la miracolul economic asiatic contemporan, toată această evoluţie ne arată că statele cele mai importante ale lumii au pornit de aici. Cele mai puternice şi mai populate pretendente la statutul de puteri regionale, China şi India, se situează în acest spaţiu. Cei mai potenţi challengeri economici şi politici pentru America provin din zona eurasiatică. Următoarele cele mai puternice şase economii după SUA funcţionează pe acest supercontinent. Eurasia deţine 75% din populaţia lumii, 60% din PNB-ul mondial şi 75% din resursele energetice ale globului. În spiritul analizelor geopolitice clasice la care ne-am referit până acum, Brzezinski afirmă: cine domină Eurasia, domină aproape automat Orientul Mijlociu şi Africa63. Din această constatare geopolitică, Brzezinski deduce două concluzii cu valoare strategică pentru America de azi. În primul rând, el consideră că: nu mai este suficient să modelăm o politică pentru Europa şi alta pentru Asia, ci trebuie să avem în vedere o politică pentru Eurasia. Luând în calcul că perspectiva geopolitică a Statelor Unite este tipică cu aceea a unei puteri maritime, interpretând relaţia sa cu alte naţiuni sau entităţi geopolitice din situaţia sa ca şi insulă, se identifica bazinul mediteranean şi Asia Centrală ca fiind două zone caracterizate de o puternică instabilitate. Cele două zone sunt situate în aşa numitul arc de instabilitate definit de Zbigniew Brzezinsky. Arcul de istabilitate sau de criza constituie, aşa cum s-a menţionat, o evoluţie şi extindere a conceptului geostrategic de rimland (margine maritimă sau de coastă) dezvoltat de Nicholas J. Spykman. Controlul rimland-ului ar fi permis, în contextul lumii bipolare, controlul suprafeţei Eurasiatice, aşadar indiguirea principalei superputeri, Uniunea Sovietică, în beneficiul exclusiv al „Insulei Nord Americane”.64 61

Karl Grossman, op., cit., în loc. cit. Paul Dobrescu, op. cit., p. 70. 63 Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, ..., p. 31. 62

26

În primele decenii de după încheierea Primului Război Mondial, în Germania geopolitica s-a bucurat de un interes cu totul special. Condiţiile interne, dar mai ales afirmarea statului german în relaţiile internaţionale, ca o mare putere, au determinat pe unii specialişti să vadă în geopolitică o disciplină capabilă să pună la îndemâna oamenilor de stat indicaţii politice de ordin practic, pornind de la teoriile geografiei şi ale istoriei65. Teoriile clasice ale geopoliticii au atins apogeul în Germania interbelică, nu atât din punct de vedere al numărului de specialişti şi lucrări publicate, cât mai ales a impactului pe care l-au avut acestea asupra lidershipului politic. În foarte scurt timp a apărut în Germania o şcoală geopolitică grupată în jurul periodicului „Zeiterschrift für Geopolitik”, din rândurile căreia se va desprinde şi se va afirma o extrem de contestată şi complexă personalitate, generalul Karl Haushofer. Specialiştii germani au dezvoltat şi au dat o proprie interpretare conceptului de geopolitică. În viziunea acestora, geopolitica este teoria dependenţei evenimentelor politice de teritoriu. Ea îşi are temelia sigură în geografie, îndeosebi în geografia politică, care este teoria fiinţelor politice de pe glob şi a structurii lor. Geopolitica urmăreşte să furnizeze indicaţii pentru acţiunea politică şi să fie îndreptar în viaţa politică. Ca atare, ea devine o tehnologie capabilă să conducă politica practică până la punctul la care se produce avântul novator al acţiunii. Şi numai cu ajutorul ei, acest avânt va putea avea drept punct de plecare pentru realizări ştiinţa şi nu neştiinţa. Geopolitica vrea şi trebuie să devină conştiinţa geografică a statului66. Aprecierile Generalului Karl Haushofer cu privire la rolul şi importanţa geopoliticii în analiza fenomenului politic internaţional, deşi nu sa angajat în disputele teoretice privind definirea termenului şi a ştiinţei geopolitice, îşi păstrează şi astăzi prospeţimea. În primul rând, el considera geopolitica o combinaţie dintre geografie istorie, ştiinţă politică, economie politică şi sociologie67, care poate să capete, în evoluţia sa, statutul de ştiinţă. Convins că geopolitica trebuie să studieze problematica relaţiilor dintre state în dinamica lor, prin prisma geografiilor lor etnice, politice, sociale, economice, Haushofer a definit-o ca fiind ştiinţa despre formele de viaţă politică în spaţiile de viaţă naturale, ce se străduieşte să înţeleagă dependenţa lor de pământ şi condiţionarea lor de-a lungul mişcării istorice68. 64

Tiberio Graziani, Geopolitical Tensions and the Multipolar System: The US versus Eurasia, on line, http://theglobalrealm.com/2011/05/13/geopolitical-tensions-and-the-multipolar -system - the-us-versus-eurasia/, accesat la 11 noiembrie 2011, ora 19.00. 65 Henning-Körholz, Einführung in die Geopolitik, Teubner Berlin – Leipzig,1937, p. 7; Apud Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 33. 66 Constantin Hlihor, op., cit., p. 47. 67 Henning Heske, Karl Haushofer: his rule in german geopolitics and nazi politics, în „Political Quarterly”, avril, 1987, p. 136.

27

Interesant este faptul că generalul Karl Haushofer a văzut în geopolitică un instrument esenţial pentru a pune în ordine lumea69, deoarece era convins că această ştiinţă este capabilă să descifreze această ordine şi poate să transmită oamenilor imaginea adevărată a lumii70. În ciuda unei permanente pendulări între explicaţia geopolitică şi nevoia de justificare a politicii externe germane, Karl Haushofer a avut o înţelegere corectă a rolului pe care trebuie să-l aibă geopolitica în acţiunea politică a unui stat, în relaţiile internaţionale. Politica – în accepţiunea sa – trebuie să înveţe să mânuiască toate mijloacele susceptibile ştiinţifice ce-i stau la îndemână într-o acerbă luptă pentru existenţă71. Prin urmare, geopolitica trebuie să furnizeze argumente pentru acţiunile politice şi să fie călăuză în viaţa politică72. În acest fel, ea devine o învăţătură eficientă în stare să conducă politica practică... Numai astfel se va putea face saltul de la ştiinţă la putinţă73. Prin geopolitică, Karl Haushofer spera să fie eliminat arbitrariul din acţiunea umană, în planul relaţiilor internaţionale. Concepţie utopică deoarece, din observarea şi analiza raporturilor dintre state au fost eliminaţi unii factori care transced voinţa politică, cum ar fi, de exemplu, întâmplarea. Generalul analist credea cu tărie că geopolitica poate să conducă la cunoaşterea şi aprecierea modului de repartiţie a puterilor în spaţiu şi se poate depista cauza care afectează sistemul relaţiilor internaţionale74. Ca şi alte discipline care prognozează şi indică tendinţele de evoluţie a unui fenomen sau proces social, geopolitica nu poate să ofere soluţii exacte la întrebările pe care îşi propune să le rezolve la un moment dat. Din această perspectivă, Karl Haushofer aprecia că geopolitica are meritul că reuşeşte să depăşească arbitrariul uman din analiza relaţiilor umane, însă ea nu poate face declaraţii foarte precise la mai mult de 25 la sută din cazuri.75 Direcţiile principale de orientare a cercetărilor de geopolitică au fost stabilite de generalul Karl Haushofer în lucrarea Bausteine für Geopolitik şi unele studii publicate în revista Zeiterschrift für Geopolitik. Considerând că există o legătură directă între spaţiul (Raum) pe care un popor îl ocupă, sau o naţiune şi dezvoltarea optimă a acesteia, Haushofer a crezut că a descoperit legea 68

Karl Haushoffer, Erich Obst, Herman Lautensach, Otto Haul, Bausteine zur Geopolitik, Berlin, Grünwald, 1928, pp. 52-53; apud, Ionel Nicu Sava, Geopolitica.Teorii şi paradigme clasice. Şcoala geopolitică germană. Bucureşti, 1997, p. 111. 69 Apud, Claude Raffestin, op. cit., p. 128. 70 Ibidem. 71 Apud Ionel Nicu Sava, op., cit. p. 112. 72 Ibidem. 73 Ibidem, p. 113. 74 John Bellamy Foster, The New Geopolitics of Empire, on line, http://monthlyreview.org / 2006/01/01/ the-new-geopolitics-of-empire, accesat la 12 mai 2009, ora 20.00. 75 Constantin Hlihor, op., cit., p. 47.

28

creşterii indefinite a statelor76. În virtutea acestei legi, populaţia unei naţiuni active se extinde până când atinge cele mai mari spaţii posibile pentru a-şi satisface nevoile. Haushofer a oferit un cantitativ pentru această teză şi considera că un popor se poate dezvolta normal dacă are o densitate de 100 de locuitori pe km2. El a propagat asemenea idei fiind sub influenţa nefastă a teoriilor rasiste şi biologizante, care alcătuiau baza ideologiei naziste77. Evoluţia societăţii europene după cel de-Al Doilea Război Mondial a infirmat ipoteza şi ul matematic al afirmării, în relaţiile internaţionale, a legii creşterii indefinite a statelor. Viziunea geopolitică a generalului Karl Haushofer a fost influenţată şi de concepţiile şi teoriile geopolitice care circulau în lumea anglo-saxonă, îndeosebi de teza „Heartland-ului” elaborată de Mackinder. A întrezărit, în modelul elaborat de Mackinder, posibilitatea ca Germania să-şi poată reocupa locul pierdut în urma încheierii Primului Război Mondial, în ecuaţia de putere de pe continentul european. Haushofer considera, din acest punct de vedere, că Germania nu trebuie să fie duşmanul, ci aliatul Rusiei, cu care să realizeze blocul continental Europa Centrală – Eurasia78. Într-o primă fază a celui de-Al Doilea Război Modial părea că profeţiile sale au şi acoperire în politica mondială a epocii. În august 1939, Germania nazistă şi URSS şi-au dat mâna prin semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi îşi împărţeau sferele de influenţă 79. El privea alianţa Germaniei cu Rusia drept nucleul unui bloc transcontinental prin includerea Japoniei şi Chinei. Din această perspectivă, în scrierile sale, încă din anii ′30, Haushofer a căutat să atragă atenţia oamenilor politici japonezi asupra unei apropieri a Japoniei de China şi Uniunea Sovietică. Constituirea blocului eurasiatic era văzută de general ca un răspuns la scenariul „Anaconda”, prin care puterile maritime – Anglia şi SUA – puteau să încercuiască Heartland-ul. Era, în fapt, un scenariu prin care Germania putea să devină hegemon în cadrul noii ordini mondiale, pe care o preconizau oamenii de stat din cel de-al treilea Reich. De remarcat faptul că, în elaborarea acestui scenariu geopolitic, Haushofer a pornit de la teoria Heartland-ului elaborată de Mackinder, însă concluziile sale au fost diametral opuse80. El atrăgea atenţia, în acest context, 76

M. Müller, Text, discourse and …. Working Paper, forthcoming in Klaus Dodds, Merje Kuus and Jo Sharp, The Ashgate Research Companion to Critical Geopolitics, eds., 2011, on line, http://www.alexandria.unisg.ch/export/DL/Martin_Mueller/205403.pdf, accesat la 12 mai 2009, ora 21.00. 77 В.А. Бурлаков, Развитие геополитики в России: проблемы и перспективы формирования новой методологии изучения межгосударственных отношений, http://www.ojkum.ru/arc/2007_01/2007_01_01.pdf, accesat la 15 mai 2009, ora 20.00. 78 Karl Haushofer, De la géopolitique..., apud Ionel Nicu Sava, op. cit., pp. 128-129. 79 A se vedea, pe larg, Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, Bucureşti, 1999; Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Editura AISM, Bucureşti, 1992. 80 Sergiu Tămaş, op. cit., p. 83.

29

asupra apelurilor făcute de Mackinder, în scrierile sale, către puterile maritime, de a găsi soluţii optime pentru a împiedica o eventuală alianţă rusogermană, care pentru cel de-al treilea Reich era cheia în realizarea ideii de spaţiu vital (Lebensraum). Transpunerea în practica relaţiilor internaţionale a scenariului geopolitic elaborat de Karl Haushofer ar fi făcut imposibilă orice tentativă de blocus din partea puterilor maritime81. Evoluţia istorică nu numai că a amendat asemenea aserţiuni, dar a arătat că în analiza geopolitică nu pot fi aplicate concepţii şi scheme logice de tip mecanicist. Interesul unui actor, fie el statal sau nonstatal, poate să conducă la realizarea unor alianţe care să nu se încadreze în astfel de logici. Astfel, este de înţeles de ce conducerea nazistă a statului german n-a îmbrăţişat ideile şi scenariul geopolitic elaborat de generalul Haushofer şi colaboratorii săi. Führerul n-a avut încredere în generalul geopolitician şi l-a privit cu suspiciune. Încercările lui Rudolf Hess de a realiza o apropiere între Hitler şi Haushofer au fost zadarnice82. Ultima întâlnire dintre cei doi, din 10 noiembrie 1938, s-a încheiat cu un schimb violent de cuvinte. Hitler avea alte proiecte şi ideea realizării blocului eurasiatic în proiecţia geopolitică a lui Haushofer a fost aruncată la coş prin atacarea Uniunii Sovietice, în iunie 1941. Voia să stăpânească Eurasia, dar prin cucerire nu cooperare! Şcoala Geopolitică ză a fost dominată de necesitatea de a face faţă rivalităţilor pe două fronturi: pe continent - împotriva Germaniei, pe mare şi în spaţiul extraeuropean - împotriva Marii Britanii. Această şcoală s-a afirmat ca o reacţie la determinismul formulat de Ratzel. Primul reprezentant de marcă al şcolii ze de geopolitică a fost Elisée Réclus (1830 - 1905). Participant la Revoluţia ză, cunoscută sub denumirea de Comuna din Paris, este condamnat la zece ani de exil. Instalat în Elveţia, întreprinde o seamă de călătorii în lume, pe baza cărora va publica lucrarea La Nouvelle Géographie universelle, în 19 volume, între 1872 şi 1895 (17.873 pagini, 4.290 de hărţi). A doua lucrare, L’Homme et la Terre, a apărut după moartea sa83. Yves Lacoste îl considera pe Réclus drept părintele intelectual al geopoliticii ze84. Pornind de la concluzia că „geografia nu este altceva decât istorie în spaţiu, tot aşa cum istoria este geografie în timp”, tezele lui Réclus pot fi sintetizate astfel: - o viziune asupra Terrei ca o totalitate complexă în permanentă schimbare; - acţiunea omului asupra mediului, văzută ca sursă a progresului şi regresului. Ca martor al epocii de glorie a imperialismului, de efervescenţă a partajului colonial, Réclus evidenţiază principalele caracteristici ale epocii: rapiditatea capitalismului în cautarea de 81

Ibidem, p. 79. Ibidem, p. 53. 83 Eva Fabritius, Reclus versus Ratzel: from State Gopolitics to Human Geopolitics, on line http://raforum.info/reclus/spip.php?article205, accesat la 20 septembrie 2011, ora 20.00. 84 Dragoş Frăsineanu, Geopolitica, editia a doua, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 71. 82

30

noi pieţe; declinul industrial al Marii Britanii; emergenţa Statelor Unite şi a Rusiei. Fondatorul şcolii ze de geografie, Vidal de la Blache, va marca, în fapt, începutul studiului academic al geopoliticii în Franţa. Încă din prima sa lucrare, Tabloul geografic al Franţei (1903), Vidal de la Blache evidenţia rolul omului în utilizarea posibilităţilor oferite de mediul geografic. Într-unul dintre primele sale articole, Geografia politică despre scrierile lui M. Frederich Ratzel, apărut în 1898 în „Analele de Geografie”, deşi afirma că face cunoscută publicului z concepţia lui Ratzel despre geopolitică, în fapt, şi-a definit propria sa viziune asupra geopoliticii combatând determinismul dur al fostului său dascăl85. Prin acest studiu, el va fundamenta bazele geografiei umane, aşezând omul pe o altă ierarhie decât cea care îi era atribuită în concepţia geopolitică germană. În 1917, Vidal de la Blache a publicat lucrarea Franţa de Est, prin care încerca să demonstreze, cu argumente geopolitice, necesitatea alipirii Alsaciei şi Lorenei la Franţa. Lucrarea abordează relaţiile dintre mediu/viaţă economică şi socială, explicând diferitele strategii de industrializare şi problemele politico-militare. Din acest punct de vedere, considerăm că geopoliticianul z s-a apropiat de geopolitica germană. Ideile geopolitice promovate de Vidal de la Blache au fost preluate în mare măsură de Jacques Ancel în lucrarea Manual geografic al Politicii Europene, apărută în 1936. Importantă, pentru această lucrare, este perspectiva din care este scrisă. Se porneşte de la ideea că geopolitica este totuna cu geografia politică, sau că ea trebuia să se întemeieze pe analize şi sinteze foarte riguroase, apelând într-una la istorie şi la studiul precis al mediului86. Aceeaşi nediferenţiere, între geografia politică si geopolitică, o găsim şi la Albert Demangeon (1872 – 1940), care considera că aceasta din urma trebuie definită ca „teorie a acţiunii în spaţiul politic”. Prin lucrarea Geografia frontierelor(1938), J. Ancel intră în polemică deschisă şi critică ideile lui K. Haushofer, exprimate în lucrarea Grenzen, apărută în 1927, care propunea aşa-zisa frontieră culturală, ce îngloba nu numai Germania ci şi aria germanică (toate regiunile în care se vorbea limba germană). Camille Vallaux este primul z care a scris o lucrare cuprinzătoare în domeniul Geografiei Politice Solul şi Statul, apărută în anul 1911. Geopoliticianul z a analizat conceptele ratzeliene Raum (spaţiu) şi Lage (poziţie) şi a demonstrat importanţa acestora în explicarea naturii statului. El a criticat multe faţete ale gândirii lui Ratzel, în particular 85

Apud, Klaus Dodds, David Atkinson, A century of geopolitics thought, în Tracey Skelton, Gill Vallentine, eds., Critical Geopgraphies, on line http://frenndw.files.worpress.com/2011/03/ geopolitical-traditions-a-acentury-of-geopolitical-thought-edited-by-klaus-dodds-and-davidatkinson_copy.pdf , accesat la 20 septembrie 2011, ora 21.00. 86 Dragoş Frăsineanu, op., cit., p. 78.

31

determinismul său, lipsit de obiectivitate şi înclinat spre idei abstracte, deoarece considera că relaţia statului cu mediul înconjurător este mai mult activă, decât pasivă.87 Potrivit lui Vallaux, creşterea statului este un proces de subordonare a părţilor întregului şi controlul tendinţelor centrifuge. Aceată ipoteză rezultă din analiza procesului de apariţie şi prăbuşire a statelor imperiale cu focus pe cauzele care conduc la declinul acestora. Fiind adversar al fenomenului expansionist practicat de marile puteri în politica internaţională, Vallaux s-a pronunţat împotriva fenomenului respectiv practicat de Franţa în Africa şi Rusia în Asia. Este interesant că Vallaux, care a criticat teoria lui Ratzel, va fi acuzat, de compatriotul său Lucien Febvre, în lucrarea Geografia istoriei – Geografia păcii şi războiului, publicată în 1921, în colaborare cu Jean Brunhes tocmai de „prea multă apropiere de pangermanism”88. După cel de-Al Doilea Război Mondial, geopolitica, atât ca disciplină academică dar şi ca discurs public, a dispărut din Franţa, ca de altfel din toată Europa. Foarte multă lume a considerat că geopolitica, materializată în Germania în lucrări şi promovată în discurs public, a justificat expansiunea nazistă. S-a pus semnul de egalitate între propaganda efectuată pe „” geopolitic şi teoria geopolitică. Lucrurile aveau să se schimbe treptat în perioada 1959–1968, datorită politicii generalului Charles de Gaulle de a se desprinde din alianţa atlantică, din structura militară (nu si politică). Pentru a materializa o astfel de politică, preşedintele z avea nevoie de o strategie geopolitică proprie. Întrucât aceasta acţiune n-a avut rezultatul scontat, Franţa s-a orientat spre colaborarea intereuropeană franco-germană şi cu URSS, de unde a rezultat cunoscuta teza a lui de Gaulle - Europa de la Atlantic la Urali. Această teză însemna un nou trend geopolitic şi un nou spirit pentru Europa occidentală, cel al „continentalismului’’89. Începând cu anii ’70, când Geopolitica anglo-saxonă începe sa ia avânt, geopoliticienii zi, asemenea altor confraţi din state europene cu tradiţie în studiile de geopolitică, încep să facă apel la analize şi studii de geopolitică, atât din calitatea de experţi ai unor organizaţii internaţionale – NATO, ONU etc., cât şi ca autori de lucrări şi studii. Un reprezentant al acestui curent a fost Jacques Attali, fost consilier al preşedintelui Franţei, François Mitterand, şi apoi director al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. În lucrarea Liniile orizontului, apărută imediat după încheierea Războiului Rece(1990), acesta afirma că omenirea a păşit în era economiei de 87

See also, Michiel Baud, Willem van Schendel, Toward a Comparative History of Borderlands, in Journal of World History, Volume 8, Number 2, Fall 1997, p. 211-242. 88 See also, Silviu Negut, Geopolitica. Definiţii şi precursori, on line, http://www.idoub.com/ doc/38168042/Curs-1-Geopolitica-Definitii-Si-Precursori, accesat la 12 sept 2010, ora 20.00. 89 Adrian Pop, Prefaţa la vol. Puteri şi Influenţe: Anuar de geopolitică şi geostrategie 20002001, Editura Corint, Bucureşti, 2001.

32

piaţă în care dualismul geopolitic între telurocraţie şi talasocraţie, adică Uscatul şi Marea, dispare şi se instaurează, în aceste condiţii era „geoeconomiei”, ca expresie a mondialismului90. În viziunea sa, spaţiile devin importante prin concentrarea capitalului, a burselor şi a bunurilor comerciale. Din această perspectivă considera Attali elita politică şi comercial-financiară din spaţiul american va fi cel care va domina lumea. Deşi pentru o bună bucată de timp părea că ipoteza sa este validată de evoluţiile postrăzboi rece din politica internaţională evoluţiile geopolitice, apărute la începutul secolului al XXI-lea, din spaţiile economice emergente ale Asiei şi Americii Latine, determină o radicală revizuire a concepţiilor lansate la începutul anilor ’90. Ecuaţia poate fi şi mai complicată dacă luăm în calcul şi faptul că spaţiul euro-atlantic nu mai este demult unul unitar ci în concurenţă şi competiţie prin intrarea în scenă a UE. De pe poziţii opuse grupului de la Hérodote - considerat de orientare politică de stânga -, a fost înfiinţat, în 1982, Institutul Internaţional de Geopolitică din Paris. Prin intermediul revistei „Geopolitica”/„Géopolitique”, institutul a căutat să reînvie concepţia geopolitică a generalului Charles de Gaulle (1890–1970), care vedea Franţa o putere continentală şi maritimă. Modul cum aceştia definesc şi interpretează geopolitica se încadrează în studiile de geopolitică şi geostrategie clasică. Hervé Couteau-Bégarie defineşte geopolitica drept studiul raporturilor dintre tot ce se referă la politică şi configuraţiile spaţiale în care se desfăşoară91. Într-un mod asemănător defineşte geopolitica şi Piérre Cellérier. În opinia acestuia, această disciplină trebuie să cerceteze relaţia dintre o situaţie politică şi aria geografică în care este circumscrisă. Încercând să descifreze sensul şi esenţa geopoliticii, Cristian Daudel analizează geopolitica în raport cu geografia, geostrategia şi alte discipline înrudite. De fapt, el consideră că scriitura geopolitică este compusă din puţină istorie, puţină geografie, puţin din diverse aspecte ale actualităţii şi din noutăţile intelectuale, variate, dar cam mereu aceleaşi92. Convins, în fapt, că fenomenele complexe ce guvernează relaţiile internaţionale pot fi studiate dacă există o veritabilă interdisciplinaritate şi o gândire transdisciplinară, Daudel ia ca bază de analiză definiţia dată de Pierre Gallois. Potrivit lui Gallois, geopolitica este o ramură a ştiinţelor care realizează o nouă sinteză a istoriei, a spaţiului teritorial, a resurselor morale şi fizice ale unei comunităţi, care se situează astfel în ierarhia puterilor, în locul pe care îl ocupă sau mai curând în locul asigurat de meritele sale93. În raport cu geografia şi geostrategia, geopolitica 90

Apud, Ilie Bădescu, Tratat de Geopolitică, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p. 50. Constantin Hlihor, op., cit., p. 117. 92 Christian Daudel, Geografie, geopolitică şi geostrategie: termeni în schimbare, în I. E. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, Geopolitica, Glasul Bucovinei Iaşi, 1994, p. 303. 93 Ibidem, p. 291. 91

33

are ca obiectiv să analizeze tot ceea ce se organizează într-o ierarhie de puteri, mai cu seamă politice şi militare, dar şi economice şi culturale; să studieze statele şi alianţele lor – destine şi scopuri – în toate aspectele forţei şi ale evoluţiei ei, dreptului şi ale aplicării lui. În concluzie, Daudel consideră că geopolitica are finalitate în analiza şi cunoaşterea situaţiei pe eşichierul mondial, în timp ce geografia îşi propune conservarea şi amenajarea teritoriului, iar geostrategia, elaborarea scenariilor de securitate şi apărare94. Gândirea geopolitică din Rusia se bazează pe conceptul de Eurasianism. Acest concept înseamna că Rusia trebuie să-şi urmeze propria cale socială şi geopolitică, separată de Vest, fiind un stat eurasiatic şi cuprinzând diverse naţionalităţi95. Primii geopoliticieni ruşi au fost N. Danilevsky şi L. Mechnikov, care au trăit în secolul XIX şi au pus bazele şcolii ruse de geopolitică. Ulterior, fraţii George şi Evgeny Trubetskoi, la începutul secolului XX, vor fonda curentul cunoscut sub denumirea de Şcoala Eurasiatică. Ideea fundamentală a acestei şcoli este că Rusia, care nu este nici europeană, nici asiatică, formează un sistem unic geopoliticEurasiatic. Eurasianismul apare ca orientare în 1921, când reprezentanţi de seamă ai emigraţiei ruse – N. Trubeţkoi (economist), P. Saviţki (geograf), P. Surcinski (critic muzical), G. Florovski (teolog) au publicat lucrarea Exodul spre est96. Ideea de bază a eurasianismului este că Rusia formează un spaţiu aparte ancorat în cele două continente, dar având o identitate precisă, inconfundabilă. Poziţia geografică particulară ar trebui să dicteze, potrivit opiniei acestor autori, o politică distinctă care să conserve identitatea Rusiei. Eurasia, scria Saviţki în 1925, „este o lume aparte, distinctă […]. Rusia ocupă cea mai mare parte a acestui spaţiu, care nu este împărţit între două continente, ci formează un al treilea, independent şi care nu are numai un sens geografic97. Acesta a acordat o atenţie specială studiului pieţii mondiale integrate, care a devenit astăzi un factor de organizare şi unire a civilizaţiilor maritime. În opinia sa, inexpresivitatea şi confortul comunicaţiilor maritime permit ţărilor cu ieşire la mare să beneficieze rapid de pe urma pieţei mondiale, având costuri minime de expediere a bunurilor. Saviţki arată, de asemenea, că Rusia (în ciuda unui mare potenţial imperial de expansiune) nu avea nici o şansă să câştige accesul la marea deschisă, în sensul geografic al cuvântului, cu excepţia îndepărtatei zone de coastă - Kamchatka. Până şi Oceanul Arctic, datorită unei porţiuni de apă puţin adâncă (mai puţin de 600 94

Ibidem, p. 307. David Kerr, The New Eurasianism: The Rise of Geopolitics in Russia’s Foreign Policy, Europe-Asia Studies, vol. 47, no. 6, (1995), 977-988. 96 For example, G. Gloveli, „Geopoliticheskaia ekonomia v Rossii” [Geopolitical Economy in Russia], Voprosy ekonomiki [Economic Affairs], No. 11 (2000), p. 46-63; Igor Panarin, Informatsionnaia voyna, p. 34-64. 97 Apud, Paul Dobrescu, op., cit., p.295. 95

34

de metri), întinzându-se de la Groenlanda - după Islanda - până în Scoţia (aşa numita barieră de recife [Wyville] Thomson), este exclus de la circulaţia comună a Oceanelor.98 Toate mările cu care se învecinează coastele Rusiei şi Eurasiei sunt mări închise, continentale, „mediteraneene”, care, în cele mai multe cazuri, sunt îngheţate pentru cel puţin şase luni pe an. În sud, la limita extremă a expansiunii imaginabile ruseşti, putem să numim Marea Mediterană şi Golful Persic, ambele fiind bazine continentale. Cum pot fi atenuate consecinţele defavorabile ale locaţiei geografice continentale? În opinia lui Savitski, o soluţie este să se contracareze (în cadrul lumii continentale) dominaţia principiului unei economii mondiale oceanice; crearea unei interacţiuni economice între spaţiile individuale, adiacente ale lumii continentale; şi promovarea dezvoltării lor bazată pe legături reciproce.99 În timpul regimului sovietic, geopolitica, oficial, era considerată o ştiinţă reacţionară iar studiile în domeniu erau caracterizate drept propagandă. Acest fapt nu i-a împiedicat pe strategii şi liderii comunişti să reacţioneze la scenariile geopolitice occidentale tot cu asemenea instrumente100. După prăbuşirea URSS studiile de geopolitică au renăscut sub diferite curente dar toate îşi au rădăcinile în gândirea clasică a geopoliticienilor rusi. Gândirea geopolitică rusă contemporană are trei şcoli proeminente de gândire: Noua Dreaptă, Comuniştii Eurasiatici şi Etatiştii Democraţi.101 În cadrul acestor curente geopolitice activează Alexander Dugin, Dimitri Trenin, Ghenadi Ziuganov, Kamaludin Gagiev, Vladimir Kolosov, Nikolai Mironenko, Nikolai Nartov şi alţii. Ultimii patru citaţi sunt academicieni, cu un public mult mai restrâns şi mai select. Mult mai cunoscuţi sunt, însă, Dugin, Trenin şi Ziuganov, datorită radicalismului opinilor pe care le promovează 102. Alexander Dugin a intrat în atenţia opiniei publice ruse la începutul anilor '90 şi este cunoscut drept cel mai reprezentativ lider al curentului conservator din gândirea „expansionistă” a Rusiei. Conduce mişcarea conservatoare Eurasia. A servit în calitate de consilier al liderului comunist Ghenadi Seleznev. Dimitri Trenin este co-director pentru programele de politica externă la „Carnegie Center” de la Moscova. Centrul aparţine lui „Carnegie Endowment for International Peace”, proeminentă organizaţie americană, de orientare liberală. A publicat mai multe studii şi lucrări foarte interesante despre rolul 98

Apud, Dimitri Sokolov, Russia in the World Economy. Geopolitical Prospects, Russian Social Science Review, vol. 50, no. 4, July–August 2009, p. 29. 99 Ibidem, p. 30. 100 Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia....p. 113. 101 Graham Smith, The masks of Proteus: Russia, geopolitical shift and the new Eurasianism, Transactions of the Institute of British Geographers, New Series, vol. 24. no. 4, (1999): 483, 481-494. 102 Vladimir Alexe, Geopolitica Rusiei post-sovietice, on line, http://evrazia.info/modules.php? name=News&file=article&sid=4062, accesat la 12 sept 2010, ora 20.00.

35

geopolitic al Asiei Centrale şi al spaţiului euroasiatic. Într-o foarte cunoscută lucrare consacrată acestui spaţiu, viziunea sa despre geopolitică se apropie foarte mult de curentul occidental103. Total opus lui Trenein ca viziune geopolitică, este Ghenadi Ziuganov - o figură foarte cunoscută în Federaţia Rusă - este liderul Partidului Comunist, care constituie cel mai mare grup de opoziţie din Duma. Lucrarea lui Alexander Dugin - The Essentials of Geopolitics - are peste 900 de pagini şi reprezintă Biblia expansionismului modern rus104. În schimb, cartea lui Ghenadi Ziuganov –Geografia Victoriei’105 - ca şi în bună măsură cea a lui Nikolai Nartov -Geopolitica/ Geopolitiks106 se subsumează aşa-numitei şcoli de gândire „civilizaţioniste” care cred că Rusia trebuie să redevină un imperiu în limitele fostei URSS. Fiecare din cei trei autori sunt vădit preocupaţi de viitorul geopolitic al Eurasiei şi de rolul Rusiei în această zonă de „vecinatate apropiată”. Fiecare are însă un alt tip de analiză şi propune alte soluţii. Cei trei iau în calcul cele patru tipuri de conflicte post-sovietice amintite mai sus – „conflictul etnic” (Caucaz, Moldova, Tadjikistan, Cecenia), „conflictul energetic” (zona Marii Caspice), „conflictul cu dictatorii sovietici şi ameninţările teroriste” (Asia Centrală), „conflictele de graniţă” (Afganistan, Tadjikistan etc.) - faţă de care discută opţiunile strategice ale Rusiei şi politica eurasiatica a Moscovei107. Este important de ştiut faptul că viziunea rusească a eurasianismului este diferită de înţelegerea pe care o au analiştii din spaţiul turco-musulman. Mai mult, chiar etnicii musulmani turci din Rusia au o înţelegere diferită a eurasianismului atunci când abordează problemele din Kazahstan.108 Popoarele turco-musulmane din Rusia cred că sunt singurele care întruchipează Eurasia, în timp ce, în opinia lor, Rusia poate deveni cu adevărat o naţiune Eurasiatică, recunoscând şi evaluând cum se cuvine lumea musulmană, ca o componentă de bază a civilizaţiei euroasiatice. Cu alte cuvinte, pentru ei, Rusia ar trebui sa accepte, cel puţin parţial, un stat turc şi musulman în această zonă. În Kazahstan eurasianismul este ideologie de stat promulgată de însuşi preşedintele Nursultan Nazarbaev. Acest fapt conduce la un contrast 103

Dmitrii Trenin, The end of Euroasia: Rusia on the border between geopolitics and globalization, Washington D.C., and Moscow: Carnegie Endowment for International Peace, 2002. 104 Aleksandr Dugin, Osnovy Geopolitiki: Geopoliticheskoe Budushee Rossii, Moscow: Arktogeya Press, 1997. 105 G.A. Ziuganov, Geografiia pobedy: Osnovy rossiiskoi geopolitiki [The Geography of. Victory: Fundamental Principles of Russian Geopolitics], Moscow, 1997. 106 Vladimir N Nartov. Geopolitika, 4th ed., Edinstvo, Moskva 2007. 107 See, Vladimir Alexe, op., cit., în loc., cit.; Ezzatollah Ezzati, Geopolitica în secolul XXI, TopForm, Bucureşti, 2009, p. 96-98. 108 Eldar Ismailov and Vladimer Papava, Eurasianism and the Concept of Central Caucaso-Asia, on line http://www.silkroadstudies.org/new/docs/publications/1006Rethinking-3.pdf accesat la 11 mai 2009, ora 23.00.

36

profund în raport cu Rusia, deoarece adepţii devotaţi ai eurasianismului nu se află la conducere.109 Unii specialişti consideră că abordarea lui Nursultan Nazarbaev este pragmatică. În contrast cu Eurasianismul din Rusia, se pune accentul pe componenta europeană a ţării, acordându-se relativ o mică atenţie Islamului şi Estului. Deşi competiţia pentru Asia Centrală pare să fi scăzut în intensitate după ce s-a constatat că resursele de energie din această regiune nu sunt atât cât s-au crezut a fi la sfîrşitul Războiului Rece, situaţia geopolitică din această zonă nu va evolua în conformitate cu nici un scenariu geopolitic, clasic sau nu, elaborat de analiştii ruşi sau occidentali. În această ecuaţie trebuie luat şi factorul geopolitic chinez110. În România, geopolitica, deşi n-a cunoscut dezvoltarea şi interesul de care s-a bucurat în Germania şi lumea anglo-saxonă, în forma ei clasică de manifestare, a constituit un punct de atracţie pentru geografi, istorici şi sociologi imediat după încheierea primei mari conflagraţii. Primii geopoliticieni care au încercat să prezinte evoluţia neamului românesc în directă legătură cu elementele sale geografice fundamentale - munţii Carpaţi, Dunărea, Nistrul şi Marea Neagră. Referindu-se la acest aspect, Simion Mehedinţi afirma că orice om politic român trebuie să aibă o triplă îngrijorare: a munţilor, a Dunării şi a Mării Negre. Iar cine va pierde una dintre cele trei laturi ale îngrijorării îşi va expune ţara la primejdii111. Referindu-se la valoarea geopolitică a munţilor în istoria neamului românesc, profesorul Ion Conea sublinia că Munţii Carpaţi nu sunt un lanţ, ci o ţară înaltă, o zonă sau un ansamblu de regiuni naturale (Carpaţii, hotar natural?). De-a lungul istoriei, ei au reprezentat o cetate de apărare, care a oferit totodată şi un mediu prielnic pentru viaţa oamenilor. Viaţa românilor de-a lungul istoriei a pendulat de o parte şi de alta a Carpaţilor. Mai mult decât în alte ţări, munţii noştri nu au reprezentat unităţi de relief care au despărţit ci, dimpotrivă, au unit. De altfel, nu este întâmplător că locul de etnogeneză a românilor este plasat tot în apropierea munţilor, la Sarmisegetuza, în Transilvania. Mai mult, această regiune corespunde, în viziunea lui I. Conea, acelui kernland despre care vorbeşte Kjellen: orice stat îşi are ţinutul lui sâmbure, de care nu poate fi despărţit decât cu însuşi preţul existenţei sale. Transilvania reprezintă astfel punct de plecare, sâmbure geopolitic destinat să rodească şi să contureze jur-împrejur de sine o formaţie de stat112. Un alt reprezentant de frunte al Şcolii româneşti de geografie, Vintilă Mihăilescu, referindu-se la valoarea geopolitică a munţilor 109

Ibidem. A se vedea şi J.L. Wilson, Strategic Partners: Russian-Chinese Relations in the Post-Soviet Era, Armonk, New-York, M.E. Sharpe, 2004, p.3; N. Norling, Russia and China: Partners with Tension, in Policy Perspectives, no.4, 2007, p. 33-48. 111 Dragoş Frăsineanu, op., cit., p. 56. 112 I. Conea, Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc, p. 28, apud, Silviu Neguţ, op., cit., p.34. 110

37

Carpaţi, afirma că aceştia nu au doar calitatea de a alcătui „coloana vertebrală a poporului românesc”, ci îndeplinesc două funcţii importante pentru existenţa şi evoluţia statului român: 1.o funcţiune în epocile de criză europeană, de apărare în caz de ofensivă a duşmanului şi de pivot de manevră în caz de ofensivă proprie; 2. o funcţiune pozitivă în epocile de linişte, de armonizare a intereselor sau tendinţelor divergente care se întâlnesc în aceasta zonă. La fel ca în cazul tuturor celorlalte unităţi de relief importante ale României, acestea îşi demonstrează importanţa, atât pentru noi, cât şi pentru Europa. Concluzia geografului român apare limpede: linişte, în această parte a continentului european, a fost numai în scurtele epoci când, între imperiile din est, din vest şi din sud, s-a intercalat un stat carpatic, sprijinit pe cetatea Transilvaniei şi comandând până dincolo de Nistru, până în Dunăre şi în defileul ei carpatic, până la ţărmul Mării Negre, până în mlaştinile Tisei, cel puţin113. Într-o epoca în care transportul pe apă creştea ca importanţă pentru economia statelor, nu avea cum Dunărea să nu fie percepută ca un reper geopolitic deosebit. Aceasta era văzută mai importantă pentru România decât pentru alte ţări pe care le traversează, întrucât pe teritoriul ţării noastre ea se vărsa în Marea Neagră. De aceea, Gurile Dunării reprezintă un foarte important punct strategic pentru controlul Mării Negre, al doilea după Bosfor şi Dardanele. Este semnificativ din acest punct de vedere, că în istorie, lupta majoră dintre puterile care s-au întâlnit pe acest teritoriu s-a dat pentru stăpânirea Gurilor Dunării. Alexandru Rădulescu distingea trei de roluri ale Dunării în geopolitica românescă: de polarizare politică (fapt observat şi de Vintilă Mihăilescu), de hotar natural şi de arteră de navigaţie. Libera circulaţie pe Dunăre a fost şi un deziderat pentru care statele europene ne-au susţinut în recuperarea teritoriilor luate de turci. Ei aveau nevoie ca navigaţia să fie liberă în această zonă, România jucând un rol de echilibru între marile puteri, un rol de santinela europeană. Tot acesta este şi motivul apariţiei statului Basarabia (ieşirea la Marea Neagră trebuia să nu mai fie controlată de Rusia) şi al unirii Moldovei cu Muntenia (marile puteri aveau nevoie de un stat puternic în această zonă). Simion Mehedinţi accentuează această funcţie istorică a Dunării, de a fi determinat în cea mai mare parte întregirea teritorială a statului român în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. În încercarea de a oferi un răspuns la întrebarea „când începe Unirea?”, autorul stabileşte următoarele etape în realizarea acestui obiectiv114: a) În 1829, prin Tratatul de la Adrianopole, raialele stăpânite de turci pe malul stâng al Dunării au fost realipite la Muntenia, „generozitatea” 113 114

V. Mihăilescu, citat în I. Bădescu, Sociologia şi geopolitica frontierei, pp. 124-125. I. Bădescu, op., cit., p. 126.

38

marilor puteri de atunci fiind motivată, în primul rând, de dorinţa Mării Britanii ca navigaţia pe Dunăre să fie liberă. b) În 1865, Basarabia este restituită, deoarece Anglia şi Franţa deveneau din ce în ce mai preocupate de „chestiunea Orientală” şi de înaintarea ruşilor către Bosfor. c) Unirea Moldovei şi a Munteniei a fost considerată necesară deoarece, pentru stăpânirea Dunării, era nevoie de o ţară mai mare sub un domn legat prin recunoştinţă de Franţa. Importanţa geopolitică a spaţiului pontic a fost şi ea obiect al analizei geopolitice din partea istoricilor şi a geografilor. Vom ilustra acest aspect cu preocupările istoricului Gheorghe I. Brătianu care a publicat o impresionantă şi apreciată monografie consacrată Mării Negre. 115 Referindu-se la importanţa geopolitică a acestui spaţiu acesta îl parafrazează pe Mackinder: cine are Crimeea poate stăpânii Marea Neagră116. Pe timpul regimului comunist, studiile şi analizele de geopolitică au lipsit, deşi, spre finalul regimului, la mijlocul anilor ’90, apare o carte de geopolitică semnată de Nicolae Anghel117. În primii ani de după căderea regimurilor comuniste în ţările central şi sud est europene, studiile şi publicaţiile de geopolitică şi-au făcut apariţia în peisajul analizei politice, geopolitice şi geoistorice reînnodând, practic, firul analizei din perspectiva clasică. În România, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană din Iaşi şi Universitatea din Bucureşti au editat, sub semnătura unor reputaţi istorici şi geografi, Gh. Buzatu, I. E. Emandi, V.S. Cucu, în colaborare cu Ioan Saizu, un excelent volum de studii geopolitice, la care s-a făcut deseori referire în această lucrare. Remarcăm pentru spaţiul românesc revista „Strategii XXI”, supliment al Buletinului ştiinţific al Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” şi publicaţia „Euxin”, revistă de sociologie, geopolitică şi geoistorie editată de Institutul de Studii Sociocomportamentale şi Geopolitice din Bucureşti. În paginile acestor publicaţii au fost consacrate spaţii largi analizei fenomenului geopolitic contemporan din zona euroatlantică şi cea a fostei Uniuni Sovietice. La dezvoltarea geopoliticii au contribuit preocupările şi activitatea de pionerat a profesorilor Silviu Neguţ, care a pus bazele învăţămîntului de geopolitică la Academia de Studii Economice, Ilie Bădescu, care a readus geopolitica la Universitatea din Bucureşti dar din perspectiva sociologiei, Adrian Pop şi Paul Dobrescu, de la Şcoala de Studii Politice şi istrative din Bucureşti, care au elaborat valoarase lucrări de geopolitică şi geostrategie. 1.1.2. De la clasic la postmodern în studiile de geopolitică 115

Gh. I. Brătianu, Chestiunea Mãrii Negre. Editura Meridiane, Bucureşti, 1988. Ibidem, p. 12. 117 Nicolae Anghel, Geopolitica - de la ideologie la strategie politică, Bucureşti, 1985. 116

39

În timpul evoluţiei sale, geopolitica clasică a furnizat un cadru integrat pentru analiza politicii externe a statelor. Unii autori au folosit cadrul geopoliticii clasice ca pe un instrument analitic prin care evenimente internaţionale sau politici externe ale statelor pot fi prevazute şi explicate. Elementul central al acestei cercetări minuţioase este cheia poziţiei geografice, numită de unii geopoliticieni heartland, rimland şi aşa mai departe. În acest fel au ajuns la concluzia că teoriile clasice geopolitice de la sfârşitul secolului nouăsprezece şi începutul secolului douăzeci sunt analize obiective ştiinţifice a dinamicii globale.118 Alţi analişti au acuzat geopolitica clasică de o interpretare incorectă a politicii statelor în relaţiile internaţionale descriind-o ca fiind o pseudoştiinţă. Argumentul principal al acestora porneşte de la premisa că geopolitica clasică este depăşită în lumea contemporană deoarece geografia şi spaţiul nu mai sunt factorii cheie care să determine politicile mondiale119. Acest lucru nu trebuie să îngrijoreze comunitatea academică. Este un proces firesc de invoare a paradigmei ce se produce ciclic în efortul făcut de oamenii de ştiinţă de a descoperii tainele cunoaşterii dintr-un doemniu sau altul al realităţii. Asemenea schimbări de paradigmă s-au întâmplat, în mod firesc şi necesar, şi în domeniul geopoliticii . Ca disciplină academică, încă de la apariţia ei, a furnizat instrumentele necesare înţelegerii politicilor pe care statele le-au promovat într-o zonă geografică sau alta. Unii oamenii politici le-au acceptat, alţii le-au respins sau ignorat. Cu timpul, cadrul de interpretare oferit de geopolitica clasică nu a mai fost suficient pentru înţelegerea evoluţiilor din politica internaţională. Au apărut anomalii în modelul geopolitic explicativ de ordin deterministico-geografic şi disciplina a intrat într-o perioadă de criză. După Ratzel and Kjellen, fenomenele sociale, incluzând cele politice, sunt determinate de geografie. Ratzel, bazându-se pe teoria darwiniană şi vederile sociale ale lui Herbert Spencer, itea că statul poate fi comparat cu un organism viu care are ca scop dezvoltarea economică, demografică şi teritorială. Creşterea teritorială este o consecinţă naturală a dezvoltării în alte arii ale existenţei. În concordanţă cu acest cadru de explicaţii, teoriile geopolitice clasice pretind că statul are de înfruntat în mod constant competiţia cu alte state.120 Ca atare, natura geopoliticii este ca un proces politic al expansiunii teritoriale a statului. Această interpretare, care a cunoscut o mulţime de nuanţe şi adaptări fără să îi fie afectată esenţa, a fost 118

Colin Flint, Michael Adduci, Michael Chen, Sang-Hyun Chi, Mapping the Dynamism of the United States Geopolitical Code: The Geography of the State of the Union Speeches, 1988-2008, in Geopolitics, 14: 4, 2009, p. 604- 629, on line, http://www.geog.illinois. edu/ people/flint/documents/GeopoliticalCodes_Geopolitics.pdf . 119 Ibidem. 120 See V. D. Mamadouh, Geopolitics in the nineties: one flag many meanings, GeoJournal, vol. 46, no. 4, 1998, p. 237-253.

40

privită ca o anomalie în explicaţia ştiinţifică şi nu a mai fost acceptată de o bună parte a oamenilor de ştiinţă fapt ce a condus la o criza a geopoliticii clasice. Filozoful Thomas Kuhn, a furnizat în anii ’70 şi explicaţia stiinţifică pentru a înţelege cum această criză apărută în teoria geopolitică a putut fi depăşită. Acesta a elaborat o teorie cu adevărat revoluţionară, explicând modul cum apar noi paradigme în cadrul diferitor discipline ştiinţifice, deci şi în teoria geopolitică. Filozoful Thomas Kuhn a dat paradigmei definiţia sa modernă, legată de un set de principii şi practici ce definesc o disciplină ştiinţifică într-o perioadă particulară de timp. În cartea sa Structura revoluţiilor ştiinţifice, Khun arată că majoritatea progreselor ştiinţifice se fac prin salturi quantice, pe care le-a numit schimbări de paradigmă. 121 La această concluzie ajunge Kuhn plecând de la o viziune dialectică a evoluţiei cunoaşterii. Potrivit lui, avem de-a face cu un ciclu cu mai multe stadii de evoluţie: ştiinţa normală->criză->revoluţie->o nouă ştiinţă normală.122. Ca atare schimbările de paradigmă sunt o provocare faţă de fostele paradigme în evoluţia unei discipline ştiinţifice, sunt vectorii revoluţiilor ştiinţifice. Ultimul mare exemplu de schimbare ştiinţifică de paradigmă a fost când Albert Einstein a introdus noţiunea de relativitate, care schimba radical principiile de bază ale fizicii fondate de Newton. Acelaşi lucru poate fi spus despre revoluţia în comunicaţii a super autostrăzii informaţionale care s-a petrecut acum două decenii. Schimbările de paradigmă la aceasta magnitudine sunt un proces colosal de „gândire în afara cutiei”, şi sunt un salt înainte în noua realitate. Critica anomaliior materializate în propagandă şi manipulare legitimate în modelele explicative oferite de studiile clasice de geopolitică a generat nevoia unor noi paradigme în teoria geopolitică123. Deşi nu se referă în mod special la geopolitică, savantul Mattei Dogan oferă şi el o bună explicaţie a necesităţii de a se trece de la la clasic la geopolitica postmodernă/critică. Acesta a lansat teoria fragmentării neîntrerupte ale ştiinţelor sociale în specializări înguste şi al recombinării acestor specialităţi într-o manieră transversală, în interiorul a ceea ce numim câmpuri «hibride»... „Deplasându-se dinspre centrul spre periferia unei

121

Thomas Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. 122 Ibidem, p. 78-80. 123 See, John Agnew, Geopolitics – re-visioning world politics, London, Routledge, 1998; Gearoid O’ Tuathail, “Post cold war Geopolitics: contrasting superpowers in a world of global dangers”, in R. J. Johnston et al., Geographies of Global Change – remapping the world, Oxford (UK), Blackwell Publishers, 2nd edition, 2002, pp. 174-189; Constantin Hlihor, op., cit., p. 126-135.

41

ştiinţe, transgresându-i frontierele şi penetrând în domeniul altei specialităţi, un om de ştiinţă are cele mai mari şanse de a fi creativ”124. Deoarece trecerea de la paradigma clasică la cea postmodernă în geopolitică a fost un proces care a început într-un anume timp şi într-un anume loc, trebuie să explicăm de ce a apărut această nevoie de transformare în România, prin studiile profesorului Ion Conea, şi nu în lumea anglo saxonă unde geopolitica era la apogeu. Robert Pahre şi Mattei Dogan ne oferă un instrument pentru analiză. Ei invocă în teorie „paradoxul densităţii” în procesul inovării în domeniul ştiinţelor sociale125, ceea ce înseamnă că există tendinţa subdomeniilor cu o mare densitate de cercetători de a produce într-o măsură mai mică inovaţie, în ciuda efortului crescând. Densitatea de cercetători în inima unui domeniu de cercetare deschide calea inovaţiei la periferie. Cercetarea ştiinţifică efectuată într-o regiune percepută ca periferie pare a fi mai importantă decât cea produsă de cercetătorii masaţi în una considerată a fi centrul disciplinei. Aplicând acest raţionament studiilor de geopolitcă efectuate şi publicate în prima jumătate a secolului trecut pe continentul european, constatăm că majoritatea geopoliticienilor se găseau concentraţi în Marea Britanie, SUA, Germania, Franţa şi mai puţini în ţările din centrul şi sud-estul continentului european. În România, pentru această perioadă, nu au apărut foarte multe lucrări comparativ cu statele enumerate anterior, însă, a fost posibil, aşa cum vom vedea în continuare, să se nască ideea trecerii în geopolitică de la determinismul geografic la includerea acestei discipline în teoria relaţiilor internaţionale. Deoarece lucrările lui Ion Conea nu sunt cunoscute în afara spaţiului românesc, unii specialişti şi analişti, geopoliticieni din lumea occidentală, consideră că emergenţa geopoliticii neoclasice datează de la reabilitarea termenului însuşi de geopolitică. În opinia lui Bruno Ferrari, schimbarea majoră în studiile geopolitice a avut loc la începutul anilor '70, când atenţia savanţilor a revitalizat conţinutul şi problemele de studiu ale disciplinei aflată într-o stare de revigorare după mai mult de trei decenii de hibernare 126. Mai mult, această excludere s-a dovedit a fi negată de un catharsis în lumea politică, dând în schimb geopoliticii o nouă agendă de cercetare, mai exact reprezentările şi imaginaţia geopolitică care nu au nimic în comun cu studiul geopoltic clasic şi practic din trecut, folosit în cancelarii, instituţii militare şi think thank-uri. Noul steag s-a înălţat la sfârşitul anilor ’80 şi este denumită „critical geopolitics”, arătând direct către discursurile şi limbajele din politica 124

Mattei Dogan, The Hybridization of Social Science Knowledge LIBRARY TRENDS/FALL 1996, on line, https://www.ideals.illinois.edu/bitstream/handle/2142/8090/librarytrendsv45i2l opt.pdf?sequence=1 accesat la 11 martie 2010, ora 21.00. 125 M. Dogan, R. Pahre, L’innovation dans les sciences sociales, PUF, 1991. 126 Bruno Ferrari, Geopolitics – a critical assessment of the new “Great Game” in and around the Caspian Sea, on line, http://www.ciari.org/investigacao/geopolitics_greatgame _caspiansea.pdf, accesat la 12 martie 2010, ora 23.00.

42

externă, folosite de factorii de decizie, elitele politice şi strategii militari 127. Acest curent se inspiră din teoria critică, expunând viziuni şi perspective despre societatea şi cultura civilă fără un angajament legat de discursurile şi dogmele oficiale ale paradigmelor bine stabilite. Alţi geopoliticieni cred că renaşterea geopolitică poate fi pusă pe seama a două tendinţe recente: una legată de schimbările lumii reale care au avut loc, cealaltă de paradigmele teoretice care au fost construite ca parte a criticilor postmoderne. În lumea reală, schimbările hărţii mondiale, nu în ultimul rând colapsul Uniunii Sovietice şi schimbările politice şi teritoriale rezultate, i-au găsit nepregătiţi pe cei mai mulţi geografi şi analişti politici. În cel mai bun caz, erau capabili să se concentreze pe puternicele schimbări teritoriale care aveau loc în şi între state, problema sărăcirii etnoteritoariale şi construcţia unor graniţe noi şi reconfigurările de putere asociate. 128 Totuşi, a durat mai mulţi ani, pentru ca geografii să spună ceva semnificativ despre natura relaţiilor interstatale, dimensiunea „geo a relaţiilor de putere globale şi, judecând după literatura redusă concentrată pe geografie, care apare în revistele de Relaţii Internaţionale, impactul a fost marginal. A doua tendinţă cu impact asupra reabilităţii geopolitice printre geografi a fost folosirea cadrelor teoretice şi conceptuale, unele având rădăcini în transformarea post modernă din ultimii 15 ani. În fapt, părăsirea determinismului geografic în studiile de geopolitică şi trecerea la o nouă paradigmă de analiză a fenomenului politic internaţional s-a petrecut în spaţiul academic din România în perioada dintre cele două războaie mondiale. Profesorul de geografie istorică Ion Conea, considera geopolitica o disciplină cu adevărat nouă, cu un precis obiect de cercetare propriu129, cu o sferă de cuprindere şi de cercetare distincte în câmpul relaţiilor internaţionale, în raport cu alte discipline, cum ar fi, de exemplu, geografia, politica, sociologia sau istoria. Geopolitica s-a născut, în opinia lui Ion Conea, din nevoia omului modern de a da răspuns la problemele cu care este confruntat. Statutul politic şi economic al Planetei se schimbă de la o zi la alta. Pământul devine cu fiecare zi mai mic şi aproape că n-a rămas colţ îngheţat sau minusculă insulă pierdută în larg de ocean neocupată de el. S-a dus vremea în care – afirma I. Conea – statele îşi permiteau să lase între ele, ca hotare, adevărate zone nelocuite130. Prin urmare, în lupta pentru modernizare şi progres în toate domeniile societăţii, spaţiul geografic se „reduce”, planeta devine tot mai „mică” în ceea ce priveşte resursele şi 127

Ibidem. Alexander B. Murphy, Mark Bassin, David Newman, Paul Reuber and John Agnew, Is there a politics to geopolitics? in Prog Hum Geogr 2004; 28; 619, on line http://phg.sagepub.com /cgi/content/abstract/28/5/619, accesat la 23 iulie 2010, ora 15.00. 129 Ion Conea, Geopolitica - o ştiinţă nouă, în E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, op. cit., p. 47. 130 Ibidem, p. 48. 128

43

accesul la acestea. Astfel, inevitabil, apar şi conflictele de interes. De aici, sesiza Ion Conea, încă din perioada interbelică, şi nevoia de a fi elaborate studii care să prezinte zonele de fricţiune tot mai numeroase pe faţa Terrei. Ion Conea făcea în teoria geopolitică „saltul”de la determinarea geografică a politicii statelor la relaţiile de forţă şi interes dintre state pe un anume spaţiu. Geopolitica trecea din domeniul ştiinţelor geografice la cel al relaţiilor internaţionale. Din această perspectivă, Ion Conea considera că geopolitica are ca obiect de studiu mediul politic planetar, adică jocul politic dintre state131. Noua disciplină-geopolitică, în opinia specialistului român, se diferenţia de geografia politică care rămânea fidelă paradigmelor sale clasice: determinismul geografic al aşezării (pământul), naturalismul biologist şi evoluţionismul organic (istoria). Dezvoltând această idee, el afirma: Astăzi, în politica internaţională, oamenii de stat, ca şi diplomaţii, ca şi regii, şi, în genere, toţi conducătorii de state au ajuns să lucreze cu o noţiune nouă, căreia noi îi vom spune Planetargedanke* ...Cârmuitorii statelor trebuie să fie atenţi azi, în orice moment, la toate scyllele şi carybdele planetare printre care cu greu vâslesc nave politice care sunt stabilite. Produsele cercetării geopolitice sunt destinate, în opinia lui Ion Conea, cunoaşterii mediului politic planetar, dar sunt şi repere pentru piloţii statelor, care trebuie să scruteze necontenit zarea politică a planetei pentru ca, după starea ei, să ştie adapta şi orienta, fiecare, mersul statului propriu. 132 Interesant este faptul că Ion Conea, spre deosebire de alţi teoreticieni ai geopoliticii, a încercat să explice de ce exista pe acel planetar Zustand puncte şi regiuni de maximum şi puncte şi regiuni de minimum, adică zone de fricţiune sau de convergenţă a intereselor şi a disputelor133. Cauza, în principal, ar fi interesul pe care statele mari sau mici îl au pentru controlul unor zone strategice sau regiuni bogate în resurse minerale sau energetice. Exemplificând acest lucru, el arată că Mediterana, mai ales, cheamă din toate punctele cardinale spre ea o adevărată reţea de căi şi interese mondiale care toate apar din afară, cu puteri diferite, spre ţărmurile şi interiorul ei134. Regiunile bogate în aur sau petrol, cum ar fi cazul peninsulei Alaska sau al Australiei, aruncă instantaneu tentacule în acele direcţii, adevărate războaie surde dezlănţuindu-se între statele mari cu aceste prilejuri. 135 Prezentând ciocnirile de interese, pe diferite spaţii, dintre marile puteri ale timpului său – Statele Unite, Uniunea Sovietică, Anglia, Germania etc. –, Ion Conea ajunge la concluzia că geopolitica poate fi şi o ştiinţă a presiunilor dintre state. 131

Ibidem, p. 50. Ibidem, p. 57. 133 Ibidem. 134 Ibidem, p. 159. 135 Ibidem. 132

44

Inspirat de teoriile lui Kjellen şi Supar, profesorul român considera că un stat trebuie să cunoască efectele „vecinătăţii” unui alt stat prin studierea coeficientului de presiune. Acest coeficient putea fi aflat prin raportarea la aspectele „măsurabile” ale unui stat, cum ar fi mărimea populaţiei, potenţialul economic, dar şi prin luarea în considerare a factorilor calitativi, ca de exemplu starea de spirit, tradiţia politică şi istorică136. Prin prisma mărimii acestui coeficient de presiune în relaţiile dintre state, Ion Conea vedea, în fapt, dimensiunea potenţialului unui subiect, ce era important de cunoscut pentru că el dă locul pe care subiectul îl ocupă în ecuaţia de putere. Din această perspectivă, savantul român, chiar dacă nu a afirmat-o explicit, a crezut că geopolitica este de apanajul marilor puteri. Spre deosebire de Ion Conea, Anton Golopenţia, în studiul Însemnare cu privire la definirea preocupării ce poartă numele de geopolitică, publicat în lucrarea Geopolitica, apărută la Craiova în anul 1940, atrăgea atenţia asupra faptului că cercetarea geopolitică ar trebui să preocupe orice stat, indiferent de mărimea lui137. Anton Golopenţia a insistat asupra laturii aplicative a cercetării geopolitice. Rezultatele acestui tip de cercetare trebuiau să ofere factorilor de decizie informaţii utile, pentru ca acţiunea politică în complexul relaţiilor internaţionale să fie eficientă. Înfăţişarea situaţiei de azi a Turciei şi a Chinei – exemplifica Golopenţia –, trebuie cunoscută şi nu teoria despre statul turcesc, statul chinez sau despre stat în genere. 138 Reflecţia geopolitică se întemeiază, în concepţia lui Anton Golopenţia, pe dinamica dintre state la nivel regional, continental sau planetar, şi are ca punct de plecare potenţialul fiecărui stat. Potenţialul era dat de mărimea teritoriului, populaţiei şi economiei, de structura socială, natura regimului politic, cultura unui stat. Elementul de analiză -puterea - va face „carieră” în teoria relaţiilor internaţionale în SUA doar după două decenii de la lansarea sa de către savantul român! Cercetarea geopolitică trebuia să fie, în concepţia lui A. Golopenţia, neapărat interdisciplinară, dacă era posibil concomitent geografică, economică, demografică, socială, culturală, politică139. Obiectivele cercetării geopolitice nu pot fi aceleaşi pentru toate statele, deoarece potenţialul unui stat, capacitatea sa de acţiune şi de susţinere a diferitelor interese pe anumite spaţii, este diferită. „Produsul” geopolitic rezultat poate fi o viziune globală a raporturilor de putere sau se poate limita la o parte anume a Planetei (geopolitica maritimă sau continentală, de exemplu). „Produsul” cercetării geopolitice este la A. Golopenţia unul perisabil, fiind mereu depăşit de 136

Ibidem. Anton Golopenţia, Însemnare cu privire la definirea preocupării ce poartă numele de geopolitică, în E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, op. cit., p. 69. 138 Ibidem. 139 Ibidem. 137

45

realitate140. Din acest motiv, cercetarea şi analiza trebuie să fie continuă, ea nu are cum sfârşi vreodată, ci e reluată mereu, aşa cum e făcut zi de zi buletinul meteorologic. Cercetarea geopolitică năzuieşte să realizeze un echivalent pe plan politic al acestor buletine141. Geopolitica, în toate cele trei forme de manifestare, pe drumul parcurs de la clasic la postmodern, a suferit mai multe transformări de esenţă care, în final, au condus la apariţia unei noi paradigme. O primă mare transformare a vizat însăşi esenţa şi semnificaţiile conceptului. În patrimoniul fiecărei discipline conceptele joacă un rol important; în dezvoltarea şi evoluţia ştiinţelor sociale are loc o permanantă redefinire a conceptelor, un proces de împrumut de concepte de la o ştiinţă la alta, o schimbare a semnificaţiei conceptelor în funcţie de modificările survenite în practica socio-politică. Referindu-se la acest aspect, Gearóid Ó Tuathail sublinia că: Termenul „Geopolitica”datează de la sfârşitul secolulului nouasprezece dar a devenit la sfârşitul secolului douazeci un termen semnificant de largă folosinţă pentru spaţialitatea lumii politice. John Agnew, de unul singur şi împreună cu Stuart Corbridge, a căutat să dea conceptului rigoare şi specificitate, oferind ceea ce este, probabil, cea mai comprehensibilă teorie istorică şi materialistă a geopoliticii în anii recenţi142. O altă transformare a vizat metoda şi schimbările produse la nivelul tehnicilor şi instrumentelor de cercetare. Metodele inventate într-un domeniu pot fi utilizate în alt domeniu; sunt cazuri în care progresele au fost realizate datorită inovaţiilor metodologice venite din exterior. În majoritatea ştiinţelor sociale, noile interpretări constituie forma cea mai vizibilă a progresului acestora. Acest lucru este vizibil şi în teoria şi analiza geopolitică. Aceste interpretări creează noi domenii sau îmbogăţesc specialităţile existente. Percepţia, identitatea, ca să ne referim doar la două concepte care sunt instrumente de analiză pentru două discipline consacrate în domeniul sociouman - psihologia şi sociologia -, au fost adoptate ca instrumente în analiza geopolitică143. Transformarea, poate cea mai spectaculoasă, a vizat însăşi scopul pentru care se elaborează studiile de geopolitică. Tradiţional geopolitica trebuia să ne arate cum statul putea să aibă avantaje sau să e consecinţele unei aşezări geografice a unei comunităţi umane sau a unui stat. Totuşi, de la sfârşitul Razboiului Rece, geopolitica experimentează o renaştere prin explorarea modelelor de înţelegere care integrează, într-un 140

Ibidem p. 70. Ibidem. 142 Gearóid Ó Tuathail, Postmodern geopolitics? The modern geopolitical imagination and beyond, în Gearóid Ó Tuathail, Simon Dalby, eds., Rethinking geopolitics, Taylor & Francis e-Library, 2002, p. 18. 143 Constantin Hlihor, op., cit., p. 126. 141

46

mod complementar atât interesele strategice şi economice şi investigaţia comparativa a interacţiunii lor concentrându-se pe gradul în care fiecare stat poate să-şi menţină şi/sau să-şi îmbunătăţească poziţia sa în cadrul sistemului internaţional. Din cauza acestei noi realităţi, statele dezvoltă politici industriale şi economice pentru a crea un avantaj decisiv comparativ în sectoare considerate strategice. La nivel internaţional, aceste politici sunt, la rândul lor, aparate, cu un grad mare de determinare, nu numai prin mijloace diplomatice dar şi prin mijloace pe care Edward Luttwak le numeşte arme geo-economice, iar alţii, războaie imagologice.144 Karen Culcasi, pe de altă parte, crede că „Hărţile sunt instrumente geopolitice folosite pentru a reprezenta conflicte pentru teritorii, graniţe, forţă de muncă şi resurse. Hărţile realizează mai mult decât pot reprezenta. Sunt instrumente discursive, care reflectă, exprimă şi ajută la crearea cunoaşterii geografice, a agendelor politice, şi a stereotipurilor sociale.’’ 145 Pe de altă parte, profesorul Nerijus Maliukevičius de la Universitatea din Vilnius subliniază că „Revoluţia informaţională, globalizarea şi internaţionalizarea au tranformat relaţiile internaţionale moderne. Se dezvoltă acum în cadrul mediului global de informaţii unde noi principii ale cooperării politice, competiţiei şi conflictelor dintre subiecţii unui sistem internaţional sunt stabilite. În acest mediu, procesele politice se întâmplă în timp real, barierele geografice îşi pierd semnificaţia iniţială şi însuşi conceptul de geopolitică se schimbă”. 146 Cele mai mari schimbari s-au petrecut în însăşi conceptul de geopolitică. Înţelegerea transformărilor ce se petrec la nivelul procesului de conceptualizare în evoluţia unei discipline ştiinţifice este hotărâtoare pentru a accepta schimbarea de paradigmă. Aşa cum sublinia Jonathan Grix, „Conceptele sunt cărămizile din care se construiesc teoriile, ipotezele, explicaţiile şi prognozele. Conceptul poate fi privit ca o idee sau noţiune exprimată şi concentrată într-unul sau mai multe cuvinte şi reprezintă stadiul

144

Edward Luttwak, The Endangered American Dream, New York: Simon and Schuster, 1993, p. 307- 326, apud, Jean-François Gagné, Geopolitics in a Post-Cold War Context: From Geo-Strategic to Geo-Economic Considerations? on line http://www.dandurand. uqam.ca/s/files/publications/etudesraoul_dandurand/etude_rd_15_jfgagne_intcouv_24 0807.pdf, accesat la 12 martie 2010, ora 15.00. 145 Karen Culcasi, Cartographically constructing Kurdistan within geopolitical and orientalist discourses, on line, http://islamicgroupatasu.wikispaces.com/file/view/Culcasi.pdf accesat la 14 martie 2010, ora 17.00. 146 Nerijus Maliukevičius, Geopolitics and Information Warfare: Russia’s Approach, on line kms1.isn.ethz.ch/.../Files/.../Chapt.7.pdf accesat la 17 martie 2010, ora 16.00.

47

cel mai puţin complex al continuumului de abstractizare. Însă acest lucru nu înseamnă că un concept nu poate fi extrem de complex”147. După cum se cunoaşte, conceptul cu care se operează astăzi în domeniul teoriei, analizei şi practicii geopolitice este definit în termeni extrem de diverşi ca semnificaţie şi semnificant148. Există o multitudine de perspective de abordare a acestei discipline, în funcţie de diferite curente de gândire sau chiar de autoritatea intelectuală a unor reputaţi autori şi specialişti în studierea fenomenului geopolitic contemporan. Geopolitica este un concept esenţial contestat, asociat cu o varietate de tradiţii de gândire. Lucrări recente din mediul academic şi în afara acestuia condus la multiplicarea acestor tendinţe. Pentru unii, geopolitica este o tradiţie de gândire despre relaţia dintre aşezarea geografică, tehnologie şi forme de guvernământ, o tradiţie care datează din timpuri clasice. Daniel Deudney recuperează acest înţeles pentru teoreticienii Relaţiilor Internaţionale. 149 Pentru alţii, geopolitica este un discurs imperial de la sfârşitul secolului nouăsprezece care proiecta Darwinismul social pe harta globală pentru a justifica o luptă pentru spaţiul şi resursele dintre naţiunile competitoare. Lucrarea consacrată vieţii şi operei lui Halford Mackinder Geopolitica şi imperiul, semnată de Gerry Kearns, ne arată cum a apărut această înţelegere a geopoliticii. Conform acestuia, geopolitica este un mod de a descrie conflictele dintre statele constrânse de spaţiul economic şi fizic. În acest sens aceste conflictele par inevitabile.150 Interesante sunt şi definiţiile date geopoliticii de către unii dintre cei mai cunoscuţi specialişti în geopolitică din Federaţia Rusă. Una dintre acestea aparţine lui Pavel Tsygankov. Potrivit acestuia‚ „geopolitica este un set de resurse materiale, fizice, sociale şi morale ale statelor, care pot fi folosite pentru a lupta ca să-şi atingă scopurile în arena internaţională”151. Şi mai aplicat, în această problemă, este R. F. Turovsky, care consideră „Geopolitica – o disciplină a ştiinţelor, membră a geografiei politice”152. Chiar şi această sumară trecere în revistă a modului cum este privit astăzi conceptul de geopolitică ne indică faptul nu există o definiţie clară a conceptului. Acest lucru este caracteristic pentru toate ştiinţele în curs de 147

Jonathan Grix, Demystifying postgraduate research, Birmingham, Continuum International Publishing Group, 2001, p.32. 148 Adam Garfinkle, Geopolitics: Middle Eastern Notes and Anticipations, in Orbis, Spring, 2003, on line, http://www.fpri.org/orbis/4702/garfinkle.geopoliticsmiddleeast.html, accesat la 17 martie 2010, ora 15.00. 149 Deudney Daniel, Bounding power: republican security theory from the polis to the global village. Princeton: Princeton University Press, 2007. 150 Gerry Kearns, Geopolitics and Empire: The Legacy of Halford Mackinder, Oxford: Oxford University Press, 2009. 151 Apud, Туровский Р.Ф. Политическая география. Москва – Смоленск, 1999. С. 31. 152 Ibidem, p. 35.

48

dezvoltare. Dispute cu privire la obiectul şi subiectul de geopolitică datează de o sută de ani. Conceptul de geopolitică are des o interpretare foarte largă. Ca rezultat, ştiinţa îşi pierde caracteristicile particulare, graniţele ei devin extrem de vagi şi uneori chiar înceţoşate, interferând puternic cu discipline din domeniul ştiinţelor economice, politice, resurselor naturale militarostrategice, de mediu şi al relaţiilor internaţionale, politică externă, etc. Mulţi cercetători văd în geopolitică ştiinţa care studiază complexul geografic, istoric, politic şi al altor factori care interacţionează între ei şi au o influenţă profundă asupra capacităţii strategice a statului. Geopolitica este studiul fenomenelor politice în relaţionarea lor spaţială, impactul lor asupra Pamântului şi asupra factorilor culturali. Tinzând mai mult către politică, se concentrează pe evenimente politice şi are drept scop să dea o interpretare şi analiză geografică ale aspectelor geografice ale acestor fenomene. Analistul şi profesorul geopolitician E. A. Pozdnyakov afirmă că geopolitica se concentrează pe dezvăluirea evenimentelor viitoare şi explorarea oportunităţilor pentru folosirea activă a factorilor politici, mediului fizic şi are impacturi asupra intereselor de securitate militaro-politice, economice si de mediu.153 Un alt analist rus, Nartov, crede că geopolitica are valenţe practice deoarece explorează tot ce e legat de problemele teritoriale ale statului, de graniţele sale până la istrarea şi alocarea resurselor, inclusiv cele umane. Plecând de la aceste premise, acesta a formulat definiţia geopoliticii-ştiinţă, care este „un sistem de cunoaştere a modului cum se poate controla spaţiul. Geopolitica examinează spaţiul în termeni de politică (statul). Este mai dinamică în comparaţie cu geografia politică.154 Prin urmare i se atribuie geopoliticii, ca disciplină ştiinţifică, o multitudine de domenii sau secvenţe ale realităţii care să se constituie în obiecte de studiu. Unii au considerat că acest lucru nu este tocmai benefic. Astfel, Colin S. Gray consideră că „geopolitica este nu numai un cuvânt, ci şi un coş de idei asociate, care imploră să fie abuzat de cei fără scrupule” 155. Cei care s-au aplecat asupra geopoliticii clasice, din perspectiva determinismului geografic, de la Mackinder până la Z. Brzezinski, au considerat că obiectul de studiu este acel spaţiu – uscat, apă, cosmos, – considerat că este determinant pentru cucerirea supremaţiei în lume156. Alţii au propus ca obiect de studiu acele elemente care constituiau, în fapt, miza disputei dintre marile puteri. 153

Apud, Н Нартов, Геополитика: Учебник для вузов, http://www.gumer.info/bibliotek _Buks/Polit/nart/01.php, accesat la 12 iulie 2011, ora 23.00. 154 Ibidem. 155 Colin S. Gray, The continued primacy of geography - A Debate on Geopolitics http://findarticles.com /p/ articles/mi_m0365/is_n2_v40/ ai_18338849/?tag=content;col1 accesat la 17 martie 2010, ora 16.00. 156 Saul B. Cohen, Geography and Politics in a Divided World , London: Methuen, 1964, p. 24.

49

Aşa au apărut geopoliticile „particulare”: geopolitica petrolului157, geopolitica religiei158, geopolitica resurselor de apă159, geopolitica propagandei160, geopolitica internetului161 etc. Obiectul geopoliticii poate fi particularizat şi prin raportare la obiectul de studiu al altor ştiinţe şi discipline care se ocupă cu studiul relaţiilor internaţionale, ale statului sau ale unor fenomene sociale complexe, cum sunt criza şi războiul. Cel mai adesea s-a adus în discuţie relaţia dintre obiectul de studiu al geografiei politice şi al geopoliticii. Acest aspect a stârnit o vie dispută162 şi a îmbrăcat întregul spectru al abordărilor şi aprecierilor. Analizând domeniul de cercetare al geografiei politice şi obiectul ei de studiu, aşa cum ele au fost definite de specialişti, şi apoi comparându-le cu cele ale geopoliticii, se pot constata particularităţile şi apropierile dintre cele două discipline. Mult timp, în şcoala geografică ză, obiectul de studiu al geopoliticii era considerat ca fiind identic cu cel al geografiei politice. Jacques Ancel considera geopolitica o geografie pusă în serviciul politicii care îşi însuşea rolul ţinut de istorie în vremea lui Bismarck163, iar Albert Demaugeau considera geopolitica o geografie politică de viaţă, îmbolnăvită, dar în fond tot geografie politică.164 În timp ce geopolitica tradiţională tratează geografia ca pe un teren lipsit de dezbateri care preexistă revendicărilor geopolitice, critical geopolitics abordează cunoaşterea geografică, aceasta fiind considerată ca fiind o parte esenţială a discursului de putere modern. Astfel, anii '90 au produs numeroase analize despre complicitatea geografiei şi a geografilor în colonialism, imperialism, naţionalism şi duşmania dintre cele două superputeri din timpul Războiului Rece.165 157

Michael T. Klare, Rising Powers, Shrinking Planet: The New Geopolitics of Energy, 2009; Svante E. Cornell and N. Nilsson Eds., Europe’s Energy Security. Johns Hopkings University Central Asia – Caucasus Institute 2008. www.silkroadstudies.org; 158 Dijkink Gertjan, When Geopolitics and Religion Fuse: A Historical Perspective, in Geopolitics, Volume 11, Number 2, Summer 2006 , p. 192-208(17); Graham E. Fuller, The Future of Political Islam, Palgrave Macmillan Ltd., 2004. 159 Jan Selby, The Geopolitics of Water in the Middle East: fantasies and realities in Third World Quarterly, Vol. 26, No. 2, 2005, p 329 – 349; A. Giddens, The politics of climate change. Cambridge, Polity 2009. 160 Constantin Hlihor, op., cit., p. 127. 161 Ibidem. 162 A se vedea, pe larg, Claude Raffestin şi colab., op. cit., pp. 9-28; Gerard Dusouy, op. cit., pp. 17-28; Ion Conea, op. cit., în loc. cit., pp. 36-47; Christian Daudel, op. cit., în loc. cit., pp. 290-292; 297-302. 163 Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 41. 164 Ibidem, p. 145. 165 Merje Kuus, Critical geopolitics, on line, http://www.isacompss.com/info/samples/ criticalgeopolitics_sample.pdf, accesat la 18 martie 2010, ora 17.00.

50

Progresele în de ştiinţa geografică, mai ales prin, perfecţionarea instrumentelor de investigare, cuantificarea datelor, teoretizarea, conceptualizarea şi modelarea lor, au făcut posibilă o diferenţiere şi departajare a obiectului său de studiu în raport cu geopolitica. Astăzi, geografia politică este definită drept disciplina care studiază diferenţele dintre fenomenele politice în funcţie de locul în care se află oamenii166. Christian Daudel consideră geografia politică ştiinţă a teritoriilor, a organizării şi a diferenţierii locurilor167. Geograful american Whittlesey consideră că nucleul geografiei politice este spaţiul politic168, iar Otto Mauhl este de părere că aceasta se ocupă de studiul naturii geografice şi a fenomenelor geografice ale unui stat, sau, cu alte cuvinte, de studierea statului în unicitatea sa geografică şi în dependenţă faţă de peisajul natural şi cultural169. Analiza definiţiilor geografiei politice şi a geopoliticii evidenţiază faptul că elementul spaţiu este comun amândurora. Şi geografia politică şi geopolitica sunt discipline care studiază spaţiul şi diferiţi actori, în general statul, dar fiecare în mod diferit şi cu finalităţi specifice. Potrivit analiştilor John O’Loughlin şi Herman van der Vusten, Geopolitica şi geografia politică au fost întotdeauna rude dificile. Geopolitica a fost privită ca geografie politică aplicată, mai puţin obiectivă şi ştiinţifică faţăa de disciplina mamă, dar cu toate acestea legată de ea.170 Geografia politică se ocupă cu aspectul şi împărţirea politică a statelor la un moment dat. Ea ne oferă instantanee de imagini ale unei stări de moment. Spre deosebire de geografia politică, geopolitica nu este interesată de stat (sau alt actor) ca fenomen natural, adică de poziţia, dimensiunile, forma şi frontierele statului ca atare. Ea se ocupă de dinamica relaţiilor dintre state în legătură cu un spaţiu asupra căruia acestea îşi manifestă interesul. Geopolitica va studia, deci, raporturile de putere dintre state. Unii autori observă că, sub impactul globalizării economice şi al multiplicării actorilor nonstatali, însăşi obiectul de studiu al geografiei politice tinde să se modifice şi să se apropie de cel al geopoliticii. Gerard Dussouy constată, din această perspectivă, că tot mai puţini sunt aceia care 166

Paul Claval, La nouvelle géographie, Paris, P.U.F., Coll. Que-sais-je? 1982; apud Christian Daudel, op. cit., în loc. cit., p. 298, nota 30. 167 Ibidem. 168 Derwent Whittlesey, Haushofer: The Geopoliticians in Edward Mead Earle (ed.) Makers of Modern Strategy Princeton University Press: Princeton, 1939; idem, Environmental Foundations of European History, New York: Appleton-Century-Crofts, 1949. 169 Apud, Saskia Sassen, Nouvelle geographie politique, on line, http://multitudes.samizdat.net/ /article.php3?id_article=181. 170 John O’Loughlin and Herman van der Wusten, Political Geography of Panregions, in Geographical Review, vol., 80, no.1, 1990, p. 1.

51

disting între geopolitică şi geografie politică171. Referindu-se la particularităţile şi elementele comune obiectului de studiu al geopoliticii şi geografiei politice, cercetătorul american de origine română Ladis K.D. Kristof este tranşant: Geografia politică este geografie. Este geografie modificată de interesul faţă de efectul fenomenelor politice asupra suprafeţei pământului, pe când geopolitica nu este studiu al geografiei ci al politicii modificată sau influenţată doar de factori geografici.172 Istoria, în general, şi cea politică, în special, are ca obiect de studiu şi sistemul relaţiilor internaţionale. Din această perspectivă, ea se interferează şi particularizează totodată în raport cu geopolitica. Această disciplină are inclus în obiectul său de studiu analiza relaţiilor internaţionale şi, implicit, a raporturilor dintre actorii tradiţionali – statele, dar o face doar pentru timpul trecut. Avea perfectă dreptate Ion Conea când afirma că geopolitica va fi întotdeauna o ştiinţă a zilei, adică a fenomenelor de această natură care se petrec astăzi. Geopolitica de astăzi va fi mâine istorie, aşa cum istoria oricărei epoci din trecut a fost geopolitică pentru timpul şi în timpul cât se petreceau faptele pe care noi astăzi le privim ca istorie 173. Geopolitica, altfel spus istoria prezentului, are şi posibilitatea de a descifra tendinţele de evoluţie şi starea viitoare a sistemului relaţiilor internaţionale. Geopoliticianul, spre deosebire de istoric, prin produsele cercetărilor sale îşi exprimă voinţa sa de anticipare a funcţionării lumii într-o lume logică 174. Se poate aprecia, prin urmare, că între obiectele de studiu ale celor două discipline se pot stabili raporturi de complementaritate. Liniile de continuitate, perenitatea unor fenomene şi procese care sunt organic legate de funcţionalitatea şi criza sistemului relaţiilor internaţionale pot fi descifrate în cercetarea şi analiza istorică. Acestea, la rândul lor, îşi pot găsi locul în fundamentarea cercetărilor şi analizei geopolitice. Corelaţii şi particularizări în ceea ce priveşte obiectul de studiu al geopoliticii, se mai pot face şi cu alte discipline, cum ar fi de exemplu economia, demografia, politologia, sociologia etc. Acest fapt ilustrează caracterul interdisciplinar al obiectului de studiu al geopoliticii sau cum ar concluziona Christian Daudel: Puţină istorie, puţină geografie, puţin din diverse aspecte ale actualităţii şi din noutăţile intelectuale, variate, dar cam mereu aceleaşi, acestea sunt ingredientele scriiturii geopolitice.175 171

A se vedea, Gerard Dussouy, Quelle géopolitique au 21° siècle ?,on line, www. classiques. ucaq.ca; idem, Les théories de la mondialité. Traité de Relations internationales, tome 3, Paris, L’Harmattan, 2009, p. 33. 172 Ladis K.D. Kristof, op. cit., în loc. cit., p. 318. 173 Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 64. 174 Christian Daudel, op. cit., în loc. cit., p. 303. 175 Ibidem.

52

Consider că obiectul de studiu al geopoliticii este acel segment al relaţiilor care se stabilesc la un moment dat între actorii mediului internaţional particularizat de rivalitatea de putere şi disputa de interese. Geopolitica este o disciplină la graniţa dintre istorie, economie, demografie, politologie, geostrategie şi geografie politică. Ea trebuie să ia în considerare tot ceea ce se organizează, într-o ierarhie de puteri mai cu seamă politice şi militare, dar şi economice şi culturale, statele şi alianţele lor – destine şi scopuri – în toate aspectele forţei şi ale evoluţiei ei, dreptului şi ale aplicărilor lui.176 Problematica abordată de geopolitică poate fi deci de mai mare sau mai mică amploare şi are legătură cu politica statelor şi a altor actori de pe scena vieţii internaţionale. Pentru a le descifra interesul pe care aceştia îl au sau îl manifestă global ori pe un anumit spaţiu, se poate face apel şi la metodele şi instrumentele de analiză geopolitică177. Analistul geopolitician observă şi cercetează modificările intervenite în raporturile de putere la nivel global sau pe un anume spaţiu supus studiului, evaluează disputa de interese/cooperarea dintre actori şi poate anticipa sensul unor evoluţii politice, economice sau strategice şi, nu în ultimul rând, trebuie să poată discerne între un produs de propagandă geopolitică şi o analiză geopolitică178. Echilibrul sau dezechilibrul de putere, disputa sau cooperarea în realizarea intereselor pe care actorii le au la un moment dat sunt cele care dau, în ultimă instanţă, starea sistemului relaţiilor internaţionale, deci a mediului geopolitic. Echilibrul a fost întotdeauna asociat cu pacea şi securitatea. Intensitatea şi gradul de dezechilibru intervenite la un moment dat în ecuaţia de putere au condus la stări de criză, conflicte de toate felurile – diplomatice, economice, ideologice etc. – şi, în ultimă instanţă, la război. Locul unui actor în ecuaţia de putere şi mai ales poziţia în relaţiile pe care acesta le are cu ceilalţi îi definesc poziţia geopolitică, ce nu trebuie confundată cu poziţia sa geografică. Prima este definită în spectrul relaţiilor dintre actori, care de obicei sunt neglijaţi de geografie, pe când a doua este definită de situarea pe glob a unui stat. Dacă poziţia geografică este statică, cea geopolitică se caracterizează printr-un grad ridicat de dinamism, care, la rândul lui, poate fi influenţat de o serie întreagă de factori obiectivi şi subiectivi, între care, aşa cum vom vedea ulterior, interesul şi voinţa politică au un rol hotărâtor. Poziţia geopolitică a unui stat – actorul cel mai des întâlnit în analiza geopolitică – poate să fie, în unele momente ale istoriei sale, una favorabilă sau una defavorabilă. Când o ţară se găseşte într-o constelaţie de raporturi 176

Ibidem, p. 302. Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu , op. cit., p. 14. 178 Thomas M. Edwards.Information Geopolitics: Blurring the Lines of Sovereignity, în http//dsp-psd.pwgsc.gc.ca/Collection/E2-332-2000E.pdf. 177

53

binevoitoare şi reciproc avantajoase cu alte state şi organizaţii sau organisme internaţionale, ea se află într-o poziţie geopolitică favorabilă. După cum poziţia sa geopolitică poate să fie una extrem de dificilă, cum a fost cazul statului român în vara anului 1940, când datorită raporturilor precare pe care le avea cu ţările vecine şi a izolării totale în planul relaţiilor internaţionale, a pierdut importante teritorii179. Potenţialul de putere scăzut, incapacitatea diplomatică în multiplicarea puterii prin alianţe cu acei actori care aveau interese în spaţiul românesc, au determinat poziţia geopolitică precară pe care ţara noastră a avut-o la jumătatea secolului XX.

1.2. Cartografia şi propaganda geopolitică Printre multiplele cauze care au împins geopolitica, pentru aproximativ o jumătate de veac, în sfera „cunoaşterii interzise”, a fost şi considerarea ei drept instrument de pregătire şi justificare a politicii expansioniste, promovate de statele totalitare, în special de Germania şi Japonia, în perioada premergătoare şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial180. Acest fapt a condus, imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, la inhibarea oricărei preocupări de geopolitică a specialiştilor şi teoreticienilor care se ocupau, în mediul universitar, cu studiul şi analiza geopolitică. Oficial, geopolitica era definită în Est, dar şi în Vest, ca o pseudoştiinţă, o emanaţie malefică a gândirii, cu consecinţe nefaste în planul relaţiilor internaţionale. Prin urmare, studiile şi cercetările de geopolitică au ieşit din aria de preocupări a specialiştilor în cunoaşterea relaţiilor internaţionale. Paradoxal, acest fapt n-a condus şi la absenţa strategiilor geopolitice din cancelariile diplomatice ale marilor puteri angajate în confruntarea EstVest, pe parcursul derulării Războiului Rece. Iată doar un singur exemplu pentru a se ilustra această stare de fapt. Strategia SUA în confruntarea cu Uniunea Sovietică a fost elaborată având în centru teoria „Rimland”-ului, 179

A se vedea, pe larg, Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940.Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Editura AISM, 1992; Vitalie Văratic, Şase zile din istoria Bucovinei, Institutul Bucovina – Basarabia, 2001; Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia.1918-1940, Institutul European, Iaşi, 1991; Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial(1940-1941), Chişinău, 1997; Ion Şişcanu, Vitalie Văratic, Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia, Chişinău, 1991 etc. 180 A se vedea, pe larg, Claude Raffestin, Dario Lopreno et Yvan Pasteur, Géopolitique et histoire, Editions Payot Lausane, 1995, pp. 304-308; Yves Lacoste, Préambule în Dictionnaire Géopolitique, Flammarion, 1993, pp. 6-7; E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, op. cit., pp. 10-12 ; Sergiu Tămaş, op. cit., pp. 7-8.

54

fundamentată de N. Spykman.181 Geopolitica, definită de americani ca fiind marea strategie, a furnizat elementele de sprijin politicii de indiguire/containment, elaborată în primii ani ai Războiului Rece. Acest fapt a fost sesizat şi analistul geopolitician Simon Dalby în studiile sale pe marginea celor patru discursuri de securitate (celelalte fiind sovietologia, strategia, şi abordarea realistă a relaţiilor internaţionale), prin care specialiştii americani în probleme de securitate au descifrat modul cum s-a construit ameninţarea sovietică.182 Un proeminent istoric al Războiului Rece, John Lewis Gaddis, ajunge la concluzia că, la sfârşitul anilor 1940, „a fost adopoptată o linie de judecată reminescentă din geopolitica lui Sir Halford Mackinder, cu presupunerea că niciunul dintre «rimlandurile» lumii nu pot fi securizate dacă «heartlandul» eurasiatic era dominat de o singură putere ostilă.183 Gaddis descrie cum politica de indiguire a evoluat de la combaterea expansiunii sovietice în fiecare punct din rimlanduri la concentrarea apărării în câteva puncte cheie, în mod special în Europa de Vest şi Japonia. Astfel că, politica „containment”-ului, de „îndiguire” a Uniunii Sovietice, printr-o serie de baze militare şi focare de tensiune, a stat la baza scenariului geopolitic ce a fost concretizat în documentul N.S.C. 20/4 din martie 1947, ultrasecret la data elaborării lui184, care definea politica americană faţă de tendinţa de expansiune a Uniunii Sovietice. Prin acest scenariu geopolitic, au fost contrabalansate, într-o primă etapă, şi apoi anulate, câştigurile geopolitice ale Uniunii Sovietice în anii imediat încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial. Embargoul asupra geopoliticii a avut deci conotaţii politice. Opinia publică nu trebuia să afle că, împărţirea sferelor de influenţă între Germania şi URSS, în august 1939, şi apoi între URSS şi marile puteri occidentale, în toamna anului 1944, a fost rezultatul unor evoluţii geopolitice pe continentul european. Scenariile geopolitice au fost straşnic „păzite” atât în Vest, cât şi în Est, pe tot parcursul Războiului Rece. Victoria Vestului asupra Estului şi ruperea echilibrului geopolitic şi geostrategic între URSS şi SUA au condus la prăbuşirea arhitecturii de securitate, în care au evoluat relaţiile internaţionale 181

Christopher J. Fettweis, Sir Halford Mackinder, Geopolitics, and Policymaking in the 21st Century, în Parameters, Summer 2000, pp. 58-71, on line http://www.carlisle.army.mil/ usawc/ Parameters/Articles/00summer/fettweis.htm, accesat la 23 martie 2011. 182 Apud, Christopher J. Fettweis, op. cit., în loc. cit. 183 John Lewis Gaddis, Strategies of Containment, Oxford, Eng.: Oxford Univ. Press, 1982, p. 57. 184 A se vedea, pe larg, Wilfried Loth, Împărţirea lumii. Istoria războiului rece.1941-1955, traducere din lb. germană de Ana-Maria Iosup, Bucureşti, 1997, pp. 105-116; Constantin Hlihor, La începutul războiului rece. Percepţii româneşti asupra confruntării Est-Vest, în „Dosarele istoriei”, an II, nr. 1 (6), 1997, pp. 20-24.

55

după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. În această „fractură a istoriei”, geopolitica a revenit în spaţiul public într-o manieră insistentă. Din nefericire însă, n-a dispărut confuzia dintre geopolitica doctrină şi instrument al justificării unei politici externe a unui stat, la un moment dat, şi teoria geopolitică, menită să explice, nu să justifice, evoluţia unui stat/grupuri de state în viaţa politică internaţională. Pericolul angajării ideilor geopolitice în disputa sau propaganda politică a fost sesizat de şcoala ză de geografie politică. Jacques Ancel, în prefaţa lucrării Critica ză a sistemului german de geopolitică, afirma că „şcoala cea nouă” germană emite teoriile ei spaţiale pe care le preiau politicienii rasismului şi intelectualii hitlerismului185. Convins că ideile geopolitice sunt un paravan pentru politica de expansiune a marilor puteri, Jacques Ancel considera că hitlerismul pangermanist şi-a împrumutat temeiurile şi vocabularul de la această Geopolitik a profesorilor germani.186 Aceeaşi părere era exprimată în paginile revistei Annales de geographie şi de un alt geograf z, Albert Demageon. Acesta era convins că geopolitica germană renunţă la spiritul său ştiinţific şi se plasează în avangarda propagandei naţionalist-germane. Ea nu este altceva decât o întrepătrundere de educaţie care pregăteşte poporul german să dea asaltul ordinii europene. Ea este un instrument de război.187 Observaţia specialiştilor zi este, în esenţă, justă, dar, caracterizând în bloc întreaga teorie geopolitică din Germania drept instrument al politicii naziste, au comis o eroare care a fost sesizată şi de reputaţii profesorii români Ion Conea şi Anton Golopenţia. Jacques Ancel, Albert Demageon şi alţi reprezentanţi ai şcolii ze de geografie politică au pus semnul egal între teoria geopolitică şi ideologia, propaganda şi doctrina nazistă a spaţiului vital, care s-au fundamentat, printre altele, şi pe idei geopolitice. Statul totalitar german, ca de altfel şi cel sovietic sau italian, a „mobilizat” unele discipline din sfera cercetării sociale pentru a-şi justifica acţiunea politică188. Nici o altă disciplină prin originea, prin obiectul şi metodele ei, observa Ion Conea, nu e aşa de proprie pentru această mobilizare, ca geopolitica.189 Prin „mobilizare”, teoria geopolitică a fost transferată în domeniul ideologiei, pe care generalul Haushofer o considera 185

Apud, Herve Coutau-Begarie, Critique de la geopolitique, în Strategic Impact, no.2, 2006, p. 17. Apud Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 42. 187 Apud Anton Golopenţia, Însemnare cu privire la definirea preocupării ce poartă numele de geopolitică, în Geopolitică, Editura Ramuri, 1940, Craiova, pp. 98-107. 188 A se vedea, Gérard Dussouy, Les théories géopolitiques.Traité de Relations internationales (I), Pouvoirs comparés, Collection dirigée par Michel Bergès, p. 166, on line, http://classiques.uqac.ca/ contemporains/dussouy_gerard/theories_rel_inter_tome_1/theories_rel_inter_t1_original.pdf, accesat la 10 august 2010, ora 21.00; Constantin Hlihor, op., cit., p. 60-61; Herve CoutauBegarie, op. cit. p. 17. 189 Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 43. 186

56

foarte fragilă. În faţa criticilor, ideologia geopolitică – observa acesta – poate să fie comparată cu un obiect de cristal prins sub focul inamicului.190 Este unul dintre motivele pentru care în ţări ca Germania, Italia, Spania, în perioada interbelică, n-a existat o delimitare clară între teoria geopolitică şi „mitul geopolitic”, cum plastic a definit ideologia geopolitică Anton Golopenţia şi M. Popa-Vereş. Savantul român Anton Golopenţia a observat că multe din confuziile iscate în jurul geopoliticii se datoresc faptului că aceste distincţiuni nu au fost făcute şi că una dintre aceste geopolitici a fost socotită, de obicei, cea adevărată şi opusă celorlalte" 191. La rândul lui, M. Popa-Vereş a făcut şi el o distincţie clară între cercetarea şi analiza geopolitică din câmpul teoriei în care fenomenul politic în sine, în înţeles larg, urmează deci să fie explicat obiectiv, iar nu justificat 192şi geopolitica militantă care pleacă de la orientarea politică a statului, de la finalitatea politicii unui stat, în lumina intereselor vitale ale unui popor atât în interior, cât şi în exterior193. În momentul în care principiul cauzalităţii în cercetarea geopolitică a fost înlocuit de cel teleologic, un fenomen sau proces care s-a produs în sfera relaţiilor internaţionale nu mai putea fi explicat, ci doar justificat prin raţiuni de ordin geografic. A fost principala eroare pe care a săvârşit-o şcoala geopolitică germană în perioada interbelică. Generalul Karl Haushofer şi colaboratorii săi au preluat teoria Lebenraum-ului de la Ratzel şi au făcut din aceasta un mijloc prin care s-a încercat să convingă lumea că Germania are nevoie de cât mai mult spaţiu vital194. Haushofer a fost convins că spaţiul de putere şi puterea este cea care permite o dezvoltare optimală a naţiunii"195. În acest fel, generalul Haushofer, chiar dacă n-a elaborat un discurs propriu-zis nazist, aşa cum se afirmă de către tot mai mulţi specialişti, a militat în scrierile sale pentru obţinerea de către Germania a unui Echte Grenzen, a legitimat şi a dat o acoperire „ştiiţifică” politicii de anexiuni teritoriale urmărite de statul german196 în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. K. Haushofer a crezut că politica externă a statului german era chemată să găsească mijloacele pentru extinderea „spaţiului vital”. Justificarea unei asemenea concepţii a fost găsită prin descoperirea unei „legi” care punea în relaţie directă populaţia şi teritoriul pe care acesta trăieşte. Tabloul geopolitic al 190

Apud Claude Raffestin şi alţii, op. cit., p. 151. Anton Golopenţia, op. cit. în “Geopolitica”, Ed. E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, p. 70. 192 M. Popa-Vereş, Schemă privind cercetările geopolitice sub aspectul intereselor naţionale, în „Geopolitica”, Ed. E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, p. 72. 193 Ibidem. 194 Gérard Dussouy, op. cit., în loc. cit. 195 Apud Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 117. 196 A se vedea pe larg, Gérard Dussouy, op., cit., în loc., cit; Jean Klein, prefaţă în Karl Haushofer, De la géopolitique, Fayard, Paris, 1986; Henning Heske, Karl Haushofer - his role in german geopolitic and Nazi politics, în Political Quaterly, anul 1987; Claude Raffestin şi alţii, op. cit., pp. 151-153; Sergiu Tămaş, op. cit., pp. 78-79. 191

57

populaţiei globului prezintă, în opinia lui Haushofer, grave dezechilibre, cu suprapopulări în zonele europene şi estasiatice şi subpopulări în aproape toate celelalte regiuni ale planetei. Comparând repartizarea populaţiei pe unitatea de suprafaţă în statele care posedau colonii şi în Germania înlăturată de la dominaţia colonială, în urma Primului Război Mondial, Haushofer constata că 133 de oameni sunt nevoiţi să se înghesuie pe un kilometru pătrat al unei regiuni alpine nordice cu totul incapabilă să-i hrănească, în timp ce în toate imperiile coloniale pe aceeaşi suprafaţă şi cu un sol mult mai fertil trăiesc numai 7, 9, 15, 23 şi 25 de oameni197. Geopoliticianul german a crezut că geopolitica poate să fie un instrument prin care diriguitorii statelor să fie convinşi că este necesară o nouă împărţire a spaţiilor de viaţă pe pământ. El a găsit şi un criteriu, dar care nu ţinea neapărat de geopolitică, deoarece această împărţire trebuia să se facă în raport cu capacitatea de muncă şi performanţele culturale ale popoarelor198. Considerată în Italia conştiinţa geografică a expansiunii politice şi economice199, geopolitica n-a depăşit nivelul unui vector pentru propaganda guvernului fascist. Ambiţia şi încercările lui Giuseppe Botai şi ale colaboratorilor săi de la revista Geopolitica, de a da consistenţă teoretică studiilor de geopolitică, n-au fost încununate de succes. Fascinaţia Imperiului Roman şi politica de „risorgimente” practicată de regimul fascist, au făcut ca intenţiile declarate în articolul program al revistei Geopolitica să fie abandonate. Colaboratorii revistei menţionate şi-au propus să studieze multiplele forme de expansiune şi colonizare, alianţele şi războaiele dintre state200 pentru a descifra tendinţele de dezvoltare şi evoluţie ale vieţii internaţionale. În foarte scurt timp, geopolitica a făcut saltul din câmpul teoretic al analizei interdisciplinare în cel al propagandei, devenind astfel, oficial, o geopolitică musoliniană. Încetând să mai fie o tribună a dezbaterilor ştiinţifice de geopolitică, revista Geopolitica a devenit un instrument de manipulare şi justificare politică. A devenit, aşa cum cerea Ducele Mussolini, mai mult decât poate să fie geografia politică în slujba regimului. Spaţii largi au fost acordate „dezbaterilor” pe marginea definirii „spaţiului vital” pentru Italia fascistă. În numărul 4, din aprilie 1941, al revistei menţionate, spaţiul vital era definit ca optimul teritorial în care un popor se poate dezvolta în conformitate cu tradiţiile istorice, nevoile prezente şi viitoare, dar şi cu posibilităţile spirituale şi geopolitice de a-l valorifica 201. Un an mai târziu, aceeaşi revistă, în numărul din luna martie, considera spaţiul vital pentru Italia tot bazinul mediteranean şi zonele adiacente202. 197

Karl Haushofer, De la Géopolitique, Paris, 1986, apud Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 123, nota 28. Ibidem. 199 Geopolitica, nr. 3, martie, 1942, p. 159. 200 Apud Claude Raffestin şi colab., op. cit., p. 176. 201 Ibidem, p. 209. 202 Ibidem p. 192. 198

58

Regimul de dictatură din Spania interbelică a fost şi el atras de „fascinaţia mitului geopolitic”. Nevoia unei extensiuni teritoriale şi a dezvoltării coloniale pentru Spania în Africa se regăsesc în lucrările lui Martin Echeverria, Gonzalo de Reparaz şi Emilia Huguet Del Vittard203. Parafrazândul pe Karl Haushofer, care afirma că Olanda nu este decât o stâncă desprinsă din „Stânca germană”, Martin Echeverria considera că Portugalia tăia Spaniei accesul la Oceanul Atlantic204. Prin urmare, era o necesitate de a se realiza unitatea peninsulară prin înglobarea Portugaliei la Spania. Apreciind expansiunea teritorială spaniolă ca un destin istoric, Gonzalo de Reparaz considera că Spania s-a înşelat când s-a extins în America Latină, deoarece Africa este pentru această ţară o prelungire naturală 205. Ideea a fost dezvoltată şi argumentată de Gonzalo de Reparaz într-o lucrare de proporţii care a apărut în anul 1924, la Madrid, sub titlul La Politica de Espana en Africa. Propaganda geopolitică în Spania, ca de altfel în Germania şi Italia, a fost camuflată în institute de cercetare şi reviste „ştiinţifice”. În 1939, Franco a înfiinţat Institutul Espano, ca secţie a Consiliului Superior al Cercetării Ştiinţifice, în frunte cu Jose Maria Albareda, şi Institutul de Studii Politice, condus de Alfonso Garcia Valdicasas. Unul dintre cei mai cunoscuţi geopoliticieni spanioli din perioada interbelică a fost istoricul Jaime Vicens Vives, care s-a impus prin lucrarea Espana. Geopolitica del Estado y del Imperio, publicată în anul 1940, şi prin studiul Teoria del Espacio Vital, apărut în iulie 1939, în revista Destino206. Sub înrâurirea mitului geopolitic german, J. V. Vives a definit spaţiul vital ca locul geografic unde se produce fuziunea solului cu solul. El vede în acest spaţiu şi o formulă de articulare a unei noi ordini mondiale. În acest punct, geopoliticianul spaniol s-a întâlnit cu germanul Karl Haushofer, care a avut ambiţia de a realiza un cadastru al fenomenelor vitale ale Planetei.207 J. V. Vives a justificat politica Spaniei franchiste de recucerire a „spaţiului vital” prin aceea că, până la apariţia statelor totalitare, avatariile istoriei au făcut ca acest spaţiu să fie sub dominaţia economică sau politică a altor state.208 Doctrinele geopolitice au folosit pe scară largă hărţile geopolitice pentru a convinge opinia publică cu privire la justeţea mesajului transmis. Din această perspectivă hărţile erau elaborate în aşa fel încât ele să vorbească singure ca fiind realitatea însăşi.209 Un astfel de exemplu a fost harta fizică a Germaniei editată în anul 1935 în scop didactic. Aceasta 203

Ibidem, p. 189. Ibidem p. 212. 205 Apud A.T. Raguera, Origines del pensamiento geopolitico en Espana. Una primera aproximacion, în „Documents d'analisis Geografica”, nr. 17, 1990, pp. 100-102. 206 Ibidem, p 194. 207 Claude Raffestin , op. cit., pp. 232-233. 208 J. Vicens Vives, Teoria del espacio vital in „Destino”, nr. 104, 1939, p. 5. 204

59

prezenta toate zonele în care se vorbea limba germană, fără graniţe, ceea ce inducea ideea că aceste teritorii aparţineau Reich-ului. Protestul venit din Italia lui Mussolini, l-a forţat pe Hitler să adopte o versiune mai puţin imperialistă şi să editeze o hartă acceptabilă şi pentru aliaţii săi dar nu şi pentru adversari. Un alt exemplu a fost şi harta Europei, realizată de cele două superputeri, în timpul Războiului Rece. Fiecare viziune era de aşa manieră proiectată, încât partea adversă reprezenta pentru celălaltă o veritabilă ameninţare. Din această perspectivă are dreptate Barber când afirmă că atunci când ai de-a face cu proiecţii, poţi să faci tot ce vrei.210 Desigur că se impune şi în domeniul reprezentărilor grafice geopolitice o precizare. Harta în geopolitică este un instrument, e o vizualizare a ideilor şi scenariilor geopolitice, şi nu are legătură cu „arsenalul iconografic” destinat propagandei. Mitul geopolitic are nevoie de un iconografic pentru a induce anumite convingeri, care, la rândul lor, să conducă la acţiuni politice prestabilite. Conform profesorului Yoram Bar-Gal de la Universitatea Haifa din Israel, „Reprezentările cartografice trebuie tratate ca limbaj, faţă de care sunt expuşi atât tinerii cât şi adulţii. Modul în care aceste reprezentări sunt prezentate demonstrează ideile lui Thompson(1987) despre relaţia dintre limbaj şi ideologie. El pretinde că aceste relaţii conţin denaturări subiective şi ideologice, cu alte cuvinte conţin ceva ascuns.”211 În opinia altor specialişti de la Universitatea Gent, din Belgia „Hărţile sunt un intermediu, folosit în mod comun, pentru a răspândi propaganda. Oamenii văd hărţile ca fiind exacte şi imparţiale şi adesea nu recunosc mecanismele de propagandă. Propaganda cartografică tranformă imaginea hărţii, lăsând în afară sau reprimând, omiţând informaţii, punând accentul pe anumite elemente şi folosind simboluri stimulatoare şi dramatice.”212. Prin redare, s-a urmărit, înainte de toate, inducerea sentimentului de asediaţi în rândul germanilor. Ideea a fost preluată şi amplificată doi ani mai târziu printr-o reprezentare grafică a aşa-ziselor centre ostile Germaniei. Fără a se face aprecieri globalizante, trebuie să fim de acord cu acei specialişti care afirmă că, de-a lungul existenţei sale, revista Zeiterschrift für Geopolitik a publicat numeroase hărţi care aveau drept obiectiv să demonstreze injusteţea tratatelor de pace de la Paris213. Multe din aceste imagini au avut darul să construiască „piesă cu piesă” inamicii germanilor asediaţi. Prin forţa 209

John O’Loughlin, Geopolitical Visions of Central Europe, on line http://www.mcrit.com/ scenarios/visionsofeurope/documents/OLoughlin_John.pdf, accesat la 21 martie 2010. 210 Apud, Michael Church, The truth about maps: How cartographers distort reality, in The Independent, on line, http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/art/features/the-truthabout-maps-how-cartographers-distort-reality-1922806.html, accesat la 20 martie 2010 ora 20.00. 211 Yoram Bar-Gal, Ideological Propaganda in Maps and Geographical Education, on line, http://geo.haifa.ac.il/~bargal/ideo-map.html, accesat la 22 martie 2010, ora 22.00. 212 Gérard Dussouy, op., cit., în loc., cit; p. 160; Claude Raffestin, op. cit., p. 245. 213 Claude Raffestin, op. cit., p. 246

60

imaginii se creionau solidarităţi, dar şi adversităţi care, în realitate, s-a demonstrat a fi pseudosolidarităţi şi pseudoadversităţi. Dialectica amic-inamic, vizualizată în imaginea cartografică, este prezentată sub forma unei scheme simple. Germania închisă într-un dublu cerc ostil putea să iasă din această situaţie doar prin prietenia cu Rusia Sovietică aflată, la rândul ei, în stare de inamiciţie cu Polonia şi România, considerate ostile statului german. Ca şi în cazul teoriei geopolitice, şi în ceea ce priveşte geopolitica prin cartografie sau imagini trebuie să se opereze cu multă atenţie şi precauţie. Hărţile care alcătuiesc arsenalul propagandei mitului geopolitic nu au falsul în tehnica alcătuirii lor – din punct de vedere grafic sunt respectate regulile ortografiei din geografia politică sau fizică, în spiritul lor –, ci în mesajul pe care îl transmit 214. Nu toate hărţile publicate în Zeiterschrift für Geopolitik au fost alterate în spirit şi mesaj. Harta care a indicat pentru anul 1929 zonele de fricţiune pe continentul european, de exemplu, exprima o realitate rezultată din analiza raporturilor de putere şi a intereselor pe care statele le manifestau cu intensitate în anumite situaţii. Discursul naţionalist în Germania, după încheierea păcii de la Paris-Versailles, a fost însoţit de abundenţă cartografică ce prezenta „pierderile” teritoriale pe seama Cehoslovaciei sau Poloniei. Aceste hărţi nu aveau alt rol decât de a convinge şi de a pregăti opinia publică germană pentru acţiunile de forţă pe care Reich-ul nazist le pregătea215. Prin urmare nu surprinde faptul că a proliferat cartografia geopolitică de propagandă şi în timpul Războiului Rece. Însăşi reprezentarea „Cortinei de fier” pe hărţile editate atât în Vest cât şi în Est era în grila de interpretare ideologică. Cortina de fier despărţea „răul” de „bine”. Definirea răului şi a binelui era în funcţie de poziţia geopolitică în care se situa „privitorul”. În timpul Războiului Rece hărţile despre „noi” şi despre „ei” erau adesea realizate pentru a accentua ameninţarea reprezentată de URSS şi aliaţii săi. Proiecţia Mercator a fost alegerea perfectă pentru cartografii anticomunisti: pentru că URSS-ul se afla la latitudini aşa de mari, Mercator mărea proporţiile faţă de marimea normală. În harta de mai jos, ţările Pactului de la Varsovia devin un pericol roşu întins. Warsaw Pact nations become a sprawling red menace:

214 215

Yoram Bar-Gal, op., cit., în loc., cit. Gérard Dussouy, op., cit., în loc., cit; p. 161

61

Precauţia ce trebuie să o aibă specialistul în analiza geopolitică vizualizată se impune cu atât mai mult cu cât trăim într-un sfârşit de secol suprasaturat de imagini. În aceste condiţii, acţiunea individului şi a colectivităţilor umane este puternic influenţată de ceea ce este demonstrabil prin tehnica mass-media, dar care nu întotdeauna are corespondent în realitate. Edificator în acest sens este studiul efectuat recent de către John O’Loughlin, de la Institutul de Studii Comportamentale al Universităţii din Colorado, asupra rolului acordat geopoliticii în Federaţia Rusă pentru a se recompune matricea identitară în societatea rusă după prăbuşirea regimului comunist216. Autorul ajunge la concluzia că, manipulându-se o anumită cultură geopolitică şi folosindu-se de prejudecăţi, se pot obţine atitudini şi comportamente la nivelul opiniei publice în conformitate cu interesele unor anumite cercuri de putere. Referindu-se la acest aspect profesorul canadian Simon Dalby sublinia: Într-un mod mai specific trebuie să înţelegem hărţile şi multe dintre graniţele folosite în scopuri istrative de statele contemporane, ca pe un artefact şi o moştenire a imperiilor europene. Multe din entităţile geografice ale hărţii mondiale de astăzi, care apar ca aranjamente permanente sunt foarte recente, structura teritorială a statelor continuând să evolueze. Chiar şi acum când cetăţenia este codificată în regim de paşaport, graniţele naţionale se dizolvă în Europa, un paşaport dintr-un stat fiind recunoscut de toate celelalte ţări europene. Cetăţeniile duale sunt frecvente pentru a complica orice încercare de a lega în mod îngrijit oamenii de teritoriu. Globalizarea se referă la un fenomen economic traversând graniţele, un proces ce provoacă hărţile mentale atât ale decidenţilor politici cât şi ale cetăţenilor care ne prinde pe noi toţi în lanţurile comodităţii care împânzesc întregul glob.217 Proliferarea Internetului şi extinderea lui la scară globală va permite celor interesaţi să promoveze „mitul” geopolitic sau propaganda pe geopolitic prin mijloace mult mai sofisticate şi mai credibile. Bătălia pentru controlul spaţiului web şi al imaginilor care structurează opinia publică a

216

John O’Loughlin, op., cit., în loc., cit. Simon Dalby, Critique and Contemporary Geopolitics, A lecture presented at Tarbiat Modaress University, Tehran, 11 May, 2005 on line, http://docs.google.com/viewer ?a=v&q=cache: rTV1s UVQrygJ:www3.carleton.ca/cove/papers/DalbyTehranGeopol.doc+Simon+Dalby, +Critique+and+Contemporary+Geopolitics, +A+lecture+presented+at+Tarbiat+Modaress+University,+Tehran,+11+May, +2005&hl=ro&gl=ro&pid=bl&srcid=ADGEESh0lyalXk0gw-SNO oSo9_TlHdcousj_b-yS1 BSbpNrJCaptrrNqFftAQzUjz3VlRmlP6Vs XxS4bwEljK efCeCAJO JVK k_JOLB-XqOJ_vgdl XE2VyI2m1vlZwyDV6HkfR _S_Jsl&sig=AHIEtb T5HXzhXVZc 2U7C8 zNSGXAhJJd2xg, 217

62

început218 şi se desfăşoară, nu după regulile clasice ale strategiilor militare, ci după cele ale geostrategiilor „InfoWar”.

Capitolul II Geopolitica element al practicii politicii în relaţiile internaţionale Ca realitate obiectivă, geopolitica este un fenomen al relaţiilor internaţionale mult mai vechi decît noţiunea/conceptul prin care oamenii au perceput, definit şi apoi au studiat/analizat comportamentele statelor care au interacţionat la un moment dat într-o anumită zonă geografică. Ea există chiar dacă oamenii nu o percep ca atare şi poate în decursul timpului i-au dat alte semnificaţii. Studiul istoriei, a raporturilor dintre state şi a modului cum şi-au rezolvat interesele în diferite regiuni bogate în surse de hrană sau metale preţioase, ne oferă suficiente exemple care pot fi încadrate în ceea ce numim astăzi fenomen geopolitic. Sheldone Wolin subliniază că o relaţie directă dintre spaţiu şi politică a existat încă de la apariţia civilizaţiei statului, din momentul în care grupurile umane organizate capătă conştiinţa propriei identităţi şi fac distincţie dintre „Noi” şi „Ceilalţi” 1. În opinia unor specialişti aceste interacţiuni datează chiar înainte de a fi apărut statul2, actorul ce a dominat scena internaţională milenii dar care astăzi este puternic concurat de actorii nonstatali. Din această perspectivă, au dreptate acei specialişti care plasează geopolitica în domeniul relaţiilor internaţionale. Comunităţiile umane, încă din cele mai vechi timpuri, în căutarea de resurse de hrană şi apă, au întrat în compeţie unele cu altele, deoarece acestea nu sunt uniform distribuite pe suprafaţa planetei şi, astfel, s-au comportat într-o grilă pe care noi astăzi o definim geopolitică3. Însă, şi aici, se impune să facem precizarea că ne referim la relaţiile internaţionale ca realitate ontică, rezultat al comportamentelor actorilor care interacţionează la un moment dat 4. Chiar dacă politica internaţională, ca realitate ontică, o întâlnim sub exprimări 218

Vezi, pe larg, subcapitolul Cartografie şi propagandă în Claude Raffestin şi colab., op. cit., pp. 261-267; Frank Debié, Este geopolitica o ştiinţă ? Un aspect al geografiei politice a lui Peter Taylor, în E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, op. cit., pp. 314-316. 1 Sheldon Wolin, Politics and Vision. Continuity and Inovation in Western Political Thought, Boston, Toronto, Little Brown and Company, 1960, pp. 16-17. 2 Barry Buzan, Richard Little, Sistemele internationale în istoria lumii, Polirom, Iaşi, 2009, p.133-134. 3 Constantin Hlihor, op., cit., p. 20-39. 4 Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicare în conflictele internaţionale, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2010, p. 23-25.

63

diferite, unele chiar cu o puternică încărcătură metaforică 5 - scena internaţională, sat global etc.-, ea nu trebuie să fie confundată cu produsele reflecţiei/percepţiei oamenilor despre această realitate. J.R. Searle consideră că faptele brute nu au nevoie de instituţii umane ca să existe şi că obiectele există independent de felul cum ni le reprezentăm 6. Ca realitate naturală, relaţiile internaţionale sunt alcătuite dintr-o reţea de reţele, alcătituită din agenţi umani şi instituţii care interacţionează direct sau indirect, continuu sau intermitent, într-un spaţiu geografic sau la scara globală, în conformitate cu anumite reguli şi norme. Actorii care alcătuiesc partea concretă şi perceptibilă a aceastei realităţi interacţionează în mod natural. Aceşti actori cum ar fi, de exemplu, statele, au făcut schimb de produse şi servicii dintotdeauna. Rezultatul interacţiunilor din acest domeniu a condus la ceea ce specialiştii denumesc mediul internaţional economic.7 Aceeaşi actori au recurs, justificat sau nu, la violenţă şi au făcut războaie, dar au şi cooperat pentru depăşirea unor obstacole sau dificultăţi generate de oameni sau de forţele naturii. Rezultatul a fost crearea spaţiului politic internaţional/mediul politic internaţional/scena politică internaţională. Acest aspect al interacţiunilor a fost cel mai studiat şi cercetat în domeniul relaţiilor internaţionale. Din acest motiv lucrările referitoare la sistemul politic internaţional, la ordinea politică şi juridică, la cauzele războielor şi la modul cum se poate impune pacea au fost mai numeroase, creându-se impresia că avem de a face doar cu acest tip de realitate, exprimată sub diferite sintagme, de la sistemul politic internaţional, scena politică mondială, la societate internaţională etc. Actorii mediului internaţional au interacţionat cultural, spiritual şi chiar ideologic. Acest tip de relaţii alcătuiesc o constelaţie specială, pe care unii o văd sub forma arealurilor de cultură şi civilizaţie în continuă interdependenţă iar alţii, cum ar fi S. Huntington, în „ciocnire” şi violenţă.” 8 Actorii şi-au disputat interesele pentru dominaţia unor regiuni ale globului pentru resurse şi controlul rutelor pe care acestea circulau de la producător la consumator. Acest spaţiu a luat forma cîmpurilor geopolitice. Nu orice zonă geografică poate să fie un câmp geopolitic, chiar dacă, la un moment dat, i se atribuie această etichetă. Uneori se face confuzia dintre spaţiul geopolitic şi cel strategic (cel puţin două state se confruntă militar pentru a controla politic şi militar o regiune de interes). Cred că au 5

Dimitris Acrivoulis, The Quantum Politics MetaPhor in International politics: Towards a Hermeneutics a Political Metaphoricity, PSA, 2007, p. 1-2. 6 Apud, Virgil Iordache, Creaţie şi evoluţie. Eseuri, online, http://www.cesec. ro/pdf/ Creatie si evolutie.pdf. 7 A se vedea, de exemplu, printre alţii, Robert Gilpin, Global Political Economy: Understanding the International Economic Order, Princeton University Press, 2001. 8 Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura Antet, 1998.

64

dreptate acei specialişti9 care consideră că, în anumite perioade, statele şi-au disputat anumite spaţii, care au fost de interes pentru controlul unor rute comerciale, pentru accesul la resurse naturale (hrană, apă şi energie), dar asta nu înseamnă că cine a deţinut acel spaţiu a controlat lumea în asamblul ei. Deşi asemenea teze/assuptions sunt nenumărate, în studiile clasice de geopolitică, de la Mackinder la Z. Brzezinski, analiza istorică nu le confirmă nici măcar în parte. Imperiul ţarist şi apoi cel sovietic, au controlat, ceea ce geopoliticienii au definit, heartland-ul, dar nu au dominat lumea în asamblul ei, ci atât cât puterea lor militară şi economică le-a permis 10. Prin urmare, ca un spaţiu să devină zonă/regiune geopolitică trebuie să:  Existe cel puţin doi actori(stat sau nonstatal) să îşi manifeste interesul sau să fie prezent în acel spaţiu care să nu fie spaţiul de suveranitate al niciunuia dintre ei.  Aceştia să manifeste un interes vital sau major pentru acel spaţiu.  Actorii să deţină o putere (militară, economică, simbolică etc.) suficientă pentru ca să îşi poată atinge scopurile politice, economice sau cultural-spirituale pe care le urmăreşte în acel spaţiu. Legătura dintre spaţiu şi politica unui actor este dată de interes şi putere şi nu de poziţia sa geografică. Nici un actor nu îşi face simţită prezenta într-un spaţiu dacă nu obţine avantaje economice, financiare, politice sau strategice în acea regiune. În funcţie de elementul cheie care a stat la baza dezvoltării şi prosperităţii unei societăţi, în evoluţia istorică, interesul marilor puteri pentru o regiune sau alta s-a schimbat. Exemplul cel mai la îndemână este dat de petrol. Din momentul în care statele au conştientizat că fără această resursă nu sunt posibile prosperitatea şi modernizarea, cele mai „aglomerate” spaţii de pe planetă au fost câmpurile petrolifere iar bătălia majoră a fost dată pentru controlul rutelor de acces şi transport. Funcţie de mărimea zăcămintelor şi calitatea petrolului, aceste zone sunt percepute de unii actori de interes strategic, de alţii de interes regional sau local. Acest lucru a fost sesizat de S. Cohen încă din anii ’70, cînd propunea o analiză şi înţelegere a sistemului internaţional prin utilizarea a trei noţiuni cheie: regiuni geostrategice, care au o extindere globală; subdiviziunile lor, regiuni geopolitice, derivând în mod direct din zonele geografice, care au doar o extensie regională, şi shatterbelts‚ o regiune ocupată de un număr de state aflate în conflict şi care este prinsă între interesele conflictuale ale marilor puteri alăturate. Conceptul iniţial de regiuni geostrategice a fost tranformat în 9

Colin S. Gray, In Defence of the Heartland, Sir Halford Mackinder and his Critics a Hundred Years on , in B.W. Blouet, Global Geostrategy, Mackinder and the Defence of the West, London, Routledge, 2005, p. 28-29; Z. Brzezinski, The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, New York, Basic Books, 1997, p. XIII-XIV. 10 Constantin Hlihor, România. Căderea comunismului şi naşterea democraţiei, 1989-2000, Editura Universităţii Bucureşti, 2006, p. 31.

65

acela de tărâmuri geopolitice. Noi concepte au fost dezvoltate ulterior, cum ar fi regiunile cu valoare de cap de pod, care poate cuprinde unele state sau unul singur şi mici state cu o suveranitate nominală. 11 Referindu-se la acest aspect, profesorul Bruno Ferrari de la Universitatea Uppsala din Suedia, remarca: Din prima jumătate a anilor 1990, nicăieri nu a fost o competiţie majoră pentru dominaţia resurselor naturale de energie ca în bazinul Mării Caspice şi zonele înconjurătoare, în special Asia Centrală, datorită semnificaţiei lor vitale pentru menţinerea complexelor reţele economice; acestea sunt vertebrele lumii contemporane. Puterile mari şi medii aspiră la controlul asupra produselor energetice brute, primare, petrol şi gaze naturale, care se găsesc în mod abundent în bazinul Marii Caspice. Bineînţeles, această zonă nu este nici pe departe singura de interes major. Orientul Mijlociu şi zona Golfului Persic cu ţările adiacente furnizează încă majoritatea rezervelor de energie disponibile ale planetei, marea majoritate fiind exportatori şi furnizori neţi pentru piaţa Statelor Unite12. Înţelegerea complicatelor dispute geopolitice care domină astăzi scena geopolitică este dată de o bună cunoaştere a actorilor care îşi dispută controlul pentru un anume spaţiu şi, mai ales, a caracteristicilor spaţiului unde interesele actorilor se intersectează. Analistul z Gérard Dussouy 13 a făcut o excelentă legătură între tipul de spaţiu şi atracţia unui actor pentru o regiune sau alta a globului. Pornind de la această înţelegere, el a prezentat mai recent un model fascinant, bazat pe analiza configuraţiei sistemice geopolitice, în care complexitatea este abordată prin vizualizarea succesivă a cinci spaţii14.Trei nivele centrale, spaţiul demografic, spaţiul diplomaticstrategic şi cel economic formează infrastructura geopolitică. Aceasta este articulată cu spaţiul fizic, în timp ce spaţiul simbolic încoronează edificiul. Conceptul de putere este reprezentat de o axă verticală centrală, care face conexiunea dintre cele cinci spaţii. Vertical, relaţiile inter dimensionale explică relaţiile de incertitudine, dominante sau nu, şi dezvăluie variabilitatea poziţiei fiecărui actor de la o dimensiune la alta, linia care leagă diferitele puncte, simbolizând puterea actorului. Acest model implică, de asemenea, analiza variabilelor configuraţiei care explică parametrii de schimbare, atât pentru fiecare spaţiu dar şi pentru structura globală a puterii. Pentru acest scop sunt trei axe duble de analiză: local/global, război/pace, 11

Apud, Pascal Venier, Main Theoretical Currents in Geopolitical Thought in the Twentieth Century, in L’Espace Politique, 2011, vol. 12, no 3, p. 2. 12 Bruno Ferrari, Geopolitics – a critical assessment of the new “Great Game” in and around the Caspian Sea, on line, http://www.ciari.org/investigacao/ geopolitics_ greatgame_ caspiansea. pdf, accesat la 26 iunie 2010, ora 15.00. 13 Gérard Dussouy, Traité de Relations internationales. Les théories de l’interétatique, Paris, L’Harmattan, 2007; idem, Traité de Relations internationales. Les théories géopolitiques, Paris, L’Harmattan, 2006; idem, Quelle géopolitique au 21° siècle ? Bruxelles, Complexe, 2001. 14 Pascal Venier, op. cit., p. 4.

66

eterogenitate/omogenitate. În ceea ce priveşte ultima, Dussouy considera că o abordare simplă, dialectică, nu ar fi îndeajuns pentru a exlica această complexitate. Dussouy recurge la folosirea unei logici trialectice, implicând trei dinamici separate: omogenitate asimilatoare, echilibrul antagonistic al eterogenităţii, cât şi omogenitatea care se adaptează. O parte din ideile lui Gérard Dussouy au constituit o bună bază de plecare pentru modelul de analiză pe care îl propunem în această lucrare. 2.1. Actorul - element cheie al evoluţiilor geopolitice din politica internaţională Este un non sens să vorbim de geopolitică şi jocuri de interese în politica internaţională fără să cunoaştem caracterisiticile esenţiale ale actorului care constituie elementul cheie, indiferent de epocă sau spaţiu geografic. Geopolitica clasică a avut statul ca actor cheie al analizei disputelor de interese în ecuaţia de putere regională sau globală. Astăzi acest tip de actor este puternic concurat de acei actorii nonstatali care, la rândul lor, pot să fie extrem de diversificaţi ca structură şi manifestare în politica globală. Referindu-se la acest aspect, Merje Kuus de la Universitatea din Columbia Britanică, sublinia că: geopolitica parte a politicii internaţionale nu mai este facută sau limitată la statele naţiuni. La un nivel supranaţional, procese de construire ale regiunilor, cum ar fi procesul integrării europene, sunt puternice exerciţii geopolitice în acelaşi sens. Integrarea europeană, de exemplu, ar putea să depăşească naraţiunile naţionaliste despre teritoriu şi identitate, dar conţine puternice revedincări faţă de Europa, ca o unitate culturală şi teritorială. Acest proces este, în mod particular, un fascinant proiect geopolitic pentru că în mod explicit trece mai departe de înţelegerea spaţială bazată pe stat.15 Michael Mann defineşte actorul după tipul de reţea socio-spaţială a interacţiunii umane. Din această perspectivă, el distinge cinci astfel de reţele: locale, naţionale, internaţionale, transnaţionale şi globale. Fiecare din acestea dă naştere la un tip aparte de actor în mediul internaţional 16. Timothy Luke, Volker Ritterger şi alţii cred că atributul suveranităţii este mai edificator în a identifica trăsăturile esenţiale ale actorilor în noul mediu internaţional 17. Actorii pot fi subiecţi înzestraţi cu suveranitate de stat, ale căror acţiuni sunt limitate de rigorile suveranităţii, şi subiecţi fără suveranitate, mult mai liberi în mişcările lor în sistemul relaţiilor internaţionale. În acţiunea geopolitică până la sfârşitul secolului al XIX-lea, statele, indiferent de mărimea lor, au 15

Merje Kuus, Critical Geopolitics, on line, http://www.isacompss.com/info/ samples/ critical geopolitics_sample.pdf, accesat la 29 iulie 2010, ora 20.00. 16 Apud Martin Griffiths, op. cit. p. 386. 17 See Constantin Hlihor, Geopolitica si geostrategia, p. 131.

67

fost principalii actori care în istoria relaţiilor internaţionale şi-au disputat sau armonizat interesele într-un spaţiu sau altul. Interdependenţele care s-au creat în lumea postindustrială, diminuarea capacităţii de adaptare la provocările secolului al XX-lea au determinat pe unii analişti să considere că, în ceea ce priveşte statele, acestora li s-a îngustat mult sfera de acţiune ca actori principali ai sistemului relaţiilor internaţionale şi, implicit, ai jocului geopolitic. Schimbările de esenţă care s-au produs în societatea postindustrială au făcut ca statul să nu mai fie singurul actor care să furnizeze cetăţeanului securitate, bunăstare şi alte servicii care ţin de civilizaţia secolului XXI18. În funcţie de poziţia şi rolul pe care actorii îl au în structura relaţiilor internaţionale, într-o dispută/cooperare de tip geopolitic pot fi întâlnite mai multe tipuri de actori. Într-un joc geopolitic pot fi întâlniţi actori care pot să îşi impună interesele într-un spaţiu, actori care ă consecinţele jocului de interese ale altor actori dar şi actori care acţionează prin procură furnizată de alţi actori. Analizînd modul cum s-au configurat actorii în disputa de interese din regiunea Asiei Centrale la jumătatea deceniului X al secolului trecut, Zbigniew Brzezinski a identificat două tipuri de state: jucatori geostrategici activi şi pivoţi geopolitici. Jucătorii geostrategici sunt definiţi ca fiind „statele care au capacitatea şi voinţa naţională să exercite putere şi influenţă în afara graniţelor lor pentru a modifica ordinea geopolitică existentă a lucrurilor” 19. Pivoţii geopolitici sunt acele state a căror importanţă nu derivă din puterea şi motivarea lor, ci mai degrabă din locaţia lor şi din consecinţele condiţiei lor potenţial vulnerabile faţă de comportamentul jucătorilor strategici. Cel mai adesea, pivoţii geopolitici sunt determinaţi de geografia lor, care în anumite cazuri le oferă un rol special, fie în definirea accesului la zone importante, sau în negarea unor resurse importante către un jucător important 20. În unele cazuri, un pivot geopolitic poate acţiona ca un scut de aparare pentru un stat vital sau chiar o regiune. Ideea lui Brzezinski este, în fapt, mai veche, deoarece o întâlnim şi în discursul geopolitic al lui Kissinger. El, în mod frecvent, făcea analogia relaţiilor internaţionale cu un joc, ca un meci de şah, cu jucătorii importanţi mutând pioni locali pe o planşă globală. În acest discurs, actorilor locali nu li se permitea posibilitatea unei diversităţi interne, a unor acţiuni autonome şi a unor interese parohiale. În schimb, mai des erau redate ca „păpuşi” sau „unelte”21. 18

Andreas Wenger, The Internet and The Changing Face of International Relations and Security, în „Information and Security, Volume 7, 2001, p. 5 19 Zbigniew Brzezinski, op. cit., p. 41. 20 Ibidem. 21 Apud, Gearoid O´ Tuathail, Localizing geopolitics: Disaggregating violence and return in conflict regions, in Political Geography 29 (2010) 256–265, on line, http://gerardtoal. files. wordpress.com/2011/01/localizinggeopolitics2010.pdf accesat la 29 iulie 2010, ora 20.00.

68

Actorul care a dominat în secolul trecut scena geopolitică a fost, fără îndoială, statul, indiferent de natura sa, de la cele naţionale la cele organizate pe baza unor ideologii totalitare, cum au fost nazismul, fascismul, comunismul etc. Marile dispute pentru controlul unor spaţii considerate cheie în politica internaţională în secolul trecut au fost generate de marile puteri. Din nefericire, aceste dispute s-au închieat de fiecare dată prin consumarea unui război major fie el cald (cele două conflagraţii mondiale), fie rece, aşa cum a fost confruntarea bipolară (SUA-URSS) din a doua jumătate a secolului XX. Profesorul Bertrand Badie, de la Institutul de Studii Politice din Paris, crede că procesele induse de globalizare erodează statul ca actor major al relaţiilor internaţionale. Creşterea fluxurilor transnaţionale prin care cetăţenii unui stat comunică între ei fără ca acesta să le poată controla afirmă profesorul z - va conduce la noi tipuri de relaţii care vor modifica raporturile dintre cetăţean şi stat22. Atributul în jurul căruia au loc cele mai profunde şi complexe dezbateri este cel al suveranităţii statelor asupra unui teritoriu. Evoluţiile politice din unele state de pe continentul african, din Asia Centrală sau de sud est, aşa numitele failed-states, cum ar fi Somalia, Angola, Irakul, Afganistanul, Georgia etc., care nu mai au forţa necesară pentru a controla spaţiul propriu de suveranitate, dar şi cele din Europa, prin care unele state au acceptat o suveranitate limitată pentru a da consistenţă politică unui nou actor pe harta lumii - Europa, au determinat pe unii teoreticieni să tragă concluzia că rolul statului este în declin.23 Opiniile acestor analişti intră în criză în momentul în care se încearcă a se aplica în cazul statelor care au statutul de mare putere sau chiar de puteri regionale. Pe de altă parte, iţând că epoca marilor invazii a devenit revolută (deoarece cuceririle teritoriale sunt nu numai foarte scumpe dar şi greu de justificat în faţa opiniei publice mondiale, iţând că revoluţia cibernetică şi tehnotronică a diminuat dramatic rolul bazelor militare strategice din afara spaţiului de suveranitate care, altădată, controlau bazele de aprovizionare cu materii prime şi rutele de aprovizionare), nu mai putem să ne explicăm o serie de acte ale unor actori care au fost săvîrşite în legătură cu controlul sau disputa pentru spaţiu. Analistul şi teoreticianul Marcel Merle constată că: Saddam Hussein a vrut să anexeseze Kuweitul, şi puterile occidentale puteau să lase foarte greu că 40% din producţia de petrol să intre pe mâna unui dictator cu un comportament imprevizibil. Statele Unite şi Franţa nu par dispuse să-şi abandoneze bazele militare care servesc la menţinerea influenţei lor în străinatate. Vom spune că sunt relicve ale unei 22

Bertrand Badie, L’Etat-nation, un acteur parmi d’autres ?, în http://www.diplomatie. gouv. fr/fr/_829/label-_5343/les-themes_5497/sciences-humaines_13695/histoire-sciencepolitique-relations-internationales_14467/etat-nation-un-acteur-parmi-autres-entretien-avecbertrand-badie-no-38-1999_37389.html. 23 Masatsugu Matsuo, Some Reflections on the Assumptions of the Mainstream International relational Theory, în Hiroshima Peace Science, vol. 24, 2002, p. 47-69.

69

epoci apuse. Poate. Cu toate acestea, disputele de frontieră şi disputele teritoriale, nu au dispărut. Lista conflictelor recente şi chiar actuale este lungă: India / Pakistanul, China / Rusia, Israëlul / O.L.P., Camerun /Nigéria, Tchad/Libia, Iran /Irak, Maroc/ Polisario, Péru / Écuador etc. O serie întreagă de evenimente petrecute în spaţiul fostei Iugoslavii, dar şi în cel al fostei URSS, au generat crize profunde, datorită faptului că grupuri etnice sau religioase revendică un teritoriu pentru a se organiza politic şi economic. Credem că M. Merle are dreptate cînd afirmă că: Noi uităm că, în cazul Bosniei, împletirea grupurilor etnice pe acest teritoriu este cea care constituie obstacolul principal pentru pacificare, şi că dacă etniile (sau pseudo-etniile) prezente se bat, este pentru a căpăta un teritoriu pentru a fonda un stat independent, cum au reuşit slovenii şi croatii. Oraşul Groznîi a devenit oraşul martir, simbolul independenţei teritoriale revendicată de Cecenia. În Liberia şi Somalia, autoriatea statală este cea care lipseşte; dar facţiunile se omoară între ele pentru a-şi stabili autoritatea asupra unui teritoriu greu încercat dar intact24. Aceste câteva exemple ne demonstrează că suveranitatea asupra unui teritoriu nu a devenit un concept politic desuet, un rezidu al ordinii internaţionale de tip westphalian. Teritoriul rămâne matrice de organizare a colectivităţilor umane. Problema este cum aceste organizări se vor recunoaşte reciproc, ce criterii şi pe ce baze vor fi construite şi justificate acestea. Teritoriul pentru multă vreme de aici încolo „va rămâne un mijloc şi cale extrem de preţioase în compeţitia dintre colectivităţile umane de a avea un stat” 25. În aceste evoluţii globale şi imprevizibile, statul naţiune este încă unitatea de bază a organizării politice în politica mondială, deşi suveranitatea sa este erodată de fluxuri globale. Nu există o societate globală universală şi nu există o singură lume politică. Dar, pe de alta parte, lumea contemporană nu este doar anarhie internaţională sau doar un sistem internaţional de state-naţiuni. Este un sistem poliarhic, multipolar, multistrat, mixedactor, unde anarhia statelor suverane este atenuată şi controlată de o pluralitate de actori non statali: organizaţiile internaţionale guvernamentale din jurul sistemului Naţiunilor Unite, actorii lumii civile (organizaţii non guvernamentale, mişcări colective, comunităţi transnaţionale, diaspore etnice) şi uniuni supranaţionale, ca Uniunea Europeană şi de mărirea societăţii civile transnaţionale şi a spaţiului public26. Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că în rezolvarea marilor probleme legate de securitatea individului şi a societăţii, rolul statului tinde să crească în mod exponenţial şi, în consecinţă, majoritatea analiştilor nu văd scăderea rolului jucat de stat în acest domeniu.27 24

Ibidem. Ibidem. 26 Vezi, Alberto Martinelli, From World System to World Society? On line http://www. sociologistswithoutborders.org/essays/FROMWORLDSYSTEMTOWORLDSOCIETY.pdf, accesat la 28 iulie 2010, ora 21.00. 27 Stephen G. Brooks, Producing Security: Multinational Corporations, Globalization, and the Changing Calculus of Conflict, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 2005, p. 5. 25

70

Cu toate acestea, nu putem să trecem cu vederea faptul că au apărut actorii nonstatali care anunţă scimbări de esenţă în mediul internaţional. Aceştia tind să submineze tot mai mult un atribut ce era exclusiv al statelor suveranitatea asupra spaţiului şi sunt profund implicaţi în jocurile geopolitice legate mai ales de controlul resurselor de petrol şi gaze, apă şi hrană. Geopolitica petrolului şi a gazelor naturale nu poate fi înţeleasă dacă nu luăm în calcul actorii de tip nonstatal 28. În ceea ce priveşte disputa pentru spaţii comerciale, companiile transnaţionale Sony, Toyota şi Tomitomo controlează arii întinse din comerţul şi viaţa de familie din SUA. Firmele financiare japoneze au cucerit Hawaii în 1980 în modalităţi de control pe care militariştii de la jumătatea secolului trecut nici nu puteau să viseze 29. Robert D. Kaplan arăta că numărul actorilor nonclasici care şi-au impus propriile reguli în aşa zise spaţii private a crescut vertiginos. Dacă la sfîrşitul deceniului şapte numărul „comunităţilor rezidenţiale cu perimetre apărate, construite de corporaţii” era de de o mie, la mijlocul anilor ’80, acestea au ajuns la peste 80 de mii30. Acestea au locuri de promenadă cu reguli proprii şi forţe de securitate deosebite de cele publice, aflate sub controlul statului, cluburi şi spaţii comerciale, suburbii diferite de străzile publice. Acestea dezvoltă o reţea proprie de comunicare şi, nu lipsit de importanţă, intră în dialog cu actorii clasici de la egal la egal. Această situaţie a fost facilitată de creşterea fără precedent a cyber-space-ului. Controlul politic al unor vaste regiuni din nordul Africii, sau chiar din Europa şi Asia, se face cu ajutorul unor mari reţele de internet. Sunt state care, datorită incapacităţii de a istra putera şi de a-şi controla spaţiul de suveranitate, au devenit pur şi simplu ficţiuni pe harta politică a lumii. Unele, cum ar fi Somalia sau Republica Democratică Congo, au încetat practic să mai existe ca actori, deşi au expresie pe harta politică a lumii contemporane.31 Spaţiul lor de suveranitate a devenit o sursă de ameninţări la adresa stabilităţii internaţionale, datorită anarhiei politice şi a incapacităţii veunui actor intern de a controla situaţia şi a se putea impune în relaţiile cu alte state. Pârghiile de istrare a puterii politice au fost „privatizate” de grupuri rivale. În Gongo, de exemplu, poliţia s-a transformat în bande de jefuitori, iar unităţile militare acţionează pentru a impune afacerile propriilor comandanţi.32 Aceste state, practic, nici nu mai sunt parte a procesului de comunicare din mediul internaţional contemporan, deoarece nu mai au reprezentaţi legitimi şi unanim recunoscuţi de comunitatea celorlalţi actori. 28

Vezi, Constantin Hlihor , Politica de securitate în mediul internaţional contemporan. Domeniul energetic, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p. 76 şi urm. 29 Timothy W. Luke op.cit. în loc. cit. 30 Robert D. Kaplan, op. cit. p. 57. 31 Paul Hirst, op. cit. p. 69. 32 Daniel Thurer, The „Failed State” and International Law, în http://www.globalpolicy. org/nations/sovereign/failed/2003/0725law.htm, accesat la 08 iunie 2010, ora 10.30.

71

Resursele multor ţări din Lumea a Treia sunt insuficiente pentru întreţinerea unui aparat de stat modern. Marea masă a populaţiei este prea săracă pentru a putea plăti impozitele necesare întreţinerii aparatului de istrare a puterii politice şi economice, iar cei bogaţi se sustrag prin intermediul corupţiei care este politică de stat. 33Aceste ţări se încadrează în ceea ce unii analişti numesc state criminale, state prăbuşite, rogue states. Reprezentanţii acestor state nu sunt acceptaţi ca parteneri reali în procesul de comunicare, pentru orice categorie de actori din mediul actual internaţional. Dacă luăm în calcul evoluţiile de pe continentul european, pe de o parte şi la nivel global, de alta, constatăm apariţia şi a altor tipuri de actori puternic implicaţi în evoluţiile geopolitice, de la nivel local şi regional până la cel global. Acest fenomen aduce în atenţia analiştilor un alt actor de tip non statal-guvernanţa regională. Prezenţa acestor actori non statali ameninţă dominaţia şi poate chiar existenţa statului suveran, şi a modului în care acestea actionează în politica internatională. Existenţa acestor actori „ameninţă” atât statul cît şi ordinea Westphalică tradiţional acceptată de analişti dar şi de diplomaţie. Aceste schimbări sunt ilustrate de existenţa doi actori non statali apăruţi in ultima vreme în relaţiile internaţionale. În primul rând organizaţiile internaţionale de tip terorist, actor care reflectă într-un anume mod procesele globalizatoare şi, în al doilea rând, guvernanţa regională şi stratificată, un actor mai apropiat de stat dar fără îndoială cu potenţialul de a-l diminua sau chiar înlocui pe acesta.34 Problema care se pune astăzi este cine domină din punct de vedere geopolitic sistemul internaţional? Răspunsurile nu sunt nici simple şi nici uşor de dat. Un grup important de analişti consideră că statul va continua să fie actorul cel mai important al sistemului internaţional contemporan.35 Paul Hirst consideră că rolul statului va creşte în mediul internaţional contemporan chiar dacă actorii nonstatali vor continua să sporească. Statul, în raport cu ceilalţi actori, are câteva atribute esenţiale: este exclusiv teritorial şi defineşte cetăţenia; este o sursă fundamentală de responsabilitate pentru un anumit

33

Paul Claval, op. cit. pp. 196-197. See Norman Gregor, David Rae, Reinventing Geopolitical Codes in the Post-Cold War World With Special Reference to International Terrorism, Thesis Submitted for the Degree of Doctor of Philosophy Department of Geographical and Earth Sciences Faculty of Law, Business and Social Sciences, University of Glasgow, May 2007, p. 18, on line http://www. docstoc.com/docs/34636869/Postgraduate-Theses---Department-of-Geographical-and-Earth , accesat la 08 iunie 2010, ora 10.30. 35 A se vedea pe larg, Paul Hirst, op.cit. p. 111-123; Martin Show, The State of International Relations , în vol. Sarah Owen-Vandersluis, The State and Identity Construction in International Relations, Macmillan, London, 2000, p. 7-30; Michael Zurn, The State in The Post –National Constellation-Societal Denationalization and Multi-Level Governance,în Arena Working Papers, no. 35, 1999. 34

72

teritoriu; statele deţin monopolul asupra mijloacelor de violenţă numai în interiorul propriilor graniţe.36 Un alt cercetător, Michael Zurn, arată că şi în câmpul relaţiilor internaţionale statul continuă să fie actorul dominant. În totalul schimburilor economice internaţionale statul deţine 83% şi doar restul revenind celorlalţi actori37. În ceea ce priveşte furnizarea de securitate la nivel local şi regional, este actorul dominant, indiscutabil, chiar dacă în ultimul timp a crescut şi rolul actorilor non statali cum ar fi, de exemplu, NATO. Statul este cel care în ultimii ani şi-a asumat responsabilitatea protejării mediului şi eliminarea ameninţărilor de ordin ecologic38. Catastrofele produse de tsunami, în decembrie 2004, în Asia de Sud-Est, de uraganul Katrina, în august 2005, sau cutremurul urmat de tsunami care a afectat centrala nucleara de la Fukusima în martie 2011 au arătat că neintervenţia promptă a statului a avut consecinţe nefaste. Actorii nonstatali nu au avut mijloacele necesare şi nici instrumentele potrivite de a interveni. De remarcat faptul că, în aceste împrejurări, capacitatea de a comunica eficient n-a lipsit dar s-a dovedit a nu fi fost suficientă. Deşi a crescut numărul înţelegerilor dintre state pentru a acţiona concertat în protejarea mediului înconjurător, unii specialişti apreciază că se face puţin în acest sens. „Studiile ambientale aplicate, afirmă Robert D. Kaplan, suprasaturate de jargon tehnic” stau abandonate pe birourile experţilor în afaceri externe. „E timpul să înţelegem mediul înconjurător drept ceea ce este el de fapt: chestiunea de securitate a secolului XXI, impactul politic şi strategic al populaţiilor dezlănţuite, răspândirea bolilor, despădurirea şi eroziunea solului, secarea apei, poluarea aerului şi probabil, creşterea nivelului apei mărilor în regiuni critice şi suprapopulate ca delta Nilului şi Bangladesh - urmări care vor conduce la migraţii masive iar mai apoi la conflicte de grup”39. Dacă analizăm actorii prin prisma puterii de care aceştia dispun pentru a-şi materializa interesele în disputele geopolitice, constatăm şi aici o diversitate extrem de mare de păreri. Susan Strange, de exemplu, arată că statul îşi pierde monopolul asupra puterii într-un mediu internaţional modern afectat de globalizare. Mari corporaţii, organizaţii non guvernamentale şi alţi subiecţi non statali câştigă o influenţă din ce în ce mai mare. 40 Alţi autori accentuează neîntrerupta fragmentare a suveranităţii. Patrick Tyrell prevede că forme de suveranitate, lingvistice, religioase sau culturale se vor dezvolta alături de suveranitatea naţională în cadrul mediului global informaţional, 36

Paul Hirst, op.cit., p. 112. Michael Zurn op. cit., în loc. cit. 38 Ibidem. 39 Robert D. Kaplan, op. cit. p. 18. 40 Susan Strange, The Retreat of State: the Diffusion of Power in the World Economy. Cambridge University Press, 1996, citat din varianta în limba română a lucrării. 37

73

care nu va coincide în mod necesar cu graniţele teritoriale statale. 41 Apare astfel următoarea întrebare: cine vor fi suveranii noilor formaţiuni suverane apărute? Robert O. Keohane şi Joseph S. Nye susţin că statele îşi vor păstra statutul suveran dacă reuşesc să se adapteze realităţilor din era informaţională şi dacă sunt capabile să stăpânească soft power. 42 Robert O Keohane şi Joseph S. Nye definesc conceptul de soft power ca fiind „abilitatea de a avea rezultate dorite pentru că alţii doresc ceea ce vrei şi tu.” 43 Acest tip de putere diferă radical de puterea militară tradiţională care a fost dominantă în timpul Războiului Rece. Statele, prin urmare, continuă să rămână principalul loc de identificare şi solidaritate pentru majoritatea cetăţenilor lor. ONG-urile şi alţi actori nonstatali pot să critice organismele supranaţionale şi să atragă atenţia asupra anumitor subiecte, dar au o legitimitate redusă. 44 Ele se reprezintă pe sine şi pe proprii membrii. Astfel, FMI poate acţiona nu doar pentru că guvernele îşi doresc cu disperare să obţină un împrumut, ci pentru că vor fi susţinute de statele care furnizază cea mai mare parte a fondurilor sale. Statele intervin tot mai des în modelarea economiilor, investiţiilor, consumului, cât şi în finanţarea unor sectoare industriale sau revigorarea altora mai vechi, în funcţie de conjuncturile interne sau externe, pentru a face faţă procesului de internaţionalizare a pieţei şi a sistemelor bancare45. Sunt câteva din argumentele care evidenţiază faptul că în reţeaua globală comunicaţională statul va continua să joace un rol important pentru încă multă vreme. Pe de altă parte, statul este cel care, în mediul internaţional, îşi asumă respectarea unor minime reguli şi principii de drept în ceea ce priveşte comportamentul. În raport cu proprii cetăţeni, poate fi controlat, iar pe de altă parte, este legitim să le reprezinte interesele în momentul când actorii nonstatali le încalcă drepturile. Logica unui câştig rapid şi imediat ghidează comportamentul actorilor comerciali, financiari etc.46 Oricare ar fi preferinţele conducătorilor lor şi oricât de interesaţi ar fi aceştia să ofere condiţii de lucru decente angajaţilor, ei sunt constrânşi de concureţă la măsuri care să afecteze intersele angajaţilor. Cine le apără aceste interese dacă statul dispare ca actor din mediul internaţional? Aceeaşi logică ar putea să determine firmele comerciale să vândă tehnologie şi informatică în state 41

Nerijus Maliukevičius, Geopolitics and Information Warfare. Russia's Approach, on line, kms1.isn.ethz.ch/.../Files/.../Chapt.7.pdf 42 R.O Keohane, J.S Nye, Power and Interdependence in the Information Age, in Foreign Affairs, No.5 (77) 1998, on line http://www.ksg.harvard.edu/prg/nye/power.pdf, accesat la 02 11 2010. 43 Ibidem. 44 Robert D. Kaplan, op. cit. p. 18. 45 Roger Dusouy, op. cit. p. 112. 46 Paul Claval, op. cit., pp. 226-227.

74

prăbuşite sau criminale, iar acestea să construiască arme de nimicire în masă cu care să pună în pericol securitatea regională sau chiar globală 47. Cine ar controla legalitatea activităţilor comerciale şi moralitatea acestor actori nonstatali dacă statul şi-a consumat resursele de existenţă ca formă de organizare politică a unei comunităţi umane? Nu puţini sunt aceia care consideră că rolul statului se va diminua foarte mult. Unul dintre cunoscuţii anlişti singaporezi şi om politic totodată, George Yeo, crede că sub impactul informatizării şi al urbanizării „statelenaţiune vor mai exista încă, dar un număr tot mai mare de chestiuni politice va trebui să fie rezolvate la nivel municipal. Se vor crea noi modele de competiţie şi cooperare, asemănătoare cu situaţia Europei dinaintea epocii statelor-naţiune. Autorităţile naţionale nu vor dispărea, ci vor slăbi” 48. Alţi savanţi subliniază că „Realmente, toate statele naţiune devin parte a unui tipar mai mare al tranformărilor globale şi a fluxurilor globale. Bunuri, capitaluri, oameni, cunoaştere, comunicaţii şi arme ca şi crima, poluanţi, mode şi credinţe traversează rapid graniţele teritoriale. A devenit o ordine globală complet interconectată...”49 La o concluzie oarecum asemănătoare a ajuns şi analistul japonez, Keniche Ohmae. În urma studiilor efectuate, identifică trei forţe capabile să reorganizeze lumea: globalizarea consumatorilor şi a corporaţiilor; formarea statelor-regiuni, ca reacţie la statele-naţiuni şi, formarea blocurilor economice precum UE sau NAFTA50. În urma acestor evoluţii, statul-naţiune ar putea fi înlocuit cu statul regiune. Este un mod de a redesena harta politică a lumii în viziunea unui nou ev mediu. Keniche Ohmae consideră că „Statele regiune nu sunt o noutate. Să ne gândim numai la Veneţia - acest mare oraş era iniţial un stat regiune, care s-a tranformat în perioada medievală târzie într-un imperiu. Italia era împânzită cu astfel de centre. Erau leagăne ale Renaşterii şi au oferit alte contribuţii lumii, incluzând contabilitatea în partida dubla.” 51 Aceste viziuni au determinat în analiza geopolitică o creştere a preocupărilor pentru studiul graniţelor într-o lume tot mai globală52. Statele au în 47

Sidney Weintraub, “Distrupting the Financing of Terrorism,” The Washington Quarterly 35, 1 (Winter 2002), pp. 53-60. 48 George Yeo, Secolul urban asiatic, în Nathan Gardels, op. cit., p. 168. 49 David Held, A. McGrew, The End of the Old Order? in Review of International Studies, vol.24, issue 05, 1998, p.230. 50 Apud Nathan Gardels, op. cit., p. 196. 51 Keniche Ohmae, Beyond the Nation State, in The Globalist, june 13, 2005, on line, http://www.theglobalist.com/storyid.aspx?StoryId=4615, accesat la 23 august 2010, ora 21.00. 52 See, Henk van Houtum, The Geopolitics of Borders and Boundaries, in Geopolitics, 10:672–679, 2005 , on line http://ncbr.ruhosting.nl/html/files/geopoliticsborders.pdf; Henk van Houtum and James Scott, Boundaries and the Europeanisation of Space: The EU, Integration and Evolving Theoretical Perspectives on Borders, on line, http://www.exlinea. comparativeresearch.net/file/_/reports_and_publications/State_of %20the_art_exlinea.pdf accesat la 23 august 2010, ora 22.00.

75

suveranitate un anume spaţiu iar acest spaţiu se află uneori sub asaltul violent al actorilor non statali. Din această perspectivă rămâne deschisă întrebarea cum vor evolua raporturile dintre actorul clasic şi cel nonclasic. Transformările petrecute în economia mondială, mondializarea informaţiilor, globalizarea problemelor de securitate au adus în postura de actori principali ai fenomenului geopolitic contemporan puterile non-statale, în care organizaţiile transnaţionale, internaţionale sau supranaţionale vor juca un rol deosebit. Din această perspectivă, structura câmpului comunicaţional va suferi şi ea modificări importante. În lumea de după războiul rece, în care problemele apărute în interiorul unor actori clasici ai scenei internaţionale – statele – au generat grave crize politice şi militare, intervenţia SUA şi a unor actori nonstatali cum a fost cazul NATO ,OSCE, UE a fost decisivă pentru salvarea situaţiei. Operaţiunile de menţinere a păcii au devenit o caracteristică a relaţiilor internaţionale şi, practic, nu există problemă în care ONU să nu fie implicată direct, însă trebuie adăugat faptul că fără implicarea marilor actori, în special al SUA, organizaţia nu ar fi rezolvat nici una din problemele apărute în perioada postrăzboi rece. În ultima jumătate de veac, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional s-au impus ca actori de primă mărime în câmpul geopolitic. Mass-media internaţională a făcut ca aceşti actori să fie nu numai mult mai vizibili, ci şi mai importanţi în procesul de comunicare, în mediul internaţional. Informaţiile comunicate de aceste organizaţii în mediul internaţional în legătură cu starea economică a unor state, cu bonitatea lor financiară, cu riscurile ce pot surveni pentru investitorii interesaţi de a-şi plasa capitalurile într-o ţară sau alta sunt „semnale” de care nimeni nu mai poate să facă abstracţie. Iată de ce statele din lumea a treia şi, mai curând, din spaţiul fostului imperiu sovietic, ca şi unele din cele fost comuniste, depind în mare măsură de politicile celor două organisme în ceea ce priveşte actul decizional în plan intern şi chiar extern şi, nu în ultimul rând, de mesajele date de acestea în lumea internaţională. Pentru a ilustra multiplicarea actorilor în fenomenul geopolitic contemporan, James Rosenau aduce în discuţie modul cum au fost ilustrate două crize izbucnite la sfârşitul anului 1979, într-un spaţiu unde cele două superputeri îşi disputau interesele: ocuparea de către Iran a ambasadei SUA din Teheran şi invadarea Afganistanului de către URSS. Nu mai puţin de 29 de actori transnaţionali, începând cu ONU şi terminând cu Comitetul Olimpic şi Comitetul de Supraveghere Helsinki, au fost profund implicaţi în una sau în ambele crize. 53 Comunicarea prin canale publice şi specializate a concurat, în bună măsură, la rezolvarea situaţiilor conflictuale în care au fost implicaţi actorii clasici. 53

James N. Rosenau, op. cit., p. 110.

76

Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că parteneriatul dintre stat şi actorii nonstatali de tip comercial sau financiar, pentru combaterea terorismului şi a criminalităţii transfrontaliere, a crescut. Acest fapt a determinat apariţia de noi canale de comunicare specifice pentru eficientizarea acţiunilor comune în mediul internaţional. Iată de exemplu, Asociaţia Bancherilor Americani şi alte organizaţii financiare private, prin comunicarea datelor pe care la aveau despre unele organizaţii de tip mafiot, au ajutat guvernul SUA în acţiunea de stopare a spălării banilor şi finanţare a activităţii teroriste după 11 septembrie 2001.54 Unii analişti ai teoriei relaţiilor internaţionale contemporane consideră că pot apărea şi actori de „nivel subnaţional”55 sau „actori non statali violenţi”56. Aceşti actori sunt, la rândul lor, extrem de diversificaţi, funcţie de tradiţiile istorice ale regiunii în care acţionează, dar şi de scopul pe care îl promovează. Analistul Ulrich Scheneckener consideră că „actorii înarmaţi non statali sunt: 1) doritori să folosească violenţa pentru a-şi urmări scopurile; şi 2) neintegraţi în instituţii formalizate ale statului, cum ar fi armatele regulate, gărzi prezidenţiale, poliţie şi forţe speciale” 57. Tipologia lui doreşte să identifice cei mai importanţi şi cei mai des întâlniţi actori non statali înarmaţi şi să sublinieze caracteristicile lor specifice:  Rebeli sau luptători de gherilă, câteodată numiţi partizani sau franc tireurs, doresc „eliberarea” unei clase sociale sau a unei „naţiuni”. Ei luptă pentru răsturnarea unui guvern, secesiunea unei regiuni sau pentru încheierea unui regim de ocupaţie sau colonial;  Miliţiile sau trupele paramilitare sunt unităţi de luptă neregulate care, în mod obişnuit, acţionează în numele unui regim dat sau cel puţin sunt tolerate de acesta. Misiunea lor este să înfrunte rebelii, să ameninţe grupuri specifice sau să omoare liderii opoziţiei.  Şefii de clan sau oamenii „importanţi” sunt în mod tradiţional autorităţi locale care conduc un anumit trib, clan, comunitate etnică sau religioasă.  Lorzii războiului sunt potentaţii locali care controlează un anumit teritoriu în timpul sau la sfârşitul unui conflict violent. Îşi securizează puterea prin armate private şi beneficiază de economiile de război sau post război prin exploatarea resurselor (cum ar fi metalelele preţioase, lemn tropical, mărfuri, cultivarea drogurilor) 54

George E. Shambaugh, Statecraft and Non-State Actors in Age of Globalization, în http://jpr.sagepub. com/cgi/content/abstract/39/3/289. 55 Shaun Riordan, op., cit., p.74-75. 56 Phil Williams, Violent non-state actors, on line, www.humansecuritygateway.com /.../ISN_V... ; Ulrich Schneckener, Fragile Statehood, Armed Non-State Actors and Security Governance, on line se2.dcaf.ch/.../Files/.../chapter2.pdf. 57 Ulrich Schneckener, op. cit., în loc. cit.

77









şi/sau a populaţiei locale (de exemplu prin jaf şi colectarea de „taxe”) Teroriştii care vor să răspândească panică şi teamă în societate pentru a-şi atinge scopuri politice, fiind bazaţi pe ideologii de stânga, dreapta, social-revoluţionare sau religioase, sunt organizaţi într-un mod clandestin, cel mai adesea în grupuri şi celule mici, câteodată în reţele transnaţionale mai mari (în particular Al-Qaida sau Jeemah Islamyya) Criminalii sunt membrii structurilor de tip mafiot, sindicate sau bande, ca de altfel şi falsificatori, contrabantişti sau piraţi. Activităţile lor de bază pot include jaful, frauda, şantajul, crima plătită sau comerţul ilegal (în special transfrontalier, arme, droguri, bunuri, copii şi femei). Mercenarii şi companiile private de securitate sunt voluntari recrutaţi în general din alte ţări care sunt remuneraţi pentru a lupta în unităţi sau pentru desfăşurarea unor operaţiuni speciale pe cont propriu. Pot servii stăpâni diferiţi, variind de la armata statului până la warlords care le promit recompense. Jefuitorii sunt în contrast soldaţi demobilizaţi sau împrăştiaţi care se angajează în acţiuni de jaf şi terorizare a populaţiei civile lipsite de apărare, în timpul sau după un conflict violent.

Relaţiile acestor actori cu statul sunt, în general, de forţă, dar nu putem eluda şi dialogul care, în unele momente asigură un echilibru fragil. Edificator în acest sens este dialogul pe care l-a avut statul sârb, la presiunea comunităţii internaţionale, cu organizaţiile politice şi militare ale albanezilor kosovari, în perioada crizei din Kosovo (1995- 1999), dar şi cel al Federaţiei Ruse cu organizaţiile politice ale separatiştilor ceceni 58. Este clar că provocările faţă de dominaţia statului Westphalian au devenit mai puternice pe măsură ce statul însuşi a devenit mai ineficient. Implicaţiile, atât ale declinului relativ, cât şi al celui absolut al statului, sunt, că cei implicaţi în securitatea naţională şi internaţională în secolul XXI vor trebui să înţeleagă ameninţările actorilor non statali violenţi. It is clear that challenges to the dominance of the Westphalian state have become more prevalent as the state itself has become increasingly deficient. The implication of both the relative and absolute decline of the state is that those involved in national and international security in the 21st century will need to understand the threats from violent non-state actors. 58

Constantin Hlihor, Rolul actorului classic-statul în gestionarea conflictelor internaţionale din lumea contemporană, în vol. Marusia Cîrstea, Sorin Liviu Damean, Stat şi societate în Europa, vol. III, Editura Universitaria Craiova, 2011, p. 460-496.

78

Interesante sunt şi ideile celor care cred că opinia publică mondială poate să se încadreze în caracteristicile unui nou tip de actor în sistemul relaţiilor internaţionale Această ipoteză porneşte de la observarea şi cercetarea atitudinii pe care a avut-o opinia publică, din multe ţări europene şi mai ales arabe, în legătură cu războiul din Iraq din primăvara anului 200359. Este îndoielnică existenţa unui astfel de actor în realitatea politicii internaţionale, dincolo de discursul politic sau mediatic. Ca actor al scenei politice mondiale, opinia publică este o construcţie mediatică şi iluzorie fără materializare în planul realităţii. Invocarea unui asemenea tip de „actor” internaţional pe care nimeni nu îl poate vedea ci doar auzi, poate servi celor care doresc să manipuleze consumatorii de informaţie din spaţiul mediatic. Este un mijloc prin care se ascund actorii reali, care nu doresc să fie vizibili, atunci cînd contestă sau sunt în dezacord cu un anume tip de politică sau de acţiune în relaţiile internaţionale. De remarcat faptul ca acest tip de „actor” al politicii internaţionale opinia publică, nu este singular. În ultimul timp s-a încetăţenit expresia comunitatea internaţională, folosită atunci când nu se precizează care state au declanşat şi participă la o intervenţie militară şi pentru care fie că nu există acordul ONU, fie că planează anumite suspiciuni în legătură cu legitimitatea. Este foarte important de analizat statutul acestui tip de actor mai ales atunci când avem de-a face cu o analiză a procesului de comunicare în politica internaţională60. Înţelegerea rolului şi locului pe care îl au acest tip de „actori” este importantă pentru analiza procesului de comunicare în disputa de interese dintr-o anumită regiune geopolitică. Pentru a se realiza un proces real de comunicare şi nu de manipulare sau dezinformare şi intoxicare, printre alte condiţii ce trebuiesc îndeplinte este şi aceea că mesajul care circulă prin media trebuie să fie clar asumat de un actor care are măcar „vizibilitate” dacă nu şi legitimitate. În fapt, avem de-a face cu construcţia şi reconstrucţia opiniei publice prin media. Media trebuie să fie câinele de pază al democraţiei/watchdog, însă nu în toate situaţiile se întâmplă aşa. În disputa geopolitică şi întotdeauna în situaţii de conflict, neutralitatea media este anihilată de angajarea jurnalistului de partea „bună” sau „rea”. Analizând rolurile media în situaţii diferite, Bella Mody constata rolul de câine de pază al democraţiei care „este în mod convenţional înţeles în contextul reportajelor interne, în care reporterii aduc în faţa examinării publice minuţioase corupţia instituţională; el pune în contrast rolul de câine de pază cu acela de jurnalism mobilizator de conştiinţe definit ca „stabilirea identificării cu victime dintr-o altă parte a lumii, în culturi care sunt adesea misterioase pentru consumatorii

59 60

Noam Chomsky, op. cit., pp. 188-204. Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, op. cit., im.

79

de media, presa”61. Deşi câinele de pază este pe poziţii adverse, se consideră că mobilizarea de conştiinţe necesită colaborarea cu elitele guvernamentale.62 Analistul Steven Livingston atrăgea atenţia, încă, din deceniul zece al secolului trecut, că media afectează în mod profund procesul de luare a deciziilor în politica externă63. Fostul Secretar al Apărării, James Schlesinger, de exemplu, a argumentat că, în era post Război Rece, Statele Unite au ajuns să facă politică externă ca raspuns la „impuls şi imagine”. „În această era imaginea înseamnă televiziune, şi politicile, mai ales ţările democratice par a fi din ce în ce mai supuse imaginilor care pâlpâie pe ecranul televizorului”. 64 Într-un recent studiu, acelaşi autor sublinia că „realinieri importante geopolitice s-au produs la sfârşitul Războiului Rece. Statele Unite sunt provocate de noi puteri economice şi culturale şi de avansarea actorilor non statali bazaţi pe reţele. Nu este o simplă realiniare a statelor naţiune, după cum nota la început cercetarea CNN, dar şi o realiniere între tipul, scopul şi scara actorilor implicaţi în guvernanţa globală. Decât să se limiteze la argumentul efectelor media asupra procesului politic al statelor, acest articol argumentează că schimbările importante tehnologice şi politice solicită o nouă cale de cercetare, care este centrată pe relaţia dintre guvernanţa şi natura unui mediu informaţional dat”65. Indiferent de care parte am privi lucrurile, în ceea ce priveşte rolul media în geopolitica neoclasică cert este că acestea nu pot fi neglijate de analistul sau expertul în relaţiile internaţionale. 2.2 Dimensiunea spaţială şi comportamentul geopolitic al actorilor în politica internaţională Oamenii sunt tot mai interesaţi de cunoaşterea dar mai ales de înţelegerea a ceea ce se întâmplă în diferite locuri de pe suprafaţa globului. Walter A. McDougall, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Pennsylvania, atrăgea atenţia asupra faptului că lumea este astăzi într-o asemenea dinamică încât este foarte greu să înţelegem sensul evoluţiilor din diferite regiuni, caracterizate printr-o dinamică deosebită, făcând apel doar la 61

Bella Mody, Geopolitics of Representation in Foreign News: Explaining Darfur, Lanham, MD: Lexington Books, Rowman and Littlefield, 2010, p. 47. 62 Ibidem. 63 Steven Livingston, Clarying the CNN Effect: An Examination of Media Effects According to Type of Military Intervention; Research Paper R-18 June 1997, Harvard College on line, http://tamilnation.co/media/CNNeffect.pdf, accesat la 24 august 2010, ora 21.00. 64 Ibidem. 65 Idem, The CNN effect reconsidered (again): problematizing ICT and global governance in the CNN effect research agenda, in Media, War & Conflict, on line, http://mwc.sagepub. com/content/4/1/20.abstract, accesat la 20 noiembrie 2011, ora 21.00.

80

geografia clasică sau la istorie66. Trebuie să avem capacitatea de a „citi” hărţile în mişcare, pentru a înţelege arhitectura relaţiilor dintre diferiţii actori dintr-o regiune geografică sau alta. Trudy J. Kuehner, în acord perfect cu aserţiunile profesorului McDougall, arăta că a insista pe metodele clasice ale geografiei şi geopoliticii pentru a înţelege ce se întâmplă astăzi în lume, este total greşit67. Imaginea spaţiului creată de instrumentele şi metoda geografică diferă fundamental de cea din geopolitică. De exemplu, în zona extinsă a Mării Negre au avut loc cutremure şi acţiunea altor factori climatici care au afectat într-o oarecare măsură fizionomia spaţiului românesc, dar acestea nu au modificat poziţia ei geografică în nici un fel. Cutremurul politic produs de prăbuşirea URSS şi colapsul regimurilor politice din acest spaţiu au modificat fundamental poziţia geopolitică a statelor din zonă, inclusiv a României. De pe harta geopolitică a continentului european a dispărut graniţa numită metaforic Cortina de Fier şi, odată cu ea, şi ceea ce în timpul Războiului Rece numeam „Europa de Est”. Sunt variate căile de a vizualiza conexiunea dintre loc/spaţiu geografic şi colectivităţile umane. Geopolitica, care ne ajută să ne amintim dimensiunea politică a unui stat, este o unealtă folositoare pentru analiza politicii externe. Teritorii, state şi locaţii geografice sunt legate împreună, pentru că „toate statele sunt teritoriale şi toată strategia şi practica politicii externe sunt, cel puţin într-o anumită măsură, condiţionate de teritorialitate, modelate de o locaţie geopolitică şi informate de o anumită înţelegere geografică a lumii, aşa cum subliniază şi analistul geopolitician Gearoid O. Tuathail68. Prin urmare, locul unui actor în ecuaţia geopolitică a unui spaţiu este extrem de important. A cunoaşte lumea internaţională înseamnă înţelegerea comportamentului actorilor, atitudinea lor în raport cu spaţiul, ca şi relaţiile spaţiale în funcţie de poziţia pe care o ocupă în câmpul geopolitic – centru/periferie69. Conform lui P.F. Sheldrake „Conceptul de spaţiu se referă nu numai la o locaţie geografică, ci şi la o relaţie bidimensională între mediu şi societatea umană, deoarece creăm locuri dându-le un înţeles” 70. Aşadar, 66

Walter A. McDougall, You Can’t Argue with Geography, în The Newsletter of FPRI’s Wachman Center, on line http://www.fpri.org/ footnotes/065.200009. mcdougall. cantargue geography.html , accesat la 20 noiembrie 2011, ora 21.30. 67 Andrew Matsuk, Perceptual and real spaces in geopolitics. Almanac Geopolitics. N4. 30.04.2002. Epoch September, 11. 68 Gearoid Ó Tuathail, Understanding Critical Geopolitics. Geopolitics and Risk Society, in Colin S. Gary and Geoffrey Loan (eds) Geopolitics – Geography and Strategy, London and Portland: Frank Cass, p. 109. 69 A se vedea, pe larg, lucrările seminarului Geography of the Information Society, desfăşurat în Italia în februarie 2005 în http://www.ssc.msu.edu/~igu/InfoSocItaly.doc, Nina Czegledy, Spatial Perceptions-Spatial Politics, în http//rixc.lv/reader/txt/txtphp. 70 P.F. Sheldrake, Spaces for the sacred place, memory and identity, Baltimore: Johns Hopkins University Press; 2001, p. 1.

81

putem spune că politica crează locuri şi locurile crează politica. Este un ciclu al dezvoltării politice71. Europa centrală, Europa de sud-est, Balcanii de vest etc., sunt tot atâtea construcţii lingvistice care au valoare geopolitică doar în anume contexte şi în anume perioade de timp. A dispărut „Estul” ca regiune geopolitică pentru că s-a sfârşit războiul rece dar a apărut „Europa Centrală”! Explicaţiile sunt multiple, dar din punct de vedere a intereselor geopolitice, ele ni se par extrem de clare. Anumiţi actori de pe scena politică doresc să fie „separaţi” de alţii care nu sunt ca ei. În disputa de interese, fiecare dintre actorii implicaţi are o anumită reprezentare/percepţie despre spaţiul respectiv şi va căuta să o impună celorlalţi 72. Prin urmare, este foarte important să cunoaştem atât mecanismele prin care aceste spaţii se structurează, formele în care ele se materializează, cât şi modul în care sunt percepute de analişti şi oamenii politici. Această percepţie este strâns legată de „grila de lectură” în care se „citesc” hărţile. Harta era şi, încă, este considerată ca un relativ „raport exact a ceea ce este acolo, pentru că reprezentările şi lumea sunt înţelese ca atare, ca o hartă”73. Totuşi, hărţile sunt inerent retorice şi sunt o parte a artei persuasiunii, în acelaşi mod în care retorica este înţealasă ca un tip de comunicare persuasivă. „Hărţile sunt un limbaj grafic care trebuie decodat.” 74 Analistul Stuart Elden consideră că pentru a progresa în înţelegerea spaţiului, trebuie să avem capacitatea de a cuprinde/reprezenta în acelaşi timp concretul şi abstractul, deoarece spaţiul uman dar şi timpul uman sunt duale. Jumătate sunt alcătuite din elemente ale naturii (concrete, observabile, perceptibile etc.) şi jumătate sunt abstractizare (produs al minţii umane!). Aşadar, spaţiul trebuie sa fie analizat, în geopolitică din trei perspective: ca fiind perceput, conceput şi trăit.75 Această schemă de interpretare ne conduce la o unitate între spaţiul fizic, mental şi social76:  Practica spaţială/Spatial practice, realitate fizico-geografică al concretului material, în care este posibilă acţiunea umană concretă deci şi comportamentul statelor care interacţionează pentru a-şi materializa/impune interesele într-o anumită regiune.

71

Minna Rasku, On the Border of East and West. Greek Geopolitical Narratives, Department of Social Sciences and Philosophy/philosophy, University of Jyväskylä, Publishing Unit, University Library of Jyväskylä, 2007, p. 31. 72 Nina Czegledy, op. cit., în loc. cit. 73 John Agnew, Geopolitics. Re-visioning world politics, London and New York: Routledge, 1998, p. 15. 74 Ibidem. 75 Stuart Elden, Henri Lefebvre and the Production of Space, on line, http://www.gradnet. de/papers/pomo98.papers/stelden98.htm, accesat la 11 decembrie 2010. 76 Ibidem.

82

 Spaţiul ca reprezentare/spaces of representation, realitatea geografică redată sub formă de hărţi, schiţe, crochiuri, privit ca instrument logic în planificarea activităţii umane.  Reprezentările spaţiului/Representations of space, Spaţiul imaginat/ perceput prin intermediul conceptelor filozofice sociale, politice sau religioase şi nu are în realitatea fizică. Este foarte important să nu se confunde în analiza geopolitică aceste planuri atunci când operăm cu spaţii de interes sau de suveranitate. Omul este o fiinţă legată organic de mediul fizico-geografic; prin urmare acţiunea geopolitică se va derula într-un spaţiu concret dar acest spaţiu se va prelungi întotdeauna în cel virtual care este unul social construit. O tânără cercetătoare Minna Rasku, consideră că „un stat modern a produs un loc pentru el însuşi în două moduri discursive: cu ideile suveranităţii naţionale pentru exterior şi legea naţională pentru interior. Locurile fizice sunt făcute „reale” în dezbateri şi scopul acestui proces este să devină „naturale” pentru audienţă. Realitatea poate fi, de asemenea, prezentată cu hărţi, simboluri, statui, discursuri, şi diverse tipuri de alte manifestări cu încărcătură simbolică. Simbolurile, ca cele amintite, sunt parte din teritorialitatea iconografică şi practici sociale zilnice.”77 Un stat/actor nonstatal se va orienta către un spaţiu geografic pentru a accede la resure de orice fel şi va intra în competiţie/cooperare cu alţi actori. Aici poate întâlni o arhitectură a ideilor care susţine un regim politic opus sau incompatibil cu valorile sale. E greu de spus că SUA ar putea să coopereze cu un stat totalitar pentru a asigura stabilitatea în Asia de sud-est. Analiştii/oamenii politici vor observa, cerceta disputa/cooperarea actorilor în spaţiul geografic/web şi o vor reprezenta grafic, iconografic sau chiar sub formă de imagini video. Aceste reprezentări vor îngloba cu necesitate cunoştinţele şi informaţiile de ordin politic, istoric, social, economic, spiritual etc., vor fi investite cu un anume simbolism. 78 Din acest punct de vedere, este foarte dificil de sesizat când avem de-a face cu analiza geopolitică şi când cu manipularea şi dezinformarea, utilizând ca vector propaganda geopolitică. Valoarea geopolitică dată de suma caracteristicilor fizico-geografice ale spaţiului (resurse şi bogăţii naturale, puncte strategice pentru controlul magistralelor de transport etc.), sau dobândită prin intervenţia economică a omului sau chiar numai atribuită unui spaţiu geografic/virtual, are un rol important în orientarea, ierarhizarea şi intensitatea cu care actorii îşi dispută interesele la un moment dat, ca şi în tipul de comportament adoptat, conflictual sau cooperant în raporturile sale cu alţi actori în acel spaţiu. Studiile clasice de geopolitică aveau în vedere doar spaţiul fizicogeografic, acel cadru teritorial în care condiţiile naturale fac posibilă viaţa şi 77 78

Minna Rasku, op. cit., p. 20. Stuart Elden, op. cit., în loc. cit.

83

activitatea umană şi funcţiona statul. Disputa dintre state viza, în primul rând, achiziţia sau controlul de noi teritorii. Istoria continentului european din ultimele două secole este marcată de asemenea confruntări, iar reprezentările spaţiului erau urmarea acestor confruntări79. Tehnologiile informatice, predominanţa Internetului şi globalizarea mass-media fac posibil ca un actor să controleze un spaţiu de interes fără să fie prezent „fizic”. El va ocupa spaţiul mental şi al reprezentărilor aparţinând colectivităţilor umane din regiunea/zona de interes. Extinderea internetului şi generalizarea sistemelor informatice vor afecta însăşi natura relaţiilor dintre actorii mediului internaţional. Deja se vorbeşte de e-government, e-diplomacy, comerţ electronic etc. Aceste fenomene îşi vor pune amprenta şi asupra geopoliticii. Actorii fenomenului geopolitic clasic, în funcţie de prioritatea intereselor pe care le promovează, erau atraşi în mod diferit într-o regiune sau alta a lumii. Ion Conea atrăgea atenţia, încă acum cincizeci de ani, că harta politică a lumii prezenta puncte şi regiuni de maximum şi de minimum interes politic. El definea pe primele ca fiind regiuni de intensă viaţă politică, iar pe ultimele, acele zone în care ritmul politic al planetei e mai domol80. Renumitul analist şi teoretician român a identificat pentru deceniul patru al secolului al XX-lea câteva astfel de regiuni de fricţiune sau de convergenţă a intereselor şi disputelor: Marea Mediterană, Marea Roşie şi Oceanul Pacific81. Dacă luăm ca ipoteză de lucru metoda profesorului Ion Conea, asemenea zone de fricţiune sau convergenţă a intereselor pot fi identificate cu uşurinţă şi astăzi în jurul marilor bazine de resurse energetice şi puncte strategice care asigură transportul acestora către marii consumatori. Grava criză din regiunea Golfului şi disputa pentru controlul traseelor petroliere din zona Mării Caspice sunt doar două din multiplele zone de maximum interes pentru actorii mediului internaţional post 11 septembrie 200182. Conflictul sau convergenţa intereselor actorilor într-un spaţiu de aprovizionare cu resurse nu se raportează numai la nevoile de acest gen. Trebuie avute în vedere totalitatea intereselor, de la cele de securitate până la 79

Vezi, Ernest Weibel, Histoire et geopolitique des Balkans de 1800 a nos jours, Ellipses, Paris, 2002; Klaus Dodds and David Atkinson, Geopolitical traditiond. A century of geopolitical thought, Routledge, 2000; Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia,.... 80 Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 59. 81 Ibidem. 82 Gore Vidal, Blood for Oil, The Nation 275, no. 14 (28 October 2002); Michael T. Klare, Oiling the Wheels of War, The Nation 275 no. 11 (7 October 2002); Michael T. Klare, For Oil and Empire? Rethinking War with Iraq, Current History 102, no. 662 (March 2003): 129–35; Greg Palast, OPEC on the March: Why Iraq Still Sells its Oil à la Cartel, Harper’s Magazine 310, no. 1859 (April 2005); Howard Zinn, A Chorus Against War, The Progressive 67, no. 3 (March 2003), apud, Darel E. Paul, The Siren Song of Geopolitics: Towards a Gramscian of the Iraq War, in Millennium - Journal of International Studies 2007; 36; 51, on line http://mil.sagepub.com/cgi/content/abstract/36/1/51, accesat la 11 decembrie 2010, ora 23.00.

84

cele spirituale sau simbolice. Prin urmare, spaţiul în geopolitică trebuie abordat în maniere diferite şi din multiple unghiuri de analiză, corespunzător principalelor categorii de interese şi a tipului de relaţii care se stabilesc între actorii din sistemul relaţiilor internaţionale. Astfel, din această perspectivă, actorii clasici îşi afirmă suveranitatea sau îşi instituie controlul într-un spaţiu politic, sunt în competiţie sau cooperează într-un spaţiu economic şi îşi pun amprenta sau impun propriul sistem de valori politice, morale, culturale şi de civilizaţie într-un spaţiu spiritual. În ultimă instanţă, când arta compromisului este depăşită şi interesele nu mai pot fi materializate prin soft power, actorii recurg la hard power într-un spaţiu geostrategic. Aceste configurări ale spaţiului există ca realitate a sistemului internaţional dacă „doi sau mai mulţi actori au suficiente e între ei şi suficient impact asupra altora ca aceştia să se comporte ca şi cum ar face parte din acel spaţiu”. 83 Aceste configurări ale spaţiului sunt rezultat al interacţiunilor dintre actori şi nu parte a unui continuum geografic. Geografia politică a Asiei Centrale, de exemplu, ne arată că în această zonă există cinci state. În configurarea geopolitică a acestui spaţiu pot intra jucători strategici din alte arealuri geografice cum ar fi SUA, UE, Japonia sau China. Acest fapt ne arată că însăşi reprezentarea pe care o avem astăzi asupra sistemului internaţional trebuie să ne-o corectăm. Ne reprezentăm politica internaţională ca un sistem mondial 84 sau unul global85, ceea ce ne duce imaginea de continuum şi omogenitate. Dacă acceptăm faptul că, în funcţie de interesul pe care îl au actorii în diferite regiuni geografice ale planetei, apar, se conectează, se intersectează sau se refac diferite reţele de tip geopolitic, atunci reprezentarea mai potrivită este cea lansată încă din anii ’80 de John Burton a „unei reţea de reţele”86. 83

Constantin Hlihor, op., cit., p. 238. See Immanuel Wallerstein, The Modern World-System: Capitalist Agriculture and the Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century. New York: Academic Press, 1976; Chase-Dunn, Christopher and Peter Grimes, World-Systems Analysis. Annual Review of Sociology. Vol. 21, 1995, p. 387-417; Walter L. Goldfrank, Paradigm Regained? The Rules of Wallerstein's World- System Method. Journal of World-Systems Research. Vol. 6. N. 2, 2000, pp. 150-195. 85 See, Roland Robertson, Globalization: Social Theory and Global Culture, Newbury Park, 1992; Arjun Appadurai, Modernity At Large: Cultural Dimensions of Globalization, Minneapolis, 1996; Tony Spybey, Globalization and World Society, Cambridge, 1996; William Greider, One World, Ready or Not: The Manic Logic of Global Capitalism, New York, 1997; Malcolm Waters, Globalization, London, 1995; Ulrich Beck, What is Globalization? Cambridge, 2000; John Tomlinson, Globalization and Culture Chicago, 1999; James Mittelman, ed. Globalization: Critical Reflections London, 1996. 86 Apud, David J. Dunn, John Burton and the Study of International Relations: An Assessment, in The International Journal of Peace Studies, on line, http://www.gmu.edu/ programs/ icar/ijps/vol6_1/Dunn.htm, accesat la 23 aprilie, 2010, ora 19.00. 84

85

În funcţie de strategiile pe care actorii le adoptă pentru a-şi impune interesele în câmpul geopolitic, spaţiul geopolitic, în cadrul acestei plase „de reţele” care este lumea internaţională, poate să capete configurări specifice şi să fie perceput din cel puţin trei perspective:  Spaţiu de cooperare/politico-diplomatic;  Spaţiu simbolic/mediatic;  Spaţiu conflictual. Unii autori consideră că în studiile moderne de geopolitică atenţia trebuie mutată pe evoluţiile demografice, ca şi pe impactul pe care îl au asupra spaţiului schimbările de mediu, transformările în structura populaţiei sau chiar de climă87. Nu lipsit de importanţă pentru evoluţiile geopolitice viitoare este şi repartizarea în spaţiu a resurselor de apă sau hrană 88. Din această perspectivă, analiştii în geopolitică vor opera, de exemplu, cu un spaţiu demopolitic89. În funcţie de transformările pe care le impune procesul de globalizare în societatea contempoană, se consideră că o bună înţelegere a fenomenului geopolitic se obţine dacă se studiază spaţiile din perspectiva unui proces contradictoriu: omogenizarea şi fragmentarea. Omogenizarea conduce la apariţia de spaţii de tip integrativ cum ar fi, de exemplu, Spaţiul Schengen. Fragmentarea are ca efect înmulţirea spaţiilor de suveranitate90. Înţelegerea rolului pe care îl joacă asemenea Spaţii sau elemente de Spaţiu în disputa de interese sau în rivalităţile de putere ce antrenează actorii câmpului geopolitic contemporan, dă posibilitatea analistului să evalueze corect crizele politice şi militare, şi să creioneze posibile soluţii pentru gestionarea lor. Spaţiul în geopolitică este, prin definiţie, unul al competiţiei între actori, însă aceasta nu presupune în mod automat şi un comportament agresiv/conflictual. Recurgerea la forţă, în forma sa clasică militară, este tot mai des repudiată şi considerată un ultim argument în promovarea propriilor interese. La această concluzie a ajuns şi John Burton care afirma că: În termenii nevoilor de comunicare, puterea nu este importantă. Când un sistem este complet integrat, receptând şi clasificând informaţiile, reacţionând şi fiind supus controlului prin feed-back, şi când prin acest proces îşi poate schimba scopurile şi se poate adapta situaţiilor în schimbare, puterii i se 87

Gerard Dussouy, op. cit., p. 399; John A. Pickles, History of Spaces. Cartographic reason, mapping and e geo-coded world, London: Routledge, 2004; Géographies anglo-saxonnes : tendances contemporaines. Paris: 2001. 88 Jim Heron, "Population Politics and the Shambles of Africa” in http://catholiceducation. org/articles/population/pc0005.html; Henry Kissinger, "The Over-population cabal" in Mindszenty Report, Cardinal Mindszenty Foundation, April 1999, www.mindszenty. org.report/1999/April1999.html. 89 Gerard Dussouy, op. cit., p. 399-405. 90 Ibidem.

86

atribuie o mică importanţă, indiferent de cât de însemnată ar putea să pară într-un moment al istoriei”91. Opiniile în legătură cu modul de structurare a spaţiului în geopolitica postmodernă sunt extrem de diversificate. Acestea sunt influenţate de paradigmele teoretice care stau la baza alcătuirii instrumentelor de cercetare, cât şi de curentul de gândire din teoria relaţiilor internaţionale care se impune în lumea academică la un moment dat. Daniel J. Elazar a observat că „par să fie două căi principale în care oamenii se raportează la studiul organizării spaţiului, fie prin examinarea centrului şi periferiei fie prin examinarea graniţelor şi a ceea ce este inclus în ele.”92. Ideile reputatului politolog american au stat la baza cercetării spaţiului geografic din punct de vedere politic nu numai în studiile de relaţii internaţionale, dar şi în alte discipline socio-umane, inclusiv geopolitica. Spaţiul politic a fost obiectul celor mai diverse şi amănunţite analize din geopolitica secolului al XX-lea. Spaţiul politic se constituie din arii geografice care aparţin, sau sunt sub jurisdicţia unei autorităţi politice specifice.93 Suveranitatea a fost principalul atribut al spaţiul politic şi recunoaşterea acestui atribut de către alţi actori a condus la frontierele politice dintre state94. Fiecare stat, în configurarea sa teritorială, este unic. Din punctul de vedere al lui Robert Gilpin, istoria lumii, începând cu Tratatul de la Westfalia (1648), a fost o perioadă de dominaţie a statului în mediul internaţional. Stabilitatea sau instabilitatea sistemului relaţiilor internaţionale depindea de existenţa unui stat care îşi exercita hegemonia politică şi economică95. Puterea acumulată de un stat pentru a atinge stadiul de hegemon în perioada preindustrială era legată de mărimea spaţiului său de suveranitate şi, mai ales, de bogăţiile naturale ale acelui spaţiu96. În epoca industrială, controlul spaţiului era important pentru desfacerea produselor şi plasarea capitalului. Nu era o legătură directă, dar nu putea să nu fie luată în calcul. Statul-naţiune ajunge în secolul al XX-lea la apogeu şi suveranitatea pe un spaţiu devine corolarul său sacru97. Absolutizarea unor relaţii care se stabilesc, în mod real, între 91

Apud Martin Griffiths, op. cit., p. 185. Apud Martin Hall, On the Morphology of International System: Political Space as Structure and Process in Early Medieval Europe, Center for European Studies at Lund University, în http://www.cfe.lu.se/ /LUPDF/Centrumfor Europaforskning/ cfewp27.pdf, accesat la 10 septembrie 2010, ora 19.00. 93 Timothy W. Luke, Fixing Identity, Fabricating Space: Sovereignty and Territoriality After the Cold War, on line http://www.cddc.vt.edu/tim/tims/Tim382.PDF, accesat la 10 septembrie 2010, ora 19.00. 94 Gerard Dussouy, op. cit., pp. 30-31. 95 Robert Gilpin, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, 1981, p. 15; apud Martin Griffiths, op. cit., p. 35. 96 Martin Hall, op. cit., în loc. cit. 92

87

indivizi/colectivităţi şi spaţiu a fost pentru analiştii geopoliticieni din secolul al XX-lea o eroare. Într-o asemenea capcană intelectuală au căzut F. Ratzel şi adepţii săi care au susţinut, sub influenţa ideilor naturalistului Ch. Darwin, că individul/statul este ca un organism viu legat de sol şi că lupta pentru spaţiu este o legitate98. Această idee a stat la baza ideologiei politice ce a promovat nazismul, care la rândul ei s-a folosit prin cartografia de propagandă de geopolitică. Ideea potrivit căreia oamenii se simt mai bine „acasă”, de exemplu, nu se potriveşte pentru acei oameni care aparţin sau îşi desfăşoară activitatea în cadrul actorilor nonstatali (corporaţii transnaţionale, mişcări politice internaţionale, grupări teroriste internaţionale etc.). Nu se poate aplica nici persoanelor care migrează, în mod legal, şi se stabilesc definitiv pe teritoriul altor state. Spaţiul politic, din punct de vedere al intereselor fundamentale pe care le promovează şi le apără un actor, este alcătuit din spaţiul de suveranitate, marcat de frontiere şi exprimat în existenţa actorului clasic din câmpul geopoliticii – statul – şi din spaţiile de control, acel spaţiu de suveranitate aparţinând unuia sau mai multor actori, în care unul dintre ei – dominant în ecuaţia de putere a sistemului relaţiilor internaţionale – îşi impune voinţa sa politică. Exemplu caracteristic în acest sens l-a constituit, pentru antichitate, teritoriul statelor cliente Romei şi sferele de influenţă apărute în lumea contemporană după cel de-Al Doilea Război Mondial. Dacă geografia politică şi-a centrat analiza pe teritorialitatea politică, mai ales pe cea exprimată de stat, teoria clasică a geopoliticii considera că nu atât spaţiul în sine este foarte important, cât relaţiile spaţiale dintre state, şi mai ales controlul pe care acesta îl exercită prin instituţiile sale asupra spaţiului economic, social şi spiritual. Statul are legitimitatea de a gestiona o porţiune din suprafaţa globului considerată aparţinând unui grup uman pentru a-şi asigura propria reproducere şi satisfacere a intereselor vitale99. Acest spaţiu este delimitat de frontiere. Iată de ce se consideră că problema frontierelor este tot atât de veche, pe cât este şi problema relaţiilor dintre diferite colectivităţi umane100. O întâlnim în Vechiul Testament, în epopeele antice 97

John Agnew, The New Global Economy: Time-Space Compression, Geopolitics and Global Uneven Development, Center for Globalization and Policy Research, School of Public Policy and Social Research, UCLA, Working Paper no. 3, 2001, p. 6. 98 A se vedea, pe larg, Claude Raffestin şi colab., op. cit., pp. 29-75; Simion Mehedinţi, Antropogeografia şi întemeietorul ei, Friedrich Ratzel, Bucureşti, 1904; Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, op. cit., vol. I, pp. 48-52. 99 Constantin Hlihor, op., cit., p. 160. 100 Gerard Dussouy, op. cit., pp. 32-37; John Williams, A new Politics? Borders, Diversity, and Justice in the English School, în http://www.leeds.ac.uk/polis/englishschool/papers.htm; Noralv Veggeland, Neo-regionalism:Planing for Devolutio, Democracy and Development, în http://www.hil.no/biblioteket/forskning/forsk52/52ut.htm.

88

din Grecia sau Italia şi a însoţit istoria medievală, modernă şi contemporană a statelor. Astăzi, sub impactul globalizării, problema frontierelor cunoaşte o dezbatere viu disputată, mai ales că în Europa are loc un amplu proces de structuralizare şi recompunere a spaţiilor politice în forme care fie transced matricea suveranităţii statului-naţiune, fie o sparg în entităţi mai mici.101 Conform lui Stuart Elden, „În timp ce graniţele sunt mai puţin importante în anumite zone, aşa cum este cazul unei mari părţi a Europei, în alte zone continuă să fie cruciale. Graniţa dintre Statele Unite şi Mexic, graniţele externe poliţieneşti ale Europei, şi zidul israelian în West Bank sunt doar cele mai evidente exemple ale importanţei continue a graniţelor”.102 Definiţia, rolul, clasificarea şi funcţiile frontierei cunosc o gamă largă de interpretare. Ele au fost abordate din perspectiva geografiei politice, a sociologiei, geopoliticii etc. Conform lui Henk van Houtum de la Centrul Nijmegen pentru cercetarea graniţelor, Universitatea Radboud, Olanda, „un hotar înseamnă diferenţele construite socio-spaţial dintre culturi/categorii iar o graniţă înseamnă, în general, o linie demarcată în spaţiu”. 103 Iar A. Pozdneakov crede că frontiera este un fapt, o realitate geopolitică şi va exista atât timp cât vor exista statele 104. Profesorul Ilie Bădescu de la Univrsitatea Bucureşti şi colaboratorii săi au ajuns la concluzia că, în lumea contemporană, frontiera a devenit un fenomen care exprimă totalitatea proceselor prin care se manifestă o expansiune istorică, fie a unui popor, fie a unei civilizaţii, fie a unei religii sau ideologii, ori, în fine, a unui imperiu 105. De asemenea pentru Cohen, comunitatea este o construcţie mentală, care este subiectivă şi simbolică, dar conştiinţa /cunoştinţa comunităţii este încapsulată în percepţia hotarelor. Aceste hotare pot fi gândite ca existând în mintea deţinătorilor şi conform lui Cohen, „hotarul poate fi perceput în termeni mai degrabă diferiţi, nu doar de oameni aflaţi în părţi diferite, dar şi de oameni aflaţi în aceeaşi parte.”106 Se poate vorbi astăzi nu numai de frontiera statelor, ci de una a civilizaţiilor, a marilor religii sau a ideologiilor care au marcat veacul al XX-lea. Timp de o jumătate de veac, în perioada Războiului Rece, de exemplu, lumea s-a raportat la „Cortina de Fier” ca la o frontieră care separa un grup de state aparţinând ideologiei comuniste de altul, de pe acelaşi 101

Constantin Hlihor, op., cit., p. 161. Stuart Elden, Territory without Borders, in Harvard International Review, on line, http://hir.harvard.edu/territory-without-borders, accesat la 12 februarie 2010, ora 20.00. 103 Henk van Houtum, The Geopolitics of Borders and Boundaries, in Geopolitics, 10:672– 679, 2005, on line, http://ncbr.ruhosting.nl/html/files/geopoliticsborders.pdf, accesat la 14 februarie 2010, ora 20.00. 104 E.A Pozdneakov, op. cit., p. 51. 105 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, op. cit., vol. I, p. 1. 106 Apud, Carmen Llamas, Convergence and divergence across a national border, on line http://www.york.ac.uk/res/aiseb/Llamaschapter.pdf, accesat la 15 februarie 2010, ora 21.00. 102

89

continent, care aparţinea ideologiei democratice, iar astăzi Samuel Huntington vorbeşte de o frontieră a civilizaţiilor107. Din punct de vedere geopolitic, frontiera reprezintă o relaţie dintre cel puţin două state/actori. Tot ceea ce este legat de frontieră se poate include în categoria intereselor vitale ale unui stat, deoarece se referă nemijlocit la securitatea acestuia108. Spaţiul politic de suveranitate, deci implicit şi frontiera sunt supuse unui amplu proces de presiune datorită fenomenului de globalizare şi resuscitării unor teorii mai vechi sau mai noi cu privire la perimarea rolului statului în organizarea politică a unei colectivităţi. Sunt autori care consideră că prin modernizare şi transformare acest tip de construcţie politică are un viitor cert, în pofida schimbărilor fundamentale care au loc în societatea postmodernă. Richard Lee Hough, de exemplu, consideră că statul naţiune este unitatea centrală a ordinii într-o lume interconectată. Nu există nimic care să-l înlocuiască. Dezintegrarea sa încurajează fărădelegea109. Paul Gottfried consideră că negarea violentă a statului naţiune este o profundă eroare politică a zilelor noastre. Mai mult decât atât, consideră că ameninţările care pun în pericol libertatea şi democraţia cetăţenilor la începutul secolului al XXI-lea nu vin din partea naţionalismului. Lupta cu această ideologie este o falsă problemă, generată de adepţii globalismului. Într-un discurs ţinut la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, în iunie 2010, acesta identifica una dintre ameninţările la adresa colectivităţilor umane: Statul universal omogenizant care nivelează până la anihilare naţiuni, sexe şi comunităţi. În opinia sa, acest tip de stat, care este promovat cu obstinaţie în toate mediile, de la cele politice până la cele academice, este acum pericolul care i-a luat locul lui Hitler, Stalin, Ceauşescu şi altor tirani recenţi. Dacă vechii tirani mărşăluiau împotriva duşmanilor naţionali sau mobilizau masele împotriva aşa-ziselor «clase duşmănoase», noul inamic îmbrăţişează întreaga omenire pentru a o reeduca. Nu ştiu ce e mai periculos, tiranul care ne lipseşte de viaţă sau cel care ne lipseşte de identitate, de tradiţie. Aş prefera, în orice caz, să nu am de-a face cu niciunul110. Într-un asemenea tip de stat europenii ar trebui să se vadă pe sine nu ca membri ai unor naţiuni etnice sau istorice, ci ca cetăţeni ai unei democraţii generice. Această democraţie rezistă sau cade odată cu ceea ce s-au declarat a fi nişte drepturi ale omului universal aplicabile, deşi în acest sistem grupurile imigrante sunt uneori considerate «mai egale» 107

Pascal Bruckner, Samuel Huntington ou le retour de la fatalité en histoire, în „Esprit”, noiembrie 1997. 108 E. A. Pozdneakov, op. cit., p. 55. 109 Apud Paul Gottfried, Recenzia lucrării Richard Lee Hough, The Nation-States: Concert or Chaos, în “The Independent Review”, Volume 9, Number 3, Winter 2005, online http://www.independent.org/ publications/tirarticle.asp?a=514. 110 Constantin Hlihor, Sfîrşitul Statului naţiune şi al identităţii naţionale sau criză de soluţii? On line http://istorie.ucdc.ro/7.%20Revista% 20PDF%20files/ AUCDCI%202% 20Website/9_Hlihor.pdf

90

decât populaţia indigenă. Din acest punct de vedere, asocierea cu o ţară e relevantă doar din raţiuni de convenienţă lingvistică111. Profesorul de relaţii internaţionale Arie M. Kakowitz, de la Universitatea Hebrew din Ierusalim, constată şi el că după încheierea Războiului Rece a devenit o modă, uneori chiar un ritual, să fie atacat statul şi sistemul internaţional westfalian. Întrebarea pe care şi-o pune Arie M. Kakowitz este dacă statul naţional a devenit învechit şi şi-a încheiat misiunea sa istorică?112 De la o asemenea întrebare el pleacă într-o analiză extrem de lucidă asupra impactului pe care îl au asupra statului naţional unii factori, care acţionează peste frontierele naţionale şi fără a putea fi împiedicaţi de deciziile guvernelor naţionale. Identifică patru asemenea factori: criza ecologică globală, dezvoltarea unei societăţi civile internaţionale la scară planetară, creşterea interdependenţelor economice şi financiare şi intensificarea relaţiilor transnaţionale. El conchide că: toate impun o provocare sistemului de stat şi în mod clar erodează suveranitatea statului, schimbându-i natura şi functionalitatea. Dar eroziunea şi provocarea înseamnă în mod necesar uzura. Oare forţele globalizării şi regionalizării duc la neutralizarea naţionalismului şi irelevanţa statului naţiune? 113 Complexitatea fenomenelor şi a proceselor care afectează multitudinea de opinii şi teorii, care sunt aduse în sprijinul unei poziţii sau a alteia, îl determină pe Arie M. Kakowitz să conchidă că: Răspunsul nu este clar. Este evident că regimurile şi guvernele (reprezentând state) sunt sub presiune, societăţile civile contestă rolul statelor, şi cetăţenii de pretutindeni se îndepărtează de la sprijinul activ pentru statele lor în direcţia unor focare alternative de loialităţi şi identităţi. Totuşi, formele alternative de guvernanţă domestică, internaţională şi transnaţională coexistă cu sistemul de stat; nu l-au înlocuit114. Un strălucit analist al relaţiilor internaţionale şi reputat politolog, Stanley Hoffmann, referindu-se la rolul statului naţiune afirma: Ca rezultat, statele-naţiune, adesea rudimentare, absurde din punct de vedere economic, istrativ dărăpănate, şi impotente şi totuşi periculoase în politicile internaţionale, rămân unităţile de bază în ciuda tuturor îndemnurilor. Continuă „faute de mieux” în ciuda presupusei lor uzuri morale 115. Diplomatul grec Georgios D. Poukamisas, ambasador al Republicii Elene în 111

Ibidem. Arie M. Kakowicz, Regionalization, Globalization, And Nationalism: Convergent, Divergent, or Overlapping? Online, http://www.nuso.org/ / articulos/ 3513_2.pdf, accesat la 12.05.2010, ora 19,00. 113 Ibidem. 114 Ibidem. 115 Stanley Hoffmann, Obstinate or Obsolete ? The Fate of the Nation-State and the Case of Western Europe, in Brent F. Nelsen, Alexander C. G. Stubb (dir.), The European Union: Readings on the Theory and Practice of European Integration, Lynne Rienner Publishers, 1998, p. 159. 112

91

România, este de părere că: Mondializarea nu a desfiinţat statul-naţiune şi nici nu se va întâmpla acest lucru. Dimpotrivă, am intrat într-o perioadă a unei lumi cu mai mulţi poli, în cadrul căreia SUA se află în vârful piramidei, dar fără a mai avea rolul dominant, iar în jur gravitează Uniunea Europeană, China, Rusia etc. Nu a rezultat de aici sfârşitul istoriei, deşi conflictele persistă încă, îndeosebi în interiorul civilizaţiilor116. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm faptul că procesele de globalizare, de la economic la cultural, şi fenomenele de integrare a naţiunilor de pe continentul european au marcat profund gândirea politică şi au influenţat teoria construcţiei statelor. Din acest punct de vedere, nu cred că este ceva nefiresc în faptul că unii istorici şi politologi consideră că statulnaţiune şi-a „consumat” resursele şi trebuie căutat altceva care să îl înlocuiască. Istorici de prestigiu au ajuns la concluzia că ideea naţională, se ştie, a contribuit la formarea statelor moderne, în secolul XIX, dar a ajuns nocivă în secolul XX, faza exceselor ideii respective 117. Aceştia pun la îndoială capacitatea statului-naţiune de a se adapta evoluţiilor din spaţiul politic internaţional sau cultural. În noul secol este posibil să asistăm la apariţia unei noi matrici identitare şi transformări de esenţă în ceea ce definim a fi conştiinţa naţională118. Nu dispariţia statului, ci modernizarea lui, redefinirea spaţiilor de suveranitate şi termenii în care acest atribut se vor exercita în viitor. Statul va continua să-şi exercite atribuţiile şi competenţele conform transformărilor impuse de procesele de tip integrator şi acceptate de populaţie prin exerciţiul democratic, iar cele care vor putea fi exercitate mai eficient în interesul cetăţeanului le va ceda organismelor transnaţionale sau regionale119. Aceasta este tendinţa principală, vizibilă mai ales în Europa Occidentală, pentru că în partea sa estică Europa a fost străbătută de un curent contradictoriu – apariţia de noi state naţionale pe ruinele fostelor state federale (Cehoslovacia şi Iugoslavia) şi ale fostului imperiu sovietic. Trasarea frontierelor care au marcat identitatea noilor spaţii politice de suveranitate pe harta geopolitică a continentului european după încheierea Războiului Rece, a generat crize şi conflicte militare de proporţii care au pus, la un moment dat, în pericol securitatea şi stabilitatea Europei, dar şi a lumii 116

Interviu publicat de „Ziarul Financiar”, online http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ interviu-georgios-d-poukamisasambasadorul-republicii-elene-mondializarea-nu-a-desfiintatstatul-natiune-si-nici-nu-se-va-intampla-acest-lucru-4993176, accesat la 12 octombrie 2010, ora 19.00. 117 Alexandru Zub, op. cit., loc. cit. 118 A se vedea, pe larg, A. Smith, National Identity, "Penguin Books",1991; Michael Zurn, op. cit., în loc. cit.; Timothy V. Luke, op. cit., în loc. cit. 119 Christian Philip, Payanotis Soldatos, Au-dela et en deça de l’Etat-nation, Bruxelles, Bruylant, 1996, p. 288.

92

întregi120. Dacă în vestul continentului european problema frontierei clasice evoluează în direcţia fluidizării, a transparenţei şi chiar a dispariţiei ei, exemplul cel mai elocvent l-a constituit crearea Spaţiului Schengen, în est şi sud-est frontiera dintre statele nou apărute, cu doar câteva excepţii, a constituit o sursă inepuizabilă de dispute, crize şi războaie. În condiţiile în care, în diferite spaţii de suveranitate, prosperitatea, stabilitatea şi ordinea sunt dominante, frontiera optimă poate fi cea larg deschisă circulaţiei persoanelor, bunurilor şi valorilor121. Dar, până când echilibrul economic dintre diferite spaţii de suveranitate nu se va realiza şi stabilitatea nu va deveni bază a noii arhitecturi de securitate, fenomenul de fluidizare sau dispariţie a frontierei în Europa va fi doar o realitate regională. Dovadă că frontiera Spaţiului Schengen este tot mai puţin deschisă liberei circulaţii a persoanelor, bunurilor şi valorilor pentru statele din Europa de Est şi Sud-Est, ca şi pentru alte zone mai puţin dezvoltate. Spaţiile de control geopolitic au luat în epoca modernă şi contemporană forma sferelor de influenţă şi reprezintă un mod de manifestare a relaţiilor dintre actorii dominanţi şi dominaţi ai sistemului relaţiilor internaţionale. Termenul de spaţii de control nu mai este astăzi folosit nici în diplomaţie, nici în mass-media, dar nu putem trece cu vederea faptul că asistăm la un proces de „deteritorializare-reteritorializare” 122 în vaste regiuni ale lumii şi că acesta este direct influenţat de disputa de interese a jucătorilor strategici, state şi actori nonstatali. În acest proces rivalităţiile de putere şi disputa de interse nu mai au accentele şi intensitatea din perioada Războiului Rece şi nici nu mai sunt exprimate prin mijloacele folosite în a doua jumătate a secolului XX. Din această cauză, nici „vizibilitatea” lor în mass-media nu mai este la fel de mare şi clară. Din punct de vedere geopolitic, în rivalităţile de putere sunt angajaţi practic toţi actorii. În contextul crizei financiare internaţionale actorii, atât cei clasici cât şi cei non clasici îşi vor apăra cu îndârjire interesele naţionale, politice, economice, financiare, însă, observă Marcel Merle, nu toate au capacitatea de a fi actori în înţelesul adevărat al cuvântului 123. În această rivalitate, unele devin câmp de înfruntare/înţelegere între marile puteri altele 120

Constantin Hlihor, Sfîrşitul Statului naţiune şi al identităţii naţionale sau criză de soluţii? On line http://istorie.ucdc.ro/7.%20Revista% 20PDF%20files/ AUCDCI%202% 20Website / 9_Hlihor.pdf; Susan L. Woodward, Balkan Tragedy: Chaos and Dissolution After the Cold War. Washington, D.C.: Brookings Institution, 1995; Bruce Kapferer, Legends of People /Myths of State: Violence, Intolerance, and PoliticalCulture in Sri Lanka and Australia. Washington, D.C.: Smithsonian Institution Press,1988; James D. Fearon and David D. Laitin, Violence and the Social Construction of Ethnic Identity, în International Organization no. 54, vol. 4, Autumn 2000, p. 845–877. 121 Strausz-Hupé, op. cit., p. 121. 122 Gerard Dussouy, op. cit. p. 49 şi urm. 123 Marcel Merle, Les acteurs dans les relations internationales, Paris, Economica, 1986, p. 105.

93

obiecte de dispută chiar şi pentru actorii nonstatali. Mari companii comerciale fac presiuni de toate felurile asupra unor guverne slabe pentru obţinerea de facilităţi fiscale şi comerciale care nu se încadrează în logica jocului de piaţă124. Procesul de deteritorializare a făcut ca rivalităţile de putere şi lupta pentru control geopolitic să se mute din sfera controlului politic şi strategic al unor zone geografice considerate cheie la spaţiile financiare. Evoluţiile istorice de pe continentul european şi din lume în general pare să confirme această ipoteză. În istoria Europei, secolul al XX-lea a fost cel al disputelor dintre actorii clasici pentru controlul sferelor de influenţă. În ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, statele care dominau în ecuaţia de putere a continentului european – Germania şi URSS – şi-au împărţit spaţiile de influenţă în conformitate cu propriile interese, prin Pactul RibbentropMolotov (23 august 1939)125. La terminarea conflictului, când au loc schimbări majore în ecuaţia de putere, învingătorii îşi stabilesc, potrivit intereselor majore, sferele de influenţă şi control. Ministrul de externe britanic, Anthony Eden, încă din 1943, afirma deschis: Există două căi posibile pentru a încerca o omogenizare a Europei după război. Pe continent să avem fiecare sfera noastră de influenţă, ruşii în Est, noi (englezii – n.a.) şi americanii în Vest126. În octombrie 1944, după o adevărată discuţie de negustori de covoare127, Churchill şi Stalin îşi împart sferele de influenţă potrivit cunoscutului acord de procentaj. Astfel, în aprilie 1945, Stalin, într-o discuţie cu delegaţia iugoslavă condusă de I. B. Tito, era îndreptăţit să declare oaspeţilor săi: Acest război nu este ca acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social. Fiecare impune propriul său sistem social, până unde înaintează armata lui128. Sfârşitul Războiului Rece şi dispariţia „Cortinei de fier” au pus capăt sferelor de influenţă stabilite după cel de-Al Doilea Război Mondial. Dispariţia bipolarismului a condus la un nou echilibru de putere în diferite regiuni ale planetei, inclusiv în Europa, generat de asumarea de către SUA a gestionării problemelor globale de securitate. Un factor care introduce un puternic element de noutate în echilibrul geopolitic european şi global este apariţia UE. Deocamdată, influenţa SUA în diferite zone ale lumii pare să fie 124

John Prados, President’s Secret Wars: CIA & Pentagon Covert Operations Since World War II Through Iranscam, William Morrow& Co, 1988, im. 125 Vezi Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin – România şi pactul Ribbentrop-Molotov, Bucureşti, 1991; Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 19181940, Iaşi, 1991; Constantin Hlihor, Ioan Scurtu, The Red Army in Romania, Iaşi, Oxford, Portland, 2000. 126 Apud D. F. Hatchet, G. G. Springfield, Ialta. Înţelegeri pentru 50 de ani, Bucureşti, 1991, p. 5. 127 Vezi, Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op.cit., p. 14; Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României (1939-1947), Iaşi, 2011, pp. 171-172. 128 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op.cit., p. 8.

94

hotărâtoare. Un cunoscut specialist în probleme internaţionale, John Ikenberry, afirmă că istraţia Americană şi-a fixat o strategie pentru a menţine o lume unipolară în care Statele Unite nu au nici un concurent pe măsură129. Nu puţini sunt aceia care cred că puterea Americii este în declin şi că ea ar putea deveni chiar un factor de dezordine internaţională, întreţinând acolo unde pot, o stare de incertitudine şi conflict 130. Practica vieţii internaţionale arată că deocamdată SUA, UE şi China sunt actorii care pot să influenţeze decisiv evoluţia evenimentelor politice şi economice la nivel regional şi global, dar nu pot fi eliminate şi alte state emergente din America Latină şi Euroasia cum ar fi Federaţia Rusă şi Turcia sau actorii nonclasici cum ar fi NATO. Extinderea selectivă spre est a NATO şi a Uniunii Europene pare să confirme ipoteza revenirii în actualitate a mult discutatului spaţiu-tampon care exista în perioada dintre cele două războaie mondiale, între Uniunea Sovietică şi democraţiile occidentale. Acest spaţiu geografic aparţinea unor state aflate între două puteri/actori hegemonici şi în care, în mod tacit, nici una din puteri nu îşi exercită în mod direct şi făţiş influenţa şi controlul politic. Acest tip de spaţiu este tot mai des definit, în limbajul diplomatic şi în studiile analiştilor politici de astăzi, drept un spaţiu gri. Astăzi este un spaţiu care nu este nici de confruntare nici de cooperare. Este un spaţiu în devenire, greu de spus astăzi cine şi cum va controla acest spaţiu dacă avem în vedere că se intersectează aici interesele enegetice cu cele strategice. După încheierea Războiului Rece lupta pentru spaţiul control s-a mutat în spaţiul financiar deoarece, aşa cum sesiza şi Benjamin J. Cohen from Department of Political Science University of California at Santa Barbara, „Relaţiile economice au devenit şi ele conflictuale şi ierarhice” 131. Din momentul în care unele state nu mai pot, ca în secolele trecute, să controleze circulaţia şi cantitatea de monedă în spaţiile de suveranitate devin dependente de unele centre de putere financiară cum ar fi FMI şi BM dar şi de unele mari corporaţii financiare private. Ca rezultat, universul monetar devine din ce în ce mai stratificat, asumându-şi imaginea unei mari Piramide de Moneda-îngustă la partea superioară, unde cei mai puternici bani domină, şi mariţa continuă dedesubt, reflectând grade inferioare de competitivitate. La întrebarea ce consecinţe ar putea avea această stratificare în disputa geopolitică, Benjamin J. Cohen apreciază că: „În prezent o monedă stă 129

G. John Ikenberry, America’s Imperial Ambition, în Foreign Affaires, September-October, 2002, în http://www.foreignaffairs.org/20020901faessay9732/gjohn- ikenberry/ america-simperial-ambition.html. accesat la 12 octombrie 2010, ora 19.00. 130 Ibidem 131 Benjamin J. Cohen, The geopolitics of currencies and the future of the international system, Paper prepared for a conference on The Geopolitics of Currencies and Oil, Real Instituto Elcano, Madrid, 7 November 2003, on line, http://www.polsci.ucsb.edu/faculty/ cohen/recent/pdfs/Madrid_paper.pdf, accesat la 28 septembrie 2010, ora 15.00.

95

deasupra celorlalte - dolarul Statelor Unite, cunoscut ca greenback. Dolarul este singura monedă cu adevarat globală, folosit pentru scopurile familiare ale banilor – mediu de schimb, unitatate de valoare, depozitare de valoare store of value – în, practic, orice colţ al lumii. Dominând piaţa financiară, Statele Unite câştigă avantaje semnificative politice şi economice. Întrebarea este: poate fi înlăturată dominaţia dolarului ?” 132. Răspunsul nu este uşor de dat. Astăzi dolarul este, de departe, moneda cu cea mai largă circulaţie, urmată de euro la mare distanţă, dar ce se va întîmpla peste 10-20 de ani nu putem anticipa cu mare acurateţe. Nu sunt puţin cei care vorbesc de căderea dolarului şi avansul yuanului chinez133. Potrivit unor analişti chinezi în geopolitica rivalităţilor financiare ar putea exista cel puţin trei scenarii 134: continuarea dominaţiei dolarului american; emergenţa unui sistem monetar multi-global; crearea unei monezi supranaţionale în mediul internaţional. Aceste scenarii nu sunt doar ipoteze teoretice pentru evoluţiile geopolitice din lumea de astăzi. În vara anului 2009 guvernatorul Băncii Centrale Chineze, Zhou Xiaochuan, a propus crearea unei „rezerve de monede supersuverană”, patentată după programul Special Drawing Rights al Fondului Monetar Internaţional, ca un model, de a se diversifica lumea monetară faţă de dolar. Propunerea lui Zhou de a reforma moneda de rezervă a fost primită bine în Rusia, în ţările în curs de dezvoltare şi de către unii oficiali ai Fondului Monetar Internaţional135. Pe de altă parte, Jurgen Stark, membru al comitetului executiv al Băncii Centrale Europene, sublinia că „sistemul monetar internaţional, după Bretton Woods, a fost caracterizat de rate de schimb flexibile între cele mai importante blocuri de monede de schimb. Sistemul s-a dezechilibrat doar ca rezultat al creşterii greutăţii economice a economiilor emergente care şi-au ţinut ratele de schimb la un nivel scăzut artificial prin acumulare masivă de rezerve. În acelaşi timp, politicile economice expansioniste din câteva ţări avansate, datorită capitalurilor masive venite din ţările aflate în curs de dezvoltare, au fost placa turnantă a dezvoltării dezechilibrului’’136. Concluziona că provocarea pusă de globalizarea financiară a sistemului Westphalian de suveranitate monetară, 132

Ibidem. Vezi, Barry Eichengreen, Exorbitant Privilege: The Rise and Fall of the Dollar and the Future of the International Monetary System, Oxford University Press, 2011; Yiping Huang, The future of the international currency system and China’s RMB, in East Asia Forum, on line, http://www.eastasiaforum.org/2010/02/28/the-future-of-the-international-currency-systemand-chinas-rmb/, accesat la 10 decembrie 2011, ora 08.30; M. Mastanduno, System taker and privilege taker: U.S power and the international political economy, World Politics, vol. 61, 2009, 121–154. 134 Yiping Huang, op. cit., în loc. cit. 135 Daniel W. Drezner, Will currency follow the flag, in International Relations of the AsiaPacific Volume 10 (2010) 389–414, on line, http://danieldrezner.com/research/IRAP.pdf, accesat la 10 decembrie 2011, ora 09.30. doi:10.1093/irap/lcq008, on line, 133

96

„duce la ideea că globalizarea financiară a pieţelor mondiale va crea noi forme de rivalitate geopolitică printre guvernele contemporane.”137 Geopoliticienii zi au lansat teoria spaţiului demopolitic, pornind de la premisa că în viitor provocarea majoră pentru securitatea regională/globală nu va fi de ordin politic, ci demografic 138. Marea schimbare demografică s-a petrecut în ultimii 50 de ani şi în următorii 25 aceasta va pune întrebări importante de tip global, naţional sau regional liderilor secolului XXI. Noile ameninţări şi conflicte vor impune o reflecţie despre relaţia dintre Strategie şi Demografie. Conform lui Herve Le Bras, „Demonul demografic îl va înlocui pe cel atomic”139. Analiza spaţiului demopolitic este un element al critical geopolitics. Geopolitica clasică nici nu opera cu spaţiul demografic, ci doar lua în calcul numărul şi calitatea militarilor pe care un stat putea să îi cheme sub arme. Accentul cădea pe stăpânirea/controlul spaţiului geografic – „Hearthland”; ”Rimland”; „Tablă de şah” etc. – fără să se ia în calcul dacă populaţiile de pe acel spaţiu doresc sau nu acest lucru 140. Asia Centrală este un spaţiu de interes pentru marii actori ai lumii datorită resurselor energetice. Cele mai mari probleme pentru prezenţa unui actor sau altul în această zonă sunt legate de modul cum este perceput de populaţia acestei regiuni geopolitice de interes pentru jucătorii strategici. Atitudinea populaţiei faţă de prezenţa unui sau a altui actor strategic în zone de interes, este important de a fi cunoscut pentru critical geopolitics. În plină obsesie a mişcării, emigranţii şi megaoraşele şterg vechile frontiere şi detonează statul-naţiune de pe poziţia de entitate politică centrală în mediul internaţional contemporan. În anul 2050, populaţia Asiei va creşte cu încă un miliard de oameni care vor popula 50 de aşezări posturbane, cu câte 20 de milioane de locuitori fiecare141. Specialiştii n-au ezitat să anunţe apariţia geopoliticii oraşelor sau chiar a străzii142. Analistul militar american Geoffrey 136

Jürgen Stark, The future of the international monetary system - Lessons from 1971 for Europe and the world in light of past and present experience, on line, http://www.bis. org/ review/r110512c.pdf, accesat la 10 decembrie 2011, ora 09.20. 137 Ibidem. 138 Gerard Dessouy, op., cit., in loc., cit. 139 Apud, João Vieira Borges, A Demografia e a Estratégia: uma prospectiva para o século XXI, in Revista Militar, nº2-3/99, Lisboa, 1999, on line, http://isanet.ccit.arizona. edu/archive/borges.html, accesat la 10 decembrie 2011, ora 10.00. 140 M.E. Ahrari, James Beal, The New Great Game in Muslim Central Asia, în McNair Paper, no. 47, January 1996, on line, http://www.dtic.mil/cgi-bin/GetTRDoc?Location =U2&doc=GetTRDoc.pdf&AD=ADA421825. 141 Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale,. Ed. Antet, Bucureşti, (f.a.)., p. 135. 142 Vezi, Robert A Beauregard, Voices of Decline: The Postwar Fate of U.S. Cities, 2nd edition, Routledge, New York 2003; Jennifer S. Light, Urban security: From warfare to welfare», International Journal of Urban and Regional Research, vol. 26, no. 3, September 2002, pp. 584-561; Timothy W. Luke, Everyday techniques as extraordinary threats: Urban technostructures and nonplaces in terrorist actions», in Graham, Stephen (ed.), Cities, War

97

Demarest, de la Foreign Military Studies Office, Fort Leavenworth, KS., aprecia că, în viitorul nu prea îndepărtat, vor apărea actori nonclasici, de la cei financiari până la crima organizată, care se vor opune puterii legitime a statului143. Marile aglomerări urbane din America Latină se confruntă cu un tip de comportament socio-politic al unor grupuri umane care ar putea fi asociat acţiunii de tip geopolitic. Evenimentele dramatice generate de uraganul Katrina arată că evenimentele pot scăpa de sub control, chiar şi în cea mai sofisticată şi dezvoltată superputere. Bandele de răufăcători au pornit o adevărată luptă de gherilă urbană împotriva poliţiei din oraşul New Orleans. A fost necesară intervenţia armatei federale pentru a aduce situaţia sub control144. Dispariţia confruntării geopolitice generată de ecuaţia bipolară a Războiului Rece n-a însemnat, din păcate, şi dispariţia rivalităţilor geopolitice, ci doar sofisticarea lor sau materializarea în alt tip de provocări. Dispariţiile demografice constituie unul dintre elementele care evidenţiază aceste aserţiuni. Populaţia nu creşte în acelaşi ritm pe toată suprafaţa planetei. Aproape 95% din preconizata creştere a populaţiei se va concentra în cele mai sărace zone ale globului – India, China, America Centrală şi Africa145. În societăţile dezvoltate, populaţia fie creşte imperceptibil, fie scade implacabil, ca în Franţa, Italia şi Japonia. Bogăţia planetei şi, ce este mai important, capitalul său, oamenii de ştiinţă, universităţile, institutele de cercetare şi dezvoltare sunt situate în societăţile stagnante din punct de vedere demografic. Societăţile tinere (60% din populaţia Keniei are sub 15 ani) sunt lipsite de resurse, subdezvoltate şi subeducate, cu un indice de violenţă ridicat146. Prăbuşirea Rwandei şi a Somaliei oferă poate o „mostră” de ceea ce se poate întâmpla în regiunile unde populaţia este cu mult mai mare decât resursele de hrană, iar infrastructura cu mult mai proastă decât în zorii secolului XX. Aceste clivaje, potrivit lui Paul Kennedy, pot fi identificate ca linii ce despart sudul Europei de nordul Africii, populaţiile slavice de cele nonslavice din Asia, Australia de Indonezia147. După cum estimează specialiştii, în aceste spaţii ale sărăciei trăiesc milioane de oameni a căror viaţă depinde de ajutorul alimentar de urgenţă acordat de World Food Program. Apoximativ 40 de milioane de oameni, la jumătatea deceniului zece al secolului trecut, erau în grija organizaţiilor and Terrorism: Towards an Urban Geopolitic, Blackwell, Oxford 2004. 143 Geoffrey Demarest, Geopolitics and Urban Armed Conflict in Latin America, in Small Wars and Insurgencies, Vol. 6, No.1 (Spring 1995). 144 Curt Weldon, The Geopolitics of Katrina, www.freerepublic.com/focus/fr/t-foreign/br; Stephen Zunes, Hurricane Katrina and the War in Irak, în The Progressive Response 6 September 2005 Vol. 9, No. 19. 145 João Vieira Borges, op. cit., în loc. cit. 146 Ibidem. 147 Paul Kennedy, Suprapopularea dezechilibrează planeta, în Nathan Gardels, op. cit., p. 149.

98

specializate ale ONU148, cifra crescând la peste 60 de milioane în anul 2002. Statisticile arată că pentru aceste zone costul operaţiunilor pentru ajutoarele alimentare de urgenţă au crescut continuu fără ca să se producă măcar o ameliorare a problemelor ridicate de sărăcie şi subdezvoltare 149. Dacă nu se echilibrează aceste clivaje, dacă nu dispar unele false percepţii potrivit cărora „nordul” este vinovat de sărăcia „sudului”, atunci este posibil să asistăm la apariţia unei „falii geoplitice” care să se transforme în război permanent. Apologeţii terorismului aduc în faţa susţinătorilor şi asemenea tipuri de argumente şi, nu de puţine ori, reuşesc să convingă că populaţia din zonele afectate de foamete constituie o bază de recrutare a teroriştilor de către AlQaeda150. Aboubacrim Ag Hindi, profesor la Universitatea Bamako din Mali, aprecia că foamea şi nu convingerile religioase sau ideologia îi determină pe aceşti oameni să se înroleze în organizaţiile teroriste151. Referindu-se la acest aspect, Gaston Bouthoul avertiza, încă din anii ’60, că o creştere demografică accelerată, corelată cu o criză a dezvoltării, poate să conducă la apariţia spiritului de agresivitate şi a impulsurilor războinice pentru unele comunităţi152. Analiza evoluţiilor demografice din ultimii ani evidenţiază că nu violenţa caracterizează concentraţiile masive de populaţii, ci tendinţa lor de a părăsi regiunea de rezidenţă. Problema migraţiei legale dar mai ales ilegale va fi, de acum înainte, mereu în centrul analizelor geopolitice şi geostrategice153. Ea nu este nouă şi nici factorii care o generează nu sunt alţii în raport cu migraţiile din secolul trecut. Migraţia contemporană se caracterizează prin dinamică foarte ridicată şi timp extrem de redus de deplasare de la un loc la altul. Statisticile ONU arată că aproximativ 175 de milioane de oameni sunt în postura de imigranţi, 145 de 148

Mark W. Charlton, Famine and the Food Weapon: Implications for the Global Food Aid Regime, în The Journal of Conflict Studies, Volume, XVII, no. 1, Spring 1997, on line, http://journals.hil.unb.ca/index.php/jcs/article/view/11736/12493, accesat la 19 iunie 2010, ora 15.00. 149 Asia-Pacific Center for Security Studies, Food Security and Political Stability in The Asia-Pacific Region, September, 1998, on line http://www.apcss.org/Publications/ Report _Food_Security_98.html accesat la 19 iunie 2010, ora 15.00. 150 Vezi Al-Qaeda capitalizing the Somalia famine as fertile territory to gain more using cash, on line http://www.latestcnnnews.com/al-qaeda-capitalizing-the-somalia-famineas-fertile-territory-to-gain-more--using-cash.html, accesat la 19 iunie 2010, ora 15.00 151 Famine not fanaticism poses greatest terror threat in Sahel,on line, http://www.africafiles. org/printableversion.asp?id=6826, accesat la 19 iunie 2010, ora 16.00. 152 Gaston Bouthoul, La Surpopulation, Payot, Paris,1964, p. 48. 153 Vezi Gorgi Pkhakadze, Geopolitics of migration, în Geopolitica, nr. 1(5), an IV, 2005, pp. 63-78; Sabina Zaccaro, Libya Poses Immigration Challenges to Italy, on line, http://globalgeopolitics. net/wordpress/2011/04/04/libya-poses-immigration-challenge-to-italy/, accesat la 23 martie 2011, ora 20.00; Demetrios G. Papademetriou, Doris Meissner, New Migration Thinking for a New Century, Migration Policy Institute, on line, http://www.oecd.org/dataoecd/43/14/38295367.pdf, accesat la 19 iunie 2010, ora 16.00.

milioane au intrat în această postură prin părăsirea ţării de origine, iar 30 de milioane au devenit „străini de propria ţară” prin prăbuşirea sau dezintegrarea unor state, cum a fost cazul URSS sau al RSF Iugoslavia. Din totalul imigranţilor, 86 de milioane nu au un loc de muncă stabil iar condiţiile de viaţă şi asigurările de sănătate sunt de multe ori precare154. Pe de altă parte, globalizarea economică care pune în discuţie graniţele politice şi rolul statului naţional în gestionarea problemelor sociale sau de mediu, universalizarea drepturilor omului vor produce modificări în raporturile „clasice” autohton-imigrant. Care vor fi gradele de toleranţă/intoleranţă reciprocă? Asocierea la procesul migratoriu a unor fenomene extrem de complexe, cum ar fi terorismul, poate genera crize de soluţii viabile pentru guvernele europene în unele situaţii extreme. Vom asista la apariţia unei geopolitici a spaţiului de proximitate? Tradiţional, graniţele dintre state exprimau, în primul rând, delimitări politico-teritoriale; astăzi, graniţa economică sau culturală aproape că nici nu mai poate fi suprapusă, în nici un fel, peste cea politico-teritorială. Un alt element important al dimensiunii demografice a spaţiului în geopolitică este calitatea forţei de muncă, preţul la care aceasta poate fi cumpărată, nivelul de educaţie al oamenilor şi, nu în ultimul rând, mentalităţile şi stereotipurile ce caracterizează populaţia dintr-o zonă geografică de interes pentru un actor, fie el clasic sau nonstatal. Prin urmare, disputa şi rivalităţile geopolitice pentru întâietate pe o piaţă ieftină a forţei de muncă între actorii nonclasici trebuie luate în calcul. Analizele centrate pe calitatea populaţiei operează cu Human Development Index (HDI) 155, Indexul Dezvoltării Umane. IDU este un index compozit în care găsim trei dimensiuni de bază agregate într-o măsură sumară, care este publicată anual, folosind informaţiile din ţara respectivă, în HDR. IDH, din 2010, foloseşte informaţii, date şi metodologii care nu erau disponibile în majoritatea ţărilor în 1990 pentru dimensiunile veniturilor, educaţiei şi sănătăţii. De exemplu, Venitul Naţional Brut pe cap de locuitor înlocuieşte Produsul Intern Brut pe cap de locuitor, pentru a include veniturile din expediente şi asistenţa pentru dezvoltare internaţională. Analiza acestor cifre ne arată că în ţara unde nivelul de pregătire a forţei de muncă este foarte ridicat dar nivelul de salarizare este scăzut creşte gradul de atractivitate pentru investitori. Nu trebuie omis din analiză nici mentalităţile şi stereotipurile care contribuie la formarea imaginii Celuilalt. Atitudinea faţă de Străin este importantă pentru cunoaşterea gradului de toleranţă al comunităţii locale faţă de actorii care vin în regiunea respectivă. Acest element al analizei este 154

Gorgi Pkhakadze, op. cit., p. 66. UNDP Releases 2010 Human Development Index, on line http://hdr.undp.org/en/media/PR3-HDR10-HD1-E-rev4.pdf, accesat la 23 martie 2010. 155

complet eludat de studiile clasice de geopolitică 156. Nici Mackinder, nici Mahon sau Spykman etc., nu precizau care sunt raporturile dintre actorul care doreşte să stăpânească Hearthland-ul şi populaţia din acest spaţiu. Crizele din Asia Centrală, Orientul Mijlociu, America Latină demonstrează că este necesară o foarte bună cunoaştere a istoriei, tradiţiilor şi mentalităţilor care caracterizează populaţiile din câmpul geopolitic. Spaţiul economic, pentru analiza comportamentului actorilor în câmpul geopolitic, este un element vital pentru înţelegerea mutaţiilor provocate de globalizarea şi regionalizarea lumii. În opinia unor specialişti, după încheierea Războiului Rece, rivalitatea ideologică a fost înlocuită cu rivalitatea economică157, astfel că centrul de greutate al analizei a fost mutat de pe strategia militară pe disputa de interese economice. Nici o economie modernă nu mai poate fi cantonată înăuntrul graniţelor unei ţări şi, prin urmare, confruntarea nu se mai produce doar între actorii clasici – statele naţionale în primul rând, între actorii nonstatali de tip financiar şi comercial. Corporaţiile transnaţionale exercită o influenţă semnificativă asupra schimburilor economice naţionale, regionale, subregionale şi internaţionale. Prin urmare, graniţele politice şi-au pierdut caracterul autarhic al secolului trecut. Apare tot mai frecvent întrebarea dacă în structura spaţiului economic contemporan se mai poate distinge graniţa dintre intern şi extern, dintre micro şi macro, atunci când se analizează interdependenţa economică. Spaţiul economic este perceput astăzi tot mai mult ca o „lume fără margini”158. Rivalităţile de interese din sfera economicului au luat amploare şi au crescut în intensitate în ultimul deceniu al secolului al XX-lea şi începutul celui următor, încât unii analişti consideră că lumea se găseşte într-o tranziţie globală. Edward N. Luttwak afirmă că asistăm la trecerea de la lumea politică caracterizată prin raporturi internaţionale interstatale la o lume a afacerilor care ignoră frontierele actuale159. Lumea de mâine va căpăta o cu totul altă configuraţie decât cea de ieri, care nu era condiţionată de interacţiuni economice transfrontaliere şi era centrată pe spaţiul politic de suveranitate. În competiţia pentru resurse, strategiile comerciale le vor înlocui pe cele militare, puterea financiară va 156

Vezi, Gearóid Ó Tuathail, The Frustrations of Geopolitics and the Pleasures of War: Behind Enemy Lines and American Geopolitical Culture. 157 Deborah Cohen, Neil Smith, After Geopolitics? From the Geopolitical Social to Geoeconomics, in Antipode Vol. 41 No. 1 2009 ISSN 0066-4812, pp 22–48, on line, http://neil-smith.net/ wp-content/s/2009/05/aftergeopolitics.pdf, accesat la 12 mai 2010, ora 20.00. 158 Gerard Dussouy, op. cit., p. 175. 159 Edward Luttwak, From Geopolitics to Geo-Economics: Logic of Conflict, Grammar of Commerce, National Interest, Summer 1990, apud, Hans Kundnani, as a Geoeconomic Power, in The Washington Quarterly, 34:3 pp. 31-45, on line, http://www.twq. com/11summer/docs/11summer_Kundnani.pdf, accesat la 16 mai 2010, ora 20.00.

substitui puterea armelor, iar bursele financiare vor avea aceeaşi valoare ca şi bazele militare. În cuvintele aceluiaşi reputat analist american, Edward N. Luttwac, „logic of conflict” va fi înlocuit cu „grammar of commerce” 160. Are loc, în fapt, o schimbare a centrului de greutate a geopoliticii de la geostrategie la geoeconomie. Geoeconomia este astăzi un fenomen planetar, reprezentând un nou spaţiu de competiţie. Ea apare şi ca o metodă de analiză a acţiunilor internaţionale ale principalelor puteri. Într-o lume în care acestea îşi caută noi câmpuri de manevră, abordarea geoeconomică oferă o grilă de lectură indispensabilă a relaţiilor internaţionale. Într-o economie globalizată, geoeconomia conduce geopolitica, iar diplomaţia economică reprezintă principalul instrument al geoeconomiei. Prin urmare, se caută principalele determinante geostrategice ale economiei, urmărirea evoluţiei centrelor de putere la nivel mondial, a principalelor fluxuri comerciale şi financiare, a bătăliei acerbe pentru resurse, ce se ascunde în spatele jocurilor diplomatice, a marilor oportunităţi, perspective şi riscuri de afaceri în economia mondială, prin valorificarea inteligentă a atuurilor geoeconomice, prezente şi potenţiale, a geomantiei, descrierea strategiilor folosite în acest domeniu, precum şi a paşilor necesari pentru dezvoltarea şi internaţionalizarea unor afaceri. Caracteristicile relaţiilor internaţionale actuale, fac să crească relevanţa şi importanţa geoeconomiei pentru dezvoltarea economiei mondiale, cât şi rolul strategiilor şi tacticilor construite pe baza ei şi folosite pentru extinderea spaţială şi globalizarea afacerilor. Din această perspectivă, spaţiul economic pare să devină prioritar în disputa de interese, lucru ce i-a făcut pe unii analişti să afirme că asistăm, în fapt, în relaţiile internaţionale, la tranziţia de la geopolitic la geoeconomic 161. Din perspectiva clasică a analizei geopolitice, spaţiul economic este perceput ca fiind disputa pentru controlul „pieţelor” de aprovizionare/desfacere şi a rutelor de transport. Interesele vitale ale actorului predominant în secolul XX – statul, erau atât de legate de controlul unor spaţii economice, încât atunci când libertatea de mişcare şi accesul la materiile prime strategice erau puse în discuţie, se ajungea la conflicte şi crize dintre cele mai grave. După ce şocul crizei energetice din anii ’70 a arătat cât de dependent este Occidentul de petrolul din zona Golfului Persic, SUA au considerat Golful spaţiu de interes politico-militar major pentru politica lor externă162. Invadarea Kuwaitului de către Irak, în august 1990, a proiectat regiunea în prim-planul atenţiei Occidentului. Conducerea Casei Albe a acţionat pentru a sili Irakul să se retragă din teritoriul ocupat. Pentru prima dată de când Golful era tratat, în politica americană, ca zonă distinctă de interes, factorul cu impact asupra 160

Ibidem. Ibidem. 162 Constantin Hlihor, op. cit., p. 173-174. 161

securităţii nu mai era pericolul sovietic, ci o evoluţie care ameninţa securitatea aprovizionării Vestului cu petrol din Golf. Interese de securitate, dar în egală măsură de ordin energetic, au determinat SUA şi Marea Britanie să se implice major, în primăvara anului 2003, pentru răsturnarea de la putere a lui Saddam Hussein. Spaţiul economic în geopolitica şi geostrategia contemporană are tot mai mult un caracter integrat. Cuprinde „piaţa” de aprovizionare cu materii prime şi energie, o foarte complexă reţea de producţie a bunurilor de consum şi de distribuţie a acestora, dar şi un sistem financiar şi monetar cu o dinamică foarte ridicată163. Natura intereselor aflate în dispută/convergenţă este cea care, la un moment dat, particularizează spaţiul economic contemporan. Resursele de materii prime au fost dintotdeauna un obiect al disputelor între actori datorită distribuţiei inegale a acestora pe glob. Dată fiind contribuţia esenţială a diferitelor resurse materiale, pe cale de epuizare, la prosperitatea economică a unui mare număr de state/alţi actori şi posibilitatea apariţiei unor obstacole în fluxurile comerciale cu aceste resurse, asigurarea accesului la resurse a fost şi este un obiectiv major. Acest fapt nu este o caracteristică numai a lumii contemporane. Potrivit lui Tucidide, acum 2.500 de ani, cauzele unui conflict între locuitorii insulelor Thasos şi atenieni au fost neînţelegerile cu privire la exploatarea unei mine164. În epoca modernă şi contemporană, problema resurselor de materii prime şi de hrană se pune cu şi mai multă acuitate. Accesul şi controlul acestor resurse în anumite zone au tensionat sau chiar au deteriorat grav echilibrul sistemului relaţiilor internaţionale. În viziunea strategilor şi a oamenilor politici, resursele erau considerate: obiectiv strategic, ţintă în situaţii conflictuale sau instrument de ducere a războiului 165. În ultimii ani, o serie de materii prime considerate de importanţă vitală – minereurile neferoase (platina, molibdenul, titanul ş.a.), sursele de energie (în special hidrocarburile) şi o parte din cereale (grâul, de exemplu) – au devenit mijloace de presiune şi constrângere pentru unii din actorii vieţii internaţionale166. La 4 ianuarie 1980, preşedintele J. Carter a decis să impună embargo pentru grâul exportat către URSS, ca o sancţiune faţă de invadarea de către sovietici a Afganistanului. Ulterior, embargoul a mai fost folosit, de exemplu, pentru o serie de ţări în cazul crizelor din Golful Persic şi din fosta Iugoslavie. Spaţiul geoeconomic este influenţat şi în ceea ce priveşte controlul surselor de apă potabilă şi hrană167. O situaţie deosebită s-a semnalat în ceea 163

Gerard Dussouy, op. cit., p. 174. Apud Peter H. Gleick, op. cit., în loc. cit., p. 190. 165 Thomas C. Schelling, Strategia conflictului. Traducere de Elena Burlacu şi Ruxandra Toma, Editura Integral, Bucuresti, 2000, p. 24. 166 Marenches, Atlas Géopolitique. Paris, Editions Stock, 1988, p. 115. 167 Constantin Hlihor, op., cit., p. 175-176. 164

ce priveşte problema apei în unele zone ale Golfului. Amenajările făcute de către Turcia pe râul Eufrat (barajul Ataturk) au generat serioase preocupări în zonă. Deşi unii analişti cred că geopolitica apei în orientul mijlociu este o fanteziei168, sunt informaţii şi fapte care atestă că apa a devenit o „armă” pe care, cei ce posedă asemenea resursă, o pot utiliza ca presiune politică. Potrivit analiştilor Paul Michael Wihbey şi Ilan Berman „Anul 2000 din jurul negocierilor Israeliano-Syriene desfăşurate sub auspiciile Statelor Unite în Shepherdstown, Virginia de Vest, ca şi summit-ul ad-hoc următor dintre preşedintele syrian, Assad, şi preşedintele Statelor Unite, Clinton, în Geneva, în martie acelaşi an, au eşuat, în primul rând, din cauza conflictului asupra apei. În ciuda indiciilor iniţiale de apropiere , insistenţa lui Assad de a câştiga controlul asupra resurselor de apă din înălţimile Golan, a accesului la spaţiul vestic din amontele râului Jordan şi ale drepturilor legale asupra apelor lacului Kinneret (Marea Galileii, lacul Tiberias), a sortit eşecului negocierile. De ce? Pentru că în Orientul Mijlociu schimbarea de climă, creşterea populaţiei şi a ratelor de consum transformă apa într-un factor critic determinant al politicii externe şi al securităţii naţionale. Apa a devenit un element cheie în balanţa de putere dintre Syria, Israel, Liban şi Iraq într-un timp când alte probleme geopolitice dintre ele sunt mai puternice ca niciodată”169. În spaţiul geoeconomic, utilizarea inechitabilă a resurselor naturale afectează interesele unor actori şi poate conduce la stări tensionale. Energia oferă, probabil, exemplul cel mai concludent. Cantitatea de energie ce revine pe cap de locuitor în ţările industrializate este de şapte ori mai mare decât în ţările în curs de dezvoltare. În raportul ţări bogate – ţări sărace, decalajul este mai grav. Marile fluxuri pe care circulă astăzi petrolul şi cărbunele în lume sunt cât se poate de relevante în acest sens şi arată clar că, în unele cazuri, spaţiul de suveranitate al unui actor devine spaţiu economic pentru alt actor170. Evenimentele care au avut loc în spaţiul caspic şi caucazian în ultimii ani, ca şi cele mai recente, care au ţinut mult timp prima pagină a principalelor cotidiene din lume - disputa energetică ruso-ucraineană par să confirme faptul că rivalităţile geopolitice sunt astăzi, tot mai mult, legate de controlul şi transportul resurselor energetice spre marii consumatori, dar şi faptul că aceste rivalităţi nu se vor mai tranşa prin conflicte caracteristice paradigmei claussewitziene. Avantajele şi câştigurile strategice nu vor mai fi cu necesitate, ca în secolele anterioare, rezultatul confruntărilor militare, după cum nici pierderile de poziţii strategice în spaţii considerate vitale pentru 168

Jan Selby, The Geopolitics of Water in the Middle East: fantasies and realities, in Third World Quarterly, Vol. 26, No. 2, pp 329 – 349, 2005. 169 Michael Wihbey, Ilan Berman, Geopolitics of Water, Institute for Advanced Strategic and Political Studies, on line, http://www.iasps.org/strat10/strat10.htm. 170 Constantin Hlihor, Politica de securitate in mediul international contemporan.

diferite puteri nu le vor determina pe acestea să recurgă la război pentru a le câştiga171. O particularitate a actualei etape constă în faptul că, astăzi, statele sunt actorii care, virtual, ocupă întregul spaţiu politic mondial, însă, practic, doar numai o fracţiune din totalul spaţiului economic172. Acest lucru a fost posibil datorită decalajului tehnologic enorm care există între actorii clasici – statele, dar mai ales datorită creşterii fără precedent a activităţilor economice ale actorilor nonstatali, în special corporaţiile transnaţionale. Potrivit statisticilor publice în anul 2007, dintre cele mai mari companii ale lumii 167 aveau baza în America de Nord, 184 în Uniunea Europeană şi 64 în Japonia. Actorii non statali au devenit, ca urmare a creşterii interdependenţelor şi a volumului capitalului, principalul competitor în sistemul mondial pentru state. Între 1970 şi 2000, de exemplu, numărul coorporaţilor trans-naţionale (CTN-uri) a crescut de la aproximativ 7.000 la 55.000, cu mărimea veniturilor primelor 200 CTN-uri însemnând mai mult decât veniturile a 182 de naţiuni ale lumii sau a 80 % din veniturile populaţiei mondiale. 173 Aglomerarea capitalului pare să fie o caracteristică a lumii contemporane. Unele din aceste companii au un indice de transnaţionalitate de peste 90%, cum este cazul companiei Seagram cu sediul în Canada sau a companiei petroliere Petroleus din Venezuela174. Unele din acestea depăşesc ca mărime unele economii naţionale. Mitsubishi, de exemplu, este mai mare decât economia Indoneziei, iar General Motors depăşeşte economia daneză 175. Acest fapt este vizibil mai ales în cazul spaţiului comercial şi financiar, care a intrat în faza de globalizare încă înainte de sfârşitul Războiului Rece 176. În anul 2001, de exemplu, în ansamblul spaţiului economic 70% era ocupat de finanţe şi comerţ177. Nu puţini sunt aceia care consideră că acest fapt nu este un lucru tocmai pozitiv pentru economia mondială. Emmanuel Todd crede că, 171

Idem, Geopolitica resurselor energetice şi panoplia zeului Marte, în Observatorul Militar, no.1, ian., 2005, on line, http://www.presamil.ro/OM/2006/01/10.pdf, accesat la 18 mai 2010, ora 20.00. 172 Raymond Lotta, World Economy and Great Power Rivalry: The Challenge to U.S. Global Dominance,in Global Research, August 2005, on line, http://www.globalresearch. ca/index. php?context=va&aid=9747, accesat la 19 mai 2010, ora 21.00. 173 Richard D. Smith, The Role of Economic Power in Influencing the Development of Global Health Governance in GLOBAL HEALTH GOVERNANCE, VOLUME III, NO. 2 (SPRING 2010), ON LINE http://www.ghgj.org. 174 Company Histories & Profiles: The Seagram Company Ltd., on line, http://www.fund in guniverse. com/company-histories/The-Seagram-Company-Ltd-Company-History.html 175 Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia, p.176. 176 Charles- Albert Michalet, L’economie mondiale en 1980: vers l’eclatement dusystem centre-peripherie, revue tiers monde, tome XXI, no. 81, janvier-mars 1980, pp.77-85; A. T. Kearney, State of the Space Industry: 1998 Outlook (Bethesda, Md.: Space Publications, 1998), p. 9. 177 A. T. Kearney, op. cit., p. 11.

atunci când partea financiară o depăşeşte pe cea comecială, economia poate fi împinsă către neproductivitate şi activităţi „sterile” din punct de vedere al producţiei de bunuri de consum178. Gerard Dussouy apreciază că acest fapt va permite marilor actori financiari să creeze noi instrumente care să paraziteze economia reală/productivă179. Spaţiul economic, este dominat de coexistenţa actorilor clasici cu cei nonstatali. În unele cazuri, coexistenţa poate fi pozitivă şi poate să ducă la cooperare reciproc avantajoasă, dar în altele, ea poate fi concurenţială sau conflictuală şi atunci intră în joc, pentru apărarea intereselor proprii, armele specifice domeniului economic, cel mai adesea cele ale comerţului – restricţii de import, taxe, embargouri etc. – dar şi cele financiare 180. Interesul actorilor pentru acces sau controlul unui spaţiu economic nu este dat numai de potenţialul natural al unei zone sau alta, ci şi de capacitatea acelui spaţiu de a absorbi investiţiile străine, valoarea pieţei de muncă şi de bunuri, reţeaua căilor de comunicaţie, raportul dintre piaţa externă şi cea internă 181. Prin metoda riscului de ţară (country risk) se evaluează climatul economic şi implicit interesul/noninteresul pentru un anume spaţiu. Această metodă constă în utilizarea unei scări de notare de la 1 la 100, cu cinci clase de risc: A, B, C, D, E. Gradul de risc este proporţional cu numărul de puncte 182. Ţări precum Japonia, SUA, Germania sunt considerate cu risc foarte scăzut, iar ţări cu un număr mare de puncte sunt situate în grupa al cărui coeficient de risc poate ajunge la 100%. În spaţiile economice în care riscul de ţară este mare, interesele actorilor scad deoarece din aceste spaţii nu pot fi recuperate cheltuielile provocate de ceea ce specialiştii numesc expansiunea economiei comerciale. Prin acest proces al expansiunii, economiile dominante aparţin actorilor puternici ce controlează spaţiile economice ale actorilor plasaţi la periferia ecuaţiei de putere. Rezultă un fenomen de periferizare a anumitor spaţii, unde se dezvoltă subeconomii redistributive183. Statele puternice, în opinia lui T.K. Hopkins, iniţiază şi dezvoltă procese metropolitane, cele slabe iniţiază şi dezvoltă, pentru ele, procese periferiale 184. În acest mod, spaţiile mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic devin dependente de cele puternic dezvoltate, fără să se obţină vreun beneficiu. Acelaşi T. K. Hopkins observă că, de obicei, actorii din spaţiile economice dominante creează tipuri 178

Emmanuel Todd, Apres l'Empire: Essai sur las decomposition du systeme americain, Paris: Editions Gallimard, 2002, p. 118-127 179 Gerard Dussouy, op. cit., p. 181. 180 Ibidem, p. 128. 181 A se vedea, pe larg, partea a VII-a, Frontiera economică, de Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, op. cit., pp. 59-104. 182 Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 27; Charles Goldfinger, La geofinance, Paris, 1986, pp. 103-145. 183 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, op. cit., pp. 70-71. 184 Ibidem, p. 70.

de firme şi subsisteme, în mari blocuri economice şi comerciale – ALENA, UE, ASIA –, sunt în concurenţă pentru supremaţie 185. Aceste regiuni economice gravitează fiecare în jurul unui actor „hegemon”, respectiv SUA, Germania-Franţa şi Japonia. În interiorul acestor regiuni/blocuri se dezvoltă o economie-univers cu centru şi periferie186, care presupune relaţii ambivalente – cooperare, dar şi conflicte de interese. Acest fapt va conduce, în anumite situaţii, la apariţia rivalităţilor geopolitice, deoarece capacitatea de adaptare la provocările globalizării va fi mai mică în periferie. Acest fapt nu exclude ca relaţia dominantă să fie cea de tip cooperant şi nu conflictual; UE este un exemplu relevant. Acest lucru i-a determinat pe unii analişti să aprecieze că deja asistăm la naşterea unui anumit tip de modelare economică bazată pe teoria „autocentrării”187. Rivalităţile geopolitice vor fi mai pregnante în relaţiile dintre centrele acestor blocuri economice. Opinia publică s-a obişnuit cu noţiuni care ţin de strategia militară şi nu de logica marketingului: războiul textilelor, războiul oţelului, al automobilului etc. La nivelul economiei globale, „triada” apare ca Centru, iar restul, Periferie. În comerţul mondial, disparităţile dintre centru şi periferie sunt frapante. Valoarea exporturilor UE şi ale SUA, de exemplu, în totalul comercial modial, este de aproximativ 45%, respectiv 16%, în timp ce al Africii este de doar 2%188. Din această perspectivă există posibilitatea ca între centru şi periferie să apară tensiuni şi rivalităţi geopolitice care să conducă şi la crize. Sigur, acestea nu se vor desfăşura în schema logică propusă în anii Războiului Rece de economiştii marxişti, dar nici nu putem să le eliminăm odată cu respingerea modelului marxist. Resursele de energie sunt plasate în periferia economiei globale, iar Triada este tot mai mult presată de competitori aspiranţi la rangul de mare putere – China, Federaţia Rusă, dar nu sunt de neglijat nici alte state cum ar fi India şi un actor ce pare greu de definit în termeni clasici, dar tot mai prezent în analize, lumea islamică. În disputa pentru controlul spaţiului energetic şi cel al resurselor alimentare şi de apă aceşti actori nu sunt de neglijat. Nu trebuie neglijate nici reacţiile/strategiile pe care aceşti actori le pot avea în disputa de interese. Incapacitatea tehnologică, imagologică, financiară ar putea să-i împingă spre soluţii care nu se încadrează în logica şi aşteptările specialiştilor militari occidentali. Spaţiul spiritual în fenomenul geopolitic contemporan poartă pecetea unei culturi. Adesea se vorbeşte despre civilizaţia Europei, Asiei, Orientului 185

Ibidem, p. 77 O lecţie de istorie cu Fernand Braudel, trad. Maria Pavel, Editura Corint, Bucureşti, 2002, pp. 147-148. 187 Gerard Dussouy, op. cit., p. 198. 188 Gyula Csurgai, op. cit., p. 5. 186

fără să se poată preciza cu exactitate frontiera care desparte aceste civilizaţii. Dacă, în cazul spaţiului politic, frontiera poate fi definită ca o simplă izobară politică ce desparte două populaţii, frontierele culturale au o cu totul altă natură189 şi nu pot fi trasate cu exactitate deoarece liniile de separaţie între diferite spaţii de cultură şi civilizaţie sunt în continuă mişcare. Întrepătrunderea este un proces natural pentru toate timpurile şi toate matricele de cultură şi civilizaţie. Mircea Eliade constată că Frontierele acestea nu implică de altfel nici o depreciere a realităţilor care încep dincolo de ele. Ele ne arată pur şi simplu că dincolo se întinde o altă lume, o lume care nu mai e a noastră190. Înlăuntrul unei civilizaţii, istoria a marcat nenumărate linii de forţă şi câteodată a delimitat câteva zone privilegiate, pentru că lumea organizată în colectivităţi umane nu a evoluat sincron191. Întotdeauna au fost spaţii caracterizate prin protocronie, cu forţe care au anticipat noile linii de dezvoltare istorică pentru sute sau mii de ani. Aşa a fost cazul civilizaţiei greceşti şi apoi romane pentru antichitate, al celei bizantine şi apoi islamice pentru evul mediu, şi al celei occidentale pentru epoca modernă sau civilizaţia euroatlantică pentru contemporaneitate. Aceste forţe au luat forma unor blocuri psihomentale profunde, capabile de a prelua conducerea lumii, a-i impune direcţia de înaintare, pulsul şi tiparele de organizare a vieţii individuale şi colective. Asemenea blocuri psihomentale au fost pe rând: umanismul renascentist, raţionalismul prerenascentist, individualismul, iluminismul, materialismul, istoricismul, utilitarismul, intelectualismul, liberalismul şi socialismul (marxismul). Asemenea conglomerate modelează o epocă, deoarece nucleul acestor blocuri este alcătuit din forţe sociale (clase, categorii, grupuri etc.), capabile să impună timpului istoric propriile interese, structuri sufleteşti şi mentale – adică toată gama de sentimente, interese, dorinţe, idei, reprezentări192. Spaţiul politic al unui popor/grup de popoare la frontiera sau în interiorul unei asemenea forţe spirituale, fie ea religie sau ideologie, este modelat în conformitate cu propriile sale linii de forţă. Roma, de exemplu, şi-a pus „sigiliul” său şi dincolo de graniţele politice, adică în afara spaţiului său de suveranitate. Exemplu elocvent a fost chiar romanizarea geto-dacilor. Vaste arii geografice din regatul lui Burebista n-au intrat în componenţa Daciei romane - Maramureşul, Basarabia, o parte din Muntenia, dar procesul de romanizare a fost unitar, dovadă unitatea limbii române. 189

Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii, volum îngrijit de Mircea Handoca, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 154. 190 Ibidem. 191 A se vedea, pe larg, Ilie Bădescu, Timp şi cultură, Bucureşti, 1988, pp. 164-265; Joseph K.Zecbo, Les Identités culturelles africaines, Genéve-Afrique, 1985, pp. 7-23. 192 Ilie Bădescu, Geopolitică şi religie - Insurecţii religioase în secolul XX. Insurecţia euxiniană, în „Euxin. Revistă de sociologie, geopolitică şi geoistorie”, nr. 1-2/1997, pp. 19- 21.

A acţionat aici prestigiul civilizaţiei romane şi forţa, vitalitatea unei noi religii ce se năştea în Imperiul Roman, creştinismul. Indiscutabil, şi creştinismul, ca de altfel şi celelalte mari religii ale evului mediu, a influenţat decisiv spaţiul politic european. Bunăoară, în formula de autointitulare a domnitorilor români rezidă întreaga legitimizare politică şi organizare a statului. Io Ştefan, domn a toată Ţara Moldovei din Mila lui Dumnezeu... ţinea loc de alegerile libere şi democratice ale timpurilor moderne. Criza catolicismului a făcut loc marilor ideologii, acelor blocuri psihomentale cum le numeşte profesorul Ilie Bădescu193 sau blocuri istorice după G. Sorel194, care au modificat radical structura spaţiului politic medieval european. În Europa modernă a apărut o nouă ordine care a funcţionat în lume ca o constrângere limită195, de fapt o nouă structură globală a lumii, un mare conglomerat, cu o anumită unitate în marea sa diversitate de la Vladivostok până în California. Profesorul I. Bădescu afirmă că dincolo de nuanţe, este pragmatism în Americi, utilitarism în Anglia, hedonism combinat cu cartezianism (intelectualism) în Franţa, raţionalism individualist combinat cu practicism bismarkist în Germania etc. Acest mare conglomerat pozitivist aşteaptă de la cei un miliard de oameni, din care şase sute de milioane sunt cuprinşi doar între Elba şi California, o acceptare necondiţionată, o încredere de tip religios în postulatele sale 196. Geopoliticienii au sesizat corect influenţa pe care o au, alături de alte forţe, panideile la modelarea spaţiului politic al unui actor/mai multor actori 197. R. Kjellen şi apoi K. Haushofer au dezvoltat cercetarea panideilor, provocând astfel o breşă decisivă în abordările clasice de geopolitică. K. Haushofer credea că noile metode ale ştiinţelor naturii capabile să explice caracterul şi legile lumii exterioare pot fi folosite cu succes pentru a înţelege societatea198. De aici şi convingerea falsă a reputatului geopolitician că obiectivul geopoliticii era să inoculeze maselor prin intermediul elitei adevărata imagine a lumii199. Analiza panideilor, ca şi mişcarea centrelor de civilizaţie şi cultură în istoria umanităţii (cu fluxurile şi refluxurile cunoscute), este importantă în teoria geopolitică deoarece marile culturi şi civilizaţii au ca obiectiv vocaţia expansiunii200. Statul/statele sau alţi actori ai fenomenului geopolitic 193

Ibidem, p. 19. G. Sorel, Reflexion sur la violence, Cf. Ilie Bădescu, op. cit., în loc. cit, p. 38, nota 9. 195 Ilie Bădescu, op. cit., în loc. cit., p. 22. 196 Ibidem. 197 A se vedea, pe larg, Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, op. cit., vol. II, pp. 129-151; 240-333; Claude Raffestin, Dario Lopreno et Ivan Pasteur, op. cit., pp. 77-128. 198 Issiah Berlin, A contre-courant, Albia Michel, Paris, 1988, p. 347. 199 Apud Claude Raffestin, Dario Lopreno et Ivan Pasteur, op. cit., p. 128. 200 Gérard Dussouy, Les théories géopolitiques. Traité de Relations internationales (I),on line, http://classiques.uqac.ca/contemporains/dussouy_gerard/theories_rel_inter_tome_1/theories rel_ inter_t1.html,accesat , la 23 septembrie 2011, ora 19.00. 194

contemporan au tendinţa de a folosi, pe lângă alte instrumente, şi matricea culturală, drept vector pentru impunerea propriilor structuri politice sau dominaţia economică într-un spaţiu. Printre cele 32 de caracteristici geopolitice, considerate de analistul Geoffrey Parker201 definitorii pentru un stat dominant în domeniul cultural-spiritual, sunt controlul asupra locurilor sacre ale culturii şi impunerea uniformizării economice, politice şi culturale. Prin urmare, modelul geopolitic al dominaţiei, obţinut de analistul american prin studierea comportamentului politic, economic şi spiritual al Statului Otoman, Spaniei, Austriei, Franţei şi Germaniei în secolele XI-XIX, are în vedere posibilitatea interacţiunii dintre două culturi, în care una este dominantă (centru) şi alta dominată (periferie). Fără să promoveze autarhia în viaţa spirituală românească, Mihai Eminescu a combătut tendinţele de transformare a spaţiului spiritual-cultural românesc în periferia civilizaţiei occidentale. Făcând un scurt istoric al modului cum s-a produs introducerea formelor civilizaţiei apusene în România, după jumătatea secolului al XIX-lea, poetul naţional constata că sa lăţit obiceiul de a nu gândi nimic din proprie iniţiativă şi de a ţine ca orbul de gard de cărţi străine care, mai cu seamă în materia mişcătoare şi pretutindeni alta a economiei poporului, nu au decât o valoare relativă care sunt răsărite din reflecţiunea asupra unor stări de lucruri cu totul altele de cum sunt ale noastre202. Într-un articol publicat la 22 iunie 1882, Mihai Eminescu era uimit de risipa, de irosirea de puteri vii ce se face în această ţară203, pentru a se crea forme de cultură goale, de prisos. Combătând pe fiecare băiet ud după urechi, care-anvăţat două buchii la nemţi ori la zi, fiecare om la noi ce-a venit cu cultură străină se crede îndreptăţit, ba chiar dator de a da lecţiuni poporului şi de a şti toate acelea mai bine decât dânsul204, analistul Eminescu avertiza elita politică românească de faptul că stadiul de barbarie apare la un popor atunci când el imită pe un altul în manifestaţiuni exterioare de viaţă, fără a fi pătruns în sucul şi sângele culturii străine205. Ideile lui Eminescu erau în perfect acord cu tipul de civilizaţie şi forma de organizare politică a statului pe care a generat-o secolul al XIX-lea – panideea naţională. Astăzi, lucrurile stau, cel puţin pentru Europa, total diferit. Multiculturalismul, subsidiaritatea şi integrarea economică sunt valori acceptate de cvasimajoritatea europenilor şi nu numai. Acelaşi lucru se poate 201

G. Parker, The Geopolitics of Domination, London, 1988; apud Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, op. cit., vol. II, pp. 159-169. 202 A se vedea, pe larg, I. Saizu, Eminescu – cât veşnicia, Iaşi, 1997, pp. 104-125. 203 Mihai Eminescu, Opere, vol. 3, ed. I. Creţu, Bucureşti, 1939, p. 142. 204 Ibidem, Opere, vol. XII, ed. Vatamaniuc, P. Creţia, Oxana Busuioceanu, Simona Cioculescu, Anca Costa-Foru, Aurelia Creţia, Claudio Dimiu, Eugenia Oprescu, Al. Oprescu (coordonator), Bucureşti, 1985, p. 145. 205 Apud I. Saizu, op. cit., p. 116.

spune şi despre ideile politice ale altui mare spirit al veacului XX, Nicolae Iorga. Acesta, abordând rolul vitalităţii popoarelor în istorie, ajunge la concluzia că nu întotdeauna un actor puternic A poate să-şi impună dominaţia asupra spaţiului unui alt actor B în două planuri - politic, economic- dar nu şi în cel cultural-spiritual. Grecia, cucerită militar şi politic de către romani, de exemplu, a învins pe cuceritor spiritual. S-a întâmplat ceea ce N. Iorga a definit drept o cucerire a cuceritorilor de către cei cuceriţi206. Prin forţa spiritului, a marilor idei, afirma savantul român, noi toţi cucerim fără să vrem şi noi toţi suntem cuceriţi fără să ne dăm seama; aceasta se petrece necontenit207. Expansiunea spiritului în modelul spaţial propus de Nicolae Iorga, spre deosebire de cel propus de analistul american G. Parker, nu însoţeşte automat expansiunea politică. Este adus în discuţie cazul Germaniei în secolul al XIX-lea care, trăind în centre patriarhale, fără unitate, fără forţă militară, a stăpânit lumea. Suntem cu toţii supuşii lui Hegel, conchidea Nicolae Iorga, referindu-se la concepţia acestuia despre stat, chiar aceia care n-au auzit de dânsul208. Nicolae Iorga nu numai că a demontat „argumentele ştiinţifice” ale şcolii ratzeliene, care a plasat la fundamentele organizării politice rasa, cultura venind pe urmă şi descinzând implacabil din aceasta209, ci a şi demonstrat că acele panidei, care se armonizează perfect cu spiritualitatea unui popor şi nu sunt impuse prin forţă, au şanse să supravieţuiască şi în organizarea politică a altor colectivităţi umane. Exemplu elocvent l-au constituit, pe de-o parte, naţionalismul şi democraţia – temelia organizării politice a statelor europene pentru aproape o jumătate de mileniu, iar pe de altă parte, comunismul, fascismul şi nazismul, care au constituit experimente tragice de organizare politică a unor popoare. Încă de la constituirea primului stat socialist pe ruinele fostului Imperiu ţarist, conducătorii Internaţionalei a III-a comuniste (Kominternul, după prescurtarea titulaturii în limba rusă) şi-au propus să declanşeze revoluţia mondială pentru crearea unei Republici Sovietice Socialiste Mondiale 210. S-a încercat a se face extinderea frontierei Kominterniste, nu în mod natural, prin cucerirea spaţiului spiritual european de către panideea marxistă, ci prin agresarea frontierei naţionale, într-un spaţiu deja cucerit de panideile 206

Apud, Dan Dungaciu, Elita Interbelică: Sociologia românească în context european, Editura Mica Valahie, 2003, Bucureşti, p. 246-247. 207 Ibidem. 208 Ibidem. 209 Vezi, Mark Bassin, Race contra space: the conflict between German geopolitik and national socialism, in Political Geography Quarterly Volume 6, Issue 2, April 1987, p 115-134. 210 Pierre Broué, Histoire de l'Internationale Communiste, 1919-1943, Librairie Arthéme Fayard, Paris, 1997, pp. 76-97.

naţională şi democratică, şi unde o serie de popoare de-abia îşi desăvârşeau unitatea politică. O reacţie şi o ripostă la înaintarea frontierei Kominterniste a constituit-o şi intervenţia armatei române în revoluţia bolşevică maghiară din anii 1918-1919.211 Gravul dezechilibru apărut în ecuaţia de putere pe continentul european, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, a făcut posibilă expansiunea frontierei ideologice a comunismului până în inima Europei. Mihai Ungheanu, analizând impactul acestei frontiere asupra spaţiului cucerit, constata că pe toate palierele fiinţării unui popor frontiera Kominternistă a adus dezastrul, crima fizică, interdicţia culturală, schimbarea fondului etno-psihologic al comunităţilor pe care le-a cucerit şi supus212. Regimul comunist, produs tipic al înaintării frontierei kominterniste, a impus un model social-politic, în care au fost înlocuite reperele axiologice din spaţiul cucerit213. Prăbuşirea comunismului a produs refluxul şi apoi dispariţia frontierei Kominterniste din spaţiul central şi sud-est european. În acest spaţiu are loc, după 1989, un proces contradictoriu. Pe de-o parte asistăm la resurecţia panideilor naţională şi democrată, iar pe de alta, la asaltul asupra acestor spaţii naţionale a panideilor regionalizare şi globalizare/unificare. Daniel Beauvois, referindu-se la impactul acestui fenomen asupra organizării politice a spaţiului în discuţie, remarcă: Întrebaţi-i pe politicienii ruşi, polonezi, cehi, unguri, care sunt pe cale să distrugă regimul post-stalinist, ce paradigmă au ei în minte? Toţi vă vor răspunde: o Europă a Drepturilor Omului, construită după modelul occidental al unei Europe civilizate şi al Statului de Drept214. Din această perspectivă este greu de precizat care va fi panideea dominantă în spaţiul politic european şi cum va arăta conturul graniţelor şi arhitectura de securitate a Europei în mileniul al treilea. Zona de interes geopolitic a UE se întinde, cu siguranţă, spre Caucaz şi regiunea caspică, arealul mediteranean şi nordul Africii, însă, deocamdată este greu de spus până unde se va prelungi spaţiul de integrare european. Decizia este una

211

A se vedea, pe larg, General G.D. Mărdărescu, Compania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1920), Bucureşti, 1921; Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari, Campania armatei române din 1918-1919, Bucureşti, 1994. 212 Mihai Ungheanu, Kominternul după Komintern. Teoria holocaustului cultural, în vol. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, op. cit., vol. II, p. 290. 213 Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale, în vol. „Europa Centrală, Nevroze. Dileme. Utopii...”, pp. 234-235. 214 Daniel Beauvois, Să nu ne înşelăm asupra paradigmei, în vol. „Europa Centrală...”, p. 97.

politică, dar nu trebuie omis gradul de compatibilitate spirituală şi de civilizaţie al zonelor vizate de procesul de extindere cu cel occidental215. Este prematur să credem că globalizarea media şi noile teorii care promovează multiculturalismul vor şterge automat elementele „hard” din matricea identitară a populaţiilor din diferite arii de civilizaţie 216. Dincolo de atracţia irezistibilă pe care o exercită Occidentul, prin nivelul său de civilizaţie, asupra altor colectivităţi umane trebuie să nu eludăm faptul că întâlnim la acestea, justificat sau nu, şi o teamă faţă de Occident. Scriitorul şi analistul polonez R. Kapuscinski, analizând Lumea a Treia, ajunge la concluzia că aici subzistă un tip aparte de societate pe care el o numeşte „societate istorică.”217 În această societate totul s-a petrecut în trecut. Energiile, simţămintele, pasiunile lor sunt toate orientate spre trecut, consacrate discutării istoriei, înţelegerii istoriei. Ele trăiesc într-o lume alcătuită din legende despre întemeietorii de neam. Sunt incapabile să vorbească despre viitor pentru că viitorul nu le trezeşte aceeaşi pasiune precum istoria218. Acestea produc numai violenţă, ură şi moarte. Este o povară apăsătoare care îngreunează dezvoltarea219. Diabolizarea Occidentului şi preamărirea propriului lor trecut constituie refrenul care contribuie la educarea şi formarea matricei identitare la tânăra generaţie, în acest tip de societate. Referindu-se la acest aspect, Sophie Bessis, arată că: manualele din ţările arabe oferă, cu privire la istoria lumii, o interpretare antioccidentală extrem de violentă, îndemnându-şi cititorii în repetarea la nesfârşit a măreţiei arabo-islamice220. În alcătuirea matricei identitare la generaţia tânără din lumea extraeuropeană, teama de Occident şi cultul moştenirii mitice a originii pure sunt teme des utilizate. Experienţa Iranului din anii ’70, când efortul de modernizare a societăţii a fost perceput ca o încercare „de distrugere a identităţii”, poate găsi o explicaţie raţională prin această paradigmă. Importul rapid de tehnologie şi neputinţa iranienilor de a se adapta în aceste împrejurări i-a făcut să se simtă umiliţi. Acest sentiment a declanşat o reacţie de respingere foarte puternică, exploatată eficient de 215

See, Sophie Bessis, Occidentul şi ceilalţi. Istoria unei supremaţii, trad. Narcisa Şerbănescu, Editura Runa, Bucureşti, 2004, pp. 13-18; Jürgen Gerhards and Silke Hans, Why not Turkey? Attitudes towards Turkish hip in the EU among citizens in 27 European countries, on line http://www.polsoz.fuberlin.de/soziologie/ arbeitsbereiche/makrosoziologie/mitarbeiter/lehrstuhlinhaber/dateien/Why_not_Turkey.pdf, accesat la 23 iulie 2010, ora 20.15. 216 Christian Joppke, The retreat of multiculturalism in the liberal state: theory and policy, in The British Journal of Sociology, vol. 55, issue 2, 2005, on line http://www.humanities. manchester.ac.uk/socialchange/research/social-change/summer-workshops/documents/the retreat of multiculturalism.pdf, accesat la 13 iulie 2010, ora 23.00. 217 Ryszard Kapuscinski, O lume, două civilizaţii, în vol. Nathan Gardels, op. cit., p. 11. 218 Ibidem. 219 Ibidem. 220 Sophie Bessis, op. cit., p. 296.

curentul fundamentalist al ayatollahului Khomeini, care de altfel a şi preluat puterea, făcând din antioccidentalism o ideologie şi o politică de stat. Mişcările emoţionale şi religioase pe care le vedem astăzi în lumea islamică i-au determinat pe unii analişti să considere că în fapt ne găsim în faţa unui nou curent geopolitic, cel al islamului221. Chiar dacă nu avem de-a face cu o „ciocnire a civilizaţiilor” 222 sau o „geopolitică a islamului” trebuie să luăm în calcul toate elementele care „echipează” această hartă a spaţiului spiritual pentru a înţelege evoluţiile geopolitice ale începutului de secol XXI. Revoluţiile din nordul Africii desfăşurate pe parcursul anului 2011 unde s-au produs schimbarea unor lideri autoritari cum au fost cei din Tunisia, Egipt sau Libia223 nu au adus la o instaurarea a unor regimuri de democraţie de tip vestic, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci la o radicalizare a panislamismului. Spaţiul mediatic este un element al geopoliticii postmoderne. Reprezentările şi percepţiile pe care le are opinia publică despre evoluţiile geopolitice sunt, aproape în totalitate, produse ale comunicării mediatice. Instituţiile media sunt angajate în producerea, reproducerea şi distribuirea informaţiei şi a cunoaşterii în sensul cel mai larg al seturilor de simboluri care îşi găsesc referinţa în experienţa vieţii sociale 224. Informaţia şi cunoaşterea mediatizată modelează percepţiile oamenilor despre lumea înconjurătoare, implicit şi despre evoluţiile geopolitice dintr-o regiune sau alta a lumii. Rolul media în modelarea percepţiilor şi opiniilor publice despre probleme sociale şi politice importante a fost subiectul speculaţiei şi cercetării. Este acceptare largă a faptului că ceea ce ştim, gândim şi credem despre ce se întamplă în lume în afara experienţelor personale primare, este modelat şi, ar spune unii, orchestrat dirijat de modul în care aceste evenimente sunt prezentate în ziare şi comunicate prin radio şi televiziune.”225 Confruntarea pe care organizaţia 221

A se vedea, Paul Dobrescu, op. cit., im; S. M. Murshed, S. Pavan, Identity and Islamic Radicalization in Western Europe. MICROCON Research Working Paper 16, 2009, Brighton: MICROCON; International Crisis Group (ICG) Report Middle East/North Africa (2005). „Understanding Islamism”, on line http://www.crisisgroup.org/library/ documents/ middle east_north_africa/egypt_north_africa/37_understanding_islamism.pdf, accesat la 13 iulie 2010, ora 23.00. 222 Vezi, Chen Li, How Inevitable Is A “Clash of Civilizations”? in Journal of Cambridge Studies, Volume 5, No. 2-3, on line http://journal.acs-cam.org.uk/data/archive/2010/201002article11.pdf; Ken Hackett, A Clash of Civilization Between Islam and the West: Is it Inevitable? on line http://www.huffingtonpost.com/catholic-relief-services/a-clash-of-civilizations_ b_ 212113.html, accesat la 13 iulie 2010, ora 23.00. 223 Constantin Hlihor, Ce se ascunde în spatele Libiei, în România Liberă.ro , on line, http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ce-se-ascunde-in-spatele-razboiului-din-libia223125.html. 224 Dennis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1996, p. 51. 225 Barry Fields, School Discipline Coverage in Australian Newspapers: Impact on Public Perceptions, Educational Decisions and Policy, on line, http://www.aare. edu.au/05pap/

teroristă Al-Queda a declanşat-o, în septembrie 2001, a avut şi o prelungire în spaţiul simbolic prin mass-media226. Este greu de acceptat că, lovind în „Gemeni” şi clădirea Pentagonului, teroriştii au dorit să producă daune economiei americane şi să distrugă centrul de comandă şi control al armatei SUA. Au lovit în două importante simboluri ale lumii libere, producând un eveniment care a ţinut în „şah” media internaţionale şi prin acestea opinia publică. În acest caz, ca şi în celelalte atacuri teroriste de la Madrid, Londra sau Moscova, centrul de greutate al confruntării a fost plasat nu în spaţiul fizico-geografic, ci în cel virtual, mediatic, urmărind un scop strategic bine definit: distrugerea mitului american al protecţiei totale faţă de riscuri şi ameninţări în primul caz şi că societatea modernă este vulnerabilă în celelalte cazuri. Câmpul reprezentărilor sociale la nivelul opiniei publice americane, şi nu numai, cu privire la securitatea individuală şi colectivă, la drepturile şi libertăţile democratice a suferit modificări de substanţă. Cu alte cuvinte, spaţiul confruntării s-a mutat în plan simbolic şi imagologic. Acest aspect i-a determinat pe unii analişti să afirme că de fapt criza nici nu există în lumea reală, ci numai în discurs. Ea prinde viaţă numai după ce a fost descrisă în cuvinte. O anumită situaţie devine o situaţie de criză doar după ce a fost etichetată astfel, iar această etichetare este făcută de mass-media227. Crizele şi conflictele care au apărut în sistemul relaţiilor internaţionale după încheierea Războiului Rece, rivalităţile geopolitice prezente mai ales în regiunile bogate în petrol şi resurse alimentare/apă, combaterea acţiunilor desfăşurate de organizaţiile teroriste au fost puternic influenţate în desfăşurarea lor de mass-media. Media este în centrul multor dezbateri publice, după cum terorismul şi Islamul sunt parte a discursului global de la evenimentele din 11/9 din Statele Unite.228 Parafrazîndu-l pe analistul Eytan Gilboa, noi credem că noile provocări şi nevoi ale lumii politice în era post Război Rece, post 9/11 au fost influenţate de trei revoluţii interrelaţionate în comunicarea de masă, politică, şi relaţiile internaţionale. Revoluţia în fie05290.pdf, accesat la 23 mai 2010, ora 23.00. 226 Vezi, Timothy W. Luke, Postmodern Geopolitics in the 21st Century: Lesson from 9.11.01 Terrorist Attacks, în http.//www.cusa.uci.edu/image/CUSAOP2Luke.pdf; Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicare in conflictele internaţionale, p. 214. 227 Peter Bruck, Crisis as Spectacle:Tabloid News and the Politics of Outrage; apud Simona Ştefănescu, op. cit., p. 221. 228 Sonia Ambrosio de Nelson, Understanding the Press Imaging of `Terrorist': A Pragmatic Visit to the Frankfurt School, in International Communication Gazette 2008; 70; 325, on line, http://gaz. sagepub.com/cgi/content/abstract/70/5/325, ed from http://gaz.sagepub.com at HINARI on November 20, 2009.

tehnologiile comunicaţionale a creat două inovaţii majore: Internetul şi reţelele de ştiri globale, cum sunt CNN International, BBC World, Sky News, şi Al-Jazeera capabile să transmită, adesea în direct, aproape orice evoluţie a evenimentelor din lume din aproape oricare loc de pe glob.229 În mediatizarea conflictelor media riscă să îşi piardă neutralitatea şi independenţa. Astfel că apare riscul ca unele subiecte dintr-un câmp geopolitic să fie tratate dezechilibrat fie prin omitere şi minimalizare fie prin introducerea unor elemente de „refracţie” între realitatea concretă şi realitatea construită prin imagine. Diversele metode de filtrare a realităţii, acea „poartă” care permite unei informaţii să devină ştire, contribuie la apărarea sau impunerea unor interese ale actorilor implicaţi într-o dispută geopolitică. Aceste interese promovate de unele trusturi media nu au impact doar asupra opiniei publice internaţionale, ci şi asupra elitei politice implicate în asemene conflicte sau dispute geopolitice. Sub „presiunea ştirilor” diplomaţii iau o serie de decizii care să vină în acord cu aşteptările create de media în rândul opiniei publice. Specialiştii au numit asta CNN effect 230. Are perfectă dreptate Eytan Gilboa cînd afirmă că „Oficiali aflaţi în posturi înalte au recunoscut impactul reportajelor de televiziune asupra procesului politic de luare a deciziilor. În memoriile sale, fostul Secretar de Stat, James Baker III (1995), scria: „În Irak, Bosnia, Somalia, Ruanda, şi Cecenia, printre altele, reportajele în direct ale conflictelor transmise prin media electronică au servit în crearea unui imperativ pentru acţiune promtă care nu era prezent în timpuri mai puţin agitate”231. S-a constatat că prezenţa în spaţiul confruntării a mass-media, în special a televiziunii care transmite în direct, modifică considerabil desfăşurarea evenimentelor şi comportamentul actorilor. Acest lucru, în opinia unor specialişti, este mai vizibil în societăţile în tranziţie care sunt vulnerabile datorită unei culturi politice şi civice precare sau în curs de formare232. În societăţile din fostul spaţiu sovietic sau iugoslav, din Rwanda, Somalia, media au fost generatoare de conflicte şi au indus tensiuni 229

Eytan Gilboa, Searching for a Theory of Public Diplomacy, in The ANNALS of the American Academy of Political and Social Science 2008; 616; 55, on line, http://ann.sagepub.com/ cgi/ content/ abstract/616/1/55, ed from http://ann.sagepub.com at HINARI on November 20, 2009. 230 Eytan Gilboa, The CNN Effect: The Search for a Communication Theory of International Relations, Political Communication, 22:27–44 Copyright 2005 Taylor & Francis Inc, on line, http://210.240.189.212/ntcu9400/9402/9422/ftp/3_class/00_full_paper/AEL092328_ %20Search%20for%20a%20Communication%20Theory%20of%20International %20Realations_%E9%99%B3%E6%98%AD%E5%90%9B.pdf, accesat la 27 iunie 2010, ora 23.00. 231 Ibidem.

suplimentare prin partizanatul cu care prezentau evenimentele politice sau demonizarea adversarului. Potrivit unor specialişti „ media poate fi un instrument extrem de puternic, folosit de cei care au intenţia de a instiga la crearea unui conflict. Media multiplică, amplifică şi diseminează mesaje şi opinii. Media distribuie informarea şi dezinformarea, modelează viziunile individuale asupra altor oameni şi poate mări tensiunile sau promova înţelegerile. Acest lucru tranformă controlul asupra media şi mesajelor ei întrun scop important pentru oricine care are intenţia de a promova un conflict”.233 Apare întrebarea dacă, odată cu apariţia spaţiului mediatic în disputa geopolitică nu se modifică esenţial însăşi ecuaţia rivalităţilor geopolitice. Clasic, rivalităţile geopolitice erau de forma A-B. Prezenţa media în câmpul geopolitic face ca între A şi B să apară un actor AB/media care să influenţeze rezultatul disputelelor. Analistul militar şi politic Richard Ek crede că apariţia noilor tehnologii în câmpul confruntaţional a schimbat nu numai fizionomia războiului, ci şi a geopoliticii234. Media a condus la apariţia unei noi dimensiuni a geopoliticii, popular geopolitics, care se deosebeşte de discursul geopolitic, produs al institutelor de cercetare şi analiză, dar şi de cea academică235. Este foarte apropiată de ceea ce este cartografia de propagandă în classical geopolitics. Spaţiul mediatic în confruntarea geopolitică nu se suprapune niciodată cu cel real. Va fi compus/recompus în funcţie de aşteptările opiniei publice şi de interesele actorilor implicaţi în dispută. În acest spaţiu particularizat se va desfăşura un tip aparte de război, în care armele vor folosi imaginea, cuvintele şi simbolurile as munition of mind. Dezinformarea, manipularea şi intoxicarea adversarului/competitorului din câmpul geopolitic sunt considerate noi mijloace şi tehnici de luptă. În aceste condiţii vom avea, practic, două câmpuri geopolitice: unul real în dimensiunea sa fizicogeografică, la care cetăţeanul de rând, opinia publică nu are acces şi cel al reprezentărilor mediatice lupa/ochiul prin care telespectatorul priveşte aşazisa realitate din câmpul geopolitic. Crizele şi conflictele din fosta Iugoslavie sau Asia Centrală şi Caucaz, în care s-au înfruntat actori cu interese profund opuse, confirmă aceste aserţiuni. În prezentarea făcută opiniei publice a 232

Mark Frohardt and Jonathan Temin, Use and Abuse of Media in Vulnerable Societies, United States Institute of Peace, în http://www.internews.org/pubs/humanitarian/ TheMedia &TheRwandaGenocide_Chapter32.pdf accesat la 23 iunie 2010, 23.00. 233 Ibidem. 234 Richard Ek, A revolution in military geopolitics, in Political Geography, 19, 2000, p. 841-874 http://www.geo.hunter.cuny.edu/courses/geog334/articles/a_geopolitics.pdf, accesat la 26 iunie 2010, ora 22.00. 235 Ibidem.

războiul din Kosovo din 1999, pe lîngă actorii implicaţi - Serbia şi Republica Secesionistă - a intervenit un actor insolit: Compania de relaţii publice Rudder Finn. Aceasta, prin clişee mediatice lansate în mass-media internaţională, a demonizat conducerea politică a Serbiei cu rezultate notabile în mediile politice internaţionale 236. Prin intermediul trustului cinematografic al magnatului Rupert Murdoch, Twentieth Century Fox Pictures, opinia publică americană a consumat o variantă a crizei bosniace diferită de cea oferită de Compania de relaţii publice Rudder Finn. Această variantă este definită de analistul Gearoid O’Tuathail drept „film de propagandă”237. Analizând modul cum media a creionat, în opinia publică internaţională, imaginea conflictului ruso-georgian din vara anului 2008, Gordon M. Hahn – Analist/Consultant la Media Watch Russia Other Points of View – Russia Media Watch; Senior Researcher, Monterey Terrorism Research and Education Program şi visiting Assistant Professor la Graduate School of International Policy Studies, ajunge la concluzia că „Războiul de cinci zile ruso-georgian a fost caracterizat de prestaţia preşedintelui georgian Mikheil Saakashvili şi a altor oficiali georgieni ducând o campanie agresivă de propagandă şi în mai multe feluri un război de dezinformare în presa occidentală. Această ofensivă media a fost rezultatul, fie unui război de dezinformare bine plănuit, sau a unei grabe a guvernelor occidentale, ca principalele organizaţii de presă şi think tank-uri să prezinte versiunea georgiana a faptelor şi numai versiunea aceasta. În oricare dintre cazuri, georgienii au putut să exercite un baraj efectiv şi constant de propagandă şi dezinformare împotriva ruşilor”.238 Sociologul George Gerbner a cercetat efectele şi consecinţele promovării violenţei prin mass-media şi a ajuns la concluzia că este în curs de apariţie a unei „noi reţele imperiale”, aceea a violenţei şi terorii mediatice239. Din această perspectivă, putem aprecia faptul că spaţiul mediatic, în cazul unei confruntări majore de interese, poate să devină o „creaţie” a jurnalistului angajat240 care ar trebui să fie doar observator, aşa cum este, de pildă, pe timp de pace. Cel de-al doilea război din Irak a ilustrat, 236

Frank J. Stech, Winning CNN Wars, în „ Parameters” Autumn, 1994, pp. 37-56;Călin Hentea, Arme care nu ucid, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, pp. 54-57. 237 Gearoid O’Tuathail, The Frustrations of Geopolitics and The Pleasures of War: Behind Enemy Lines and American Geopolitical Culture, în http//www.nvc.vt.edu/toalg/website/ Publish/Papers/BELpublished.pdf, accesat la 11 august 2011, ora 14.00. 238 Gordon M. Hahn, Georgia’s Propaganda War and the Georgian-Russian War on line, www.russiaotherpointsofview.com/.../Georg... 239 George Gerbner, Violence and Terror in and by the Media http://www.asc.upenn. edu/ gerbner/Asset.aspx?assetID=412, accesat la 11 august 2011, ora 14.00. 240 Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicare in conflictele internationale, p. 97.

poate cel mai concludent, rolul mass-media ca actori de tip AB în disputa geopolitică asupra Orientului Mijlociu. În câmpul geopolitic al disputei de interese pe timpul acestui conflict s-au creionat trei spaţii mediatice distincte: anglo-american, arab şi vest-european241. Fiecare a avut propria imagine despre desfăşurarea evenimentelor în funcţie de interesele pe care le apăra, dar şi de caracteristicile şi dorinţele consumatorului de informaţie – opinia publică proprie. Au fost, dacă luăm în calcul aceşti actori media, cel puţin trei spaţii mediatice care au căutat să ne formeze atitudinea şi comportamentul faţă de evenimentele din Golf: cel creat de coaliţia anglo-americană, cel prezentat de tandemul franco-german la care s-a adăugat şi F. Rusă şi, în fine, spaţiul mediatic indus în opinia publică de mass-media arabe. Cunoaşterea modului cum se structurează spaţiile geopolitice, rezultat al comportamentelor actorilor în disputa/cooperarea pentru a-şi atinge scopurile urmărite în anumite regiuni ale globului este indispensabilă înţelegerii mediului politic internaţional. Opinia publică a devenit/a căpătat tot mai mult un caracter ambivalent. Pe de o parte, este parte activă a jocului geopolitic prin media, ca factor de presiune la adresa guvernanţilor sau actorilor non statali, care se implică sau nu într-o regiune a globului, iar pe de alta, opinia publică este şi partea care poate fi manipulată pentru a i se imprima o atitudine dorită de un actor „invizibil” şi comportament predefinit de către acesta.

241

Călin Hentea, op. cit., p. 163.

Cap. III Paradigmele analizei geopolitice sau cum ne explicăm opţiunile de comportament al actorilor în relaţiile internaţionale 3.1 Câteva consideraţiuni asupra metodelor de analiză în geopolitica postmodernă Politicile mondiale nu sunt niciodată „normale”. Evenimentele nedorite sau neanticipate cum ar fi războiul, agresiunea militară, criza şi instabilitatea sunt fapte ale vieţii internaţionale. Problema este cum trebuie să reacţioneze un stat care se află în faţa unor asemenea evenimente. Din acest motiv, oamenii politici când iau decizii în politica internaţională au nevoie de informaţii şi expertiză. Şi din aceată perspectivă cunoaşterea a devenit un ingredient fără de care societatea contemporană nu ar putea să funcţioneze în nici un domeniu, inclusiv sau, mai ales, în cel al relaţiilor externe, datorită creşterii interdependenţelor economice, sociale culturale şi spirituale sub impactul globalizării. Adaptarea la o societate aflată sub impactul reţelelor web rămâne o problemă, deoarece noile tehnolgii şi, mai ales, internetul influenţează nu numai

modul în care diplomaţii şi decidenţii din domeniul politicii externe îşi desfăşoară activitatea, ci însăşi obiectul activităţii lor. Timpul de reacţie în situaţii de criză a fost scurtat, iar un diplomat reuşeşte rareori să depăşească viteza cu care o parte importantă din masa informaţiilor relevante devine accesibilă publicului. Astfel că obligaţia sa este de a realiza analize continue ale succesiunilor de evenimente, într-un mod care va influenţa formularea politicilor în ţara pe care o reprezintă. Capacitatea de prognoză a evoluţiilor socio-politice pe termen lung ale mediului în care îşi desfăşoară activitatea şi gândirea prospectivă, catalizată de obţinerea informaţiilor prin e personale, vor constitui elemente esenţiale ale activităţii unui diplomat într-o eră a transmiterii instantanee a informaţiei. Prognoza, diagnoza şi decizia în politica externă a unui stat se pot realiza făcând apel la diferite discipline academice. Geopolitica este una dintre acele discipline care a fost şi este utilizată în acest sens. Ea răspunde la cerinţele pe care unii analişti le pun în faţa specialiştilor atunci când fac alegerea, deoarece pentru o bună politică externă este nevoie de1: 1. informaţii, pentru a prevedea „ce s-ar putea întampla”; 2. o analiză contextuală, prin care să ştie „ce se întamplă”; 3. o analiză politică, pentru a se identifica „ce putem face” şi 4. o evaluare a resurselor „cum facem/cum am făcut”. Analiştii geopoliticieni din secolul nouăsprezece şi începutul secolului douăzeci credeau că geopolitica era capabilă să realizeze imagini neutre şi complete asupra „modului în care funcţionează lumea”. Potrivit lui Colin Flint, ei făceau afirmaţii dubioase cu privire la „obiectivitatea” istorică şi teoretică pentru a-şi susţine propriile viziuni părtinitoare despre cum ar trebui să concureze propria ţară în lume. Această viziune a geopoliticii nu mai este în vogă. Orice afirmaţie de a „vedea” un model în politicile globale este pusă sub semnul întrebării, ca fiind limitată şi părtinitoare – în mod corect - pentru că este cunoaştere situaţională?2 Geopoliticienii din zilele noastre mută analiza de la studiul geografic al mediului la relaţiile internaţionale. Conform lui Bruno de Almeida Ferrari, „Geopolitica şi analiza geopolitică constituie studiul politicilor internaţionale, văzute dintr-o perspectivă spaţială sau geocentrică; înţelegerea întregului constituie, în mod simultan, obiectivul şi justificarea lor. În timp ce geografia politică se ocupă de interacţiunea factorilor geografici cu cei politici, interacţiunea puterii politice cu spaţiul, geopolitica încearcă să furnizeze o interpretare geografică şi studiază aspectele geografice ale fenomenului politic. Aşadar, este o disciplină înserată în tradiţia realistă a teoriei Relaţiilor Internaţionale şi constituie 1

Alyson JK Bailes, René Dinesen, Hiski Haukkala, Pertti Joenniemi and Stephan De Spiegeleire, The Academia and Foreign Policy Making: Bridging the Gap, DIIS Working Paper 2011:05, on line http://www.diis.dk/graphics/Publications/WP2011/WP_2011-05 Pertti _Joenniemi_The%20Academia%20and%20Foreign%20Pol_web.pdf, accesat la 12 decembrie 2010, ora 16.00. 2 Colin Flint, Introduction to geopolitics, Taylor & Francis e-Library, 2006, 33.

o metodă de interpretare a politicii, cu o vocaţie a percepţiei şi definiţiilor scopurilor, intereselor, condiţiilor şi factorilor de putere”3. Alţi oameni de ştiinţă subliniază faptul că variabilele geopolitice au jucat un rol important în condiţionarea mediului de afaceri internaţional. Separat de distanţa şi locaţia geografică, aceste variabile includ consecinţele deznodămintelor colonialismului, Războiului Rece, post Războiului Rece, ale regionalizării, caracteristicilor populaţiei, ale distribuţiei populaţiei globale şi ale impactelor lor asupra operaţiunilor de afaceri internaţionale. Deşi nu sunt clasificate ca geopolitice, oamenii de ştiinţă ai şcolilor de afaceri au menţionat multe din aceste variabile în cercetările lor. 4 În schimb, atenţia este atrasă de cum agenţii geopolitici fac alegeri strategice şi de cum acestea sunt complicate de scopuri concurente şi circumstanţe aflate în schimbare. Cu alte cuvinte, este dată mai multă atenţie agenţiei decât structurii. Totuşi, deciziile nu sunt luate în cadrul unui vacuum social şi politic. Agenţii sunt investiţi şi constrânşi de structuri. Ţările fac alegeri geopolitice, să meargă la război, de exemplu, luând în calcul contextul geopolitic mai larg. Din această perspectivă, geopolitica a oferit un de expertiză, contestabil pentru unii, acceptabil pentru alţii, pentru fundamentarea politicii externe a statelor. Chiar şi atunci când acest lucru era negat cu vehemenţă, cum a fost cazul URSS, experţii şi diplomaţii sovietici au răspuns strategiilor geopolitice impuse de cealaltă superputere, SUA, nu cu scenarii ideologice, ci tot cu strategii geopolitice.5 Scenariului geopolitic al îngrădirii/conteintment, lansat după modelul lui Nicholas Spykmen de către SUA, liderii de la Moscova au acţionat după un scenariu geopolitic pe care istoricii l-au numit oarecum pitoresc „al săriturii de broască peste zidul îngrădirii” 6. Acest exemplu sugerează că deciziile geopolitice sunt făcute privind contextul geopolitic global, şi în mod special abilitatea unei puteri dominante de a stabili agenda. Alegerea modelului de analiză geopolitică este determinată printre altele de tipul de geopolitică la care specialistul aderă. Studiile de geopolitică 3

Bruno de Almeida Ferrari, Some considerations about the methods and the nature of Political Geography and Geopolitics, on line http://www.ciari.org/investigacao/ Politicalgeo geopolitics.pdf, accesat la 23 september 2010, ora 20.00. 4 Vezi, T. J. Baerwald, Geographical perspectives on international business, in M. R. Czinkota, I. A. Ronkainen & M. H. Moffett (Eds.), International business (4th ed.). Orlando, FL.Harcourt, 1996; M. Chisholm, Regional growth theory, location theory, non-renewable natural resources and the mobile factors of production, in B. Ohlin, P. Hesselborn & P M. Wijkman (Eds.), The international allocation of economic activity: Proceedings of a Nobel symposium, London: Macmillan, 1977; J.H. Dunning, Reappraising the eclectic paradigm in an age of alliance capitalism, in Journal of International Business Studies, 26 (3), 1995, p. 461–91; Idem, Governments and the macro-organization of economic activity: A historical and spatial perspective, in J.H. Dunning (Ed.), Governments, globalization, and international business. New York: Oxford University Press, 1997; idem, Location and multinational enterprise: A neglected factor, Journal of International Business Studies, 29 (1), 1998, p. 45–66. 5 Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia, p. 196-228. 6 Ibidem, p. 119.

clasică foloseau termenul pentru a descrie baza geopolitică a puterii naţionale. Astăzi geopolitica este un concept care se referă la o pluralitate de probleme în studiul relaţiilor internaţionale şi la cadrul lor teoretic, după cum s-a arătat mai devreme în capitolele anterioare. Într-o lume caracterizată de mare interdependenţă şi transformări rapide şi complexitate extremă, perspectivele geopolitice pot fi foarte utile pentru a defini sistemul internaţional, până în măsura în care geopolitica oferă anumite explicaţii şi afinităţi, şi arată bariere şi obstacole, detectând potenţialuri şi vulnerabilităţi. În acest sens, geopolitica trebuie luată în serios pe măsură ce constituie ea însăşi un element social şi o raţiune tehnologică care ajută la construirea imaginaţiei asupra lumii. Pe de altă parte, esenţa analizei geopolitice este relaţia puterii politice internaţionale cu situarea geografică „după cum nu este posibil să pretindem că anumite caracteristici geografice ale unui actor geopolitic nu influenţează acţiunile acelui actor la un nivel internaţional7. Geopolitica, ca metodă pentru obţinerea de expertiză în rezolvarea problemelor internaţionale, pare să fi obţinut un loc important în perspectiva paradigmei‚ critical geopolitics, care poate deveni pentru luarea deciziilor, în special la nivelul politicii externe8. Plecând de la premisa corectă, că studiile clasice de geopolitică n-au oferit modele de analiză eficiente,9 în ultimii ani, specialiştii în geopolitică postmodernă au avansat mai multe modele de analiză a relaţiilor internaţionale şi a comportamentului diferitor actori în politica internaţională. Analistul american Colin Flint avansează un model bazat pe teoria a ceea ce el numeşte Geopolitical code. În lucrarea Political Geography. Worldeconomy, nation-state and locality elaborată împreună cu Peter James Taylor el susţine că: „Codurile geopolitice sunt practica statelor. Componentele codului geopolitic sunt calea prin care aceste practici sunt reprezentate pentru a le da înţelesul şi scopul. Cu alte cuvinte, ele trebuie legitimizate.” 10 Câţiva ani mai târziu, revenind asupra conceptului, îl simplifică fără să afecteze esenţa: „Maniera în care o ţară se orientează faţă de lume se numeşte cod geopolitic”11. Aplicarea modelui de analiză conturat de cei doi specialişti presupune găsirea de răspunsuri adecvate la patru întrebări12:  cine sunt actualii şi potenţialii aliaţi; 7

Wojciech Kazanecki, Is Geopolitics a Good Method of Explaining World Events? Case Study of French Foreign Policy in the 21st Century, on line, http://www.wiscnetwork.org/ ljubljana2008/papers/WISC_2008-196.pdf, accesat la 24 september 2010, ora 20.00. 8 Ibidem. 9 Paul Ormerod, Shaun Riordan, A new approach to the analysis of geo-political risk, in Diplomacy & Statecraft, vol.15, issue 4, 2004, p. 643-654. 10 Colin Flint, Peter Taylor, Political Geography. World-economy, nation-state and locality, fourth edition, 2000, p. 57. 11 Colin Flint, Introduction to geopolitics, p. 55. 12 Colin Flint, Peter Taylor, op., cit., p. 62.

 cine sunt actualii şi potenţiali inamici;  cum ne putem menţine aliaţii şi îngriji, creşte şi educa potenţialii aliaţi?  cum putem para inamicii prezenţi şi ameninţările în curs de dezvoltare; Cum justificăm cele patru calcule de mai sus publicului nostru, şi comunităţii globale? La prima vedere, modelul de analiză este seducător dar introduce în ecuaţie câteva elemente care pun serioase probleme analistului. Sigur geopolitica este o dispută de interese într-un anume spaţiu şi din această perspectivă, Flint şi Taylor au dreptate. Analistul trebuie să cunoască aliaţii şi posibilii aliaţi pentru un actor implicat într-un câmp geopolitic, să înţeleagă comportamnetul inamicilor şi a potenţialilor alţi adversari; dar toate acestea sunt variabile care sunt la îndemâna diplomatului şi nu a geopoliticianului. În ceea ce priveşte justificarea alianţelor şi a rivalităţilor de putere nu este problema analistului politic. Prin munca sa de cercetare, acesta trebuie să explice nu să justifice. Are dreptate Immanuel Wallerstein când afirmă că cercetătorul, atunci când face o descriere a unui fenomen sau proces politic intern sau din politica internaţională, nu trebuie să se întrebe dacă este dezirabilă sau nu pentru un actor. „Ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie sunt două lucruri total diferite13. Modelul propus de un alt prestigios analist american, Gearóid Ó Tuathail, se fundamentează pe răspunsul obţinut de la următoarele întrebări:14  Cum este spaţiul global imaginat şi reprezentat?  Cum este împărţit spaţiul global: în blocuri esenţiale sau zone de identitate şi diferenţă?  Cum este puterea globală conceptualizată?  Cum sunt definite în spaţiu ameninţările globale şi cum sunt conceptualizate strategiile de răspuns?  Cum sunt modelate geopoliticile identificate şi conceptualizate de către marii actori geopolitici? Acest model se fundamentează, în special, pe analiza discursului politic şi a modului cum oamenii care iau decizii în politica externă îşi reprezintă lumea în care actorul trebuie să acţioneaze. Doreşte să arate cum actorii politici îşi reprezintă spaţial politica internaţională. Acest model nu caută să vadă cum geografia modelează geopolitica. Încearcă să arate cum revendicările şi presupunerile geografice funcţionează în dezbateri politice şi în practică. 13

Immanuel Wallerstein, The Decline of American Power: the U.S. in a Chaotic World, romanian edition, Incitatus, 2005, p. 140. 14 Gearóid Ó Tuathail, Postmodern geopolitics? The modern geopolitical imagination and beyond, in Gearóid Ó Tuathail and Simon Dalby, Rethinking geopolitics, Taylor & Francis eLibrary, 2002, p. 27-28.

Interesante sunt şi modelele de analiză geopolitică conturate, în ultimii ani, de specialiştii din Franţa. Francois Thual de la Institutul de Relaţii Internaţionale şi Strategie din Paris, de exemplu, pleacă în construcţia modelului său de analiză de la asumpţia potrivit căreia geopolitica nu este o ştiinţă. Astfel, realitatea nu poate fi analizată cu instrumente ştiinţifice deoarece nu există legi generale pe care analistul să le descopere şi prin aplicarea lor să obţină rezultate exacte ca în ştiinţele inginereşti. În opinia lui, o bună analiză geopolitică presupune15:  identificarea părţilor interesate/actorilor;  analiza motivaţiilor lor;  descrierea intenţiilor lor;  identificarea alianţelor în curs de formare sau din contră, a celor aflate în curs de construcţie, fie la nivel local, regional, continental sau internaţional. Observăm din scurta prezentare a acestor modele de analiză geopolitică că tendinţa în cercetarea modernă de geopolitică este de a se evita determinismul geografic ca bază de înţelegere a politicii statelor în relaţiile internaţionale contemporane. Prin urmare, este necesar să fie identificate paradigmele specifice geopolitice pentru ca, pe baza operaţionalizării acestora, să putem obţine indicatori specifici care să fie folosiţi ca instrumente de observare şi cercetare a comportamentului actorilor în câmpul geopolitic. Existenţa unor paradigme care să particularizeze geopolitica postmodernă şi să ghideze cercetarea comportamentului actorilor în mediul internaţional actual este o condiţie necesară pentru apariţia unor instituţii de analiză şi prognoză cu funcţie de expertiză, şi nu de propagandă pentru justificarea politicii externe a statelor sau a altor tipuri de actori. Din această perspectivă Thomas Kuhn are perfectă dreptate când afirmă că „în absenţa unei paradigme, cercetarea profundă este imposibilă şi nici nu poate exista un criteriu pentru selectarea problemelor de cercetat”16, după cum nu poate exista nici comunitate academică şi nici o disciplină a geopoliticii bine întemeiată. Kenneth Waltz atrăgea şi el atenţia că în studiul relaţiilor internaţionale observaţia şi experienţa nu ne vor oferi informaţiile care să ne conducă la înţelegerea cauzelor care generează evenimentele17. El a criticat pe toţi aceia care cred că realitatea în mediul internaţional este ceea ce 15

Francois Thual, Methodes de la géopolitique. Apprendre à déchiffrer l'actualité, in OBSERVATOIRE STRATEGIQUE, on line http://geo-phile.net/IMG/pdf/METHODES _DE_LA_GEOPOLITIQUE.pdf, accesat la 12 martie 2010, ora 20.00. 16 Thomas Kuhn, op. cit., p. 37. 17 Apud Kevin L. Folk, Thomas M.Kane, The Maginot Menthality in InternationalRelations Models, în “Parameters” , volume XXVIII, nr. 2, Summer 1998, p. 80-92.

putem observa direct. „Ceea ce noi credem că este realitate este în fapt un construct teoretic elaborat şi reelaborat în timp”18. Teoria este cea care oferă instrumentele necesare înţelegerii a ceea ce se întâmplă în mediul internaţional. Din această perspectivă, a mai discutat adevărul relevat de I. Kant, potrivit căruia conceptele sunt indispensabile pentru cunoaştere, poate părea ca un truism. Nu putem însă să nu observăm că prin intermediul acestora ne apropiem „realitatea” din viaţa internaţională19. Datele nu vorbesc prin ele însele. Înţelegerea nu este o înregistrare pasivă, ci o construcţie activă: avem nevoie de concepte pentru a da un înţeles lumii. Ele sunt condiţia pentru posibilitatea cunoaşterii. Prin operaţionalizare paradigmele furnizează „grile de lectură” pentru a distinge semnificativul de nesemnificativ, esenţialul de neesenţial. O bună „grilă de lectură” pentru a obţine o imagine cât mai adecvată comportamentului actorilor statali sau nonstatali în politica internaţională se poate obţine dacă se operaţionalizează următoarele paradigme geopolitice:  puterea şi modul cum aceasta este folosită în relaţiile internaţionale contemporane;  interesul pe care actorii îl promovează/dispută pe diferite spaţii;  percepţia pe care o are actorul despre celălalt în mediul internaţional şi mai ales erorile de percepţie ce pot apărea la un moment dat;  ideea-forţă/guiding idea and core values care domină mentalul colectiv la nivelul unei societăţi sau pe spaţii largi la nivelul unei civilizaţii sau chiar global. Debabrata Sen arată că „mişcarea prin spaţiu în termeni de om, materie, ideea este principala forţă motoare din spatele creşterii geopolitice şi baza oricărei analize geopolitice.”20 Aceste elemente se constituie, în fapt, în paradigmele geopoliticii postmoderne. Prin operaţionalizarea acestor paradigme se pot obţine răspunsuri la trei întrebări care, în fapt, ne dau esenţa studiilor postmoderne de geopolitică: a) ce îl atrage pe un actor într-un spaţiu geografic şi de ce nu este prezent în altă zonă geografică a planetei; b) prin ce mijloace - hard/soft power - îşi menţine prezenţa în acel spaţiu; c) cum îşi motivează/justifică prezenţa în acel spaţiu. 3.2 Balanţa de putere şi rivalitatea/cooperarea în postmodern geopolitics 18

Ibidem. Stefano Guzzini, op. cit., p. 12. 20 Debabrata Sen, Basic Principles of Geopolitics and History : Theoretical Aspects of International Relations, Delhi: Concept Pub. Co., 1975, p. 236 19

Puterea este pentru multe dintre Şcolile de gândire din teoria relaţiilor internaţionale dar şi pentru geopolitică, în egală măsură, un concept central/cheie pentru înţelegerea comportamentului actorilor pe scena politică. Este, însă, şi o realitate care a preocupat, din totdeauna, oamenii politici deoarece a fost şi va fi, fără îndoială, ul/vectorul principal în promovarea intereselor unei comunităţi în raport cu alţi actori statali sau nonstatali. Istoria relaţiilor internaţionale dar şi studiile recente de geopolitică ne arată că utilizarea puterii, în raporturile dintre state sau coaliţii, a condus la războaie şi conflicte de mai mare sau mai mică intensitate dar şi la rezolvarea unor probleme majore ale lumii pe calea negocierilor şi a respectării normelor şi principiilor de drept. Multă vreme elementul central al puterii a fost forţa armată şi arsenalul ei de distrugere, acestea fiind cheia victoriei în război şi impunerea unei mari puteri pe scena internaţională. Astăzi lucrurile par să nu se mai desfăşoare pe această schemă devenită deja clasică. Observând aceste schimbări, analistul z Francois-Bernard Huyghe, consideră că nu războiul clasic, ci Tehnologiile de comunicare redefinesc frontierele, instituţiile, normele, şi criteriile de putere21. Apariţia mijloacelor de distrugere în masă dar şi dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de comunicare au făcut ca războiul să nu mai fie un instrument al politicii şi, în acest mod, o întreagă filosofie a războiului generată de viziunea lui Carl von Claussevitz avea să intre în istorie. Confruntarea dintre cele două superputeri în Războiul Rece care au evitat războiul clasic, timp de aproape 50 de ani, prin utilizarea elementelor non militare ale puterii a validat, în opinia noastră, această ipoteză de lucru, de la care am pornit în acest studiu. Analişti şi teoreticieni în studii de securitate şi apărare au constatat că, încă de la prima mare conflagraţie a secolului trecut, strategii au făcut apel la arma cuvântului prin utilizarea sa sub forma propagandei de război 22. Conflictele ulterioare au adus noi perfecţionări şi mutaţii în folosirea cu eficienţă a acestui tip de armă prin apariţia altor forme de exprimare de la PSYOPS la Strategic communication. Informaţia în procesele de comunicare îşi modifică funcţiile tradiţionale de informare şi dezvoltare a cunoaşterii umane. Aşa se explică de ce forţele armate din majoritatea statelor acordă o atenţie sporită informaţiei în strategiile pe care le pregătesc. Din acest punct de vedere, rivalităţile geopolitice dintre state şi blocuri politico-militare au crescut în importanţă şi, astfel, fiecare dintre actori au căutat să înţeleagă esenţa transformărilor în potenţialul de putere şi în natura puterii însăşi. 21

François Bernard Huyghe, L’enemi a l`ere numerique: chaos, information, domination, online http://www.huyghe.fr/livre_6.htm, accesat la 23 mai 2011, ora 20.15. 22 Anne Morelli, Principe elementaires de propagande de guerre, Groupe Labor, 2006; Calin Hentea, Arme care nu ucid, Nemira, Bucureşti, 2004; Mioara Anton, Propagandă şi război. Campania din est, 1941-1944, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007.

Teoriile şi conceptele care au definit puterea în relaţiile internaţionale sunt foarte diversificate şi uneori reciproc contestate, în funcţie de Şcoala sau perspectiva filozofică ce era acceptată ca suficientă pentru explicarea şi înţelegerea acestui tip de realitate. În cercetarea academică s-au conturat, pe de o parte, Şcoli şi curente de gândire care au promovat viziuni diferite, uneori total opuse. Realiştii susţin ideea potrivit căreia un stat/actor nonstatal, în promovarea intereselor în raporturile sale cu alţi actori trebuie să utilizeze hardpower, ceea ce înseamnă că aplicarea violenţei mecanice asupra adversarului este legitimă23. În promovarea interesului naţional, susţin aceştia, statul trebuie să facă eforturi pentru creşterea puterii militare şi realizarea unei balanţe de putere favorabile pe scena internaţională. Idealiştii, pe de altă parte, sunt adepţi ai teoriei softpower24 care presupune utilizarea mijloacelor non militare şi repudierea forţei brute. Charlotte Epstein afirmă că: „Această reducere a puterii la dimensiunile ei fizice şi manipulative trece cu vederea aspectele generative, facilitante, strategice ale puterii care operează de jos în sus, pe scurt, o putere productivă care constituie însăşi înţelesurile şi relaţiile sociale pe care le regularizează”25. Puterea soft a unei naţiuni trebuie să se bazeze pe trei tipuri de resurse: o cultură capabilă să conducă la o bună înţelegere a lumii sociale şi politice în care trăim; valori politice şi ideologice larg împărtăşite care să confere legitimitatea morală a unui grup/elite politice, să istreze o societate eficient şi în folosul majorităţii cetăţenilor; o politică externă care să nu se bazeze exclusiv pe strategii militare clasice şi utilizarea brută a forţei. În timpul Războiului Rece, SUA au avut inteligenţa de a face din Hollywood, o armă de „distraction massive”26 care nu numai că a fost mai eficientă decât

23

A se vedea printre alţii, John Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă - Realism ofensiv şi lupta pentru putere, Editura Antet, 2003; Ben Mor, Hard Power and Strategic Communication in Grand Strategy, Paper presented at the annual meeting of the International Studies Association 48th Annual Convention, Hilton Chicago, CHICAGO, IL, USA, Feb 28, 2007, online http://www.allacademic.com/meta/p179796_index.html; Christian Wagner, From Hard Power to Soft Power? Ideas, Interaction, Institutions, and Images in India’s South Asia Policy, German Institute for International and Security Affairs, Berlin, Working Paper No. 26, March 2005; Vasile Puscas, Relaţii Internaţionale-Transnaţionale (ediţia a II-a), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007. 24 Joseph S. Nye Jr., Soft Power: The Means to Success in World Politics (New York:Public Affairs, 2004), p. x; Joseph S. Nye, Jr., Soft Power, Foreign Policy, No. 80 (Autumn 1990), pp.153-171; Joseph S. Nye, Jr., The Decline of America’s Soft Power, Foreign Affairs (May/June 2004); Robert O. Keohane and Joseph S. Nye, Jr., Power and Interdependence in the Information Age, Foreign Affairs (September/October 1998); Joseph S. Nye, Jr., US Power and Strategy After Iraq, Foreign Affairs (July/August 2003); Joseph S. Nye, Jr., Soft Power and American Foreign Policy, Political Science Quarterly, Vol. 119, No. 2, July 2004, p. 255-270. 25 Charlotte Epstein, The Power of Words in International Relations. Birth of an AntiWhaling Discourse, on line http://mitpress.mit.edu/books/chapters/0262050927chap1.pdf

acţiunea blindatelor şi a armelor nucleare dar a indus la milioane de oameni ideea că american style life este modelul potrivit pentru o societate modernă. Reputatul profesor şi teoretician al relaţiilor internaţionale Joseph Nye Jr., crede că de fapt succesul unei diplomaţii, în secolul XXI, trebuie să se bazeze pe o îmbinare a celor două teorii ale puterii - hard şi soft. Referinduse la acest aspect acesta aprecia: „Acum se întâmplă foarte rar ca oamenii să folosească numai putere soft sau numai hard. Presupun că Dalai Lama foloseşte numai putere soft, dar majoritatea actorilor sfârşesc prin a folosi o combinaţie de hard şi soft power şi abilitatea de a combina hard şi soft power - morcovi şi bastoane şi atracţii - este ceea ce numesc smart power. Deci o strategie efectivă de folosire a resurselor puterii atât hard şi soft este smart power.”27 istraţia Bush Jr., deşi, nu a aplicat, în rezolvarea crizelor din Orientul Mijlociu, strategii clasice inspirate din realism a susţinut politicii ce s-au încadrat în viziunea realiştilor. Rezultatele nu au fost cele aşteptate nici în lupta contra organizaţiilor teroriste nici în războiul dus în Irak28. Din această perspectivă, schimbarea făcută de noul secretar de stat al istraţiei Barack Obama şi apelul la smart power pare să fie o soluţie pentru rezolvarea complicatului ghem de probleme din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud-Est. Referindu-se la acest aspect Hillary Rodham Clinton afirmă, în februarie 2009, în Senatul american: „Trebuie să folosim ceea ce a fost numit smart power, întreaga gamă de unelte aflate la dispoziţia noastră diplomatice, economice, militare, politice, legale şi culturale - alegând instrumentul corespunzător sau combinaţia corespunzătoare pentru fiecare situaţie. Cu ajutorul smart power, diplomaţia va fi avangarda politicii externe”.29 Modul cum UE s-a impus în relaţiile internaţionale, căile, viziunea ei cu privire la rezolvarea unor probleme grave ale lumii contemporane prin utilizarea a ceea ce specialiştii numesc normative power arată ca această cale 26

Francois Bernard Huyghe, Contrer et prolonger la puissance : prestige, diplomatie publique, soft power, on line, http://www.huyghe.fr/actu_407.htm, accesat la 23 mai 2011, ora 20.15. 27 "Joseph Nye on Smart Power in Iran-U.S. Relations", interviu dat in iulie 2008 la Belfer Center, on line http://belfercenter.ksg.harvard.edu/publication/ 18420/joseph_nye_on _smart power_in_iranus_relations.html. 28 A se vedea, Villepin stigmatise l'échec américain en Irak, on line http://www.liberation. fr/monde/010121639-villepin-stigmatise-l-echec-americain-en-irak; L. Carl Brown, The Dream Palace of the Empire: Is Iraq a "Noble Failure"? in Foreign Affairs, on line http://www.foreignaffairs.com/articles/61936/l-carl-brown/the-dream-palace-of-the-empireis-iraq-a-noble-failure ; Thomas L. Friedman, The Real U.S. Failure in Irak On line http://friedman.blogs.nytimes.com/2005/11/18/the-real-us-failure-in-iraq/. 29 Cheryl Pellerin, Foreign Policy’s “Smart Power” Gives Science Diplomacy a New Role Integrated military-civilian strength invests in partnerships, exchanges online http://www.america.gov/st/scitechenglish/2009/February/20090213100705lcnirellep0.13123 72.html&distid=ucs.

poate fi, la rândul ei, o altă soluţie la construirea unei lumi stabile şi paşnice. Grija statelor faţă de propria imagine pe scena politică internaţională a condus la o mai mare preocupare pentru respectarea regulilor şi principiilor de conduită în raporturile dintre ele. Acest lucru nu înseamnă că statele nu trebuie să se îngrijească de puterea lor militară, ci să nu excludă utilizarea altora cum ar fi word power30. Acest tip de putere nu se bazează pe acumularea de potenţial de distrugere sau constrângere economică ci pe respectarea dreptului internaţional. Unii denumesc acest tip de putere Normative power, cu accent pe respectarea normelor internaţionale iar alţii civilian power”31 plecând de la ideea că nu normele/sau regulile sunt importante ci natura lor. Credem că au dreptate deoarece şi Germania lui Hitler a încercat să impună o nouă ordine mondială inspirată din ideologia nazistă, Stalin şi Nicolae Ceauşescu şi-au dorit şi ei să lanseze, fiecare în felul său, o noua ordine mondială având la bază ideile marxiste şi naţional comuniste. Fiecare dintre aceştia clamau reguli şi norme cu valoare „universală” dar care s-au dovedit utopice şi toxice pentru majoritatea popoarelor. Normele şi principiile trebuie să conducă la un comportament al statelor în care drepturile omului, forţa legii, şi principiile democraţiei să fie repere pentru toţi actorii scenei politice internaţionale. Referindu-se la acest aspect un distins analist se exprima metaforic: „puterea civilă funcţionează ca apa pe piatră, nu ca napalmul dimineaţa”32. Civilian power se bazează pe seducţia pe care o exercită cuvântul şi ideea încorporată în regulile care stau la baza comportamentului. Din această perspectivă limbajul şi formele sale de manifestare în viaţa colectivităţilor joacă un rol important în elementele constitutive ale softpower pe scena internaţională. Între putere şi discurs există o legătură de tip cauzal atât în relaţiile dintre indivizi cât şi între state sau alte tipuri de actori implicaţi în dispute sau cooperare. Confruntarea dintre URSS şi SUA în timpul Războiului Rece pentru controlul statelor africane nu s-a materializat în forme clasice ale confruntării militare. Fiecare prin forţa discursului politic a 30

Jean Francois Lisée, Les pouvoirs du mots, prefata la vol. Hervé Broquet, Catherine Lanneau, Simon Petermann, eds., Les 100 discours qui ont marque le XXe siecle, on line http://www.cerium.ca/Le-Pouvoir-des-Mots, accesat la 23 mai 2011, ora 20.15. 31 Tanja A. Börzel and Thomas Risse, Venus Approaching Mars? The EU as an Emerging Civilian World Power, draft Prepared for the Bi-Annual Conference of the European Union Studies Association (EUSA), Montreal, Canada, May 17-19, 2007, online http://www.polsoz.fuberlin.de/polwiss/forschung/international/europa/arbeitspapiere/2009-11_Boerzel_Risse.pdf, accesat la 23 mai 2011, ora 20.15. 32 Iann Manners, The Concept of Normative Power in World Politics, Danish Institute for International Studies, mai 2009, on line, www.diid.dk/ima; a se vedea şi Kalypso Nicolaïdis, This is my EUtopia: Narrative as Power in JCMS 2002 Volume 40 Number, 4. p. 767-92, on line http://www.jeanmonnetprogram.org/ha/RHowseKNicolaidis_HaS04_06.pdf, accesat la 23 mai 2011, ora 21.15.

încercat să „împingă” frontiera ideologică în detrimentul celuilalt. Nici atunci când războiul a fost inevitabil, confruntarea dintre superputeri n-a fost directă, ci s-a practicat ceea ce specialiştii Războiului Rece au numit „conflictul prin procură”. Cuvântul şi comunicarea pe fondul dezvoltării fără precedent a tehnologiei comunicaţiilor au căpătat o importanţă crucială în evoluţia societăţii contemporane. Iann Manners afirmă, pe bună dreptate, că: „cu alte cuvinte, distribuţia de puteri printre actori, tipurile de putere pe care actorii le au, şi tipurile de actori care pot exercita puterea într-o situaţie dată sunt constituite prin discurs şi sunt, la un moment dat, fixate. Totuşi, odată cu trecerea timpului discursul evoluează pe măsură ce sistemul de putere privilegiază anumiţi actori permiţându-le să construiască şi să propage texte. În funcţie de dinamica tranformării şi consumaţiilor, aceste texte pot influenţa discursul mai larg şi modela în timp modelul discursiv.” 33 Bătălia fundamentală care se dă astăzi în societate este bătălia pentru minţile oamenilor. Felul în care oamenii gândesc determină soarta normelor şi valorilor după care sunt construite societăţile. Deşi coerciţia şi frica sunt surse esenţiale pentru „a impune voinţa celor care domina asupra celor dominaţi, puţine sisteme instituţionale pot rezista mult timp dacă se bazează predominant numai pe represiune. Torturarea corpurilor este mai puţin eficientă decât modelarea minţilor.”34 Este posibil acest lucru deoarece omul ca fiinţă socială trăieşte într-o lume semnificantă. Pentru el, problema sensului nu se pune, sensul există, se impune ca evidenţă, ca «sentiment de a înţelege», în mod firesc35. Traducerea lumii şi a obiectelor ei în semne şi capacitatea omului de a acorda semnificaţie se pot înfăptui datorită limbajului. Omul se ascunde dar şi se dezvăluie prin limbaj. Limbajul dă seamă despre destinul omului, îi trădează frustrările existenţiale şi nebunia utopiilor. Omul se lasă citit prin limbajul său. Prin intermediul limbajului, exterioritatea se desfăşoară, în sensul că omul nu explică prin cuvânt, ci doar participă, este prezent în cuvântul său. Cel care vorbeşte asistă la propria-i manifestare, în timp ce interlocutorul intangibil nu se oferă, este pentru totdeauna în afară. Din acest motiv, cuvântul rostit nu are atât forţa de a stabili e, cât mai degrabă de a se constitui în act de autoidentificare. Creaţia culturală a omului dă seamă despre cine este el. Omul este limbajul său, deoarece cultura nu este nimic altceva decât sistemul sistemelor de semne. Chiar atunci când crede că vorbeşte, omul este vorbit de către regulile care guvernează semnele pe care le foloseşte. A cunoaşte aceste reguli 33

Ibidem. Manuel Castells, Communication, Power and Counter-power in the Network Society, în International Journal of Communication, no.1, 2007, p. 238-266; on line http://ijoc.org. Accesat la 23 mai 2011, ora 21.15. 35 A. J. Greimas, Despre sens, Editura Univers, Bucureşti, 1975, p. 27. 34

înseamnă cu siguranţă a cunoaşte societatea, mai înseamnă şi a cunoaşte determinările semiotice a ceea ce altădată se numea «res cogitans»: determinaţiile care ne instituie ca gândire36 şi astfel să înţelegem şi pârghiile prin care omul poate să fie controlat sau manipulat. Toate aceste lucruri ne fac să înţelegem cum cuvântul capătă forţă în procesele de comunicare în societate şi cum liderii politici pot influenţa prin discursul lor opinia publică într-un sens sau altul în funcţie de interesele naţionale sau a unui grup dominant în societate. Comunicarea şi politica sunt cosubstanţiale. Raporturile de comunicare sunt inseparabile de raporturile de putere, care depind, prin forma şi conţinutul lor, de puterea materială sau de cea simbolică, acumulate de instituţiile politice şi de agenţii angajaţi în aceste raporturi. Cele mai des utilizate forme de comunicare în acest scop sunt discursul şi propaganda sub toate formele şi cu toate substitutele sale. Discursul politic permite găsirea acordului între oameni/popoare. Dar nu trebuie uitat că acelaşi tip de comunicare promovează şi poate conduce la apariţia conflictului şi a discordiei în societatea internă şi internaţională. Propaganda explică/justifică un conflict dar poate şi mobiliza un popor aflat în dificultate datorită agresiunii altuia. Nu trebuie să exagerăm rolul personalităţilor, care prin discurs au influenţat destinul istoric al unor popoare. Profesorul canadian Jean Francois Lisée, se întreba dacă nu cumva Germania, fără discursurile incendiare ale lui Hitler nu ar fi încercat să îşi ia revanşa altfel faţă de puterile învingătoare din Primul Război Mondial37. Şirul întrebărilor ar putea continua. Cum ar fi arătat Europa Centrală şi de Sud-Est după prima conflagraţie mondială fără ca preşedintele american W. Wilson să fi rostit celebrul discurs din ianuarie 1918 care a legitimat lupta pentru unitate statală a popoarelor asuprite din imperiile austro-ungar, ţarist şi otoman? Analiza acestor teorii şi viziuni asupra puterii în relaţiile internaţionale contemporane ne arată că, în fapt, percepţia puterii şi mai ales a politicii de putere nu este aceeaşi38. Unii teoreticeni ai relaţiilor internaţionale au cercetat fenomenul/realitatea centrând analiza pe capacitate, structură şi formele în care aceastea se pot manifesta 39. Alţii s-au axat pe 36

Umberto Eco, Le signe. Histoire et analyse d’un concept, Editions Labor, Bruxelles, 1988, p. 255. Jean Francois Lisée, op. cit., în loc. cit. 38 Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Editura U.N. Ap., Bucureşti, 2006, p. 175-191 39 A se vedea pe larg, Stefano Guzzini, op.cit., p. 63- 71; Idem, Power in International Relations: Concept Formation Betweenconceptual Analysis and Conceptual History, în http/www.isanet. org/noarchive/ Analysing% 20(wc)/20the%20concept%20of0ppower.pdf.; Mark Rupert, Class Powers and the Politics of Global Governance, în http/www.maxell.sgr.edu/maxpage/faculty/sherman/rupert/Global gov.pdf; Bertrand Russell, Idealurile politice. Puterea, Antaios, Bucureşti, 2002. 37

evidenţierea modalităţilor de exercitare a puterii în sistemul internaţional.40 Nu poate fi eludată nici opinia celor care centrază studiul puterii pe „capacitatea statului de a mobiliza şi organiza societatea pentru a extrage sau produce resursele şi puterile interne necesare pentru a răspunde la constrângerile externe”41. Gerard Dussouy consideră că nu trebuie să mai percepem astăzi puterea ca pe un bloc monolitic ci în capacităţi multiple 42. De altfel şi Susan Strange afirmă că în relaţiile internaţionale ar trebui să se ia în calcul „patru structuri de putere distincte analitic, anume puterea de a influenţa ideile altora [structura de cunoaştere], puterea de a influenţa accesul la credite [structura financiară], puterea de a influenţa viitorul securităţii lor[structura de securitate], puterea de a influenţa şansele lor la o viaţă mai bună în calitatea de producători şi consumatori [structura de producţie]”43. Peter Morris a definit puterea plecând de la răspunsul pe care l-a dat la întrebarea de ce îi trebuie unui actor putere? El a observat că actorii au nevoie de putere din cel puţin trei perspective44: al practicii; moralei şi al evaluării contextului în care acţionează. Din punct de vedere al practicii actorul trebuie să ştie dacă are capacitatea de a-şi valorifica oportunităţile în disputa cu alţi actori. În planul moralei trebuie să cunoască ce valori potenţează acţiunile sale iar din cel al contextului trebuie să evalueze natura sistemului social45.Viziunea sa se apropie de cea a lui K. Deutsch care afirmă că în relaţiile internaţionale a judeca doar puterea statului ca atare nu este relevantă. La aceasta trebuie să se adauge şi capacitatea sa de a „manipula interdependenţele”46. Se poate realiza acest lucru fără să se facă apel la comunicare, indiferent sub ce formă s-ar realiza în mediul internaţional contemporan? Alvin Toffler considera că “puterea implică folosirea violenţei, averii şi cunoaşterii (în sensul cel mai larg) pentru a face oamenii să acţioneze într-un sens dat” 47. Robert A. Dahl vede în putere „abilitatea de a face pe alţii să facă ceea ce altminteri nu ar face”48. Şcoala neomarxistă a relaţiilor internaţionale 40

Reinoud Bosch, Exposing the Concept of Power, online http//www. Sase.org/conf.2004/ papers/bosch_reinaud.pdf. 41 Apud, Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p. 157. 42 Gerard Dussouy op. cit. p. 56. 43 Susan Strange, Political Economy and International Relations, în vol. Martin Grrifiths op. cit. p. 84. 44 Peter Morris, Power. A Philosophical Analysis, Manchester Univerity Press, Manchester, 1987, p. 37-42. 45 Ibidem. 46 www.geostrategie.ens.fr/international/CR-2005/Compte-rendu.Sabatie.pdf. accesat la 23 mai 2011, ora 21.15. 47 Alvin Toffler, Powershift / Puterea în mişcare, traducere din lb. engleză de Mihnea Columbeanu, Bucureşti, 1995, p. 24. 48 Robert A. Dahl, Who Governs? Democracy and Power in an American City, Yale University Press, 1961; Apud Mihail E. Ionescu, op. cit., p. 11.

defineşte puterea în termenii confruntării economico-sociale. Ea este rezultatul confruntării care există în sistemul relaţiilor internaţionale între Centru care are tendinţa de a se manifesta hegemonic şi Periferia care îi contestă dominaţia.49 Gianfranco Poggi distinge, în relaţiile internaţionale contemporane, trei forme de manifestare a puterii: politică, economică şi ideologică sau normativă50. La începutul deceniului zece al secolului trecut Edward Luttwak atrăgea atenţia asupra schimărilor esenţiale ce vor interveni în conţinutul şi trăsăturile puterii ca urmare a mutaţiilor petrecute în societatea contemporană. În contextul globalizării afirmă Luttwak „limbajul şi logica rivalităţilor interstatale se bazează din ce în ce mai mult pe „gramatica comerţului, economiei.”51 Eminentul profesor şi sociolog Ulrich Beck, la rândul său, atrăgea recent atenţia că, în situaţia cresterii interdependenţelor economice şi accentuarea proceselor de globalizare, trebuie să regândim puterea ca fenomen şi trasatură a actorului clasic şi nonclasic pe scena internaţională. În aceste condiţii „Economia mondială reprezintă un soi de metaputere în raport cu Statul; ea poate schimba regulile naţionale şi internaţionale.”52. Această metaputere nu trebuie percepută şi nici judecată în tipare clasice. Când un stat recurgea la forţă pentru a-şi impune/apăra interesele se raporta la legitimitatea şi legalitatea utilizării potenţialului de putere. Ulrich Beck ne avertizează că Metaputerea nu este nici ilegală, nici ilegitimă; este translegală, şi modifică regulile sistemelor naţionale şi internaţionale. Puterea de a nu investi există peste tot. Globalizarea nu este o alegere. Nimeni nu o impune. Nimeni nu a dirijat-o, nimeni nu a lansat-o, şi nimeni nu o poate opri. Este un tip de iresponsabilitate organizată. Căutăm fără încetare un responsabil, cineva căruia putem să ne plângem. Dar nu există nicio persoană, nicio adresă de e-mail.53 Această scurtă trecere în revistă a opiniilor privind natura şi conţinutul puterii ne arată că suntem departe de un consens în această privinţă. Iată de ce considerăm că o analiză a puterii şi a modului cum aceasta se manifestă pe scena internaţională în perspectiva proceselor comunicaţionale poate aduce noi nuanţe şi deschide alte căi de înţelegere a modului cum se manifestă în lumea contemporană. 49

Ibidem. Gianfranco Poggi, Forms of power, Polity Press, Oxford, 2001, p. 23. 51 Apud, Matthew Sparke, Geopolitical Fears, Geoeconomic Hopes and the Responsibilities of Geography, Annals of the Association of American Geographers,1997, no.2, p. 338 – 349, online http://faculty.washington.edu/sparke/FearHope.pdf accesat la 23 mai 2011, ora 21.15. 52 Ulrich Beck, Repenser le pouvoir dans un monde globalisé, în Constructif, no. 19, februarie 2008, on line, http://www.constructif.fr/Article_37_65_463/Repenser_le_pouvoir_dans _un_ monde _globalise.html, accesat la 12 august 2009, ora 12.00. 53 Ibidem. 50

Indiferent de natura actorului clasic/stat sau corporaţie trans/multinaţională (nonclasic) în rivalităţile geopolitice puterea se manifestă ca relaţie socială deoarece aceştia se află într-o permanentă competiţie economică sau de altă natură. În această situaţie fiecare doreşte să-l influenţeze pe celălalt şi să-şi impună punctul de vedere/interesele. Aceste interese sunt afirmate în documente oficiale ale unui stat, în declaraţii politice sau discursuri prilejuite de diferite evenimente, în negocieri sau tranzacţii economice. Prin urmare, sunt comunicate/negociate direct sau indirect tuturor actorilor care sunt parte a unor procese de cooperare/comerciale, a unor relaţii de prietenie/cooperare sau de altă natură, inclusiv conflictuală. Din această perspectivă puterea poate fi definită prin următoarea formulă relaţională: un actor A (stat sau actor nonstatal) are capacitatea de a-l constrânge pe un altul B să facă ceea ce nu şi-ar dori sau nu ar avea interes. Acest lucru înseamnă că A are control asupra lui B şi poate să îşi impună voinţa politică dar şi valorile, aspiraţiile şi propria sa imagine despre lume54. Acest tip de actor are capacitatea de a face regulile jocului pe scena internaţională şi să impună sistemul normativ internaţional. Poate să modifice, dacă interesele sale i-o cer, regulile normele şi principiile care reglementează comportamentul actorilor în câmpul geopolitic şi, implicit, legitimitatea exercitării puterii. Cu alte cuvinte, în acest tip de putere acţiunea nu vizează constrângerea fizică pentru impunerea voinţei ci mecanisme psihosociale extrem de fine, care acţioneaza asupra „minţii” actorului respectiv. Puterea se manifestă sub forma unei influenţe politice, doctrinar-ideologice sau culturală55. Acest lucru a devenit cu mult mai posibil astăzi decât în societatea secolului trecut, deoarece a crescut rolul media, mai ales a televiziunii. Chiar dacă nu suntem întru totul de acord, credem că au dreptate cei care afirmă că „Ce nu există în media nu există în mintea publică, chiar dacă ar putea avea o prezenţă fragmentată în minţile individuale.”56 În acest tip de putere, acţiunea exercitată de un actor (stat sau non statal) asupra altuia nu mai este de tip clasic - constrângere/distrugere fizică, ci nonclasică, concretizată în procese comunicaţionale prin care se urmăreşte modificarea şi controlul a ceea ce specialiştii americani numesc mental map. Controlul mental map se obţine prin utilizarea armei cuvântului. În acest scop sunt utilizate forme ale comunicării cu mare putere de influenţare, de la cea mediatică până la cele cu caracter special de tip propagandă, public diplomacy sau strategic communication.57 Sunt acele forme ale comunicării 54

Steven Lukes, Power:A Radical View, McMillan, London, 1974, p. 34. Apud Felix Berenskoetter, Unity in Diversity? Power in World Politics on line http://archive. sgir. eu/s/Berenskoetter-turin%20paper%20power.pdf. 56 Manuel Castells, op. cit., în loc. cit. 57 Constantin Hlihor, Ecaterina Capatina, Comunicare în conflictele internaţionale, Comunicare.ro, Bucuresti, 2008, p. 112; Gilbert Rist, éd., Les mots du pouvoir. Sens et non-sens de la rhétorique internationale, in Nouveaux Cahiers de l’IUED, n° 13, PUF, 2002, Paris, Genève. 55

de masă prin care se impun valorile, normele dar şi principiile care reglementează raporturile dintre actorii mediului internaţional. Profesorul Teun A. Van Dijk de la Universitatea din Amsterdam consideră că exrcitarea unui astfel tip de putere presupune „un cadru idelologic. Acest cadru, care este format din cogniţii fundamentale sociale împărtăşite legate de interesul unui grup şi al membrilor săi, este căpătat, confirmat, sau schimbat prin comunicare şi discurs.”58 Cercetările în acest sens s-au materializat în ceea ce specialiştii au definit ca fiind putere simbolică. Potenţialul în acest tip de putere este format din însăşi esenţa cunoaşterii umane şi se materializează în patrimoniul de cultură şi civilizaţie. Unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti ai domeniului, referindu-se la puterea simbolică, aprecia: ca instrumente ale cunoaşterii şi comunicării, „structurile simbolice” pot exercita o putere structuratoare numai pentru că ele însele sunt structurate. Puterea simbolică este o putere de construire a realităţii şi una care tinde să stabilească o ordine a cunoaşterii (gnoseologică): sensul imediat al lumii.59 Informaţia ţintită cu precizie prin intermediul mass-media este la fel de importantă ca şi exercitarea puterii prin mijloacele clasice 60. Decizia în confruntarea Est-Vest din timpul Războiului Rece a fost dată de „puşca” încărcată cu imagini/informaţie. Dacă Nicolae Ceauşescu ar fi înţeles impactul revoluţiei în mijloacele de informare în masă şi ar fi studiat rolul mass-media în răsturnarea lui Ferdinand Marcos în Filipine61, poate că şi în România ar fi avut loc o „revoluţie de catifea”, ca în majoritatea ţărilor fost comuniste 62. Liderul comunist de la Bucureşti nu a priceput, în 21 decembrie 1989, când a hotărât să ţină un discurs în faţa mulţimii aduse cu forţa, în centrul Capitalei, că acesta nu putea să aibă nici puterea nici efectul discursului rostit, în august 1968, cu prilejul condamnării invaziei sovietice în Cehoslovacia. Se schimbase profund contextul internaţional. S-a modificat esenţial harta valorilor politice de pe scena politică internaţională în cei 20 de ani. Valori considerate sacre în mentalul colectiv în deceniile trecute - suveranitate, independenţă, neamestec în treburile interne ale unui alt stat etc. - se erodase şi au fost înlocuite de altele care redesenau harta mentală a popoarelor. Lumea occidentală în confruntarea cu regimurile totalitare de tip comunist câştigase războiul informaţional şi pe cel imagologic63. Harta mentală a cetăţeanului din România anului 1989 era profund modificată în raport cu cea 58

Teun A. Van Dijk, Structures of Discourse and Structures of Power, Communication Yearbook 12, p. 18-59. 59 Apud, Geopolitics of Information Technology,on line http://www.idi.ntnu.no /~letizia/ eit2007/reports/product%20report2.pdf 60 Alvin şi Heidi Toffler, op. cit., p. 203. 61 Ibidem, p. 347-348. 62 Constantin Hlihor, România. Căderea comunismului şi naşterea democraţiei. 1989-2000, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 37-45.

din vara anului 1968. În aceste tipuri de confruntări victoria nu s-a mai obţinut prin eliminarea fizică sau supunerea adversarului şi ocuparea spaţiului său de suveranitate, ci prin „ocuparea minţii lui” cu acele reprezentări şi convingeri care să-l facă din adversar, aliat 64. Iată una din posibilele explicaţii ale faptului că oamenii, ascultând discursul lui Nicolae Ceauşescu despre infiltrarea agenţilor străini duşmani ai poporului, nu i-au perceput aşa cum erau definiţi de şeful statului român. Mai mult decât atât, l-au perceput pe Nicolae Ceauşescu duşman al lor. Se produsese în mentalul colectiv românesc o uriaşă răsturnare de imagine a binomului duşman-prieten rezultat al exercitării puterii soft de către adversarii lumi comuniste. Conştientizarea acestui fapt a determinat guvernele marilor puteri, nu numai să investească mult în dezvoltarea mijloacelor de comunicare internaţională, ci să şi dezvolte strategii adecvate în domeniu 65. Christian Salmon observă că fenomenul este conştientizat de tot mai mulţi specialişti: „istoricii, juriştii, fizicienii, economiştii şi psihologii redescoperă puterea istoriilor (poveştilor) care devin realitate sub impactul media.” 66 Miza este una foarte mare pentru o epocă în care media sunt, sau au tendinţa de deveni, globale şi vizează controlul fluxului de informaţii care intră şi, câteodată, care ies din anumite ţări sau regiuni. Văzută din acest punct de vedere, puterea comunicării este chiar mai mare decât puterea informaţiei deoarece ea este cea care determină eficacitatea informării prin forţa argumentării raţionale. Se apreciază de către unii specialişti că astăzi în spaţiul public „Se dă bătălia istoriilor, nu cea a dezbaterii ideilor.” 67. La doar câteva zile după atentatele din 11 septembrie 2001 a avut loc o întrunire a şefilor de la Pentagon cu scenarişti ai Hollywood-ului la Institute of creative Technologies din Los Angeles pentru a pune la cale o strategie de refacere a imaginii SUA afectată de atentate. Potrivit lui Karl Rove, unul dintre artizanii acestei întâlniri, scopul reuniunii a fost: „Ceea ce teroriştii au distrus, arhitecţii strategiei Scheherezada aveau să reconstruiască propunând o contra-naraţiune.”68 Fenomenul storytelling pare să devină unul de masă, acoperind practic aproape întreaga sferă publică, de la publicitate şi comerţ, 63

Loup Francart, La guerre du sens – Pourquoi et comment agir dans les champs psychologiques, Economica 2001, Georges Soutou, Quel renseignement pour le XXIe siècle ?" co-operative work, Lavauzelle, 2001; Jacques Baud, La guerre asymérique ou la défaite du vainqueur, Editions du Rocher, 2003. 64 Steven Lambakis, Space Control în Desert Storm and Beyond, Orbis, vol. 39, no. 3 (Summer 1995) on line http://www.dtic.mil/doctrine/jel/jfq_pubs/surv8.pdf; The United States in Lilliput: The Tragedy of Fleeting Space Power, în „Strategic Review” Volume 24, nr. 1, Winter 1996. 65 A se vedea şi Christian Salmon, Storytelling. La machine `a fabriquer des histories et `a formater les esprits, `Editions La Découverte, 2008. 66 Ibidem, p. 10-11. 67 Ibidem, p. 122. 68 Ibidem, p. 163.

la istrarea puterii şi în „bătăliile electorale”, până la războiul nonclasic sau reconstrucţia post război69. Robin Melo de la University of Wisconsin-Whitewater, crede că storytellingul este cea mai veche formă de comunicare prin care oamenii şiau împărtăşit ideile şi imaginile ca rod al experienţei sociale sau de altă natură70. Iată de ce, în relaţiile internaţionale această tehnică de comunicare are o putere mare atât pe timp de pace dar şi de criză. Referindu-se la puterea pe care o poate avea tehnica storytelling pentru reabilitarea postconflict a unei societăţi ieşite din război, Grace Kyoon afirmă că: ”Storytelling este o strategie de peacebuilding care are capacitatea să transceadă ciclurile de violenţă şi să atingă ascunzişurile uitate ale inimii umane pentru a apela la pace. Poveştile au calitatea puternică de a fi caracterizate de o natură neameninţătoare şi de a putea interveni într-o situaţie tensionată fără a pune actorii aflaţi în conflict într-o postură neconfortabilă.” 71 Robert Guy McKee a cercetat efectul storytelling-ului asupra zonelor de criză aplicând o tehnică de analiză pentru o regiune din Republica Democratică Congo. „Storytelling aplicat pentru refacerea încrederii şi stabilităţii în Mangbetu (nord estul Republicii Democrate Congo) a fost folosit să schiţeze şi să ilustreze un model simplu al unei relaţii sustenabile indigene bazată pe cunoaştere”.72 Este posibil să asistăm la un asemenea fenomen ca urmare a dezvoltării tehnologiilor media dar şi a multiplicării studiilor de psihologie socială. Nu a fost greu să se ajungă la o concluzie firească: dintre toate formele de influenţare de către un om a atitudinilor şi conduitelor altui om argumentarea este singura ce respectă demnitatea, autonomia şi integritatea spirituală a interlocutorului nostru. Ea nu umileşte şi nu constrânge prin forţă, ea nu corupe şi nu ameninţă, ci ea supune liberului arbitru al conştiinţei umane, o idee, o teză, o atitudine, o decizie, sau un program. Argumentarea se adresează raţiunii şi sufletului, propune interlocutorului temeiuri sau 69

Evan Cornog, The Power and the Story. How the Crafted Presidential Narrative Has Determined Political Success from George Washington to George W. Bush, The Penguin Press, New York, 2004; Dan Bar-On, eds., Bridging the Gap: Storytelling as a way to work through political and collective hostilities. Korber-Stiftung, 2000; Jessica Senehi, Constructive storytelling: Building Community, Building Peace. Peace and Conflict Studies Journal, 2002; Robert Guy McKee, Storytelling for Peace-Building:Toward Sustainable Cultural Diversity, on line http://www.gial.edu/GIALens/vol3-1/McKee-Storytelling.pdf, accesat la 10 august 2009, ora 10. 70 Robin Melo, The Power of Storytelling: How Oral Narrative Influences Children's Relationships in Classrooms, online http://www.ijea.org/v2n1/index.html accesat la 10 august 2009, ora 11. 71 Grace Kyoon, Storytelling and the Moral Imagination: Mothering Peace, on line http://www.monitor.upeace.org/archive.cfm?id_article=583, accesat la 10 august 2009, ora 11.30. 72 Robert Guy McKee, Storytelling for Peace-Building:Toward Sustainable Cultural Diversity, on line http://www.gial.edu/GIALens/vol3-1/McKee-Storytelling.pdf, accesat la 10 august 2009, ora 12.

uri pentru acceptarea unei teze, a unui program sau a unei judecăţi de valoare. Ea este o formă de comunicare interumană, un transfer de idei sau credinţe prin intermediul discursului, al viului grai sau a cuvântului scris şi aşteaptă din partea adresantului formularea liberă a propriei sale opinii. Puterea cuvântului, indiferent de metoda sau tehnica prin care se exercită, nu poate fi materializată în relaţiile internaţionale în afara proceselor de comunicare. „Oamenii, afirmă cunoscutul specialist în sociolingvistică M.M. Bahtin, înţeleg lumea în funcţie de ceilalţi şi întreaga existenţă a sinelui este orientată către limba şi lumea celorlalţi.” 73 Prin comunicare cuvântul/semnul îşi manifestă forţa asupra celorlalţi. Ivana Markova a încercat să demonstreze acest aspect făcând o analiză a unei excelente lucrări al nu mai puţin cunoscutul V. Havel74. Ea studiază o scenă din viaţa cotidiană a societăţii cehoslovace a regimului comunist din aşa-zisa epocă a normalizării impusă de sovietici după înăbuşirea primăverii de la Praga din august 1968, povestită de fostul preşedinte al Cehiei. Un băcan, vânzător de legume, şi-a afişat în vitrina magazinului său sloganul marxist „proletari din toate ţările uniţi-vă”. B. Maronkova consideră că puterea mesajului nu se manifesta asupra clienţilor sau al trecătorilor prin faţa vitrinei negustorului. Aceştia erau interesaţi doar de calitatea produselor şi a serviciilor oferite de băcan şi nu de convingerile sale politice. Mesajul avea putere de protecţie asupra băcanului. El încerca să comunice autorităţilor comuniste de la putere în Cehoslovacia că „eu băcanul X sunt aici şi ştiu ce trebuie să fac. Mă comport aşa cum trebuie. Sunt o persoană de încredere şi nu trebuie să fiu învinovăţit. Mă supun şi am dreptul să trăiesc o viaţă liniştită”75. Nu de puţine ori, acest tip de comportament îl găsim şi în lumea internaţională. Relevant din acest punct de vedere este modul cum liderii partidelor politice comuniste din blocul sovietic s-au raportat şi au apreciat evenimentele politice din Polonia de la începutul anilor ’80, în cadrul întâlnirii conducătorilor de partid şi de stat ai ţărilor participante la tratatul de la Varşovia, din 5 decembrie 1980. Cu acest prilej, liderul de la Kremlin a apreciat criza poloneză gravă pentru întreaga comunitate socialistă şi că este „Extraordinar de important de a restabili controlul Partidului Muncitoresc Unit Polonez asupra mijloacelor de informare în masă” 76. În cuvântările celorlalţi lideri de partid şi de stat prezenţi la reuniune sunt regăsite, într-un mod explicit sau implicit, aceste idei. Era una din formele de manifestare a 73

Ivana Markova, op., cit., p. 131. V. Havel, The Power of Powerless, Vintage Books, New-York, 1992. 75 Ivana Markova, op., cit., p. 163. 76 Cuvîntarea lui Leonid Ilici Brejnev la întîlnirea conducătorilor de partid şi de stat ai ţărilor participante la tratatul de la Varşovia, Moscova, 5 decembrie 1980, în Petre Opriş, Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia Partidului Comunist Român, Editura Universităţii Petrol-Gaze din Poieşti, 2008, p. 151. 74

supunerii faţă de hegemon, chiar dacă în retorica oficială a acestora erau prezente cuvintele independenţă şi suveranitate77. O problemă foarte importantă în analiza geopolitică este cea a măsurării puterii şi a modului cum aceasta se distribuie/redistribuie în relaţiile internaţionale. Au dreptate acei analişti care cred că puterea în relaţiile internaţionale nu se poate măsura78 dar se poate aprecia. Instrumentele create depind de conceptul pe care analistul îl consideră a fi bun pentru a defini puterea, deci, în ultimă instanţă, este o alegere determinată de apreciere. Este o activitate cu rezultate relative, dar, în diplomaţia modernă, nici un stat nu se poate dispensa de ea. Nici un stat nu poate acţiona pe tărâmul relaţiilor regionale şi internaţionale fără un anumit tip de măsurare a puterii, fie el în sens cantitativ sau calitativ. Studiile măsurării Puterii Naţionale nu sunt recente şi se referă la multe ţări. În 1741, statisticianul german Johann Peter Sussmilch a conchis că „dacă o ţară are de trei ori mai mulţi locuitori decât alta este de trei ori mai puternică, mai sigură şi mai prestigioasă sau splendoarea ţării mai mici de trei ori mai mică.” Stabilea că „reputaţia, puterea şi securitatea unei ţări sunt direct proporţionale cu numărul de locuitori ai acesteia.” 79 În fapt încerca să măsoare puterea de care dispunea un stat la un moment dat iar indicatorul prin care încerca să o determine era unul cantitativ, respectiv mărimea populaţiei. Ulterior aceste eforturi de a găsi formule cât mai exacte de a „măsura” puterea statelor s-au dezvoltat continuu. Una dintre cele mai influente formule de măsurare a fost dezvoltată de analistul Ray S. Cline, care a încercat să încorporeze, pe lângă indicatorii cantitativi, elemente calitative. Conform lui, puterea naţională este rezultatul sumei „masei critice” a ţării respective („populaţie” plus „teritoriu”), „resurse economice” şi „resurse militare” multiplicate cu suma „scopurilor strategice” şi ale „voinţei naţionale.”80 Prin această formulă se încerca să se calculeze puterea naţională pe care o putem percepe luând în calcul o serie de factori critici, incluzând populaţia, puterea militară, capabilităţile militare, voinţa naţională sau scopurile strategice, după formula următoare: Pp= (C+E=M) x (S+W). Elementele ecuaţiei sunt atât de natură cantitativă cât şi calitativă: Pp = puterea percepută; C = masa critică (populaţie, teritoriu, poziţie). Nu este 77

A se vedea cuvîntările rostite de liderii comunişti român, maghiar, cehoslova, est-german, bulgar şi polonez în Petre Opriş, op., cit., p. 107-161. 78 Stefano Guzzini, On the measure of power and the power of measure in international relations, in DIIS Working Paper, 2009:28, p. 6-8, on line, http://www.diis. dk/graphics/ Publications/WP2009/WP2009-28_measure_of_power_international_relations_web.pdf, accesat la 25 martie 2010, ora 21.00. 79 Nathalie T. Serrao, Dr. Waldimir Longo, Exploratory Study of the Relevance of Scientific and Technological Capabilities on National Power, on line http://saopaulo2011. ipsa.org/ sites/default/files/papers/paper-614.pdf, accesat la 23 martie 2010, ora 22.00. 80 Apud, Nathalie T. Serrao, Dr. Waldimir Longo, op. cit., în loc. cit.

vorba doar de simplul număr de locuitori, ci include şi abilităţile sau educaţia acestora. E = capabilităţi economice (e.g. P.I.B.) M = capabilităţi militare (e.g. personal militar, buget); S = scopul strategic (obiective şi scopuri); W = voinţa (ul popular pentru scopurile urmărite). În acest model sunt foarte greu de măsurat elementele calitative, cum ar fi ul popular de exemplu. Analistii Ashley J. Tellis, Janice Bially, Christopher Layne, Mellisa Mherson, Jerry M. Sollinger, într-un studiu foarte apreciat, identificau la rândul lor trei dimensiuni ale analizei. Primul se referă la „resurse naţionale”: „resurse umane”, „capital disponibil”, „resurse fizice” (geografie, teritoriu), „antreprenoriat” şi „tehnologie”. Performanţa naţională este considerată ca fiind a doua dimensiune, care influenţează şi este influenţată de prima. Cuprinde mecanismele responsabile pentru tranformarea resurselor (putere latentă) în instrumente tangibile de putere (putere care poate fi folosită). A treia dimensiune „ capabilităţile militare” caută să identifice semnele clare ale Puterii Naţionale prin eficienţa în lupta a Forţelor Armate care este, conform autorilor, cea mai importantă manifestare a puterii statului. 81 Lucrarea lui Ashley Tellis şi a colegilor săi examinează cum resursele naţionale sunt transformate şi convertite prin procese aparţinând statului într-o putere mai folositoare, în particular în putere militară. Această abordare a puterii este, cu toate acestea, una despre capabilităţile materiale, deşi atinge ceea ce se poate numi problema puterii în sine. Se referă la puterea care poate fi folosită, deşi nu atinge problema puterii, ca fiind capacitatea de a atinge deznodăminte particulare rezultate în circumstanţe particulare. Sondează dincolo de conceptul de state ca „fiind deţinători de capabilităţi” pentru a vizualiza idei, organizare şi politici. Procesul real de aplicare a cadrului pentru state conţine foarte multe date, deci este important să ne concentrăm pe cele foarte importante. Modelele de analiză prezentate au în vedere doar actorii clasici. Statele, în special marile puteri, care continuă să domine în ecuaţia de putere prin capacitatea militară şi posibilitatea de a mobiliza în caz de nevoie toate resursele de care dispune societatea, dar o bună realizare a balanţei de putere, indiferent ce formulă acceptăm, nu poate fi relevantă dacă nu se iau în calcul si actorii nonstatali. Nu este zonă geopolitică unde statele îşi dispută interesele sau cooperează în care să nu fie prezente mari corporaţii financiare şi comerciale internaţionale sau multinaţionale. Aceşti actori nonstatali pot să-şi exercite puterea în general în trei 82 moduri : (1) putere decizională în termeni de influenţare a politicilor şi de influenţă politică a decidenţilor dintr-o ţară unde au interes. Cazul FMI sau al 81

Ashley J. Tellis, Janice Bially, Christopher Layne, Mellisa Mherson, Jerry M. Sollinger, Measuring National Power in the Postindustrial Age. Analyst Handbook, Santa Monica, RAND, 2000, p. 35-51.

Băncii Mondiale este edificator. Nu au mari armate dar controlează în termeni de putere multe state care deţin armate şi arsenale de putere impresionante. (2) putere discursivă în termeni de încadrare sau reîncadrare a discursurilor şi (3) putere regulatorie în termeni de realizare a regulilor şi stabilirea standardelor. Unul din aceste tipuri de actori sunt agenţiile private de credit-evaluare, al căror rol şi influenţa au crescut în importanţă odată cu apariţia fluxurilor private de capital şi cu recenta criză financiară. Cererea pentru evaluarea de risc a abilităţii guvernelor naţionale de a-şi îndeplini obligaţiile externe - cunoscute ca „evaluarea de credit suveran” - creşte accelerat pe măsură ce din ce în ce mai multe guverne, cu riscuri implicite variate, au început să se împrumute de pe pieţele internaţionale de obligaţiuni. Mai recent, firme private, operând în ţări cu un grad mare de risc, au accesat creanţe de pe pieţele internaţionale şi investitorii străini s-au arătat interesaţi de pieţele interne de obligaţiuni în moneda naţională. Ca atare, a apărut un interes crescut în evaluarea riscului general al ţărilor. Două dintre cele mai cunoscute agenţii de creditare-evaluare din sectorul privat Moody’s Investors Service and Standard and Poor’s au realizat aceste evaluări timp de multe decenii.83 Iată cum actori nonstatali influenţează direct sensul de deplasare al capitalurilor în politica internaţională şi pot să determine ca un actor clasic să îşi schimbe radical sensul relaţiilor pe care le are la un moment dat cu alt actor clasic. Geopolitica secolului XXI nu mai poate fi înţeleasă dacă se analizează doar puterea actorilor clasici, aşa cum o făceau în secolele XIX şi XX reputaţii analişti ai domeniului. 3.2. Interesul în rivalităţile geopolitice dintre actorii mediului internaţional Alături de conceptul de putere, conceptul de interes are o importanţă deosebită pentru teoria postmodernă a geopoliticii. Fără un astfel de concept, o înţelegere a modului cum actorii statali şi non statali se orientează în spaţiu în politica internatională, este aproape imposibilă. Comportamentul actorilor în sistemul relaţiilor internaţionale contemporane cunoaşte o mare diversitate şi complexitate în ceea ce priveşte orientarea, atitudinea şi intensitatea cu care aceştia se manifestă. Gradul lor de implicare în rezolvarea problemelor internaţionale poate varia de la maxim la minim, până la neimplicare totală. Pentru toată lumea, criza izbucnită în anul 1991 în Golful Persic a fost o problemă majoră, dar gradul de implicare în rezolvarea ei a fost diferit. SUA şi aliaţii săi au acţionat direct pentru obligarea Irakului de a se retrage din 82

Abul Barkat, Role of Non State Actors in the WTO: Improving Relationship Modalities, on line, www.wto.org/.../session03_pres_barkat_e.d. 83 Irfan ul Haque, Non-state Actors and Global Governance, on line, http://www.g24.org/ Workshops/haque.pdf, accesat la 12 decembrie 2011.

Kuwait, pe când China, de exemplu, deşi este membră a Consiliului de securitate al ONU şi una din marile puteri, s-a rezumat doar la a se implica diplomatic. De ce? Un posibil răspuns la o asemenea întrebare îl găsim la remarcabilul diplomat şi analist politic Henry Kissinger, care în memoriile sale afirmă că ceea ce pune în mişcare un stat este, printre altele, şi preocuparea acestuia de a-şi rezolva interesul naţional84. Concluzia analistului american este confirmată de analiza istorică, mai ales pentru perioadele în care actorul dominant al vieţii internaţionale a fost statul. Din punct de vedere al analizei geopolitice, nu este posibil să se realizeze o imagine coerentă asupra unui câmp geopolitic doar cercetându-se interesele actorilor clasici. Astăzi, în viaţa internaţională, nu numai numărul, dar şi importanţa actorilor s-a modificat radical. Tot mai mult, în prim-planul evenimentelor, apar actorii nonstatali. Aceşti actori sunt importanţi nu numai prin prisma activităţilor lor, prin care îşi urmăresc propriile interese, dar şi pentru că ei „acţionează asemenea unor curele de transmisie, făcând ca politicile guvernelor din diverse ţări să fie mai sensibile una faţă de cealaltă.”85 Pe de altă parte, o bună parte din aceşti actori sunt implicaţi în rivalităţile geopolitice, mai ales în domeniul energiei, mediului şi al pieţelor, iar activitatea unor astfel de giganţi „scapă” de sub incidenţa normelor şi regulilor care se aplică actorilor tradiţionali – statele –, deci şi interesele acestora pot deveni, în anumite cazuri, incompatibile cu interesul naţional al actorului clasic. Reacţia reciprocă a intereselor geopolitice şi economice este cea mai evidentă în ofertele de mai multe miliarde ale marilor producători globali de armament cum ar fi Lockheed, Raytheon, Dassault, Saab, Tupolev etc. Cheltuielile militare globale şi comerţul cu arme, care au fost cele mai cumpărate obiecte din lume, s-au situat în 2003 la peste 950 de miliarde, potrivit estimărilor făcute de Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI)86. Corporaţiile americane şi europene primesc scutiri de taxe foarte mari şi subvenţii guvernamentale în comerţul cu arme. Mulţi oameni de ştiinţă subliniază că „Creşterea atâtor de mulţi actori non statali provoacă şi chiar slăbeşte conceptul „central-statal” al politicilor internaţionale şi îl înlocuieşte cu un sistem „transnaţional” în care relaţiile sunt mai complexe. Aceste organizaţii au schimbat mediul internaţional.”87 Acest fapt este reflectat şi de prezenţa în discursul politic sau analiza geopolitică, alături de 84

Apud, Joseph Nye Jr., The American National Interest and Global Public Goods, on line http://www.chathamhouse.org/sites/default/files/public/International %20Affairs/2002/inta248.pdf, accesat la 12 august 2011, ora 22.00 85 Apud, Gustaaf Geeraerts, Analyzing Non-State Actors in World Politics, on line, http://asrudiancenter.wordpress.com/2009/02/09/analyzing-non-state-actors-in-worldpolitics/, accesat la 12 august 2011, ora 22.30. 86 Apud, Dr. Deepak Sethi, The impact of geopolitical factors on international business,on line http://www.freepatentsonline.com/article/International-Journal-Business-Strategy/ 178220126.html accesat la 12 august 2011, ora 22.30.

sintagma interes naţional, a unor derivate: „interes specific”, „interes global”, „interes regional”, „interes de securitate”, „interes economic”, „interes politic”, „interes ideologic” etc. Conceptul de interes naţional este foarte vag şi are un înţeles doar în funcţie de contextul în care este folosit. Ca rezultat, nu este posibil să se dea o interpretare universală acceptabilă a acestui termen. Hans Morgenthau ,care a teoretizat acest concept în diversele sale scrieri, a folosit, de asemenea, termenul de „interes naţional” din perspective diferite şi i-a atribuit o varietate de înţelesuri. Această multiplă înţelegere a noţiunii de interes este extrem de importantă pentru analişti. La nivelul practicii politice, acest fapt nu poate împiedica un stat să îşi afirme şi să urmărească satisfacerea intereselor sale la un moment dat, chiar dacă în ultimul timp s-a vorbit de „internaţionalizarea” interesului naţional. Unul dintre fervenţii susţinători ai acestui fenomen a fost Tony Blair, care, într-un discurs rostit la Chicago în 1999, afirma că procesele globalizării au modificat substanţial lumea internaţională iar globalizarea „nu este doar economică – este de asemenea un fenomen politic şi de securitate. Trăim într-o lume în care izolaţionismul nu mai are niciun motiv pentru a exista. Este necesar să colaborăm unii cu alţii peste naţiunile pe care le reprezentăm. Suntem cu toţii internaţionalişti acum, fie că ne place sau nu. Nu putem să întoarcem spatele conflictelor şi violării drepturilor omului din alte ţări dacă mai vrem să fim în siguranţă.”88 Opinia fostului premier are relevanţă doar dacă eşti în fruntea guvernului unei mari puteri. Avem unele îndoieli că un şef de guvern dintr-un stat din Africa ar putea influenţa decizia altui premier din state considerate mari puteri, chiar dacă acel stat violează într-un fel sau altul drepturile omului! Criza financiară, declanşată pe Wall Street în 2008, a adus în discuţie raportul dintre interesul naţional şi nevoia statelor de a acţiona împreună pentru rezolvarea marilor probleme ale lumii actuale. Acest lucru s-a făcut simţit şi în deciziile luate de UE. Referindu-se la acest aspect, primul ministru britanic, David Cameron, afirma la summit-ul european al şefilor de stat şi de guvern de la începutul lunii decembrie 2011: „Sunt sigur că poţi fi un membru deplin, angajat şi influent al Uniunii Europene dar, în acelaşi timp să stai în afara aranjamentelor când acestea nu ne protejează interesele. Am realizat lucrul acesta în cadrul acestui Consiliu. Voi continua să acţionez în

87

Muhittin Ataman, The Impact of Non-State Actors on World Politics: A Challenge to Nation-States, in Alternatives, Turkish Journal of International Relations, vol. 2, no 1, Spring 2003, on line, http://www.alternativesjournal.net/volume2/number1/ataman2.htm, accesat la 12 august 2011, ora 23.00. 88 See Norman Fairclough, Blair’s contribution to elaborating a new ‘doctrine of international community’, on line, www.ling.lancs.ac.uk/staff/norman/Blair.doc, accesat la 12 august 2011, ora 23.00.

acest fel cât timp voi fi prim-ministru. Este direcţia bună pentru această ţară şi recomand, laud această declaraţie în faţa Parlamentului.”89 Din această perspectivă, este foarte important pentru analiza geopolitică să existe o bună definire a interesului pe care actorii îl au în general, dar mai ales cel pe care îl urmăresc într-o anumită zonă sau regiune a planetei. Atât Henry Kissinger cât şi Robert Art clarifică faptul că identificarea interesului naţional este crucială pentru dezvoltarea politicii şi strategiei unui actor, fie el stat sau nonstatal. Interesele sunt esenţiale pentru a stabili obiectivele sau scopurile care servesc ca ţinte pentru politică şi strategie. Interesele sunt baza şi punctul de plecare pentru directivele politice. Ele ne ajută să răspundem la întrebarea de ce o anumită politică este importantă. Interesul naţional ajută la determinarea tipurilor şi cantităţii de putere naţională folosite ca mijloace de a implementa o politică sau o strategie desemnată.90 În ceea ce priveşte dezbaterile asupra interesului, acestea nu sunt specifice doar epocii contemporane. Potrivit unor analişti, interesul naţional „îşi are rădăcinile cel puţin în secolul al XV-lea, în timpul realismului pesimist al lui Machiavelli. Privit în acest sens, el reprezenta o repudiere a surselor occidentale timpurii ale idealismului elenic, a moralităţii biblice iudeo-creştine, şi a învăţăturilor clericilor medievali, cum ar fi Thomas d’Aquino. Machiavelli argumenta că poţi avea scopuri morale splendide, dar fără o putere suficientă şi voinţa de a le folosi, nu vei realiza nimic.” 91 Statele, fiind principalele unităţi ale politicii internaţionale, fiecare dintre ele au încercat să afle/cunoască ce poate determina orientarea către un spaţiu sau un alt actor. Nu s-ar fi putut desfăşura, în absenţa unor asemenea cunoştinţe, nici un fel de diplomaţie, cooperare sau de ce aleg, la un moment dat, calea conflictului. Anumiţi oameni de ştiinţă aleg să deosebească interesele naţionale (interesele implicate în relaţiile externe ale unui actor) şi interesele publice (interesele relaţionate cu ceea ce se întâmplă în interiorul graniţelor unui actor).92

89

EU summit: Cameron tells Commons he acted in UK’s interest, on line http://www.euronews. net/2011/12/12/eu-summit-cameron-tells-commons-he-acted-in-uk-s-interest/, acesat la 19 decembrie 2011 ora 10.00. 90 Apud, Alan G. Stolberg, Crafting National Interests in the 21st Century, a paper presented at the International Studies Association West conference in San Francisco, California, September 28-29, 2007, on line, se1.isn.ch/.../Files/.../Chapter_1.pdf, accesat la 19 decembrie 2011, ora 10.30. 91 Michael G. Roskin, National interests: From Abstraction to Strategy, on line, http://www.strategic studiesinstitute.army.mil/pdffiles/pub356.pdf, accesat la 19 decembrie 2011, ora 10.30. 92 Alan G. Stolberg, op. cit., p., în loc. cit.

În plan intern acesta poate fi văzut ca o particularizare a ierarhizării nevoilor din perspectiva vieţii şi activităţii unei colectivităţi, coagulată într-o formă de organizare politică, care este statul naţional. P. H. Liotta sublinia într-un studiu, publicat în revista Colegiului de Război al SUA, că interesul naţional „reflectă identitatea poporului – geografia şi cultura sa, simpatiile politice, consensul social, ca şi nivelul de prosperitate la care a ajuns”93. În aceaşi notă este definit interesul naţional şi de către Stephen D. Krasner, care crede că prin acest concept se pot defini şi „preferinţele decidenţilor la nivel central”, „obiectivele care trebuie să facă referinţă la scopurile generale ale societăţii, care sunt perene şi care au o importanţă substanţială ce justifică clasificarea lor drept interese naţionale”94 Luând ca referinţă contextul politic extern şi comportamentele pe care le pot adopta statele în relaţiile dintre ele, Hans Morgenthau, unul dintre cei mai cunoscuţi dintre clasicii realismului, în teoria relaţiilor internaţionale, apreciază că interesul naţional trebuie „...văzut în mod obiectiv, ca o realitate independentă de reflecţie, interesul naţional poate fi înţeles ca esenţa comportamentului posibil, a cărui realizare într-o situaţie istorică concretă maximizează interesele existenţiale ale statului (securitate, putere, prosperitate)”95. Acesta defineşte interesul ca putere, deoarece acesta ţine de „esenţa politicii şi nu este afectat de împrejurări legate de timp şi spaţiu”. Astfel, acesta aprecia că, dacă luăm în considerare toate statele „ca entităţi politice care îşi urmăresc propriile lor interese definite ca putere, vom fi în stare să facem dreptate tuturor într-un sens dual: vom fi în stare să judecăm alte naţiuni, aşa cum o judecăm pe a noastră şi, judecându-le astfel, suntem capabili să elaborăm strategii care respectă interesele altor naţiuni, ocrotind şi promovând propriile noastre interese”96. Convingerile lui Hans Morgenthau, ca de altfel şi a altor teoreticieni din Şcoala realismului politic, îşi aveau izvorul în empirismul istoric. Astfel, acesta constată că aceste idei au fost observate în acţiune, din antichitate până în zilele noastre. Tucidide, de exemplu, afirma că identitatea de interese este cea mai sigură legătură între state şi indivizi. Ideea a fost reluată în secolul al XIX-lea de lordul Salisbury, care remarca faptul că „singura legătură care durează între 93

P. H. Liotta, To Die For: National Interests and Strategic Uncertainties and Strategic Uncertainties, in Parameters, US Army War College Quarterely, Volume XXX, no. 2, 2000, pp. 46-57. 94 Apud, Dr. Petre Duţu, Cristina Bogzeanu, Interesele naţionale şi folosirea instrumentelor de putere naţională pentru promovarea şi apărarea acestora. Cazul României, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2010, p. 12. 95 Apud, Stefano Guzzini, Realismul în relaţiile internaţionale şi în economia politică internaţională, Institutul European, Bucureşti, 2000, p. 88. 96 Ibidem.

naţiuni este absenţa intereselor contrare”97. Şcoala realistă de gândire se fondează pe premiza că interesul naţional, ca o unealtă pentru realizarea politicilor, este folosit şi are menirea să identifice ceea ce serveşte cel mai bine: interesul statului în relaţia cu alte state. Termenul „bine” este definit în termeni de putere şi securitate. Realiştii văd securitatea naţională ca fiind cea mai importantă bază a interesului naţional de stat din cauza ameninţării anarhiei şi constrângerilor asupra statelor suverane care fac parte din sistemul internaţional. Prin urmare, statul trebuie să întreprindă tot ce este cu putinţă pentru a acumula putere şi a-şi asigura securitatea. Rezultatul este lipsa securităţii actorilor care sunt membrii ai sistemului. Din contră, interesele care au la bază morala sunt definite mai „general pentru a cuprinde valori intangibile cum ar fi drepturile omului, independenţa faţă de privaţiunile economice, libertatea faţă de boli”. În timp ce puterea militară ar putea fi în continuare elementul de putere naţională care trebuie ales, interesele care au la bază morala ar promova concepte cum ar fi „valorile autodeterminării naţionale şi egalitarismul economic.”98 În aceeaşi notă, Martha Finnemore afirmă: „Interesul de stat este definit în contextul normelor şi accepţiunilor internaţionale că ceea ce este bine şi oportun. […] Ceea ce statele redefinesc ca interese nu sunt, adesea, decât rezultatul ameninţărilor externe sau ale presiunilor de grup din interior. Interesele de stat sunt conturate de norme şi valori internaţionale care structurează şi dau sens vieţii politice internaţionale.”99 Din perspectiva geopoliticii postmoderne, interesul poate fi privit din triplă perspectivă. În realitatea concretă generată de interacţiunile care au loc în urma rivalităţilor de putere la nivel global, regional sau local interesul este cel care determină şi orientează un actor pentru a acţiona într-un anume spaţiu şi nu altul. În teoria şi analiza geopolitică, categoria de interes devine un instrument pentru a identifica şi măsura, cu aproximaţie, gradul de implicare a unui actor în rezolvarea unei probleme care poate să apară într-o regiune a lumii. Din această perspectivă James Rosenau, are dreptate când afirmă că interesul are o dublă calitate. Este un instrument de analiză pentru cercetătorul şi analistul fenomenului politic internaţional contemporan, dar este şi un instrument de acţiune pentru actori. „Ca instrument analitic – precizează James Rosenau – el este folosit pentru a descrie, a explica sau a evalua sursele politicii externe ale unei naţiuni sau caracterul ei adecvat. Ca

97

See, Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia, p. 223. James F. Miskel, National Interests: Grand Purposes or Catchphrases, Naval War College Review, Autumn 2002, p. 97. 99 Martha Finnemore, National Interests in International Society, (Ithaca and London: Cornell University Press, 1996), p.1, apud, Simona Neumann, Securitatea tradiţională, on line, xa.yimg.com/kq/groups/24458889/2036403783/name/Securitatea. 98

instrument al acţiunii politice, el serveşte ca mijloc de propunere, de justificare sau de condamnare a politicilor”100 În cartografia geopolitică de propagandă, descrierea interesului naţional poate să devină foarte bine un instrument de manipulare a opiniei publice interne sau internaţionale. Într-o lume tot mai mult dominată de mass-media, „tunurile” încărcate cu informaţie şi imagine pot foarte uşor să convingă opinia publică de „justeţea” acţiunilor întreprinse, şi nu neapărat de adevărul sau scopurile ce-au determinat acea acţiune. Edificator în acest sens este scrisoarea deschisă a unor faimoşi analişti americani ai relaţiilor internaţionale - Robert Jarvis, Robert J. Art, George C. Herring, Jack S. Levy, Thomas C. Schelling, John J. Mearsheimer , Stephen Walt etc.,- care avertizau: „Ca oameni de ştiinţă ai problemelor de securitate internaţională, recunoaştem faptul că războiul este necesar câteodată pentru a asigura securitatea naţională sau alte interese vitale. Recunoaştem, de asemenea, că Saddam Hussein este un tiran şi că Irak-ul a încălcat şi a sfidat un număr de rezoluţii ONU. Dar forţa militară ar trebui folosită numai când este servit interesul naţional al Statelor Unite. Razboiul împotriva Irak-ului nu îndeplineşte acest standard.”101 Criteriile de clasificare şi evaluare a intereselor pe care actorii le promovează în sistemul relaţiilor internaţionale sunt multiple şi foarte diversificate. Clasificarea este importantă nu numai pentru că poate fi folosită drept cadru pentru evaluarea sistematică a intereselor naţionale, dar şi pentru că poate furniza o „cale de a deosebi (interesul) imediat de (intersul) pe termen lung” folosind timpul ca bază.102 În funcţie de criteriul de referinţă, se pot realiza, practic, o multitudine de clasificări. Hans Morgenthau clasifică interesele după cel puţin patru criterii. După importanţa şi intensitatea cu care acestea sunt urmărite a fi îndeplinite şi apărate. Din această perspectivă, acesta a văzut două nivele de interes naţional, cel vital şi cel secundar. După permanenţa lor în timp, sunt interese temporare şi interese permanente, iar după gradul de generalitate, sunt interese specifice şi interese generale. Interesant că Hans Morgenthau nu omite compatibilitatea cu alţi actori ca reper clasificare şi, din această perspectivă, interesele sunt complementare şi conflictuale103 Din perspectivă geopolitică, cel puţin două elemente sunt relevante pentru a se preciza natura şi dimensiunea intereselor: natura actorilor şi valoarea geopolitică a spaţiului în dispută. Din perspectiva actorilor, interesele pot fi clasificate, în primul rând, după scopurile urmărite în sistemul relaţiilor internaţionale şi pot fi: naţionale, economice, politice, 100

Apud Sergiu Tămaş, op. cit., p. 166. War with Iraq is not in America’s National Interest, on line, http://mearsheimer. uchicago.edu/pdfs/P0012.pdf, accesat la 19 decembrie 2011, ora 16.00. 102 P.H. Liotta, op. cit., în loc. cit.; Alan G. Stolberg, op. cit., p., în loc. cit. 103 Alan G. Stolberg, op. cit., p., în loc. cit. 101

teritoriale, ideologice, strategice. În analiza geopolitică, preluarea modelului lansat de Morgenthau cu nivele date priorităţile pe care actorii şi le stabilesc la un moment dat în comportamentul, în relaţiile internaţionale, este util. Interesele vitale sunt cele legate de securitatea, independenţa şi suveranitatea statului şi care, în opinia adepţilor teoriei realismului în relaţiile internaţionale, nu pot fi negociate. Încălcarea lor duce la război. Interesele secundare sunt „greu definibile”, dar pot fi negociate şi intens folosite în relaţiile internaţionale drept artă a compromisului104. Ierarhizarea intereselor naţionale făcută de Donald Nuechterlein105 se bazează pe intensitatea cadrelor de referinţă care se găsesc actualmente în dezbatere publică. El a plasat acele interese esenţiale supravieţurii naţionale în partea cea mai de sus a ierarhiei, fiind urmate, în ordine, de interesele vitale, interesele majore şi interesele periferice. Interesele de supravieţuire generează puţine discuţii, datorită naturii şi clarităţii lor relative. Din contră, termenul de „interes vital” este folosit atât de des şi aplicat atât de neregulat încât a ajuns aproape să nu mai aibă înţeles din cauza felurilor diferite şi modurilor în care a fost aplicat. Totuşi, conceptul în sine deţine o mare importanţă, mai ales în Statele Unite post Război Rece, unde interesele de mai mică intensitate sunt urmărite frecvent. Orice naţiune trebuie să fie atentă la faptul că unele interese sunt supreme în comparaţie cu altele şi să recunoască faptul că la un moment sau altul trebuie sacrificate interesele mai puţin importante în favoarea celor mai importante. Cercetătorul Ronald W. Jones de la Universitatea din Rochester arată că, odată cu intensificarea procesului de globalizare şi afirmarea tot mai mult a actorului nonstatal, apar în mediul internaţional noi categorii de interese care se opun celor promovate de actorul clasic – statul. El defineşte acest tip de interese ca fiind private106 şi apreciază că ele vor cunoaşte o dezvoltare tot mai puternică pe măsură ce sectoarele importante ale economiei naţionale din statele în tranziţie sau emergente – poştă şi telecomunicaţii, energia electrică, finanţe – se vor privatiza. La nivelul instituţiilor care au ca misiune elaborarea de expertize şi alte elemente de necesare elitei politice pentru a defini şi legitima prin strategii şi politici naţionale, interesele pe care le are la un moment dat un stat, definiţia şi descrierea acestora este mult mai aplicată şi pragmatică. De exemplu The US Army War College a elaborat o metodologie pentru determinarea nivelului şi intensităţii cu care se manifestă interesele în 104

P. H. Liotta, op. cit., în loc. cit. Apud, Christopher D. Carey, The Changing Nature of Credibility: From Interest to Instrument to Vital Interest or How I Learned to Stop Worrying and Love "the Box", on line http://www.dtic.mil/cgi-bin/GetTRDoc?Location =U2&doc= GetTRDoc. pdf&AD= ADA 444257, accesat la 24 octombrie 2010, ora 15.00. 106 Ronald W. Jones, Private Interests and Government Policy in a Global World, on line, http://www.tinbergen.nl/uvatin/00051.pdf, accesat la 24 octombrie 2010, ora 16.00. 105

societatea americană. Conform acestor specialişti,107 „Natiunile ca şi indivizii au interese derivate din valorile lor înăscute şi din scopurile percepute, care le motivează acţiunile. Interesele naţionale sunt nevoile şi aspiraţiile percepute ale naţiunii în relaţie cu mediul ei internaţional. Interesul naţional al Statelor Unite determină implicarea noastră în restul lumii. Ne furnizează scopul acţiunilor noastre şi este punctul de plecare pentru determinarea obiectivelor naţionale şi formularea politicilor şi strategiilor de securitate naţională. Interesele sunt exprimate ca fiind scopul dorit al statelor. Declaraţiile care se referă la interese nu includ verbe sau modificatori de acţiune.” Utilizând această metodologie, specialiştii militari americani au ajuns la concluzia că interesele naţionale ale US pot fi grupate „în patru categorii şi trei niveluri de intensitate.”108 Interesele care au alcătuit cele patru grupe, în viziunea specialiştilor militari, pot fi grupate: (1). Apărarea teritoriului naţional: Se referă la protecţia în faţa unui atac împotriva teritoriului şi populaţiei ale unui stat naţional pentru a asigura supravieţuirea, păstrând intacte valorile fundamentale şi sistemele politice. (2) Prosperitatea Economică: Se referă la obţinerea unor condiţii în mediul internaţional care asigură bunăstarea economică a naţiunii. (3) Promovarea Valorilor: Se referă la stabilirea legitimităţii sau la extinderea valorilor fundamentale ale naţiunii, cum ar fi comerţul liber, drepturile omului, democraţia etc. (4) Ordine mondială favorabilă: Se referă la scopurile statelor care promovează condiţii favorabile valorilor şi scopurilor fundamentale naţiunii, cum ar fi stabilitatea şi guverne democratice. Utilizând metoda de analiză care are la bază indicatorul numit intensitatea/gradul de determinare cu care un actor urmăreşte realizarea intereselor din cele patru grupe, aceiaşi specialişti ajung la concluzia că interesele US pot fi împărţite în trei grupe109: (1) Vitale - Dacă nu sunt îndeplinite/asigurate vor avea consecinţe imediate pentru interesele naţionale critice. (2) Importante - Dacă nu sunt îndeplinite, va rezulta un prejudiciu care în final va afecta într-un mod critic interesele naţionale. (3) Periferice - Dacă nu sunt îndeplinite, va rezulta un prejudiciu care va fi puţin probabil să afecteze în mod critic interesele naţionale. Asemenea preocupări pentru definirea şi analiza factorilor de putere pentru realizarea interselor naţionale sunt prezente şi în alte state, inclusiv în România. Potrivit specialiştilor de la Centrul de Studii Strategice din cadrul 107

H. Richard Yarger and George F. Barber, eds, The U.S. Army War College Methodology for Determining Interest and Levels of Intensity, on line, http://www.au.af. mil/au/awc/ awcgate /army-usawc/natinte.htm, accesat la 12 februarie 2010, ora 23.00. 108 Ibidem. 109 Ibidem.

Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” interesele naţionale ale României sunt stabilite în cadrul unor documente oficiale precum Carta Albă (2003), Strategia Naţională de Securitate a României (2007), Strategia Naţională de Apărare110. În asemenea acte oficiale sunt definite conceptele care pot oferi o imagine de ansamblu asupra modului cum elita politică din România a formulat şi ierarhizat, la un moment dat, interesele naţionale ale României. Documentul de bază este însăşi legea fundamentală pe care se fundamentează şi funcţionează statul român. În primul articol al Constituţiei este definit interesesul fundamental: „România este stat naţional, suveran, independent şi indivizibil”111. Această formulare a intereselor vitale ale României stă la baza definirii celorlalte categorii de interese naţionale, luând în calcul sursele de putere naţională, dar şi raporturile de putere care se stabilesc între statul nostru şi ceilalţi actori ai mediului internaţional, convergenţele şi divergenţele de interese, capacitatea acestora de a influenţa comportamentul României pe arena internaţională. Strategia Naţională de Securitate a României enumeră următoarele interese naţionale ale statului român, fără să facă o ierarhizare112: a) integrarea reală şi deplină în UE; b) asumarea responsabilă a calităţii de membru al NATO; c) menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii, independenţei şi indivizibilităţii statului român, în condiţiile specifice ale participării la construcţia europeană; d) dezvoltarea unei economii de piaţă competitive; e) modernizarea radicală a sistemului de educaţie şi valorificarea eficientă a potenţialului uman, ştiinţific şi tehnologic; f) creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate ale populaţiei; g) afirmarea şi protejarea culturii, identităţii naţionale şi vieţii spirituale ale românilor, în condiţiile create de cadrul unional european. Definirea acestor interese este, din punct de vedere al operaţionalizării pentru o analiză geopolitică, destul de imprecisă. Care sunt indicatorii care să ne spună dacă interesul identificat în Strategie şi situat pe primul loc - integrarea reală şi deplină în UE - este indeplinit? Cum măsurăm integrarea reală? Ce stat din UE este considerat a fi integrat real şi care nu este integrat real? Asemenea probleme de măsurare şi determinare sunt valabile şi la alte asemenea interese enunţate în documente oficiale. Din acest punct de vedere, nu este surprinzător că, în anumite momente, diplomaţia românească este

110

Petre Duţu, Cristina Bogzeanu, op. cit., p. 42-64. Constituţia României, Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003. 112 Strategia naţională de securitate a României, on line, http://www.presidency. ro/static/ ordine/SSNR/SSNR.pdf, accesat la 14 martie 2010, ora 18.00. 111

percepută de propria opinie publică incapabilă de a promova interesele naţionale, atât în UE cât şi în alte organisme şi organizaţii internaţionale! Cunoaşterea şi mai ales utilizarea unor metode de analiză a intereselor naţionale este necesară şi în jocurile geopolitice care au loc în spaţii de tip integrativ cum este cel al UE. Sigur că uniunea are un interes general, care este în concordanţă cu interesele tuturor membrilor săi, dar, aşa cum au arătat evenimentele induse de criza financiară, pot apărea divergenţe care nu pot fi surmontate prin negocieri, aşa cum s-a întâmplat în cazul Marii Britanii. În opinia unor specialişti, cel puţin în ceea ce priveşte interesele naţionale legate de domeniul financiar, va fi un prag greu de trecut în negocierile legate de bugetul şi mecanismele de redistribuţie a finanţelor în UE113. În geopolitica post modernă, o problemă abordată diferit în raport cu studiile clasice de geopolitică este cea a identificării resurselor de putere pentru realizarea intereselor pe care şi le stabileşte un actor pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Dacă un actor îşi formulează un interes naţional care poate fi atrăgător, chiar seduce societatea/comunitatea/grupul în numele căruia este formulat şi proclamat, şi dacă nu sunt identificate instrumentele/căile şi resursele de realizare a interesului, atunci acel actor proclamă idealuri şi aspiraţii naţionale, dacă este o ţară, sau obiective strategice sau de etapă nerealiste, dacă este un actor non statal, cum ar fi o companie multinaţională din domeniul financiar şi comercial. Românii, ca de altfel majoritatea popoarelor mici şi mijlocii din centrul şi sud estul continentului european, şi-au formulat ca interes naţional realizarea naţiunii cu mult timp înainte de a se fi putut realiza. În fapt, au fost aspiraţii care s-au transformat din interese în contexte internaţionale favorabile. Acest lucru ne arată că interesele naţionale se află în corelaţie cu folosirea instrumentelor de putere naţională pentru promovarea şi prezervarea lor. Prin corelaţia dintre interesele naţionale (variabila independentă) şi instrumentele de putere naţională (variabila dependentă) înţelegem legătura reciprocă dintre cele două variabile. Petre Duţu şi Cristina Bogzeanu au ajuns la concluzia că intensitatea acestei legături se poate aprecia prin intermediul utilizării unui instrument pe care îl numesc coeficient de corelaţie dar nu ne spun şi cum poate fi utilizat în aprecierea acestei legături. Este o mărime ce măsoară relaţia de similitudine dintre interesele şi instrumentele de putere naţionale. Acest coeficient poate lua valori între +1, ceea ce semnifică o corelaţie puternic pozitivă, şi „–”1, adică o relaţie puternic negativă. Dacă coeficientul are valori pozitive, atunci variaţia legăturii dintre cele două variabile este una directă, în sensul că dacă interesele naţionale sunt promovate şi prezervate în relaţiile internaţionale cu succes, prin activităţi, 113

See Mojmir Mrak, Financial Perspective 2007-2013:Domination of National Interests, http://ec.europa.eu/dgs/policy_advisers/conference_docs/mrak_m_rant_dom_national_intere sts.pdf, accesat la 20 august 2010, ora 19.00.

acţiuni şi măsuri flexibile, eficace şi creatoare, atunci folosirea instrumentelor de putere naţionale este una profund profitabilă114. Când aspiraţiile unui stat/popor depăşesc resursele de putere(militară, economică etc.) atunci, din punct de vedere geopolitic, avem două situaţii. În una dintre ele aspiraţiile devin interes hegemonic şi în relaţiile internaţionale comportamentul este de tip imperial, iar în cealaltă este de resemnare şi blazare, în care apare interesul de supravietuire. Hegemonii, prin definiţie, acţionează de-a lungul liniilor geopolitice şi necesită analiză şi expertiză de ordin geopolitic pentru a-şi menţine puterea şi statutul. Din perspectiva teoriilor geopolitice, Pământul este o entitate geografică/naturală dată. Din contră, lumea este o entitate politică/istorică produsă, realizată, construită în mod artificial. Aşadar, este important să înţelegem că geopolitica nu este un fapt dat, ci mai degrabă o construcţie umană, realizată de sau pentru un hegemon. Hegemonia, atât la nivel general sau regional, poate îmbrăca cel puţin două forme de manifestare. Pe de o parte, se poate manifesta ca o putere legitimă şi acceptată, iar pe de alta, ca hegemonie fără legitimitate. 115 Relevant este cazul celor două superputeri din timpul Războiului Rece. SUA erau percepute ca un actor care furnizau securitate, prosperitate şi stabilitate pentru Europa occidentală, în timp ce URSS a generat adversitate şi o toleranţă greu acceptabilă. 3.3. Percepţia ca instrument în analiza geopolitică postmodernă Studiul percepţiilor în analiza politicii internaţionale este pentru specialiştii şi analiştii din domeniul relaţiilor internaţionale o preocupare mai veche116. În analiza geopolitică, indiferent de paradigma şi metoda folosită, este o preocupare mai nouă şi o găsim ca preocupare la geopoliticienii care aparţin Şcolii neoclasice (postmodern geopolitics and critical geopolitics). Apelul la percepţie ca instrument de cunoaştere a fost determinat de nevoia unei mai bune cunoaşteri a realităţii dintr-un spaţiu geografic în care actorii clasici sau nonclasici disputau/cooperau pentru a-şi promova/realiza interesele. Aplicându-se metoda clasică a geopoliticii, lansate de reputaţii specialiştii din şcoala anglo saxonă şi ză în care imaginea unei regiuni (hearland; rimland etc) era o constantă, se ajungea la scheme rigide de interpretare care, nu o dată, s-au dovedit a fi eronate sau, şi mai grav, manipulatorii. 114

Petre Duţu, Cristina Bogzeanu, op. cit., p.50-52. Martin Griffiths, Beyond the Bush Doctrine: American Hegemony and World Order, in AUSTRALASIAN JOURNAL OF AMERICAN STUDIES, on line http://www.anzasa. arts.usyd.edu.au/a.j.a.s/Articles/1_04/Griffiths.pdf, accesat la 20 august 2010, ora 19.00. 116 Constantin Hlihor, op., cit., p. 228-246; Karl W. Deutsch, Analiza relaţiilor internaţionale, Editura TEHNICA-INFO, Chişinău, 2006, p. 99-113. 115

Se poate constata, aplicând teoriile psihologice sau sociologice asupra percepţiilor că, de fapt, mai buna cunoaştere a realităţii nu este rezultatul obţinerii unei imagini unice/absolute a realităţii geopolitice respective, ci al acceptării de către noi a unei imagini pe care o credem adevărată. Referinduse la acest aspect, Paul Watzlawick afirma că analistul politic, atunci când operează în relaţiile internaţionale, nu are de-a face cu „realităţi absolute ci doar cu reprezentări subiective şi adesea contradictorii ale realităţii”117. O simplă lectură a presei dintr-o ţară sau alta, pentru a ne informa despre disputa geopolitică şi geostrategică a resurselor energetice, de exemplu, ne arată că vom avea un pluralism de imagini şi percepţii diferite. Particularităţile geografice, modul cum oamenii, grupurile sociale, comunităţile etnice răspund provocărilor mediului natural şi social, natura relaţiilor dintre ele de-a lungul istoriei, condiţiile concrete de formare a limbii, structurilor mentale, culturii, civilizaţiei, mentalităţilor diferitelor popoare au o importanţă majoră în modul cum ele percep lumea, procesele şi fenomenele sociale, existenţa altor popoare, modalităţile de manifestare în timp şi spaţiu a celuilalt118. Prin urmare, cunoaşterea politicii de putere şi a interesului pe care actorii îl au într-un anume spaţiu este utilă în analiza fenomenului geopolitic contemporan, dar nu şi suficientă. Percepţia, ca proces al fenomenului geopolitic, dar şi ca instrument de cunoaştere, întregeşte şi măreşte eficienţa analizei geopolitice119. În funcţie de reprezentarea pe care o au actorii în câmpul geopolitic asupra locului şi rolului lor în ecuaţia de putere, ca şi asupra intereselor proprii sau ale oponenţilor, actorii adoptă în acel spaţiu, de regulă, un anume tip de comportament politic, militar, economic sau de altă natură. Imaginea Celuilalt în rivalităţile geopolitice joacă un rol deosebit. O reprezentare pozitivă şi o percepţie adecvată asupra comportamentului celorlalţi poate determina un actor să evite conflictele şi să opteze pentru cooperare în satisfacerea intereselor pe care le are în acel spaţiu. O percepţie supradimensionată asupra propriului potenţial de putere, corelată cu una subdimensionată asupra potenţialului de putere al opozantului dintr-un spaţiu de interes, conduce pe un actor, cel mai adesea, la politici şi acţiuni riscante în planul relaţiilor internaţionale. Dintre numeroasele exemple pe care istoria le-a consemnat în acest sens, ne vom referi doar la cazul Germaniei, pentru 117

Paul Watzlawick, La realite de la realite. Confusion, desinformation, communication, Le Seuil, Paris, 1978, p. 137. 118 Glen Fisher, Mindsets: the role of culture and perception in International Relations, 2nd ed., Yarmouth, Me: Intercultural Press, 1997, p. 27-35. 119 David L. Rousseau, Dan Miodovnik, DeborahLux Petrone, Identity and Threat Perceptions: An Expermental Analysis, on line, http://www.ssc.upenn.edu/~rousseau/APSA2001id.PDF, accesat la 20 august 2010, ora 10.00.

prima jumătate a veacului al XX-lea, care a declanşat cel de-Al Doilea Război Mondial pentru a-şi impune supremaţia pe continentul european şi în lume120, şi cel al Argentinei, care la începutul anilor ‘80 a încercat să obţină prin forţă insulele Falkland121. Ambele state au avut o percepţie supradimensionată asupra puterii militare de care dispuneau în raport cu cea a adversarului. Dacă însă un actor are o percepţie subdimensionată asupra propriului potenţial de putere într-un spaţiu de interes, în raport cu cel al competitorilor pentru acel spaţiu, atunci politica şi acţiunea sa în câmp geopolitic este nesigură, acesta fiind predispus la compromisuri care să-i afecteze interesele fundamentale pe termen scurt sau lung. Comportamentul Franţei şi al Marii Britanii, de exemplu, în faţa acţiunilor de forţă întreprinse de Germania pe scena politică europeană, în perioada 1936-1939, este elocvent în acest sens122. Referindu-ne la exemplele enumerate, putem constata că, în fapt, erorile de percepţie au fost cele care au condus la declanşarea acţiunii. În nici un caz realitatea concretă în ceea ce priveşte capacităţile militare şi economice de care dispuneau actorii pentru a trece la acţiune erau cu totul altele, aşa cum istoria avea să o demonstreze. Ce este o eroare de percepţie şi în raport cu ce o judecăm că este eronată? Considerăm indreptăţită întrebarea lui Robert Jarvis ”Ce corectează această percepţie?”123. Glen Fisher constată că „ Sunt mai puţine lucruri universale comune în procesul gândirii umane decât crede marea majoritate a oamenilor”. Una dintre tendinţe, asupra căreia atragem atenţia, este aceea de a fi îngrijoraţi faţă de cei care pretind universalitatea anumitor credinţe sau a anumitor căi particulare prin care fiinţa umană gândeste sau exprimă emoţii.”124 Prin urmare, erorile de percepţie trebuie luate ca un proces firesc, natural deoarece noi, oamenii, suntem, ca fiinţe biologice, la fel, dar ca „produs” social şi cultural, total diferiţi. Apreciem lumea şi mediul internaţional prin valori morale, filosofice, religioase şi culturale în mod diferit. 120

See, Jaques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. I, Bucureşti, 1988; Maurice Beaumont, Les origines de la deuxieme guerre mondiale, Payot, Paris, 1969; Walter Hofer, Hitler declanche la guerre, Editions du Seuil, Paris, 1967; André Maurois, Cauzele războiului din 1939, Bucureşti, 1945. 121 See Stephen Badsey, Rob Havers and Mark Grove, ed., The Falklands Conflict Twenty Years On: Lessons for the Future, Frank Cass, London, 2005; Douglas Kinney, National Interest/ National Honor: The Diplomacy of the Falklands Crisis, Praeger, New York, 1989. 122 Maurice Baumont, Les origines de la seconde guerre mondiale, Paris, 1974; Peter Calvocorressi, Guy Wint, Total War. Cause and Courses of the second World War, London, 1972; James L. Stokesbury, Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1993, partea I.; David L. Rousseau, Dan Miodovnik, DeborahLux Petrone, op. cit., în loc. cit. 123 Robert Jervis, Perception and mispercetion in international politics, Princeton University Press, New Jersay, 1976, p. 7. 124 Glen Fisher, op., cit., p. 28.

Putem generaliza experienţa produsă în mediul internaţional prin erorile de perceţie care au determinat la un moment dat un comportament sau altul? Dacă luăm în considerare opinia lui Robert Jervis că „multe erori de percepţie sunt întâmplătoare”125, răspunsul este foarte greu de dat fără să cunoaştem modul cum aceasta se structurează în mediul internaţional, cum acţionează şi, mai ales, ce factori pot conduce la erorile de percepţie. În geopolitică rivalităţile de putere şi interes pot apărea între actori care aparţin unor arii de cultură şi civilizaţie total diferite şi se pot desfăşura în regiuni geografice care să nu apaţină cultural şi spiritual niciunuia dintre actori. Să ne închipuim ce percepţii pot avea unii despre alţii în geopolitica petrolului din regiunea de nord vest a continentului African, dacă aici sunt prezenţi actori din lumea occidentală şi cea asiatică. Toate acestea ne arată că „a avea de-a face cu percepţii nu este uşor şi, în multe contexte, chiar s-ar putea să nu fie folositor”126, însă nu credem că trebuie să renunţăm la acest instrument de analiză. El este prezent implicit şi în scrierile geopolitice a mai multor specialişti. Colin Flint, deşi nu face apel direct la fenomenul percepţiei prin elaborarea unei grile de analiză a fenomenului geopolitic contemporan pe care o numeşte geopolitical code 127, face apel la procesele legate de reprezentări şi percepţii sociale. Înţelegerea acestor procese este necesară, deoarece, sub impactul globalizării şi al creşterii interdependenţelor economice, competiţia dintre state în plan economic a trecut pe prim plan 128 şi, ca atare, nici rivalităţile geopolitice în diferite spaţii, fie că este vorba de resurse vitale, cum ar fi de exemplu energia, fie că ne referim la controlul unor culoare de transport sau la pieţe comerciale nu se mai desfăşoară în forme clasice. Percepţia este o componentă importantă a fenomenului geopolitic contemporan, dar şi un instrument util în analiza rivalităţilor/cooperării dintre diferiţi actori în zone de interes comun. În teoria şi analiza geopolitică, un produs al observării şi cunoaşterii raporturilor de putere, ca şi a intereselor care determină doi sau mai mulţi actori să-şi dispute/negocieze controlul sau prezenţa într-un anumit spaţiu geografic care stă la baza deciziilor din politica externă şi influenţează comportamentul actorilor în situaţii geopolitice. Din această perspectivă, percepţia, în analiza fenomenului geopolitic contemporan, se materializează într-un set de informaţii însoţite sau nu de reprezentări cartografice şi iconografice care contribuie la alcătuirea imaginii 125

Robert Jervis, op., cit., p. 7. Erik Gartzke, Alliance, Perceptions, and International Politics, on line, http://politics. as.nyu.edu/docs/IO/4756/gartzke_friends_042002.pdf, accesat la 12 martie 2009, ora 21.00. 127 Colin Flint, op., cit., p. 79-105. 128 Vezi, John Agnew, Hegemony: The New Shape of Global Power. Philadelphia: Temple University Press, 2005; R. Peet, Geography of Power: Making Global Economic Policy. London: Zed Press, 2007; Susan Strange, The Retreat of the State. Cambridge: Cambridge University Press, 1996. 126

unui câmp geopolitic în „harta mentală” a elitei politice şi a liderilor/managerilor care conduc actorii nonstatali. Ea stă la baza scenariilor şi proiectelor geopolitice. Foarte frecvent este întâlnită situaţia în care o zonă geopolitică “fierbinte” este prezentă în mass-media sub forma unor hărţi. Pe hartă sunt indicaţi, de cele mai multe ori, actorii prieteni sau adversari, arealul de criză şi conflict. Dramele sau cooperările în realizarea unor interese geopolitice comune se pun în scenă şi prin intermediul hărţilor, care fac din teritorii veritabili „actori ai istoriei”129. Dacă se acceptă faptul că percepţia este o componentă a realităţii geopolitice contemporane şi totodată un element al metodologiei de analiză în teoria geopolitică, atunci se naşte, în mod legitim, întrebarea: ce este şi cum poate fi ea definită? Phillip A. Ross răspunde că percepţia nu este realitatea130, dar atunci ce este? Cum poate un actor, să luăm, de exemplu, pe cel clasic – statul, să perceapă o ameninţare la adresa sa lansată de un alt competitor în câmpul geopolitic?131 Răspunsul îl găsim în corpusul teoretic al mai multor discipline academice, cum ar fi psihologia, sociolologia, dar şi studiile culturale sau ştiinţele comunicării. Pentru cunoaşterea percepţiilor şi a comportamentului statelor în politica internaţională, specialiştii de la East Asia Studies Center, Strategic Assessment Center, Advanced Analytics & Linguistics Division, United States Department of Defense, subliniază că psihologia este o componentă de baza pentru studiul şi folosirea înşelăciunii strategice şi a „conducerii, folosirii percepţiei. Studiul psihologiei umane subliniază eficacitatea activităţilor bazate pe înşelăciune, în mod special în timpul unor condiţii de stres în timp de pace şi război cu care se confruntă decidenţii.”132 Psihologia defineşte percepţia drept un act prin care individul identifică şi integrează informaţia pe care o primeşte prin intermediul simţurilor133. Omul poate cunoaşte doar o parte din realitatea fizică prin intermediul simţurilor. La nivelul individului, percepţia este influenţată de mediul înconjurător, dar şi de cunoştinţele acumulate anterior despre acea realitate, de valorile filosofice, politice, morale, cultural spirituale de care se 129

Piers Fotiadis, The Strange Power of Maps: How Maps Work politically and influence our understanding of the world, University of Bristol, Working Paper no 06-09, on line, mideast. foreignpolicy.com/.../egypt_needs_... , accesat la 12 martie 2009, ora 21.00. 130 Phillip A. Ross, Perception is not Reality, on line http://www.prweb. com/releases/ 2003/ 04/prweb63134.htm, accesat la 13 martie 2009, ora 20.00. 131 Tianbao Zhu, The Threat Perceptions and Developmental States in Northeast Asia, în Working Paper, no. 3, 2001, on line, http://ips.cap.anu.edu.au/ir/pubs/work_papers/01-3.pdf, accesat la 13 martie 2009, ora 21.00. 132 Dr. Eric C. Anderson, Mr. Jeffrey G. Engstrom, China’s Use of Perception Management and Strategic Deception, on line, http://www.uscc.gov/ researchpapers/2009/ Approved FINALSAICStrategicDeceptionPaperRevisedDraft06Nov2009.pdf, accesat la 13 martie 2009, ora 21.00. 133 Nicky Hayes, Sue Orrel, Introducere în psihologie, Bucureşti, 1997, p. 180.

simte ataşat şi îl reprezintă, dar şi de motivaţia sau starea sufletească în care se află134. Deci percepţia este concepută ca un proces cognitiv în care un rol important îl au informaţiile şi experienţa anterioară legată de realitatea reflectată. Percepţia sinelui este dată, în foarte multe cazuri, în funcţie de atitudinile pe care le au alţi indivizi asupra propriei persoane 135. Deci percepţia la nivelul individului nu trebuie înţeleasă numai ca o reflectare a stimulilor fizici în diferitele porţiuni ale sistemului nervos central, ci şi ca oglindire a omului în alt om, ca imagine a sa în alţii şi a altora în a sa 136. Este calea prin care oamenii percep realitatea construită social. Când ne reprezentăm care este diferenţa dintre democraţia existentă în societatea antică greacă şi cea din societatea modernă occidentală, nu primim nici un stimul din realitatea exterioară, ci facem apel la informaţiile şi cunoştinţele pe care le-am achiziţionat de-a lungul vieţii şi pe care le considerăm adevărate, corecte şi utile. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu reprezentarea unui câmp/situaţii geopolitice unde au loc rivalităţi/cooperare de putere şi interes. Richard K. Herrmann referindu-se la rivalitatea geopolitică americanosovietică în Afganistan o explică prin analiza percepţiilor. A analizat tipul de percepţii care au motivat liderii de la Kremlin să invadeze această ţară şi pe cele ale oamenilor politici americani care s-au implicat în regiune pentru a elimina prezenţa sovietică din zonă137. În fapt, a făcut analiza unei mulţimi de informaţii care s-au structurat în imagini şi reprezentări sociale şi politice la nivelul mentalui elitei politice din cele două superputeri ale Războiului Rece. Când, la patru martie 2007, dr. Steven Cull afirma în faţa House Committee on Foreign Affairs, Subcommittee on International Organizations, Human Rights, and Oversight din Senatul SUA: „imaginea Americii nu este tocmai bună în această perioadă”138, se baza pe informaţiile oferite de sondajul efectuat de BBC World Service împreună cu Globescan în 26 de ţări din lume.139 Percepţia poate fi considerată şi ca o prelucrare de informaţii, deoarece acest proces nu este unul mecanic. Imaginea oferită de mediul extern sau intern al individului este filtrată, prelucrată şi apoi încorporată sinelui. Acest fapt este evident mai ales atunci când individul percepe un 134

Philip Brickman, Is it Real?, in Journal of Experiential Learning and Simulation 2, 39-53 (1980), on line, http://sbaweb.wayne.edu/~absel/bkl/.%5Cjels%5C2-1e.pdf, accesat la 15 martie 2009, ora 20.00. 135 Ibidem. 136 Ibidem. 137 Richard K. Herrmann, Perceptions and Behavior in Soviet Foreign Policy, Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, 1985, p. 27-46. 138 Dr. Steven Kull, America's Image in the World, on line, http://www.worldpublicopinion. org/pipa/articles/views_on_countriesregions_bt/326.php?nid=&id=&pnt=326, accesat la 25 septembrie 2010, ora 17.00. 139 Ibidem.

mediu cu totul deosebit de cel fizic, cum este mediul social 140. În acest tip de mediu, individul nu acţionează în funcţie de stimulii ce îi primeşte, de informaţia obiectivă, ci în raport de reprezentările sale despre realitatea socială. Acest lucru explică, într-un fel, de ce un fapt social sau un eveniment petrecut în câmpul geopolitic este „văzut” diferit de indivizi care pot avea acelaşi set de informaţii, dar au convingeri politice, morale sau religioase diferite. Un exemplu edificator este criza din Kosovo din deceniul zece al secolului trecut. În 1999, NATO, condusă de Statele Unite, a dus o campanie de bombardare împotriva Iugoslaviei şi a principalei sale componente Serbia, timp de 60 de zile. Problema era acuzaţia că Iugoslavia susţinea uciderea în masă a etnicilor albanezi din Kosovo, aşa cum făcuse şi în cazul musulmanilor bosniaci. Campania a avut ca scop să alunge armata iugoslavă din Kosovo, permiţând unei forţe NATO să ocupe şi să istreze provincia. Percepţia cauzelor care a declanşat acţiunea NATO a fost diferită de la o societate la alta. Sârbii nu au „văzut” în nici un caz motivaţia intervenţiei la fel! Dar pentru o mare parte a populaţiei din Occident, cauza a fost gravele incidente interetnice izvorâte din psihologia comportamentală a grupurilor etnice din fosta Iugoslavie. „În Occident, afirmă Jonathan Eyal, există percepţia că populaţiile din Balcani au înnebunit, că ard de nerăbdare să se războiască între ele şi că aşteaptă doar un pretext. Dar aceasta nu este adevărat”141. Analistul român, dr. Mihail E. Ionescu, consideră că principala cauză a crizei a fost „prelungirea sindromului iugoslav, care, din 1992, înseamnă redesenarea hărţii politice a ex-Iugoslaviei prin mijloace violente”.142 Cercetările în geopolitica postmodernă fac tot mai des apel la percepţie ca instrument de analiză pentru cunoaşterea evoluţiilor din politica internaţională, indiferent dacă rivalităţile geopolitice se desfăşoară pe plan regional sau global. Într-o lucrare foarte recentă, Attila Marjan consideră că în timp de schimbare şi instabilitate, geopolitica percepţiilor poate fi folositoare pentru a se raspunde la multe întrebări cum ar fi: 143 cum se percep reciproc America, China şi Europa; cum fiecare dintre ele vede rolurile celeilalte în cadrul dezvoltării noii ordini mondiale; Ne aflăm la începutul unei dominaţii bipolare Sino-Americane sau Europa mai are încă un rol de jucat? Va vesti criza globală financiară sfârşitul stilului capitalismului liberal occidental şi începutul secolului asiatic? Ce mai poate învăţa lumea de la 140

A se vedea, pe larg, Pantelimon Golu, Psihologie socială, Bucureşti, 1974, pp. 138-145; Alain Lieury, Manual de psihologie generală, Bucureşti, 1996, pp. 22-55. 141 Jonathan Eyal, Violenţa din Kosovo va continua ani la rând, dar nu se va extinde către ţările vecine, în „Curentul” din 29 martie 1998, p. 9. 142 Dr. Mihail E. Ionescu, Kosovo sau întoarcerea în trecut, în "Curentul" din 29martie 1998, p. 11. 143 Attila Marjan, The Middle of the Map. Geopolitics of Perceptions, John Harper Publishing, 2011, p. 87.

Europa şi ce trebuie sa înveţe Europa de la restul lumii pentru a nu deveni un muzeu cultural? Din punct de vedere al semnificaţiei, termenul de percepţie folosit în geopolitică se apropie mai mult de ceea ce psihosociologia defineşte ca fiind reprezentarea socială. Termenul, în acest caz, depăşeşte „versantul perceptiv” şi conţine elemente de ordin informativ, cognitiv, ideologic, normativ, credinţe, atitudini, opinii şi imagini care se găsesc într-o formă sau alta în definiţiile reprezentărilor sociale. Cercetările în domeniul reprezentărilor sociale au fost reluate, relativ recent, de Serge Moscovici. Acesta a adus în atenţia specialiştilor un „concept pierdut”, lansat la sfârşitul veacului al XIX-lea de Emile Durkheim: reprezentarea colectivă. În concepţia celebrului sociolog, aceasta forma o clasă foarte generală de fenomene psihice şi sociale, în acelaşi timp înglobând conştiinţe, mituri, ideologii. Reprezentările colective aparţin socialului în măsura în care erau produse ale unor caracteristici comune unui grup de indivizi sau unei societăţi, dar şi psihologiei, afirma E. Durkheim, întrucât percepţia realităţii şi organizarea gândirii sunt operă individuală144. Depăşind viziunea lui E. Durkheim, Serge Moscovici consideră că reprezentarea socială este „un sistem de valori, de noţiuni şi de practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viaţă al indivizilor şi grupurilor, dar constituie în mod egal un instrument de orientare a percepţiei situaţiei şi de elaborare a răspunsurilor”145. După S. Moscovici, trei condiţii ar fi necesare pentru apariţia unei reprezentări sociale. Dispersia informaţiei privind obiectul reprezentării, poziţia grupului social faţă de obiectul reprezentării şi a treia condiţie se raportează la necesitatea resimţită de oameni de a produce conduite şi discursuri coerente în legătură cu un obiect pe care îl cunosc destul de prost146. Acest lucru este valabil şi pentru politica internaţională, mai ales în ceea ce priveşte rivalităţile geopolitice, deoarece imaginea Celuilalt are o impartanţă mare în determinarea tipului de comportament pe care actorii îl adoptă într-o zonă de interes geopolitic. Unii specialişti consideră că „percepţia acţiunilor unei ţări străine este forţa. În mod clar un inamic puternic este mai ameninţător decât unul slab. Prietenia/ostilitatea şi 144

Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, ediţia a III-a, traducere de Oana Popârda, Polirom, Iaşi, pp. 27-58; Adrian Neculau, prefaţă la vol. Psihologia câmpului social: Reprezentările sociale, traducere Ioana Mărăşescu, Radu Neculau, Bucureşti 1995, p. XIII. 145 Serge Moscovici, La psychanalyse, sa image et son public, PUF, Paris, 1976,p. 43; apud Adrian Neculau, op. cit., în loc. cit., p.XV, nota nr. 8. 146 Pierre Moliner, Cinci întrebări în legătură cu reprezentările sociale, în volumul „Psihologia câmpului social: Reprezentările sociale”, pp. 101-102; în continuare se va cita „Psihologia câmpului social ...”, p.

puterea/slăbiciunea conduc la construirea blocului unităţii de imagini despre Ceilalţi.”147 Definirea reprezentărilor este diferită de la o Şcoală la alta, uneori chiar şi de la un autor la altul. Ne vom opri asupra acelor definiţii care se apropie cel mai mult de înţelegerea care o pot avea în cercetarea şi analiza geopoliticilor postmoderne. Astfel după Denise Jodelet, reprezentarea socială desemnează o formă de cunoaştere specifică, o ştiinţă a sensului comun, al cărui conţinut se manifestă prin operaţii, procese generative şi funcţionale socialmente însemnate. Ea desemnează, în sens larg, o formă de gândire socială”148. Această noţiune, conchide D. Jodelet, are vocaţia de a interesa toate ştiinţele umane, de la sociologie la istorie şi antropologie, fără să facă însă o trimitere la geopolitică. Credem că este utilă şi pentru relaţiile internaţionale sau studiile de securitate care se axează pe cercetarea mediului internaţional. Pornind de la ideea că orice reprezentare este o formă de viziune globală şi unitară a unui obiect, dar şi a unui subiect, Jean Claude Abric defineşte reprezentările sociale ca fiind „produsul şi procesul unei activităţi mentale prin care un individ sau un grup reconstituie realul cu care este confruntat şi-i atribuie o semnificaţie specifică”149. Astfel definită, reprezentarea socială este constituită dintr-un ansamblu de informaţii, de credinţe, de opinii şi atitudini generate de un obiect dat. Ea joacă un rol fundamental în dinamica relaţiilor sociale şi în practică, în opinia lui Jean Claude Abric, prin cele patru funcţii esenţiale: de cunoaştere, identitară, de orientare şi justificativă150. Sintetizând definiţiile cu o largă circulaţie în literatura de specialitate, Adrian Neculau consideră că „reprezentările sociale desemnează un aparat evaluativ, o grilă de lectură a realităţii, o situare în lumea valorilor şi o interpretare proprie dată acestei lumi”151. Este o refacere şi o reconstrucţie a realităţii prin prisma filosofiei de viaţă a individului deoarece se găseşte la intersecţia dintre gândirea obiectivă, „ştiinţifică”, şi reflectarea afectivă a mediului. În egală măsură, reprezentarea socială este un instrument prin care actorii sociali îşi reglează reciproc raporturile, dar şi un mecanism prin care se construiesc teorii şi ideologii despre mediul social. Definiţia sociologului 147

Emanuele Castano, Simona Sachi, Peter Hays Gries, The Perception of the Other in International Relations: Evidence for Polarizing Effect of Entitativity, in Political Psycology, Vol. 24, no. 3, 2003, p. 450. 148 Denise Jodelet, Representations sociales: phènomènes, concepts et théorie; apud Adrian Neculau, op. cit., în loc. cit., p. XVI; Ibidem, Reprezentările sociale, un domeniu în expansiune, în vol. „Psihologia câmpului social ...”, pp. 102-103. 149 Jean-Claude Abric, Reprezentările sociale: aspecte teoretice, în vol. „Psihologia câmpului social ...”, p. 129. 150 Ibidem, p. 132-134. 151 Adrian Neculau, op. cit., în loc. cit., p. XVII.

român este o bună bază de plecare pentru construcţia unei definiţii a percepţiei pentru geopolitică. În geopolitică percepţia poate fi definită ca fiind o grilă de lectură a rivalităţilor sau a situaţiilor de cooperare între doi sau mai mulţi actori care îşi dispută/negociază interesele într-un anume spaţiu geografic sau virtual. Este o cale de a vedea, de a înţelege şi de a interpreta rivalităţile/înţelegerile dintre doi sau mai multi actori prezenţi într-un spaţiu de interes. După cum se poate vedea, această definiţie încorporează un element care nu se regăseşte în definiţia propusă de psihologie şi nici în cea dată de psihosociologie, şi anume interesul, luat în calcul sub toate aspectele sale de materializare. Revenim, pentru ilustrare, la percepţia pe care au avut-o principalii actori ai sistemului relaţiilor internaţionale asupra crizei din Kosovo, şi mai ales la modul cum au văzut, în epocă, soluţia de rezolvare. Diplomaţia rusă avea o percepţie total diferită faţă de cea a Departamentului de Stat al SUA. Astfel fostul ministru de externe rus Evgheni Primakov, propunea rezolvarea situaţiei prin „intermediul tratativelor între autorităţile sârbe şi reprezentanţii minorităţii albaneze, cu respectarea strictă a integrităţii teritoriale a Iugoslaviei” iar fostul Secretarul de stat al SUA Madeleine Albright a cerut implicarea internaţională în rezolvarea situaţiei şi sancţiuni asupra Belgradului.152 Uniunea Europeană vedea, la rândul ei, o rezolvare sub mediere internaţională, însă era rezervată în ceea ce priveşte sancţiunile pe care SUA credeau că sunt necesare a fi aplicate Belgradului. Erau percepţiile dictate, la acel moment, de interesele imediate ale marilor puteri implicate în rezolvarea unei probleme dificile pentru securitatea şi stabilitatea continentului european. Ulterior acestea s-au modificat în funcţie de schimbările intervenite în negocierea de interese pe spaţiul balcanic. Referindu-se la acest aspect, fostul ambasador al Republicii Federale Iugoslavia la Bucureşti, Desimir Jeftic, aprecia: „Cert este că factorii internaţionali cei mai importanţi cunosc foarte bine adevărata situaţie din Kosovo şi Metohia, dar, atunci când trebuie să se ia nişte decizii în legătură cu ea, sunt deseori ghidaţi de propriile interese politice şi nu de regulile şi principiile dreptului internaţional”153. În geopolitică, percepţia trebuie înţeleasă, definită şi din perspectiva scopului în care „subiectul observator” (diplomat, analist, expert, jurnalist etc.,) reflectă o realitate generată de rivalităţi sau acţiuni de cooperare pentru realizarea intereselor într-un spaţiu geografic. Din această perspectivă putem spune că actorii vor avea cel puţin trei tipuri de percepţii: 152

Tudor Lavric, Mădălina Mitan, Aurora Caravasile, Marile centre de putere ale lumii se confruntă la Kosovopole, în „Curentul” din 29 martie 1998, p. 12. 153 Iulian Neamţu, Interviu cu ambasadorul R. F. Iugoslavia la Bucureşti, Desimin Jeftic, în „Curentul”, din 29 martie 1998, p. 10.

1.O percepţie-concordantă cu realitatea. Aceasta poate avea diferite grade de inadcvare în raport cu realităţile din „câmpul geopolitic” în funcţie de cantitatea şi calitatea informaţiilor de care dispune „privitorul”. Pot apărea erori dar nu sunt intenţionat introduse în procesul de construcţie a unei imagini geopolitice. Ele sunt generate de imperfecţiunea instrumentelor şi a tehnicilor de analiză şi influenţate de ideologiile dominante în societate. 2. O percepţie-distorsionată, faţă de realităţile concrete. Reprezentările sunt modificate/distorsionate de influenţa valorilor dintr-o anume societate sau specifice unei arii de cultură şi civilizaţie (occident, orient, Africa etc.) şi acceptate de „observator”, dar şi de interesul pe care îl are un actor în reprezentarea Celălalt. În primul caz o mulţime de „exemple ilustrează dificultăţile curente dintre lumea musulmană şi occident, în primul rând Statele Unite. Aceste percepţii greşite sunt prezente în ambele părţi.”154 Pentru cel de-al doilea este ilustrativ modul cum s-au perceput reciproc SUA şi URSS în timpul Războiului Rece155. 3.O percepţie-difuză existentă la nivelul opiniei publice care este generată în general de media, dar şi de stereotipuri şi psihofixaţii de ordin istoric sau religios. Se întâlneşte în analizele consacrate politicilor internaţionale şi sub denumirea de popular geopolitics156. În realitatea geopolitică, întâlnim în grade diferite toate cele trei tipuri de percepţii. Actorii câmpului geopolitic percep rivalităţile sau interesele de cooperare, îşi fac o imagine, mai mult sau mai puţin adecvată, în funcţie de natura şi calitatea informaţiilor asupra resurselor, avantajelor/facilităţilor economice şi strategice pe care un spaţiu geografic le oferă, dar mai ales încearcă să cunoască intenţiile şi comportamentul altor actori în acel câmp. Analizând factorii care pot influenţa imaginea actorilor în ceea ce priveşte comportamentul în sistemul relaţiilor internaţionale, Stephen Walt ajunge la 154

Vezi, dr. Mathieu Guidere, dr. Newton Howard, The Clash of perceptions, in Defense Concepts Series, Centre for Advanced Defense Studies, on line, http://www.c4ads.org/sites/ default/files/cads_report_clash_nov06.pdf, accesat la 11 mai 2009, ora 16.00; Fawaz A. Gerges, Islam and Muslims in the Mind of America, in The ANNALS of the American Academy of Political and Social Science 2003; 588; 73, on line http://ann.sagepub.com/cgi/content/ abstract/588/1/73, ed from http://ann.sagepub.com at HINARI on November 20, 2009. 155 Vezi, Alex Roland, Perception and Paradox in the Cold War, Reviews in American History Vol. 21, No. 3 (Sep., 1993), pp. 502-506, on line http://www.jstor.org/pss/2702789; Richard K. Herrmann, op., cit., p. 22-31; Robert D. English, Jonathan J. Halperin, The Other Side: How Soviets and Americans Perceive Each Other, New Brunswick and Oxford, 1991; Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, op. cit., p. 156-165. 156 Klaus Dodds, Hollywood and popular geopolitics of the war on terror, on line http://royalholloway.academia.edu/KlausDodds/Papers/174478/Hollywood_and_the_Popular _Geopolitics_of_the_War_on_Terror; J. Dittmer, The Tyranny of the Serial: Popular Geopolitics, the Nation, and Comic Book Discourse, in Antipode 39 (2), p. 247–68., 2007.

concluzia că nu percepţia despre mărimea puterii, ci politica de putere este determinantă în modul cum un actor este decis să-şi asigure/să-şi impună interesul. Walt ajunge la această concluzie din observarea modului cum s-au perceput reciproc, în perioada interbelică, un stat foarte puternic – SUA şi un vecin cu un potenţial de putere inferior – Canada157. SUA nu au avut în această perioadă un comportament conflictual în raporturile cu vecinul său din nord şi, prin urmare, Canada n-a perceput Washingtonul ca o ameninţare la adresa intereselor sale. Imaginea obţinută, corelată cu nevoile funcţionale ale actorilor, se constituie în stimul. Acesta poate determin orientarea respectivului actor în spaţiul geografic în cauză. În funcţie de modul cum îi percepe pe ceilalţi actori în câmpul geopolitic, acesta va adopta un comportament de tip cooperant sau conflictual158. Istoria poate oferi multe alte exemple în acest sens159. Relevante sunt percepţiile pe care le-au avut unii oficiali occidentali asupra Principatelor Române la jumătatea secolului al XIX-lea. Căpitanul J. Desaint, ofiţer de stat major şi aghiotant al generalului de divizie Aupick, ambasadorul Franţei la Constantinopol, „fiind în trecere” prin Principate, în a doua jumătate a anului 1848, au adunat informaţii cu privire la potenţialul economic, demografic şi militar-strategic al acestora 160. Au perceput, cu alte cuvinte, doar realităţile care i-au interesat. Acesta a ajuns la următoarea concluzie: „În starea actuală a lucrurilor, dacă războiul ar izbucni între Rusia şi Turcia, nu se poate aştepta de la aceste două principate nici cel mai mic ajutor; trebuie privite ca pierdute. Dacă, dimpotrivă, pacea este menţinută, Europa are cel mai mare interes să dezvolte toţi germenii regenerării României şi să constituie la nordul Dunării o puternică naţionalitate.”161 Această sinteză, indiscutabil, a făcut parte din percepţia geopolitică a Franţei asupra valorii strategico-militare şi economice a spaţiului românesc în disputa pe care a avut-o cu Imperiul Ţarist pentru controlul sud-estului european şi al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Se poate considera că aceasta percepţie a cântărit mult în ceea ce priveşte atitudinea şi comportamentul ei faţă de Moldova şi Muntenia, precum şi interesele vitale ale românilor în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Este încă o posibilă explicaţie de ce Franţa a fost principalul actor european care a sprijinit puternic unitatea românilor şi a impus marilor puteri, prin Conferinţa de Pace, din anul 1856, de la Paris realizarea unităţii naţionale prin unirea Principatelor Moldova şi Muntenia. 157

Stephen Walt, The Origin of Alliances, Cornell University Press, Ithaca, N Y, 1987; apud David L. Rousseau, Dan Miodovnik, Deborah Lux Petrone, op. cit., în loc. cit. 158 David L. Rousseau, Dan Miodovnik, DeborahLux Petrone, op. cit., în loc. cit. 159 Andrei Miroiu, Balanţă şi hegemonie, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 80-98 160 C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, Fapte din umbră, vol. I, Bucureşti,1975, p. 239-248. 161 Ibidem, p.247.

Analiza percepţiilor în geopolitica postmodernă este o activitate extrem de importantă pentru orice actor implicat în diferite zone ale lumii contemporane. În câmpul geopolitic, percepţia actorilor este direcţionată spre cunoaşterea punctelor sensibile sau tari ale opozanţilor din punct de vedere economic, politic sau militar.162 Dacă un actor doreşte să se afle într-o poziţie favorabilă în sistemul relaţiilor internaţionale şi să intervină într-un anume spaţiu de interes, el trebuie să cunoască – să aibă o percepţie adecvată – părţile slabe sau forţele competitorilor/partenerilor. Un calcul bazat pe informaţii eronate, pe percepţii greşite, pe necunoaşterea intenţiilor celorlalţi competitori dintr-un câmp geopolitic poate să aibă pentru un actor consecinţe dramatice, care să-l conducă, uneori, la dispariţia de pe harta politică a lumii.163 Analistul militar american Nader Elhefnawy, cercetând rolul percepţiei şi al erorilor de percepţie în conflictele militare postrăzboi rece, ajunge la concluzia că în ceea ce priveşte percepţia spaţiului luptei armate au apărut „patru mituri ale puterii spaţiale americane”164. Primul dintre mituri se referă la credinţa că puterea spaţială a SUA este predominantă şi că are capacitatea de a anihila puterea spaţială a oricărui alt competitor. Dar acest lucru a fost evident doar pe baza analizei conflictelor care au avut loc după încheierea Războiului Rece. Atacurile asupra Gemenilor din septembrie 2001 a spulberat definitiv acest mit american. Cei care au introdus acest mit nu au văzut că SUA s-au confruntat, după încheierea Războiului Rece doar cu puteri militare de „mâna a doua”, cu o economie care nu se caracterizează prin revoluţie tehnotronică sau cibernetică. Actorii au tendinţa de a-şi analiza carenţele de potenţial pentru a ocupa o poziţie cât mai bună în ecuaţia de putere. În timpul Războiului Rece, această permanentă corecţie a percepţiei asupra propriului potenţial, dar mai ales asupra celui al adversarului, a condus şi la apariţia dilemei de securitate şi la declanşarea cursei înarmărilor între superputeri 165. Analiştii fenomenului politico-militar contemporan susţin că încetarea Războiului Rece nu a pus capăt programelor de perfecţionare a „Triadei nucleare” a marilor puteri166. Şi că, de fapt, cursa înarmărilor a devenit mai sofisticată şi mai costisitoare Percepţia, dar şi erorile de precepţie în câmpul geopolitic contemporan deţin un loc important în structurarea câmpului geopolitic deoarece influenţează în mod decisiv comportamentul actorilor. Acest binom contribuie la formarea 162

Robert Kagan, op. cit., p. 25; Gerard Dussouy, op. cit., p. 94-95. Adrian Miroiu, op. cit., p. 82-83. 164 Nader Elhefnawy, Four Miths about Space Power, în Parameters, Volume XXXIII, no.1, Spring 2001, pp. 124-132. 165 A se vedea, pe larg, Cursa modernă a înarmărilor. Dimensiuni şi implicaţii, coordonator dr. Nicolae Ecobescu, Bucureşti, 1980; Nicolae Ecobescu, Vasile Secăreş, De la controlul armamentelor la dezarmare, Bucureşti, 1985. 166 Florian Gârz, op. cit., pp. 69-74. 163

unei anumite stări de spirit şi, în cele din urmă, la cristalizarea conduitelor acestora în sistemul relaţiilor internaţionale. Prin percepţie, actorul îşi formează o viziune funcţională a realităţii geopolitice care-i permite să dea sens acţiunilor sale, să înţeleagă realitatea prin propriul sistem de interese şi să o raporteze la propria capacitate de acţiune, şi prin aceasta să-şi adapteze şi să-şi definească locul în disputa pentru un spaţiu sau altul. Robert Jervis arată că liderii politicii care sunt puşi în situaţia de a reacţiona la acelaşi stimul venit din mediul internaţional o fac în moduri diferite pentru că au o reprezentare diferită a stimulului respectiv. Aceasta este influenţată de mentalităţi, prejudecăţi şi stereotipuri167. Din perspectiva teoriei geopolitice, percepţia este un instrument de lucru, un aparat evaluator, o „grilă” de lectură a realităţii/fenomenului geopolitic, cu ajutorul căruia se obţine o imagine mai mult sau mai puţin adecvată, în funcţie de calitatea descriptorilor 168. Percepţia, în această accepţiune, se apropie mai mult de ceea ce Denise Jodelet denumea reprezentarea ca formă de cunoaştere practică ce leagă un subiect de un obiect169. Subiectul, în acest caz, este analistul geopolitician, dar poate fi la fel de bine şi omul politic sau ziaristul ce se interesează de o problemă/criză dintr-un spaţiu geografic, iar obiectul „perceput” este realitatea geopolitică însăşi. Percepţia, în analiza geopolitică, este întotdeauna reprezentarea a ceva – fie că este vorba de potenţialul de putere sau raporturile care se stabilesc într-un spaţiu, între actori – şi aparţine cuiva: analist politic, om politic sau chiar omul de pe stradă. În acest fel, ea se află cu obiectul ei întrun raport de „simbolizare” (îi ţine locul) şi de interpretare (îi conferă semnificaţii)170. Pentru omul politic sau diplomatul angajat în disputa de interese în numele statului/actorului nonstatal, cultura politică şi strategică trebuie completată cu o solidă cunoaştere a rolului pe care îl joacă percepţia în comportamentul actorilor, în câmpul geopolitic. Formă de cunoaştere, percepţia, în teoria şi analiza geopolitică, se va concretiza într-un discurs, informaţie de presă sau în forma cea mai complexă, un scenariu, şi se va prezenta ca o formă de modelare a realităţii geopolitice, cu grade diferite de adecvare. Imaginea obţinută de un ziarist, de exemplu, asupra crizei din Kosovo va fi aproape întotdeauna mai 167

Robert Jervis, op., cit., p. 3-32. s Hellelbein, Marshall Goldsmith, and Richard Beckhard, eds, Leader Of The Future: New Visions, Strategies, and Practices for the Next Era. San Francisco: Jossey-Bass Publishers, 1996, p. 36, 226; 253-254; Bill Creech, The Five Pillars of TQM: How To Make Total Quality Management Work For You, New York: Truman Talley Books/Plume, 1994, pp. 320-326; Perry M. Smith, Taking Charge: A Practical Guide for Leaders, Washington, D. C.: National Defense University Press, 1986, pp. 56-58. 169 Denise Jodelet, op. cit., în loc. cit, p. 110. 170 Ibidem. 168

aproximativă decât cea pe care o construieşte analistul sau omul politic, deoarece informaţiile (stimulii), de cele mai multe ori, diferă din punct de vedere calitativ. Pe de altă parte, întâlnim o percepţie la nivelul opiniei publice, care se apropie foarte mult de ceea ce specialiştii în psihosociologie numesc cunoaşterea „naivă”, care nu trebuie respinsă ca falsă 171. Aceasta este doar mediată şi filtrată în acord cu interesele pe care le au marii actori într-un spaţiu sau altul. Cauzele conflictului, dar mai ales vinovaţii în cazul crimelor şi acţiunilor teroriste săvârşite pe parcursul crizei bosniace, de exemplu, au fost percepute diferit în mediile de informare occidentale şi de la Moscova. Din acest punct de vedere nu poate exista o percepţie care să fie identică pentru toţi actorii câmpului geopolitic. Ca şi reprezentarea socială pentru individ/colectiv172, percepţia actorilor asupra câmpului geopolitic nu este un simplu reflex al realităţii, ci o reflectare a unei realităţi într-o organizare semnificantă. Această semnificaţie este determinată de context. În primul rând, de contextul discursiv-informativ, deoarece, în majoritatea cazurilor, analistul/omul de rând îşi formează o percepţie cu privire la un eveniment din câmpul geopolitic, făcând apel la o sumă de informaţii de presă sau la discursurile/relatările unor oameni politici. În aceste condiţii este necesară o analiză atentă a condiţiilor în care sau produs informaţiile/discursurile/relatările, deoarece de cele mai multe ori ele sunt destinate unui auditoriu-ţintă ce trebuie convins şi căruia trebuie să i se argumenteze ceva. Istoria consemnează o mulţime de exemple în acest sens173. În dimineaţa zilei de 1 septembrie 1939, Hitler anunţa printr-o proclamaţie poporul german că „Statul polon a refuzat o lichidare paşnică a diferendelor, pe care am dorit-o, şi a făcut apel la arme. Germanii din Polonia sunt persecutaţi cu sângeroasă teroare şi alungaţi de la casele lor. O serie de violări ale frontierei, de neat pentru o mare putere, dovedesc că Polonia nu mai este dispusă să respecte frontiera Reichului”174. Toată presa scrisă şi vorbită din Germania a reluat această temă. Opinia publică germană n-avea de unde să cunoască faptul că incidentele de la graniţa polono-germană au fost fabricate de serviciile secrete ale celui de-al Treilea Reich. Percepţia asupra aşa-ziselor incidente nu avea cum să fie corectă pentru cetăţeanul german de rând. Iată percepţia diplomatului român Raoul Bossy despre evenimente: „1 septembrie. Izbucnirea războiului germanopolon. Fără declaraţie de război, Germania a atacat Polonia, bombardând

171

Ibidem. Jean-Claude Abric, op. cit., în loc. cit., p. 129. 173 Adrian Miroiu, op. cit., im. 174 Apud Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Partea a II-a, Bucureşti, 1988, p. 1516. 172

Varşovia, Cracovia şi alte centre. Răcnetele lui Hitler se aud la radio. Mobilizare generală în Franţa şi Anglia”175. Interesante sunt percepţiile în „lagărul socialist” şi în lumea liberă asupra evenimentelor de la Budapesta, din toamna anului 1956. Biroul Politic al C.C. al P.M.R., din 24 octombrie 1956, a hotărât să cenzureze „întreaga corespondenţă care vine din R.P.U. sau pleacă în R.P.U., reţinându-se corespondenţa suspectă”176. În aceste condiţii, presa de partid din România informa opinia publică despre „aventura contrarevoluţionară a unor bande care au dezlănţuit un atac armat împotriva puterii populare din Ungaria”177. Conducerea partidului comunist din Iugoslavia avea o cu totul altă percepţie asupra evenimentelor din Budapesta. Într-o scrisoare din ianuarie 1957, a C.C. al U.C.I., adresată C.C. al P.C.U.S., se arăta: „Considerăm că un mare număr de comunişti care îl sprijină pe Nagy se situează sincer pe poziţiile luptei pentru socialism, că între ei sunt şi oameni care şi-au închinat întreaga viaţă luptei pentru comunism. Acestor oameni, fie că au săvârşit chiar greşeli, trebuie să li se dea ajutor şi trebuie să li se dea posibilitatea de a lupta cinstit pe viitor pentru binele poporului lor, pentru cauza socialismului. Este uşor să-i lipeşti unui om eticheta de trădător revizionist, cirac conştient sau inconştient al reacţiunii”178. Filtrarea informaţiilor prin prisma intereselor pe care actorii le au întro zonă sau alta de criză face posibilă apariţia distorsiunilor şi confuziilor în percepţiile geopolitice. Se realizează, în aceste condiţii, posibilitatea ca actorii implicaţi într-o criză să poată să-şi justifice acţiunile într-o situaţie anume faţă de partenerii lor, dar nu se realizează o cunoaştere a realităţii pentru că, în acest caz, însăşi percepţia are un grad foarte scăzut de adecvare în raport cu realitatea geopolitică. Cuvintele senatorului Robert F. Kennedy ne arată necesitatea de lideri vizionari care să dezvolte o puternică conştientizare a caracteristicilor esenţiale ale imaginii realităţii şi percepţiei în dezvoltarea imaginii sale strategice pentru a putea un stat să îşi impună/promoveze interesele: „Viitorul nostru poate să se afle în afara viziunii noastre, dar nu este complet în afara controlului nostru. Este impulsul modelator al Americii care nu este generat de destin, de natura sau de valurile irezistibile ale istoriei, ci munca propriilor braţe, potrivită cu raţiunea şi principiul care ne vor determina destinul. În acest fapt este mândrie, chiar aroganţă, dar sunt, în acelaşi timp, experienţă şi adevăr. În orice caz, este

175

Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică, vol. II, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 150. 1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Ediţie întocmită de Mihai Lungu, Mihai Retegan, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 74-75. 177 Ibidem p. 108 178 Ibidem, p.424. 176

singura cale în care putem să trăim.”179 Percepţia joacă un rol important atât în dinamica fenomenului geopolitic contemporan, cât şi expertiza pe care studiile de geopolitică o pot furniza şefilor de stat şi de guvern pentru a acţiona în politica internaţională. Nu este de omis faptul că managementul percepţiilor este important pentru un actor care este implicat într-o regiune geopolitică unde nu are imaginea dorită. Din această perspectivă a funcţiilor, percepţia poate îndeplini funţia de cunoaştere, de orientare şi de justificatificare/persuadare a opiniei publice. Funcţia de cunoaştere. Ca proces ce însoţeşte fenomenul/realitatea geopolitică, percepţia este cea prin care actorii procesează informaţiile şi realizează o imagine a câmpului geopolitic. Ca instrument/descriptor în analiza geopolitică, percepţia permite specialistului/analistului să dobândească anumite cunoştinţe din realitatea geopolitică, să le integreze într-un sistem coerent de interpretare şi să evalueze poziţia geopolitică a unui actor sau altul într-un spaţiu dat. Ea face posibilă înţelegerea stării generale dintr-un câmp geopolitic. Omul contemporan, observă Ernest Cassirer, „nu mai trăieşte într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta şi religia sunt părţi ale acestui univers. Ele sunt firele diferite care ţes reţeaua simbolică, ţesătura încâlcită a experienţei umane”180. Cu ajutorul simbolurilor, analistul va „modela” realitatea geopolitică direct lizibilă sau încifrată din diverse raporturi lingvistice şi iconografice. Orice percepţie este o formă de „viziune” a câmpului geopolitic, care-i permite analistului să confere un sens conduitelor actorilor şi să înţeleagă dinamica intereselor pe care aceştia le promovează într-un spaţiu sau altul. El trebuie să aibă capacitatea de a discerne între realitatea câmpului geopolitic şi „realitatea” construită cu ajutorul media181. Această percepţie pe care analistul o obţine prin aplicarea unor tehnici şi metode speciale de analiză poate constitui expertiza care, la rândul ei, să contribuie la formarea în mintea omului politic a imaginii construite de analist. Din această perspectivă, este corectă afirmaţia că cei care iau deciziile acţionează în concordanţă cu percepţia lor asupra realităţii, nu ca răspuns la realitate în sine. Aşadar percepţiile joacă un rol cheie în politica pentru că formează realitatea operaţională.182 Acest lucru înseamnă că decidenţii politici acţionează bazându-se pe percepţii corecte sau nu. De exemplu, cercetări recente arată că statele presupus „eşuate” nu sunt mai 179

Apud, Michael W. Ritz, An Essay on the Concept of Strategic Image, în http://www.idoub.com/doc/1563891/US-Air-Force-mediaritz, accesat la 23 iunie 2010, ora 11.30. 180 Ernest Cassirer, Eseu despre om, o introducere în filosofia culturii umane, Bucureşti, 1994, p. 43. 181 Michael W. Ritz, op. cit., în loc. cit. 182 Jon T. Rourke, Level of Analysis and Foreign Policy, in Rourke, John T. Mark, A. Boyer, International Politics on the World Stage, on line, http://fs.huntingdon. edu/jlewis/syl/ ircomp/303Rourke-IPnotes.htm, accesat la 20 mai 2010, ora 19.00.

predispuse la război decât alte state. Totuşi realitatea operaţională a percepţiilor celor mai înalţi oficiali ai istraţiei Bush a condus la ideea că un asemenea stat eşuat, Irak-ul, care facea parte din axa răului în concepţia lui Bush, avea printre capabilităţi şi arme de distrugere în masă, dar şi intenţiona să le utilizeze. Acesta a fost un factor cheie pentru intervenţia condusă de americani. Că aceste percepţii au fost greşite este o importantă întrebare la randul ei. Dar în ceea ce priveşte cauza războiului, realitatea operaţională (chiar dacă este diferită de realitatea obiectivă) a fost determinată de credinţa preşedintelui Bush, a primului ministru Blair, şi a altora că Saddam Hussein avea acest tip de arme şi că acestea prezentau o ameninţare pe termen lung.183 Funcţia de orientare a conduitelor şi comportamentelor actorilor. Aşa cum s-a putut vedea din exemplele cu care s-a început analiza locului şi rolului percepţiei în geopolitică, comportamentul actorilor în câmpul geopolitic, fie că este vorba de o stare de criză sau chiar de război, este direcţionat de imaginea pe care o au despre sine, în raport cu cea pe care şi-o fac despre opozanţi/competitori. Imaginea, ca produs al percepţiei, devine un stimul care, corelat cu interesul, determină sensul acţiunii unui actor în câmp geopolitic. Din această perspectivă, percepţia funcţionează ca un sistem de predecodaj al realităţii geopolitice, deoarece determină un ansamblu de anticipări şi de aşteptări în ceea ce priveşte conduita actorilor. Acest proces sar putea exprima în felul următor: a) faza 1: observatorul unui câmp geopolitic primeşte de la acesta stimuli; b) faza 2: aceştia sunt alăturaţi setului de informaţii pe care le deţine observatorul dintr-o cunoaştere anterioară; c) faza 3: prima procesare a stimulilor prin comparare şi analiză cu setul de informaţii pe care îl deţine; d) faza 4: conturarea unei percepţii sub forma unor imagini (reprezentări grafice, simbolice, discurs etc.); e) faza 5: a doua procesare care presupune actualizarea, integrarea şi evaluarea noilor informaţii prin intermediul operatorilor psihosociali adecvaţi; f) faza 6: noi reacţii atitudinale şi comportamentale în câmpul geopolitic. Vom ilustra aceşti paşi prin două exemple concrete. În timpul Războiului Rece, de exemplu, URSS a fost percepută de către ţările vestice ca un pericol de a extinde regimul comunist dincolo de „Cortina de fier”. Această percepţie a fost conturată prin observarea comportametului URSS în zona sa de influenţă, prin analiza Long Telegram expediată de George Kenan de la Moscova şi a discursului public al liderilor comunişti de la Kremlin. 183

Ibidem.

Rezultatul a fost lansarea de către SUA a unei strategii geopolitice de „îngrădire” a acestei posibile expansiuni. Această strategie a fost percepută de toţi aliaţii americanilor ca fiind singura posibilitate de asigurare a securităţii lor în condiţiile Războiului Rece. După încheierea Războiului Rece instabilitatea în Balcani şi spaţiul fostului imperiu sovietic a fost percepută de majoritatea statelor din zonă ca o ameninţare majoră la adresa securităţii lor. România şi Turcia, de exemplu, percep instabilitatea rezultată din crizele şi războaiele apărute în ultimul deceniu în zona pontico-balcanică ca o ameninţare majoră la adresa securităţii regionale, dar au acţionat diferit în problema recunoaşterii statului kosovar. În România declararea independenţei acestui stat va spori instabilitatea în regiune şi în lume şi prin urmare diplomaţia de la Bucureşti s-a abţinut de la recunoasterea oficială a acestui fapt. Pentru analişti şi oameni politici români Kosovo este doar începutul unui şir de modificări care vor bulversa lumea mai mult decât dezmembrarea Uniunii Sovietice. Printre argumentele care susţin acest scenariu posibil se numără atitudinea miilor de manifestanţi kurzi, armeni, ceceni şi de alte naţionalităţi care, la anunţul deciziei istraţiei americane de a recunoaşte independenţa provinciei Kosovo, au demonstrat în faţa Casei Albe afişând panouri pe care scria: „De ce pentru Kosovo da şi pentru noi nu?” „Kosovo este un caz unic” a răspuns SUA, soluţie la care s-au raliat şi alte state care au recunoscut independenţa kosovarilor, dar nu au convins şi probabil nu vor putea convinge pe cei care îşi doresc să fie independenţi cu orice preţ.184 Pe de altă parte Turcia a devenit una dintre ţările care au trecut rapid la recunoaşterea independenţei (provinciei) Kosovo. Recunoşterea independenţei Kosovo de către Turcia nu implica riscuri majore pentru că a devenit evident că independenţa se va bucura de o acceptare largă în cadrul comunităţii mondiale. Numarul de state care recunosc independenţa a depăşit deja cifra de 50. Deşi câteva state, incluzând Rusia, China si Grecia au declarat că nu vor recunoaşte niciodată decizia independenţei Kosova, cel puţin nu în viitorul previzibil, este de aşteptat că multe alte ţări se vor alinia cu cele care au recunoscut independenţa. Autorităţile turce probabil că au considerat că recunoaşterea timpurie este cea mai buna opţiune pentru că până la urmă, comunitatea internaţională va confirma independenţa Kosovo.185 Un actor se poate orienta diferit şi în funcţie de modul cum percepe semnificaţia spaţiului social construit. Diferite simboluri şi limajul care 184

Mihail Orezeaţă, Studiu: Independenţa Kosovo deschide cutia Pandorei, în Adevărul.ro, din 3 iunie 2011, on line http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/opinii_fp/ Studiu_Independenta_Kosovo_deschide_cutia_Pandorei_0_492550994.html, accesat la 3 septembrie 2011, ora 20.00.

articulează imaginea unei asemenea realităţi pot avea semnificaţii deosebite de la un popor la altul şi atunci şi modul cum acţionează este diferit. „ Zona Verde” a Bagdadului este un exemplu edificator. Pentru forţele coaliţiei, expresia descrie securitatea relativă a zonei, un „spatiu sigur”. Pentru insurgenţii islamişti , „Zona Verde” este o ţintă de „sacrificiu” privilegiată din cauza numelui însuşi.Baghdad’s „Green Zone” is a strong case in exemple. For the coalition forces the expression describes relative security of the area, a „secure space”. For Islamic insurgents, the „Green Zone” is a privileged target for „sacrifice” because it's very name.In Islam verdele simbolizează ceea ce este sacru. In Islam green simbolizes what is sacred. Nu numai că este culoarea Profetului Mohammed, dar se referă de asemenea la paradisul pentru toţi musulmanii. Not only is it Prophet Mahammad’s color, but it also refer to paradise for all Muslims. Ca atare, luptătorii caută cu disperare să se sacrifice prin atacuri sinucigaşe împotriva acestei „zone verzi”, al cărei nume chiar o tranformă în ţinta ideală. Fighters therefore desperately seek to sacrifice themselves through suicide attacks against this „green zone”, whose very name makes it an ideal target. Acest caz reprezintă un caz tipic de înţelegere greşită (din partea forţelor coaliţiei, care duce la percepţii greşite (din partea luptătorilor islamişti) This case represents typical misconception (coalition force), which leads to misperceptions(by Islamic fighters). Ambele fenomene interacţionează pentru a genera o ciocnire de percepţii cu implicaţii concrete în lumea fizică - măresc atacurile sinucigaşe împotriva unei zone considerate a fi sigure. Both phenomena interact in oreder to generate a clash of perceptions with concrete implications in the physical worldicreased the suicide attacks against a zone that is supposed to be seif 186. Acest lucru ne arată că, în fapt, funcţia de orientare a percepţiilor este direct determinată de gradul de cunoaştere a spaţiului social construit. Funcţia justificativă a percepţiei este mai puţin prezentă în teoria şi analiza geopolitică. O găsim cu precădere în cartografia geopolitică de propagandă. Ea permite actorilor statali/nonstatali să-şi explice/justifice acţiunile din câmpul geopolitic, în relaţiile cu partenerii/competitorii. În aceste cazuri, percepţia generează şi facilitează comportamente competitive/coercitive în câmpul geopolitic. Percepţia negativă cu privire la un alt actor din sistemul relaţiilor internaţionale justifică un comportament ostil adoptat în privinţa lui şi aceasta, uneori, în mod independent de comportamentul real al actorului perceput negativ. Marea Britanie, de exemplu, actor important al câmpului geopolitic european, a avut o percepţie

185

Cenap Çakmak, Why Turkey rushed to recognize Kosovo, in Today Zaman, on line, http://www.todayszaman.com/newsDetail_getNewsById.action? load=detay&link=136192 accesat la 3 septembrie 2011, ora 20.00. 186 Dr. Mathieu Guidère, Dr. Newton Howard, op. cit., in loc. cit.

negativă asupra locului/rolului statului român în războiul cu Uniunea Sovietică, deşi în realitate România n-a fost o ţară agresoare, ci răspundea, în vara anului 1941, la agresiunea Uniunii Sovietice din iunie-iulie 1940, când aceasta invadase spaţiul românesc şi a anexat Basarabia şi nordul Bucovinei187. Exemplele ar putea continua în cazul kurzilor sau chiar al palestinienilor, a căror luptă, timp de aproape jumătate de veac, a fost percepută negativ de unii actori cu interese vitale în spaţiul atât de frământat de crize şi convulsii, cum este Orientul Mijlociu. Cunoaşterea erorilor de percepţie în comportamentul pe care îl au actorii în câmpul geopolitic este la fel de importantă pentru analiza geopolitică188. Aprecierea greşită a intenţiilor pe care le are un actor în câmpul geopolitic, mai ales când ai o strategie de securitate bazată pe doctrina războiului preventiv, poate avea consecinţe dramatice pentru pacea şi securitatea unei regiuni. Un actor A poate să perceapă greşit politica de putere a actorului B, pornind de la aprecierea greşită a intenţiilor şi intereselor pe care acesta le are în câmpul geopolitic, şi să adopte acţiuni de tip preventiv. Acest fapt ar putea pune sub semnul întrebării întregul sistem normativ care există la un moment dat în mediul internaţional. Cazul intervenţiei SUA în Irak în 2003 pentru a elimina pericolul armelor de distrugere în masă pe care le deţinea Saddam Hussein este relevant. În anticiparea atacului armat Împotriva Irakului, susţinătorii belicoşi „neoconservatori” din jurul preşedintelui american GeorgeError! Bookmark not defined. Bush şi simpatizanţii lor de la Londra au făcut eforturi uriaşe, atât interne, cât şi internaţionale, ca să „vândă” necesitatea războiului ca un „produs” de mare valoare morală, pe care l-au ambalat şi ilustrat cu argumente dezolant de dubioase. Obiectivul lor a fost să convingă atât oficialii din guvernele respective, cât şi publicul autohton şi internaţional că singura modalitate de a rezolva „criza” irakiană era invazia armată urgentă189. Mass-media a salutat invazia Irakului ca pe o acţiune etică şi raţională. Războiul asimetric dintre supraputerea americană şi slaba armată irakiană a fost prezentat la televiziune ca o feerie epică. Bombardamentele masive au fost prezentate ca focuri de artificii care rareori omoară oameni şi care, de fapt, urmăreau numai să inspire „şoc şi groază”. Reporterii care au însoţit unităţile militare americane au evitat să arate imaginile miilor de militari şi civili irakieni ucişi de rachetele, barajele de artilerie şi bombele 187

A se vedea, pe larg, Constantin Hlihor, 22 iunie 1941 sau 28 iunie 1940?, în "Revista istorică", tom I, 1992, nr. 9-10, p. 1026 şi urm.; Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României. 1939-1947, TipoMondo, Iaşi, 2010, p. 9-31; Adrian Miroiu, op. cit, im. 188 Robert Jervis, War and Misperception. Journal of Interdisciplinary History, Vol. 18, nr. 4: pp. 675-700. 189 Vezi, Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicare in conflictele internaţionale, p. 213-218; Nicolae Filipescu, Propagandă si credibilitate, în Revista „22”, on line, http://www.revista22.ro/propaganda-si-credibilitate-480.html, accesat la 20 iunie 2009, ora 19.00.

supraputerii. Trupele invadatoare au fost lăudate la unison pentru „curajul”, „profesionalismul” şi „dedicaţia” lor. Brutalitatea despotului Saddam Hussein faţă de populaţia irakiană şi victoria fulgerătoare a „coaliţiei” nu conferă legitimitate războiului din Irak. Multe alte ţări sunt controlate de dictatori la fel de brutali ca Saddam. În democraţie, publicul nu acceptă uşor ca guvernanţii să facă uz de propagandă bazată pe decepţie, ca să obţină sprijin public şi parlamentar pentru război. Comisii de anchetare au fost constituite în Congresul american şi în Parlamentul britanic ca să stabileasca cine şi de ce a introdus „dovezi” exagerate sau fabricate. Realitatea este că arsenalul de distrugere în masă al lui Saddam nu a fost găsit, prestigiul Americii şi al Marii Britanii au avut de suferit iar Bush şi Blair şi-au pierdut o mare parte din respectul autohton şi internaţional. Doctrina războaielor preventive, cu o legalitate discutabilă, dacă se bazează pe informaţii trucate sau fabricate, nu reprezintă decât o politică mascată de agresiune. Întrebarea este dacă se poate elabora o metodologie şi dacă există instrumente de lucru adecvate, care să permită analistului să tragă concluzii ferme cu privire la intenţiile reale pe care un actor sau altul le are în raporturile cu alţi actori. Concluziile în acest sens nu sunt tocmai optimiste, dar nu trebuie absolutizat faptul că erorile de percepţie pot conduce la acţiuni şi comportamente de tip conflictual. 3.4. Influenţa Ideii-Forţă şi a Valorilor fundamentale asupra comportamentului geopolitic al actorilor în politica internaţională Comportamentul actorilor în câmpul geopolitic poate fi anticipat, analizat şi interpretat prin operaţionalizarea paradigmelor prezentate anterior. Interesul ne poate indica de ce un actor îşi îndreaptă atenţia asupra unei zone geografice şi în alta deşi situaţiile pot fi asemănătoare cu cele din alte spaţii pentru care actorul nu îşi manifestă preferinţa, puterea ne arată dacă actorul are şi capacitatea de a fi prezent în spaţiul unde are interes, iar percepţia este cea care îl ajută pe acel actor să îşi formeze o imagine adecvată asupra balanţei de putere şi asupra intereselor pe care alţi actori le au în regiunea respectivă. Astfel acel actor va şti cu cine poate să se alieze/coopereze pentru a-şi realiza interesele. Totuşi aceste paradigme nu răspund la întrebarea de ce actorii, atunci când îşi îndreaptă atenţia către un spaţiu, îşi justifică prezenţa în acel spaţiu de interes prin raportarea la un set de valori, norme şi principii unanim recunoscute? De ce actorul prezent într-un spaţiu geopolitic îşi motivează acţiunea sa prin invocarea unei idei-forţă/guidind ideas—ceea ce

scepticii numesc „idola fori” sau idolii pieţei?190 Răspunsul îl găsim dacă mai adăugăm o paradigmă la cele prezentate anterior, şi anume ideiaforţă/guiding ideas dar şi a core values. Acestea au o influenţă deosebită asupra comportamentului geopolitic al actorilor ce îşi dispută sau cooperează pentru a-şi realiza interesele într-un spaţiu geografic/virtual. Ele sunt „cărămizile” pe care se fundamentează ordinea internaţională şi care exercită o mare influenţă asupra actorilor din politica internaţională. Comportamentul oamenilor în societate, ca şi cel al statelor în politica internaţională, a fost întotdeauna raportat la norme şi principii. Acestea sunt construite, acceptate sau impuse pe baza unei idei forţă/guiding ideas şi unui set de valori/core values recunoscut la nivel mondial, regional sau local. Astfel că actorii geopolitici acţionează întotdeauna într-un spaţiu dual compus din realitatea fizico-geografică (cooperează în diferite domenii sau fac război) şi realitatea social construită (ordinea intrenaţională). Comportamentul statelor/actorului clasic şi al actorilor nonclasici este influenţat de aceste idei forţă dar şi de valorile în care s-au format liderii acestor actori şi de cât de mult cred în perenitatea lor. În urma Păcii de la Westfalia s-a născut o idee-forţă numită suveranitate care a stat, timp de secole, la baza normelor şi principiilor care au guvernat relaţiile dintre state. Din această perspectivă spaţiul politic internaţional social construit nu poate avea caracter universal, deşi, de aproape două sute de ani, prin generalizarea valorilor occidentale care au stat la baza normelor şi principiilor din politica internaţională, am avut iluzia unui sistem unic, modial/global. În fapt acest tip de spaţiu a fost fragmentat de idei-forţă şi core values. Istoria ne oferă extrem de multe argumente din evoluţia centrelor de putere şi civilizaţie. În evul mediu lumea internaţională era puternic divizată de religie. Am avut dea face cu o geopolitică a statelor de tip cruciadă 191 care doreau să impună Celuilalt valorile religiei sale şi a construi o lume universal creştină/musulmană. În timpul Războiului Rece spaţiul internaţional social construit a fost fracturat de ideologie şi „materializat” de o frontieră/Cortina de fier ce despărţea lumea democraţiei occidentale de lumea totalitarismului comunist care nu avea contingentă fizico-geografică. Prăbuşirea lumii internaţionale de natură dual confrontaţională a creat o altă fractură, de data aceasta între lumea vestică şi cea islamică, deşi vorbim de globalizare respinsă de cea din urmă. Reacţia de împotrivire uneia alteia a lumilor construite pe idei-forţă/guiding ideas şi set de valori diferite este una naturală192. În mare parte aşa ne explicăm eşecul geopolitic al unor mari 190

Fred Dallmayr, Liberal Democracy and its Critics: Some Voices from Asia, The 11th Symposium on Confucianism & Buddhism, 2008/03/28, on line, http://www.hfu. edu.tw/~lbc/BC/11th/disc/papers/01.pdf, accesat la 23 iunie 2010, ora 19.00. 191 Ilie Bădescu, Timp şi cultură, Bucureşti, 1988, p. 113 192 Fareed Zakaria, Lumea postamericană. Polirom, Iaşi, 2009, p. 83-86.

puteri occidentale de a construi societăţi democratice în Orientul Mijlociu, unele regiuni ale Africii şi Asia Centrală. 193 Politica statelor occidentale de a interveni pentru a stabiliza şi securiza regiunile de criză şi conflict a fost una extrem de generoasă dar procesele de reconstrucţie a statului, în cele mai multe cazuri nu a ţinut cont de tradiţia şi valorile societăţilor din aceste regiuni.194 Ce poate însemna pentru un musulman rule of law când acesta toată viaţa sa a fost educat să respecte regulile în societate prin prisma Coranului? Ce relevanţă are conducerea societăţii de către o istraţie politică aleasă în mod liber şi democrat dacă unii oameni aparţinând unor triburi africane sau arabe nu înţeleg valorile ei? Lucrurile nu par a merge întro direcţie a democraţiei de tip occidental nici în statele arabe care au intrat într-un lung şi complex proces de transformări politice determinate de aşa zisele revoluţii arabe. Ipoteza analistului geopolitician Thomas L. Friedman de la New York Times potrivit căreia „revoltele recente din lumea Arabă nu vor duce probabil la democratizarea în masă care s-a petrecut în Europa Centrală şi de Est dupa 1989,”195 pare să capete tot mai mult contur în realitatea politică din Egipt, Libia, Tunisia sau Siria. O posibilă explicaţie o găsim la James Rogers care afirma: „Într-adevăr, mulţi europeni şi americani au ajuns chiar să-şi creadă propria propagandă, şi au uitat că ei singuri erau responsabili pentru ceea ce au dezlănţuit. Mai mult, economiile de piaţă, valorile liberale şi democraţiile constituţionale au încetat să fie ideologii istorice şi culturale care să poată fi împământenite, deoarece au apărut şi s-au afirmat în anumite – şi fără îndoială unice - circumstanţe în Marea Britanie, Franţa şi Ţările de Jos, şi deodată au devenit forme „naturale” şi „universale” de organizare socială care pot fi implementate rapid oriunde, independent de specificul cultural şi al politicii existente”196. Democraţiile occidentale au fost condiţionate şi construite social ca orice altă organizare politică sau sistem de valori specific unei arii de civilizaţie şi cultură. Nu este nici o forţă teleologică care să ghideze umanitatea către presupusele zone înalte însorite ale democraţiei constituţionale şi pieţelor libere dar după acelaşi tipar în care 193

T.W. Luke and G. Ó Tuathail, On Videocameralistics: The Geopolitics of Failed States, the CNN International and (UN) Governmentality in Review of International Political Economy (RIPE) 4, 4, 709-33, on line http://www.nvc.vt.edu/toalg/Website/ Publish/ Papers/LukeToalCNN.pdf, Jan Holzer, Jozef Janovský, Jaroslav Petřík, Theory of Regimes and Failed States Theory: A Common Issue or Talking Across Purposes? on line, http://www.psa.ac.uk/journals/pdf/5/2011/1142_634.pdf, accesat la 23 iunie 2010, ora 20.00. 194 Earl Conteh Morgan, Peacebuilding and Human Security: A Constructivist Perspective, International Journal of Peace Studies, Volume 10, Number 1, Spring/Summer 2005 in http://www.gmu.edu/academic/ijps/vol10_1/Conteh-Morgan_101IJPS.pdf, accesat la 23 iunie 2010, ora 21.00. 195 Apud, Martin W. Lewis, The Simplistic World-View of Thomas L. Friedman,in GeoCurrents, on line, : http://geocurrents.info/geopolitics/the-simplistic-world-view-of-thomas-l-friedman # ixzz1hXpDymdw, accesat la 23 iunie 2010, ora 20.00. 196 Ibidem.

au evoluat în societatea şi cultura politică europeană. Când democraţia constituţională şi valorile liberale s-au răspandit, au făcut-o bazându-se pe puterea geopolitică europeană şi americană de tip soft şi nu hard. Forţa de convingere şi de seducţie, nu forţa armelor, au condus la răspândirea regimului politic democratic de tip european. Existenţa şi perpetuarea lui depinde de puterea occidentală soft. Dacă acest tip de putere naţională occidentală, „mai precis britanică, ză, americană se va afla în declin, valorile liberale vor disparea odată cu ea. Acest lucru ar trebui să ne focalizeze mintea: o dată ce realizăm că propriul sistem economic şi politic este până la urmă la fel de condiţionat şi maleabil ca oricare altul, ar trebui să ne gândim mai mult asupra responsibilităţii colective de a-l apăra”.197 Pentru a înţelege cum ideea-forţă/guiding ideas şi core values influenţează comportamentul geopolitic al actorilor în politica internaţională trebuie să vedem cum sunt definite şi care sunt trăsăturile lor principale. Ideile sunt produsul spiritului uman în condiţiile culturale unei epoci date dar nu toate au impact major asupra vieţii şi evoluţiei societăţii umane; ele nu prind consistenţă decât în cadrul unor sisteme de gândire filosofică, politică, economică, pedagogică geopolitică etc.198 Timpurile moderne au adus în prim plan ideea politică deoarece are valoare de catalizator socio-organizant şi s-au coagulat în sisteme de gândire politică. Un asemenea sistem este alcătuit dintr-un nucleu dur ideeaforţă/guiding ideas care dă substanţă unor postulate cheie ce stau la baza teoriilor şi o mulţime de idei raţionale şi retorice care justifică şi apără ideea forţă. Edgar Morin este de părere că un asemenea sistem de idei poate fi deschis (teoriile ştiinţifice, culturale, literare etc.) sau închis (doctrinele politice şi religioase)199. În gândirea geopolitică de tip clasic cel care a abordat problema rolului sociorganizant al unei idei a fost germanul Karl Haushofer. El este cel care, de altfel, a şi lansat conceptul de panidee. Până la un punct concepţia sa poate fi corectă atunci când consideră că este decisiv pentru o pan-idee să surprindă şi să exprime cu mare forţă dominanta vieţii unui popor dar şi a unui moment istoric. O asemenea întâlnire fericită poate declanşa un proces de edificare a unei civilizaţii durabile, poate proiecta un nou orizont de afirmare a unei idei, nebănuit până atunci. Roma, spune acesta, „s-a născut într-o singură zi din instinctul de expansiune al unui trib mic, al latinilor, dar cu o pan-idee mare, aruncată la timp peste două civilizaţii şi două idei care se epuizaseră: cea persană şi cea greacă-elenistă.200 Eroarea părintelui 197

Ibidem. Edgar Morin, La nature des idées, on line, http://www.scienceshumaines.com/ la-nature-desidees_fr_11716.html, accesat la 23 septembrie 2010, ora 22.00. 199 Ibidem. 200 Apud, Ionel Nicu Sava, Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, 1997, p.111. 198

geopoliticii germane a fost că a legat forţa ideilor de spaţiile de suveranitate imaginate în harta mentală a unor lideri politici. Întruchiparea unei asemenea viziuni elaborate de către un lider/popor privitoare la ceea ce acesta consideră că ar fi teritoriul său legitim de expansiune a condus la panslavism, pangermanism, enism, de panturcism etc., care au legitimat politici de expansiune şi oprimare a altor popoare. Ideea-forţă/guiding ideas nu are nimic de-a face cu viziunea generalului Karhaushofer. O idee-forţă este un sistem de informaţii de ordin filosofic, stiinţific, cultural, spiritual etc., specific unei epoci anume, căruia oamenii îi acordă valoare de adevăr suprem şi în conformitate cu care îşi definesc atitudinea şi comportamentele în societate. Din antichitatea clasică şi până astăzi fiecare epocă a avut propria sau propriile idei-forţă. Acestea nu sunt automat doar progresiste. Într-o societate pot coexista mai multe asemenea idei-forţă care să aibă impact total opus asupra societăţii. Edificatoare este lupta dintre două idei-forţă din evul mediu: cea a doctrinei religioase a bisericii catolice cu privire la geneză şi a teoriilor ştiinţifice despre aceeaşi problemă. Prima a avut caracter retrograd şi a condus la apariţia primului regim totalitarist din istoria Europei iar a doua la dezvoltarea fără precedent a civilizaţiei în secolele următoare. Concepţia creştinismului practicată de Biserica Romei, a condus la mod de organizare a vieţii bine controlat prin principii şi exigenţe religioase, prin instituţiile religioase. În acest regim politic cercetările ştiinţifice erau controlate prin principiile pe care catolicismul roman le-a formulat la nivelul ştiinţelor. Şi au fost chiar câteva mari personalităţi ştiinţifice - ca Giordano Bruno - care au plătit cu viaţa acest totalitarism extins chiar şi în domeniul ştiinţelor. Însă forţa ideilor lansate de oamenii care au crezut în puterea cunoaşterii ştiinţifice a condus la dispariţia acetui tip de totalitarism, ceea ce l-a făcut probabil pe Victor Hugo să afirme că „more powerful than all the armies of the world are IDEAS!201” Ideile-forţă care au condus la ideologiile modernităţii cu caracter progresist au ridicat popoarele din Europa la luptă împotriva sistemului politic feudal şi au condus la naşterea regimurilor democratice. Fără ideea de „dreptate-egalitate şi frăţie” nu s-ar fi putut schimba sistemul politic în Europa prin mişcarea revoluţionară din anii 1848-1849. Dar tot pe continentul european alte idei-forţă au condus la apariţia ideologiilor de tip nazist, fascist, franchist şi alte derivate cum a fost naţional-legionarismul în Romînia care a însemnat o perioadă de mare regres politic în istoria umanităţii. Prin urmare Lawrence Reed este îndreptăţit să afirme că „Oamenii cum ar fi oamenii politici, activiştii, clericii, profesorii pot fi adesea agenţii schimbării, dar ideile sunt cele care instigă. În modelarea 201

Apud, Lawrence Reed, The Importance of Ideas, on line, http://www.ccsindia.org/ ccsindia/ lssreader/41lssreader.pdf, accesat la 29 august 2010, ora 20.45.

politicilor publice incluzând întrebarea mai largă despre libertatea spiritului întreprinzător sau socialism, democraţie sau dictatura – ideile sunt de o importanţă capitală, decisivă. Cu alte cuvinte, ceea ce cred oamenii spune mult (poate totul) despre modul în care se comportă, cu cine votează, ce legi şi reguli acceptă, pentru ce tip sistem vor lucra pentru a-l realiza. Schimbă ideile, şi poţi schimba cursul istoriei.202 Falia care s-a produs în politica internaţională după 11 septembrie 2001 are evidente determinări de ordin geopolitic în adâncirea contradicţiilor generate de două idei-forţă ce acţionau de o bună bucată de vreme în lumea musulmană şi cea occidentală203. Lumea musulmană, în special cea din ţările arabe, consideră că occidentul este vinovat de întârzierea dezvoltării moderne a tuturor societăţilor iar ţările occidentale văd în comunităţile de musulmani principalul furnizor de terorişti pentru organizaţiile radicale cum este AlQuaeda. Din punct de vedere ageopolitic, s-a născut un adevărat război al acestor idei-forţă cu consecinţe grave pentru practica relaţiilor internaţionale. Statele Unite şi aliaţii lor a declanşat o campanie militară pentru a elimina pericolul terorist care nu se ştie când se va încheia iar lumea islamică din zonele confrontaţionale s-a radicalizat. Americanii au câştigat militar confruntarea cu regimul taliban din Afganistan, au obţinut victoria împotriva Irakului condus de Saddam, un dictator urât şi de propriul său popor, dar a pierdut în ambele războiul mediatic. Intervenţia militară în această ţară nu a condus la schimbarea imaginii SUA create, în mentalul colectiv, de propaganda regimului Saddam. De aceea, unii specialişti americani au cercetat rolul ideilor şi al ideologiilor specifice societăţii din lumea arabă şi modificarea strategiile de schimbare a regimurilor politice în regiunile geopolitice considerate de interes pentru Casa Albă. Analistul J. Michael Waller referindu-se la acest aspect scria: „Oamenii acceptă o ideologie, fără a ţine seama de nuanţa ei, în general pentru aceleaşi motive. Ideologia le oferă oamenilor o identitate unificatoare şi un sens al comunităţii. Le dă o cauză cu care se pot identifica. Le dă un sens al scopului, înţelesului şi modelării vieţii lor. Ideologia oferă posibilitatea de a da vina pe altcineva pentru nenorocirile unui om, şi construind imaginea unui inamic împotriva căruia să se lupte” 204 Concluzia Lui J. Michael Waller este că, înţelegând particularităţile ideologiei generate de învăţăturile Coranului, se pot „folosi toate instrumentele influenţei pentru 202

Ibidem. Peter Gourevitch, Interacting Variables: September 11 and the Role of Ideas and Domestic Politics, in Dialog-IO, Spring 2002, p. 71–80. 204 J. Michael Waller, Fighting the War of Ideas like a Real War, Messages to Defeat the Terrorists, Published in the United States of America by The Institute of World Politics Press, 2007, p. 21. 203

a demasca absurditatea perceptelor ideologiei. Putem risipi miturile şi minciunile pe care se bazează ideologia. Putem să distrugem credibilitatea ideologiei şi să-i atragem erii departe de ea oferindu-le alternative mai tangibile şi realiste (chiar dacă acele alternative nu se potrivesc exact cu viziunea noastră asupra lumii). Ideea de bază este că o ideologie ca cea islamist extremistă este construită pe o fundaţie din nisip care poate fi subminată cu usurinţă de ideile şi argumentele potrivite, furnizate prin canalele potrivite.”205 Geopolitica post modernă nu este doar rivalitate şi confruntare. Ea presupune şi dimensiunea cooperării dintre diferiţi actori care au interes în anumite spaţii. ul cooperării este, potrivit realismului dat de urmărirea intereselor naţionale, în cazul actorului clasic, şi a intereselor specifice naturii sale în cazul actorilor nonclasici, dar nu este suficient. Statele care împărtăşesc aceslaşi idei-forţă (doctrine politice, ideologii etc.) au o predispoziţie de a coopera. Oamenii simt nevoia unei „consonanţe cognitive”206, atât în privinţa a ceea ce ştiu cât şi în ceea ce îşi doresc. Doresc ca lumea în care trăiesc să aibă un sens şi să facă parte din acest întreg în mod semnificativ şi controlabil. Construcţia acestui sens se face prin comunicare, achiziţii de informaţii şi comparare cu imaginea proprie asupra mediului internaţional. Dacă informaţiile achiziţionate nu se potrivesc cu imaginea proprie există o mare probabilitate ca acestea să fie respinse şi să producă sentimente de frustrare sau respingere. Karl Deutsch consideră că „toţi purtăm în minte imagini simplificatoare şi, mai mult sau mai puţin, realiste asupra lumii în care trăim. Cel mai adesea aceste imagini sunt parţial realiste şi parţial imaginare, însă în orice situaţie, prin soliditatea şi prin buna lor rânduială, ele ne conferă un sentiment de siguranţă. De obicei, item aceste imagini atât de aprioric, încât nici nu suntem conştienţi de ele. Suntem foarte convinşi de propriul nostru realism, însă ne înspăimântă „orbirea” ideologică a altor persoane - sau a altor naţiuni - care nu împărtăşesc punctele noastre de vedere.”207 Forţa cu care acţionează acest mecanism de acceptare/ataşament faţă de o serie de imagini statornicite vis-a-vis de propria ţară/comunitate şi de alte ţări şi negarea/respingerea informaţiilor ce nu se adecvează ideilor preconcepute şi acceptate ne furnizează unele răspunsuri legate de comportamentul statelor în câmpul geopolitic. Pentru apărarea statului şi a naţiunii din care făceau parte, în secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a celui următor, nu numai oamenii politici ci şi simplii cetăţeni au preferat să-şi dea şi viaţa decât să-şi piardă credinţele şi sentimentul conştiinţei naţionale. 205

Ibidem, p. 22. Karl W. Deutsch, op., cit., p. 51. 207 Ibidem. 206

Lucru este valabil şi pentru alte „seturi” de asemenea imagini-forţă democraţie, libertate, dreptate etc. Aceste imagini forţă se achiziţionează prin educaţie şi printr-un limbaj contextualizat social şi politic atât la nivelul societăţii cât şi al mediului internaţional208. Sunt determinate, în sens pozitiv sau negativ, de setul de valori care domină la acel moment societatea şi influenţate de mentalităţi, tradiţii istorice şi stereotipurile care există la un moment dat în societate, de psihofixaţiile istorice sau ideosincraziile politice, dar şi de propaganda şi discursul patriotic. Ele sunt proprii decidenţilor politici, dar şi opiniei publice şi au rol important atât în actul de elaborare a politicilor de securitate cât şi în acţiunea de securizare, dacă un stat/grup se simte ameninţat. Aceste imagini forţă sunt create şi cu ajutorul reprezentărilor cartografice şi a simbolurilor cu care operează discursul geopolitic. Omul nu se naşte nici cu sentimentul datoriei faţă de ţara/comunitatea căreia îi aparţine şi nici cu convingeri morale, religioase, politice sau ideologice, ci este format de societate, prin educaţia care o primeşte în familie şi instituţionalizat în societate, prin sistemul de educaţie. Iată de ce credem că nu este lipsită de importanţă o bună cunoaştere asupra contextului cultural şi a mentalităţilor în care apar rivalităţile/cooperările de ordin geopolitic şi, mai ales, a modului cum oamenii, aparţinând unor culturi şi civilizaţii diferite, se raportează la acestea. Noi apreciem că, în fapt, statele, în comportamentul geopolitic, fac o alegere raţională atât asupra modului cum îşi construiesc politicile internaţionale cât şi asupra mijloacelor prin care aceastea se materializează în practică în acord cu idea-forţă/guiding ideas, cu setul de valori şi idealuri pe care le promovează şi le apără. Comportamentul uman este modelat semnificativ de norme şi valori. Prin urmare este foarte important să definim conceptul de valoare şi rolul ei social pentru a înţelege cum aceasta influenţează comportamentul şefilor de stat şi popoarele în anumite evoluţii din politica internaţională. Lucru ce nu este uşor de realizat, dacă avem în vedere caracterul polisemantic al termenului valoare de la sensul comun în care poate însemna preţul plătit pentru o marfă sau aprecierea unui bun material/servicii până la dimensiunea filosofică. Din perspectiva analizei geopoliticii postmoderne, sensul cel mai apropiat este cel dat de sociologi şi psihologi. Sociologia, asemeni geopoliticii, analizează relaţiile dintre grupuri umane, respectiv raporturi între actorii mediului internaţional. Pentru psihologi, valorile reprezintă elemente de orientare a indivizilor în lumea înconjurătoare. Ele se constituie în 208

Robert H. Jackson, The Weight of Ideas in Decolonization: Normative Change in International Relations, în vol. Judith Goldstein, Robert O. Keohane, (eds.), Ideas and Foreign Policy: Beliefs, Institutions, and Political Change, Ithaca: Cornell University Press, 1993, p. 111-138.

decodoare ale posibilelor acţiuni ce permit identificarea gratificaţiilor potenţiale, beneficii derivate din scalele preferinţelor fiecăruia, depinzând de motivaţiile, nevoile şi aspiraţiile personale209. Valorile, indiferent de modul în care sunt definite nu există în sine şi nu pot exista independent de conştiinta umană. Sunt rezultatul experienţei sociale şi au caracter istoric. Percepţia şi modul de definire diferă de la o scoală sociologică sau chia de la un autor la altul. Sociologul Petre Andrei definea valoarea ca fiind „o dispoziţie inerentă spiritului, care are ca formă fenomenală de manifestare raportul funcţional al unui subiect cu un obiect, obiectul fiind un motiv pentru actualizarea dispoziţiei psihice spre valoare 210” Orice subiect, fie el individ sau grup uman, în opinia lui Petre Andrei, care are un sentiment al valorii caută să îl realizeze în bunuri ce iau forma scopului acţiunii umane211. Tudor Vianu, interpreta valorile ca acte ale dorinţei. În opinia sa „Reprezentarea cuprinde imagini, gândirea cuprinde abstracţiuni, simţirea cuprinde afecte, dorinţa cuprinde valori” 212. Ca şi conceptele, valorile au un caracter general, numai că ele „sunt generale prin raport cu conştiinţele care, prin actele lor deziderative, le cuprind”213. Există o gamă largă de valori, clasificarea lor fiind extrem de diversificată în funcţie de referenţial. Când vorbim despre valori ale societăţii umane, trebuie să avem în vedere complexitatea valenţelor pe care această noţiune le ia, de la persoană la persoană, de la epocă la epocă şi de la comunitate la comunitate. Astfel, unele vor fi valori general valabile, universale şi indestructibile prin ele însele, altele relative, parţial valabile şi susceptibile de a fi combătute şi anulate de la un context istoric la altul, de la o scară de valori la alta, de la o persoană la alta… Valorile dominante dintr-o societate se concretizează în norme ce definesc instituţiile şi funcţionarea societăţii în întregul ei. Simbolurile sunt decodificate şi transmit mesaje în funcţie de valorile care orientează modul în care indivizii percep lumea. Persistenţa temporală a unor norme şi instituţii devine un factor ce poate conduce la interiorizarea valorilor care stau la baza acestor norme şi instituţii. Acestea determină apariţia de idealuri şi aspiraţii care sunt larg împărtăţite de actorii mediului internaţional: libertatea, independenţa, suveranitatea, dreptul la autodeterminare politică, integritatea teritorială etc., sunt doar câteva dintre idealurile politice care au generat în secolul trecut principii şi norme de drept internaţional public. Valorile politice, morale, etice etc., care au dominat fiecare epocă istorică în evoluţia societăţii internaţionale, au stat şi la baza negocierii dintre 209

Bogdan Voicu, Valorile şi sociologia valorilor, draft, on line, http://www.iccv.ro/valori/ texte/valori-cvb,%20v4.pdf, accesat la 24 decembrie 2011, ora 12.00. 210 Petru Andrei, Filosofia valorii, Iaşi, Fundaţia Academică „Petre Andrei", Iaşi, 1997, p. 17. 211 Apud, Maria Larionescu, Istoria sociologiei româneşti, de curs, 2007, on line, 212 Tudor Vianu, Opere, vol. 8, Studii de filozofie a culturii, Bucureşti, 1976, 78. 213 Ibidem, p. 79.

principalii actori ai politicii internaţionale pentru fundamentarea setului de principii şi norme care defineau ordinea mondială consimţită/impusă prin tratate. Se impune o precizare. Valorile politice pot fi rezultatul negocierii şi acceptării lor de actorii sistemului internaţional, pe când cele de ordin moral nu. Morala nu are valenţe universale, oricât de mult am crede în puterea creşterii interdependenţelor şi a globalizării. Războiul dintre Irak şi coaliţia de state condusă de SUA este edficator. Din perspectva politicii externe ale SUA, eliminarea lui Saddam Hussein a fost un imperativ moral. Din punct de vedere al unor state arabe şi din Europa şi Asia, invazia coaliţiei a fost o încălcare nedreaptă a suveranităţii teritoriale ale statului irakian214. Din această perspectivă, Joshua S. Goldstein şi Jon C. Pevenhouse afirmă: „în cazul normelor divergente, moralitatea poate fi un factor de neînţelegeri şi conflict mai degrabă decât o forţă de stabilitate.”215 Astfel, odată cu internaţionalizarea normelor, s-a căpătat şi recunoaşterea valorilor care au stat la baza reglementărilor internaţionale. Numai că, în politica internaţională, după cum afirmau Joseph S. Nye Jr. şi Robert O. Keohane, „regulile şi procedurile nu sunt nici atât de complete şi nici atât de bine aplicate ca în sistemele politice interne bine organizate, iar instituţiile nu sunt nici atât de puternice şi nici atât de autonome” 216. Susan Strange observa că „regulile jocului includ câteva reguli naţionale, unele reguli internaţionale, unele reguli private şi mari porţiuni de lipsă totală de reguli”217. În acest spaţiu de mari porţiuni de lipsă totală de reguli, intervin, de obicei, „jocurile geopolitice” dintre actorii statali, dar mai ales nonstatali, în domeniul petrolului sau al mecanismelor şi circuitelor financiare. Schimbările produse în sistemul de valori conduce automat la erodarea principiilor şi normelor de drept internaţional public şi la apariţia a ceea ce specialiştii numesc uneori dezordine internaţională, anarhie în sistemul internaţional, deficit de securitate şi instabilitate. Este cazul specific societăţii internaţionale de după încheierea Războiului Rece. Din punct de vedere geopolitic schimbările produse în regimurile internaţionale218 sunt foarte importante pentru analiza regulilor care stau la baza comportamentului pe care actorii îl au, în diferite câmpuri geopolitice. Bipolarismul Războiului Rece a garantat echilibrul, fie el şi al terorii, care a stat la baza 214

Morice Vaisse, Relaţiile internaţionale după 1945, traducere de Diana Gal, Elena Zierler, Institutul de Studii Euroregionale, Editura Universităţii din Oradea 2010, p. 235-237. 215 Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevenhouse, Relaţii internaţionale, trad din lb engleză, Andreea-Ioana Cozianu, Elena Farca, Adriana Ştraub, polirom, Iaşi, 2008, p. 338. 216 Robert O. Keohane, Joseph S. Nye, Putere şi interdependenţă, traducere in limba romîna de Adriana Ştraub, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 64. 217 Susan Strange, What Is Economic Power, and Who Has It? in International Journal, Vol. 30, No. 2, Force and Power (Spring, 1975), p. 219. 218 A se vedea înţelesul şi schimbările intervenite în definiţia regimurilor internaţionale la Robert O. Keohane, Joseph S. Nye, op., cit., p. 341-344.

predictibilităţii, stabilităţii şi securităţii raporturilor dintre statele lumii 219, deoarece erau o serie de norme şi principii acceptate prin Carta ONU alcătuite pe baza valorilor politice acceptate de state ca fiind o garanţie a unei lumi stabile. Unilateralismul care s-a impus spontan prin căderea unuia din polii opuşi, a pus în discuţie toate principiile de drept ale ordinii bipolare: egalitatea suverană, neintervenţia, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa etc. În absenţa vechilor reguli, abuzul inevitabil al unicei superputeri (orice putere corupe; puterea absolută corupe în mod absolut) a indus un haos cu atât mai mare cu cât SUA s-au dovedit capabile să câştige orice război, dar incapabile să impună pacea220. Explicaţia constă în faptul că istraţia SUA nu a gândit noua ordine în ecuaţia „nou sistem de valori-nou set de principii şi norme internaţionale” ci în grilă geopolitică, plecând de la un model lansat de N. Spykman. Nu punem la indoială modelul geopolitic elaborat de acesta (am făcut-o în capitolul anterior), ci faptul că altele erau realităţile internaţionale la sfârşitul Războiului Rece. Referindu-se la acest aspect, John Bellami Foster nota în Montley Review: „Departamentul de Stat nu a pierdut timpul în iniţierea unei revizuiri strategice cunoscută ca Defence Planning Guidence sau Ghidul de Apărare Planificată condusă de Paul Wolfowitz, pe atunci subsecretar al apărării pentru politică. Părţi din acest raport, care au ajuns în presă, în anul 1992, informau printr-un limbaj „a la Spykman” că Strategia noastră [după căderea Uniunii Sovietice] trebuie să se refocuseze pe opoziţia faţă de apariţia oricărui potenţial competitor viitor global”221. Wolfowitz a luat, a adoptat o parte, o filă din doctrina Heartland, susţinând că „Rusia va rămâne cea mai puternică putere militară din Eurasia şi singura putere din lume care are capabilitatea de a distruge Statele Unite.Wolfowitz also took a leaf from the Heartland doctrine, arguing that “Russia will remain the strongest military power in Eurasia and the only power in the world with the capability of destroying the United States. Ghidul de Apărare Planificată pentru Statele Unite a propus un scop geopolitic global de hegemonie militară permanentă prin acţiuni preemtive. The Defense Planning Guidance proposed a global geopolitical goal for the United States of permanent military hegemony through preemptive actions. Yet, strong objections from U.S. allies forced Washington to back off from the draft report’s explicit commitment to unilateral domination of the globe.”222 219

Adrian Severin, De la „Ordinea Războiului Rece” la „Noua Dezordine Globală”, on line, http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/De%20la%20Razboiul%20Rece%20la%20dezordinea %20 globala.pdf, accesat la 23 decembrie 2011, ora 12.35. 220 Ibidem. 221 John Bellami Foster, The New Geopolitics of Empire, in Montley Review, issue 8, vol. 57, 2006, on line, http://monthlyreview.org/2006/01/01/the-new-geopolitics-of-empire, accesat la 20 decembrie 2010, ora 09.00. 222 Ibidem.

Totuşi, obiecţiile puternice din partea aliaţilor Statelor Unite au forţat Washington-ul să retragă planul raportului ce definea un angajament explicit pentru o dominare unilaterală a globului. Tot mai mulţi analişti şi teoreticeni consideră ordinea internaţională de tip unipolar, având în centru SUA ca actor hegemon, s-a încheiat 223. Se poate vedea că nu au fost create regulilie şi normele de drept internaţional care să le înlocuiască pe cele existente în perioada bipolarismului. S-au desfăşurat operaţiuni de intervenţie militară cu legitimitate redusă sau chiar fără acordul ONU care a anulat principiul neintervenţiei în treburile interne ale unui stat dar nu a fost instituţionalizat principiul intervenţiei ca normă a dreptului internaţional public.224 Au fost judecaţi la Curtea internaţională criminalii de război care au încălcat legile războiului în conflictele din fosta Iugoslavie şi nu numai, dar „doctrina războiului drept a fost subminată, chiar mai mult decât au făcut-o crimele de război de natură schimbătoare a acţiunilor militare” 225. Au fost instituite reguli de intervenţie, uneori chiar militară, pentru restabilirea drepturilor omului în regimuri politice tiranice, dar acestea au fost selectiv aplicate în funcţie de interesele geopolitice ale actorilor. Politica dublului standard în comportamentul actorilor pe scena internaţională a fost o regulă. Comunitatea internaţională a intervenit pentru a pune capăt crimelor şi abuzurilor săvârşite în Kosovo de regimul politic a lui Milosevici, dar, s-a limitat doar la a critica aceleaşi fapte săvîrşite de Moscova în Cecenia. Analistul şi omul politic Adrian Severin referindu-se la efectul produs asupra relaţiilor internaţionale a normelor, mai bine spus a lipsei acestora privind drepturilor omului, nota: „Doctrina drepturilor omului, precum şi cea privind drepturile minorităţilor (această din urmă expresie a eşecului cunoscut de proiectul politic al statelor naţiune, proiect privind crearea de suprastructuri politice pe baze neafectate de segregare identitară, dar şi cauză a respectivului eşec prin fragmentarea respectivelor state) au dat naştere, la rândul lor, unor subiecţi de drept internaţional nestatali care adesea – inclusiv prin mobilizarea şi manipularea opiniei publice – influenţează evoluţii dramatice la scară mondială.226 Fără un set de valori politice unanim recunoscute în politica internaţională va fi foarte greu de definit un nou sistem de principii şi reguli 223

Vezi, Richard N. Haass, The Age of Nonpolarity. What Will Follow U.S. Dominance, în Foreign Affaires, no. 4, 2008, p. 44 şi urm., Robert Jervis, Unipolarity. A Structural Perspective, în World Politics, vol. 61, no. 1, January 2009, p. 188-213. 224 Vezi, M. Ayoob, Humanitarian Intervention and State Sovereignity, in The International Journal of Human Rights, vol. 6, Issue 1, 2002, p. 81-102; Stanley Hoffmann, The Politics and ethics of military intervention, in Global Politics and Strategy, vol. 37, Issue 4, 1995, p. 29-51. 225 Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevenhouse, op., cit., p. 379. 226 Adrian Severin, op. cit., în loc. cit.

care să determine comportamentul actorilor în geopolitica regională sau la nivel global. Dilemele epistemologice sunt semnificative, deoarece majoritatea conceptelor cu care operează teoria relaţiilor internaţionale sunt realizate în epoca Războiului Rece. Vechile concepte juridice şi economice vor trebui, astfel, adaptate la noile realităţi227. Într-un asemenea context statele s-au întors la vechile practici dictate de realpolitik-ul secolelor trecute. Din această perspectivă „Este clar că vechile reguli şi practici internaţionale nu mai satisfac pretenţiile actorilor internaţionali, după cum este limpede că noile reguli şi practici internaţionale nu au fost agreate de comunitatea internaţională”228. Fareed Zakaria constată că în privinţa construirii de noi reguli pentru lumea internaţională actuală în SUA există tensiune în politica sa externă generată de interesele naţionale pe termen scurt. Dacă ar opta pentru crearea unei structuri de reguli, practici şi valori prin care lumea să fie unită ar trebui „ca şi americanii să adere la aceste reguli”229. Evoluţiile din politica mondială vor depinde de cum vor gândi şi de ce tip de modelare vor crede oamenii politici, aflaţi în fruntea marilor puteri, că sunt potrivite pentru o (re)modelare a ordinii mondiale post 11 septembrie 2001. Dacă vor opta pentru modelul geopolitic, atunci importanţa interselor şi nu a valorilor va predomina; dacă se va opta pentru o soluţie de tip politic, va trebui să se construiască pe baza unor valori politice generate de o doctrină politică de tip softpower. Această viziune este totuşi una de tip clasic care nu ia în considerare rolul, interesele şi puterea actorilor nonstatali care tind să devină jucători strategici în politica internaţionlă, dacă ar fi să ne referim doar la doi dintre aceştia - FMI şi Banca Mondială.

227

Ibidem. Vasile Puşcaş, Teme europene, EIKON, Cluj-Napoca, 2008, p. 54. 229 Fareed Zakaria, Lumea postamericană, traducere Crisia Miroiu, Polirom, Iaşi, 2009, p. 2008-2009. 228

Capitolul IV Analiza Geopolitică în Studiul Relaţiilor Internaţionale În ultimii ani ai secolului trecut studiile de geopolitică au fost la modă. Analiştii încercau să îşi explice cauzele marilor evenimente ce au însoţit încheierea Războiului Rece şi încercarea reconstrucţiei arhitecturii de securitate după prăbuşirea ecuaţiei bipolare. Din păcate această creştere a interesului pentru analiza factuală, empirică, de ordin geopolitic nu a fost însoţită şi de o creştere a calităţii ei. Interesul pentru perfecţionarea metodei şi a instrumentelor de analiză geopolitică a fost scăzut1 iar urmarea a fost aceea a scăderii calităţii analizelor. Din acest punct de vedere sunt de înţeles dar nu şi de acceptat criticile unor specialişti care acuză geopolitica de „tratament abuziv” asupra faptelor politice şi că, în fapt, este o pseudoştiinţă.2 În opinia lui Wojciech Kazanecki ”Geopolitica este o teorie „ciudat atotcuprinzatoare, (...) romantică, obscur, (...), neîngrijită din punct de vedere intelectual, (..) şi care are şanse să determine declanşarea unui al treilea razboi mondial.”3 Sigur, nu este singulară o asemenea opinie, dar acest fapt nu înseamnă că în teoria geopolitică nu au avut loc modernizări şi perfecţionări ale metodelor de analiză sub impactul unei adevărate revoluţii în cunoaştere. Nu trebuie să surprindă faptul că şi disciplinele „clasice” – geografia politică sau 1

Martin Müller, Doing discourse analysis in Critical Geopolitics, in L’Espacepolitique, Online Journal of political geography and geopolitics, 12/2010-03, on line, http://espace politique. revues.org/index1743.html, accesat la 27 decembrie 20011, ora 14.30. 2 Merje Kuus, Geopolitics Reframed. Security and Identity in Europe’s Eastern Enlargement, New York, Basingstroke: Palgrave Macmillan, 2007 p. 5. 3 Wojciech Kazanecki, Is Geopolitics a Good Method of Explaining World Events? Case Study of French Foreign Policy in the 21st Century.

istoria - şi-au modernizat destul de greu metodologia. 4 Analistul Paul Reuber constată că tocmai modernizarea metodei în geopolitică a permis cercetării relaţiilor internaţionale să ofere posibilitatea schimbării unor imagini şi reprezentări pe care Occidentul, de exemplu, le avea despre Asia, Orient în general, şi chiar la demitizarea unor scheme mecaniciste de tipul celor promovate de geopoliticienii începutului de secol XX5. Din această perspectivă, studiile şi cercetările bazate pe metode şi tehnici de analiză caracteristice geopoliticii critice6 pot să arate mecanismele prin care s-au creat aceste „imagini–reprezentări” şi cum ele pot să manipuleze opinia publică şi chiar, uneori, pe diplomaţi şi lideri politici în situaţii de crize şi conflicte7. Geopolitica este, în ciuda contestărilor sale, un instrument eficient în cunoaşterea mediului internaţional, oferă metode adecvate pentru a cerceta condiţiile în care un actor (stat sau actor nonstatal) îşi poate realiza interesele într-un spaţiu geografic dat şi, nu în ultimul rând, dispune de resurse pentru a realiza proiecţii privind evoluţiile politice, strategice, economice, financiare, cultural-spirituale etc., în spaţii de interes pentru toţi actorii mediului internaţional. Geopolitica are capacitatea să explice relaţiile din cadrul fenomenului aflat sub investigare. În tandem cu geostrategia putem avea o cunoaştere mai adecvată a mediului internaţional la un moment dat. Geopolitica ne poate indica, la un moment dat, care este poziţia unui actor în structura sistemului internaţional, iar geostrategia ne evidenţiază calea şi metoda prin care actorul se poate menţine în poziţia dorită 8. Prin urmare, geopolitica oferă modelul teoretic prin care un actor îşi creionează politica de interese într-un spaţiu, iar geostrategia spune cu ce strategii poate obţine ceea ce acesta şi-a propus să realizeze şi, mai ales, dacă acest lucru este posibil.9 În opinia majorităţii analiştilor geopoliticieni care abordează geopolitica din perspectivă postmodernă metoda potrivită pentru cercetarea şi cunoaşterea mediului geopolitic internaţional este analiza de discurs, deşi ea nu a căpătat o largă aplicare, aşa cum s-a crezut când a fost lansată la începutul anilor ’90.10 Opinăm că analiza de discurs poate fi o metodă/cale 4

Paul Reuber, Conflic Studies and Critical Geopolitics.Theoretical concepts and Recent Research in Political Geography, în „GeoJournal” no.50, 2000, Kluwer Academic Publishers, Netherlands, www.ru.nl/socgeo/n/onderwijs/ geogviolence/ ReuberGeoJournal.pdf, accesat la 20 mai 2007, ora 14.30. 5 Ibidem. 6 K-J. Dodds, J.D. Sidaway, Loccating Critical Geopolitics, in „Enviroment and Planning; Society and Space”, no.12, 1994, p. 515-524. 7 M. Watts, Black gold, white heat: state violence, local resistance and the national question in Nigeria, in: Pile S. (ed.), Place and the Politics of Resistance, London, 1997, p. 33–67. 8 Constantin Hlihor, op., cit., p. 289-325; Gerard Dussouy, op. cit., p. 34-35. 9 Gerard Dussouy, op. cit., p. 35. 10 A se vedea, Martin Müller, op. cit., în loc. cit.

pentru cercetarea de ordin geopolitic. Utilizând doar această metodă, rezultatele nu pot fi decât parţiale, deoarece geopolitica este un fenomen complex, aşa cum am arătat în capitolele anterioare. Observarea, anliza şi cercetarea în geopolitică trebuie să vizeze toate cele trei planuri de manifestare: realitate concret obiectivă a politicii internaţionale; realitate social construită prin discurs, strategii şi politicile internaţionale promovate de actorii mediului internaţional; cartografie de propagandă şi justificare a rivalităţilor de putere ce au loc în spaţii de interes. Geopolitica, parte a realităţii obiectiv-concrete din politica internaţională, trebuie să utilizeze metode adecvate pentru a putea surprinde comportamnetele actorilor care cooperează/dispută intresele într-un spaţiu geografic spiritual. Acestea pot fi împrumutate şi din metologia altor discipline: de la geostrategie, teoria relaţiilor internaţionale, sociologie sau diplomaţie. Raporturile de putere dintre statele ce îşi dispută interesele la un moment dat, de exemplu, pot fi analizate apelând la un instrument generic numit balanţă de putere, introdus în circuit ştiinţific de către adepţii realismului. Utilizarea acestui instrument presupune apelul la metode cantitative de cercetare şi calitative. Putem utiliza metoda statistică pentru a evalua potenţialul militar (număr şi structura forţelor armate, cantitatea de arme şi tehnică militară), dar avem nevoie şi de o metodă care să evalueze elementele calitative ale puterii. URSS-ul a avut o capacitate militară în multe privinţe superioară SUA şi, cu toate astea, nu s-a putut salva ca stat de la prăbuşire, deoarece potenţialului de putere i-a lipsit esenţialul: încrederea şi legitimitatea în faţa propriilor cetăţeni 11. Pe de altă parte, înţelegerea comportamentelor actorilor internaţionali în câmp geopolitic nu este suficientă, fiind necesară şi analiza cantitativă a faptelor. În geopolitică, aşa cum se întâmplă şi în relaţiile internaţionale, actorii sunt abstracţiuni şi nu agenţi, prin urmare trebuie analizate comportamentele liderilor şi interesele ce îi determină să ia decizia într-un sens şi nu în altul. 12 Acest lucru presupune utilizarea metodelor specifice psihologiei şi antropologiei politice dar şi a celor din aria managementului politic13. Ca realitate construită prin limbaj analiza geopolitică poate fi efectuată prin metoda analizei de discurs. Unul dintre binecunoscuţii 11

Constantin Hlihor, Prăbuşirea comunismului şi naşterea democraţiei, p. 48. A se vedea, Valerie M. Hudson, Foreign Policy Analysis: Actor-Specific Theory and the Ground of InternationalRelations, in Foreign Policy Analysis (2005) 1, p. 1–30, on line http://graduateinstitute.ch/webdav/site/political_science/s/jovana.carapic/public/Hudson_ FPA%20Actor%20Specfic%20Theory%20and%20IR.pdf, accesat la 20 mai 2009, ora 23.00. 13 A se vedea, R. C. Snyder, H. W. Bruck, B. Sapin, eds., Foreign Policy Decision-Making (Revisited). New York: Palgrave-Macmillan, 2002; H. Sprout, M. Sprout, Man–Milieu Relationship Hypotheses in the Context of International Politics, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1956; D. A. Sylvan, J. F. Voss, eds. (1998) Problem Representation in Foreign Policy Decision Making, Cambridge: Cambridge University Press. 12

specialişti Norman Fairclough subliniază că „Eu văd discursurile ca modalităţi de a reprezenta aspecte ale lumii - procesele, relaţiile şi structurile lumii materiale, lumea „mentală” a gândurilor, simţămintelor, credinţelor şi aşa mai departe -, lumea socială. Discursurile diferite sunt perspective diferite asupra lumii, şi ele sunt asociate cu relaţiile diferite pe care le au oamenii cu lumea”.One of the wellknowen specialists Norman Fairclough undeline that „I see discourses as ways of representing aspects of the world – the processes, relations and structures of the material world, the ‘mental world’ of thoughts, feelings, beliefs and so forth and, the social world …different discourses are different perspectives on the world, and they are associated with the different relations people have to the world”14. Discursul nu doar descrie o realitate din viaţa unei societăţii oarecare, el poate şi proiecta una dezirabilă, sub forma unor idealuri sau aspiraţii naţionale. Din această perspectivă, suntem de părerea autorilor care afirmă că discursul în geopolitica realitate construită prin discurs „joacă un rol în construirea socială a realităţii. Discursul nu doar descrie lucruri, le face.” 15 Este o resursă strategică la îndemâna oamenilor politici, şi nu numai, este un fundament şi vector pentru practica geopolitică la nivel regional şi global. Înainte de atacurile teroriste asupra Gemenilor, lupta contra acestui flagel nu era una dintre priorităţile istraţiei americane. După ce preşedintele George W. Bush a rostit cele trei discursuri în primele ore după aceste tragice evenimente, antiterorismul „constituia prioritatea numărul unu pentru armata naţiunii şi cea mai importantă misiune în jurul căreia trebuie să se structureze şi organizeze politica de apărare a naţiunii.” 16 Liderul american a făcut o legătură efectivă între atacurile teroriste asupra teritoriului SUA sau a intereselor lor, oriunde în lume, şi existenţa unor regimuri de dictatură, cum era cel a lui Saddam Hussein, între sărăcie şi lipsa libertăţilor democratice. Opiniile preşedintelui american au fost susţinute, prin discursuri publice, de o seamă de personalităţi politice - Richard Perle, Jeanne Kirkpatrick, Paul Wolfowitz -, cu mare prestigiu în societatea americană, mai ales pentru modul cum au influenţat lupta cu lumea comunistă condusă de URSS, în 14

Idem, Analyzing Discourse, London: Rutledge, 2003, p. 124. Cynthia Hardy, Ian Palmer and Nelson Phillips, Discourse as a strategic resource în Human Relations, Volume 53(9), 2000, p. 1227–1248, The Tavistock Institute ® SAGE Publications London, Thousand Oaks CA, online http://hum.sagepub.com/cgi/ content/ abstract/53/9/1227, accesat la 20 mai 2009, ora 23.30. 16 William D. Casebeer, James A. Russell, Storytelling and Terrorism: Towards a Comprehensive 'Counter-Narrative Strategy' în Strategic Insights, Volume IV, Issue 3 (March 2005), on line http://www.ccc.nps.navy.mil/si/2005/Mar/casebeerMar05.asp, accesat la 27 iulie 2009 0ra 22.00. 15

timpul Războiului Rece, dar şi de experţi în politică externă. Aceste discursuri au modificat esenţial realitatea geopolitică în percepţia multor lideri ai statelor din lumea occidentală, aliaţi ai SUA. Analiza cartografiei de propagandă geopolitică şi justificare a politicilor se bazează pe analiza tehnicilor şi metodelor prin care se urmăreşte persuadarea şi manipularea opiniei publice în legătură cu realităţile dintr-o regiune sau alta a globului. Acestea pot fi împrumutate din ştiinţele comunicării, în special din comunicarea internaţională şi din teoria massmedia internaţionale. 4.1. Metode geopolitice utilizate în analiza şi explicarea evoluţiilor din politica internaţională Încă de la începutul anilor ’90 unii analiştii geopoliticieni au început să facă o distincţie clară între „ordinea geopolitică şi discursul geopolitic, rezultat al practicilor politice spaţiale desfăşurate de actori în viaţa internaţională, în timp ce cea de-a doua este o organizare „îngheţată” hegemonică a reprezentărilor spaţiului.”17 Pentru a înţelege de ce se întîmplă unele evenimente în anumite regiuni geografice cu consecinţe majore pentru evoluţiile globale, analiza geopolitică trebuie să observe comportamentul actorilor în spatial practices, nu să analizeze discursul politic şi ştirile care vin din media, deoarece acestea din urmă se petrec în spaţiul geopolitic social construit şi imaginea pe care ne-o formăm este, de cele mai multe ori, cea pe care locutorul doreşte să o avem despre acele evenimente. Analiza geopolitică trebuie să răspundă la cel puţin patru întrebări. La prima dintre acestea - cine sunt actorii care sunt implicaţi în jocul geopolitic dintr-un anume spaţiu - răspunsul trebuie să conducă la identificarea jucătorilor strategici dar şi a pionilor geopolitici. La aflarea unui răspuns, fie negativ/pozitiv, trebuie avută în vedere şi ipoteza existenţei în acel spaţiu a unor actori ce acţionează „prin procură”. Nu în ultimul rând, trebuie analizate raporturile dintre jucătorii strategici şi actorii-obiect, rivalităţile geopolitice din acel spaţiu geografic. Trebuie evitată greşeala de a centra analiza doar pe actorul clasic - statul.18 Deşi sunt unele opini care consideră că actorii clasici domină unele regiuni cheie ale planetei, sunt destule cazuri unde actorii noclasici - companiile petroliere, de exemplu - sunt jucătorii strategici.19 Relevante din această perspectivă sunt două regiuni: Asia Centrală şi în nord-vestul continentului african, datorită faptului că aici se 17

Gearóid Ó Tuathail, Postmodern Geopolitics?The modern geopolitical imagination and beyond, in Gearóid Ó Tuathail and Simon Dalby, op., cit., p. 18. 18 François Thual, Methodes de la geopolitique. Apprendre à déchiffrer l'actualité, on line, http://geo-phile.net/IMG/pdf/METHODES_DE_LA_GEOPOLITIQUE.pdf, accesat la 27 iulie 2009 0ra 22.30.

găsesc importante rezerve de petrol iar statele din aceste regiuni sunt mult prea slabe pentru a putea fi actori veritabili în aceste rivalităţi de ordin geopolitic. La începutul secolului XXI actorul nonstatal îşi face dramatic prezenţa şi în câmp strategic. Atacurile organizaţiei Al-Quaeda asupra „Gemenilor” au produs un şoc asupra specialiştilor, diplomaţiilor şi a militarilor. Analistul George Cristian Maior consideră că „apariţia extrem de serioasă a non statului în ecuaţia politică şi strategică globală a fost un lucru greu de imaginat şi de conceptualizat în înţelegerea structurii actuale a relaţiilor internaţionale”20. Cea de-a doua întrebare este: Care sunt elementele economice, politice şi strategice ce motivează un actor să intervină într-un spaţiu geografic altul decât cel de suveranitate? Răspunsul îl putem afla prin operaţionalizarea paradigmei - interesul actorului în câmpul geopolitic. Se obţin criterii şi indicatori cuantificabili pentru a alcătui şi o hartă a priorităţilor pe care un actor le urmăreşte în zona respectivă. Se poate vedea, astfel, cu cine se poate alia/coopera şi cu cine îşi va disputa întâietatea strategică. Se obţine, ceea ce analiştii zi numesc, „réseau hiérarchisé” 21, care include amiciiţiile dar şi rivalităţile în spaţiul fizic geografic şi în cel virtual. Nu numai concurenţa dintre giganţii actori nonstatali Google şi Yahoo a căpătat forme „planetare” relevă acest aspect, cât şi înmulţirea atacurilor în acest spaţiu. „Pentru moment, majoritatea incidentelor afectează companiile şi organizaţiile guvernamentale, care sunt implicate în fabricarea de armament, operaţiuni financiare sau în activităţi legate de cercetarea în domeniul hi-tech sau în domeniul ştiinţei”, a spus Alexander Gostev, autorul raportului „Cyberthreat Forecast for 2012”. În 2012, companiile care activează în domenii ca extracţia de resurse naturale, energie, transport, alimentaţie şi farmaceutice vor fi afectate, ca şi companiile care furnizează servicii de Internet şi cele care se ocupă cu securitatea informaţiilor.” 22. Din această perspectivă, pare că, în viitor situaţia unor popoare va fi mai puţin afectată de elemente tangibile aşa cum le defineau geopoliticienii începutului de secol XX şi din care derivau elementele de putere a statelor - poziţia geografică (puteri continentale vs puteri maritime), mărimea şi calitatea populaţiei, calitatea solului şi mărimea bogăţiilor din subsol etc. Rivalităţile se poartă pentru control (rutele energetice şi căile de acces la pieţe) şi influenţă în zonele bogate în resurse energetice şi de hrană, nu pentru cucerirea acestor spaţii geografice23. 19

George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI, RAO, 2009, p. 91-98. 20 Ibidem, p. 93. 21 François Thual, op. cit., în loc. cit. 22 Kaspersky Lab., Cyberthreat forecast, for 2012, on line http://www.kaspersky.com /images/Kaspersky%20report-10-134377.pdf, accesat la 27 decembrie 2011 0ra 22.30. 23 George Cristian Maior, op. cit., p. 113-114.

Pentru a cunoaşte gradele de influenţă pe care le exercită o mare putere sau un actor nonstatal într-un anume spaţiu geografic trebuie să utilizăm metode specifice psihologiei, sociologiei şi a ştiinţelor comunicării. De fapt, nu este un element nou aducerea în prim plan şi a metodelor specifice altor discipline deoarece, încă din deceniile şapte şi opt ale secolului trecut, Martin Wight atrăgea atenţia asupra faptului că „Nu putem trata politica internaţională în mod simplist, în termeni mecanici.[...] Oamenii posedă nu doar teritorii, materii prime şi arme, ci şi opinii şi convingeri.”24 Ce strategie va adopta un actor sau altul pentru a-şi realiza interesele în zona respectivă? constituie cea de-a treia întrebare la care tebuie să răspundă analiza geopolitică. Astăzi, când mijloacele clasice cu cele nonclasice de exercitare a puterii se împletesc atât de strâns, este greu de dat un răspuns tranşant: hardpower şi nu soft power? Opraţionalizarea a două paradigme sunt soluţia. Puterea actorilor determină, de cele mai multe ori, tipul de comportament adoptat în „jocurile” geopolitice pe spaţii mari, iar percepţia locului ocupat în ecuaţia de putere conduce la alegerea raţională a tipului de putere pe care îl va utiliza. Aceste elemente ale analizei pot fi identificate şi în modul cum unii analişti definesc geopolitica. Potrivit directorului International Centre for Geopolitical Studies, din Geneva, Dr. Gyula Csurgai, însăşi geopolitica este «o metodă multidimennsională care analizează strategiile aflate în conflict ale diverşilor competitori (statali şi non-statali) pentru controlul unui spaţiu teritoriu dat la un moment dat în evoluţia istorică. Aceste strategii sunt influenţate des de reprezentări geopolitice („hărţi mentale”)».25 Operaţionalizarea acestei definiţii ne permite să decelăm comportamentul actorilor în câmpul geopolitic. La întrebarea de ce trebuie să cunoaştem comportamentul adversarilor într-un câmp geopolitic, Barry R. Schneider răspunde fără ezitare, parafrazându-l pe Sun Tzu, că numai aşa vom putea devansa intenţiile adversarului în acţiunile pe care le întreprinde şi vom reduce la maximum propriile pierderi 26. Pentru a se realiza acest lucru trebuie îmbinate analiza strategiilor clasice cu a celor nonclasice. Existenţa unui impresionant arsenal nuclear ca şi mărirea numărului din ţărilor care posedă arme de distrugerea în masă nu pot exclude în nici un fel analiza clasică a strategiilor militare pe care le adoptă state ca Iranul sau Coreea de Nord. Acest lucru este cu atât mai necesară cu cât au crescut interdependenţele în mediul geopolitic.

24

G. C. Martin, op. cit., p. 89. Gyula Csurgai, Geopolitics, Geoeconomics and Economic inelligence, in Strategic Datalink, March 98, on line, http://www.opencanada.org/wp-content/s/2011/05/SD69-Csurgai.pdf, accesat la 12 februarie 2009, ora 19.00. 26 Barry R. Schneider, Deterring International Rivals From. War and Escalation, în www.au. af. mil/ au/awc/ awcgate/ c-pubs/know_thy_enemy/schneider.pdf., 25

Extinderea continuă a interdependenţelor complexe între actorii statali şi non-statali creează, pe lângă ameninţările asimetrice şi o diminuare a capacităţii de asigurare a securităţii globale, astfel, fiind necesar ca actorii, atât statali cât şi non statali, să se orienteze spre evaluarea şi contracararea riscurilor globale ale analizei, rezultatul trebuind să fie unul de avertizare timpurie şi de anticipare strategică. De altfel, după cum spunea Vasile Puşcaş: „interdependenţa asimetrică este o unealtă deosebit de puternică de influenţare a cooperării şi conflictului. Interacţiunea puterii cu interdependenţa complexă încurajează schimbarea instituţională. Instituţionalizarea lumii politicilor a devenit tot mai legalizată şi această legalizare are efecte pozitive asupra cooperării internaţionale.”27 Ştiinţa „pură”, „obiectivă” în analiza relaţiilor internaţionale şi, în egală măsură, în geopolitică şi în geostrategie, pentru a percepe şi anticipa comportamentele actorilor, este un mit. „Ştiinţa care renunţă să se pronunţe cu privire la problemele vitale” – sublinia Stanley H. Hoffman într-un interesant eseu despre teoria relaţiilor internaţionale – „duce la o pseudoştiinţă a comportamentului politic, care acceptă valorile stabilite de politicieni, întrucât ştiinţa empirică pură nu poate spune ce trebuie să facem şi, în felul acesta îndeplineşte, în numele ştiinţei, o sarcină mecanică bazată pe premise trunchiate”28. Analiştii militari Kevin L. Falk şi Thomas M. Kane susţin, la rândul lor, că există o parte a cercetătorilor din teoria relaţiilor internaţionale care cred că se pot aplica legi şi formule statistico-matematice pentru a descifra comportamentul actorilor, aşa cum „savanţii găsesc răspunsuri la întrebările legate de comportamentul particolelor subatomice”29. Asemenea tendinţe apar când se fundamentează observarea şi cercetarea fenomenului politic internaţional pe premise false sau inadecvate. Cel mai adesea se porneşte de la credinţa că pot fi depistate legi şi principii ale acţiunii umane. Unii gânditori şi analişti militari au „descoperit”, de exemplu, legea raportului de forţe pentru a putea să prevadă în ce condiţii poate să câştige o bătălie sau chiar războiul, deşi istoria militară infirmă asemenea aserţiuni. Marx şi Engels au „descoperit” legea succesiunii orânduirilor social-politice şi au previzionat, în mod „ştiinţific”, victoria comunismului asupra capitalismului. Colapsul URSS şi al sateliţilor săi a infirmat „legitatea” care a fundamentat o doctrină politică şi o ideologie falimentare. Opinia profesorului şi analistului politic Grigore Georgiu este mai aproape de realitatea politică a zilelor noastre. El observă că eşecul 27

Vasile Puşcaş, Managing Global Interdependencies, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2010, p.77-78. 28 Stanley H. Hoffman, The Long Road to Theory, în „Caiet documentar", vol. I, nr. 3/1981, p. 33. 29 Kevin L. Falk, Thomas M. Kane, The Maginot Mentalithy in International Relations Models, în „Parameters”, US Army War College Quarterly, Summer 1998, Vol. XXVIII, No. 2, pp. 8092.

teoriei politice marxiste a atras atenţia cercetătorilor asupra importanţei pe care o are stabilirea corectă a premiselor cercetării în domeniul socialului. Acest lucru a făcut ca „Gândirea socială, însă, e azi mai prudentă ca oricând, după valul revoluţiilor din Est, când prognozele sale n-au anticipat amploarea fenomenului”30. Unii analişti cred că observarea şi analiza faptelor pot să ne ajute să depistăm cauzele care le generează31, dar este doar o altă premisă care poate conduce la concluzii inadecvate în cercetarea relaţiilor internaţionale şi, implicit, în analiza geopolitică. Realitatea pe care analistul o va descrie în urma observaţiilor făcute asupra faptelor şi proceselor nu va fi niciodată identică, o „copie” fidelă a realităţii-fiinţare. Kenneth N. Waltz atrăgea atenţia, în acest sens, că „ceea ce credem noi că este realitate este în fapt un construct teoretic elaborat şi reelaborat în decursul anilor”32. Informaţiile brute nu au nici un înţeles, sunt fără noimă, dacă nu le asociem unei teorii adecvate. „Când privim lumea internaţională, afirma acelaşi Kenneth N. Waltz, vedem un complex şi după câte se pare un infinit şir de evenimente şi fapte”33. Din această perspectivă, analistul se va lovi de un „zid” greu de penetrat: lipsă de precizie în măsurarea şi evaluarea faptelor, evenimentelor şi proceselor care „populează” la un moment dat câmpul geopolitic. De aceea este nevoie de existenţa unei teorii care să ofere paradigmele cu care să putem distinge între particular şi general, între esenţial/relevant şi lipsit de importanţă în dinamica evoluţiilor din mediul internaţional/câmpul geopolitic. Pornind de la premisa profesorului Ion Conea potrivit căreia geopolitica este „o ştiinţă a zilei, adică a fenomenelor de această natură care se petrec < > şi că aceasta va fi mâine istorie, aşa cum istoria oricărei epoci din trecut a fost geopolitică pentru timpul şi în timpul când se petreceau faptele pe care noi le privim astăzi”34, două perspective de analiză a câmpului/realităţii geopolitice pot fi luate în calcul. Prima dintre ele este istorică şi are în vedere trecutul, care este, în mod predominant, empiric. Cea de-a doua este analiza de situaţie, legată de viitor şi care, în mare măsură, este normativă. Ambele perspective de cercetare a câmpului geopolitic sunt în măsură să scoată în evidenţă aspectele cele mai importante ale acestuia. Recurgerea la dimensiunea trecutului în analiza câmpului geopolitic este impusă de însăşi regularităţile şi ciclurile care intervin în evoluţia umanităţii. Scopul acestui demers este, aşa cum sublinia şi Stanley H. 30

Grigore Georgiu, Identitate şi integrare. De la disjuncţie la conjuncţie, Bucureşti, 2001, p. 40. Roni Linser, Predictive Power of Role-play Simulations in Political Science: Experience of an e-Learning tool, în s.tpg.com.au/adslfrcf/ rps_org/papers/eval_PolSim.htm. 32 Apud Kevin L. Falk, Thomas M. Kane, op. cit., în loc. cit., p. 86. 33 Ibidem p. 88. 34 Ion Conea, op.cit., în loc.cit., p. 34. 31

Hoffman atunci când făcea raportul dintre cercetarea trecutului şi a prezentului în relaţiile internaţionale, nu de a transforma geopolitica în istorie, ci de a descoperi tendinţele dominante de-a lungul istoriei şi liniile de continuitate în câmpul geopolitic analizat35, de a descifra cauzele care determină modificări în ceea ce priveşte locul şi rolul unui anumit indicator de stare a câmpului geopolitic. Să ne gândim, de exemplu, la locul şi rolul potenţialului de putere care n-a jucat acelaşi rol în ansamblul relaţiilor dintre actorii care şi-au disputat interesele într-un spaţiu, pentru toate perioadele de evoluţie a comunităţii internaţionale. Studiul trecutului altor „constelaţii” diplomatice sau situaţii istorice ne va îngădui să facem deosebire între noile probleme ridicate de evenimentele contemporane şi problemele vechi care se repetă în evoluţia istoriei relaţiilor internaţionale36. Comparând rezultatele obţinute în cercetarea trecutului într-un anume câmp geopolitic, folosind metodele specifice cercetării istorice pentru momente/timpi specifici stării sistemului relaţiilor internaţionale, se pot afla atât liniile de continuitate, cât şi de discontinuitate în comportamentul actorilor şi se pot determina, cu o anumită probabilitate, tendinţele ulterioare din respectivul câmp geopolitic. Analiza istorică a câmpului geopolitic pentru dimensiunea sa trecută poate să aducă în prim-plan şi o serie de generalizări care să constituie baza unor judecăţi inductive pentru analiza prezentului şi a perspectivelor de evoluţie în acel câmp geopolitic. Acestea ar putea viza: baza şi tipul de relaţii dintre un actor mare/dominant şi unul mic/dominat 37, dintre un actor clasic (stat naţional) şi unul nonstatal (bloc politico-militar sau organizaţie politică internaţională); tipurile de reacţie ale unui actor mic în situaţia în care spaţiul său de suveranitate a devenit obiect de dispută/înţelegere între marii actori (imperiile, de exemplu); respectarea/nerespectarea de către marii actori a principiilor şi regulilor dreptului internaţional atunci când îşi dispută interesele într-un spaţiu geografic care, de regulă, este şi spaţiul de suveranitate al unui actor mai mic sau al unui stat mare, dar decăzut din ecuaţia de putere, cum a fost în cazul Imperiului Otoman în secolele XVIIIXIX. Însă trebuie să menţionăm faptul că acesta a fost, totuşi, un caz atipic pentru evoluţia relaţiilor internaţionale contemporane. Studiul trecutului pentru un câmp geopolitic va îngădui, pe de-o parte, să se facă deosebire între problemele actuale ridicate de comportamentul actorilor în relaţiile internaţionale şi cele vechi care se repetă, precum şi între cauzele care au generat tipul de comportament; să se afle particularităţile în promovarea aceluiaşi tip de interes şi să se distingă influenţa mediului 35

Stanley H. Hoffman, op.cit., în loc.cit., pp. 33-34. Martin Wight, op. cit., pp. 165-208. 37 Larry L. Watts, Incopatible Alliance; Neorealism and Small State Alliance Behavior in Wartime, Umea University, Sweden, pp. 32-48. 36

geopolitic, care este factorul cel mai dinamic al câmpului geopolitic şi care este influenţa sa asupra liniilor de continuitate/discontinuitate în evoluţia relaţiilor dintre actori. Pe de altă parte, compararea unor situaţii concrete din câmpul geopolitic la momente diferite, dintre care cel puţin unul să aparţină trecutului, va permite o bună selectare a factorilor şi corelaţiilor care sunt într-adevăr importante pentru analiza unui actor sau altul. Se poate înlătura, astfel, şi primejdia de a se insista pe o schemă statică de variabile aflate în interrelaţii, fără a se indica importanţa lor relativă, sau de a lua în calcul cauzele exclusive şi tendinţele aleatoare drept constante. Metoda istorică în analiza unui câmp geopolitic este, prin urmare, importantă, deoarece permite o deschidere spre problematici mai complexe şi conduce totodată la o sinteză, la noi interogaţii, dar la fel de important este şi faptul că această analiză nu trebuie absolutilizată. Bert F. Hoselitz atrăgea atenţia că, în studiul relaţiilor internaţionale, „aplicarea metodei comparative la materialul istoric nu este posibilă dacă este limitată la o simplă comparaţie a şirurilor de evenimente, întrucât acestea sunt, în esenţă, unice în ceea ce priveşte caracterul lor”38. Prin urmare, este nevoie de utilizarea unor variabile care să fie supuse unui tratament general, pentru a se extrage din analiză, aşa cum am precizat anterior, liniile de continuitate şi de discontinuitate din câmpul geopolitic. Cum îşi legitimzează acţiunea geopolitică în acel spaţiu? Este ultima întrebare din cele patru care stau la baza iniţierii unui proces de analiză geopolitică. Utilizează strategii clasice (propaganda de exemplu), nonclasice (public diplomacy, strategic communications etc.) sau indirecte, utilizând actorii care acţionează prin procură. Strategiile de imagine au câştigat şi ele tot mai mult teren în disputa dintre actorii prezenţi în diferite zone de maxim interes. Conflictele care au apărut după încheierea Războiului Rece au trebuit să fie aplanate, în majoritatea cazurilor, prin intervenţie armată străină. Trimiterea de trupe în afara ţării este decizia factorilor politici, însă aceştia nu pot să nu ţină cont de opinia publică din propria ţară 39. Specialiştii militari apreciază că, astăzi, media a devenit o armă în războiul modern care nu ucide, dar poate contribui substanţial la câştigarea victoriei40. Nu de puţine ori strategiile de imagine sunt utilizate pentru a se poziţiona un actor în politica internaţională. Studii de geopolitică din România au acreditat ideea şi promovat imaginea unei ţări care s-a aflat în prima linie de apărare a civilizaţiei occidentale şi, de aici, locul foarte 38

Bert F. Hoselitz, On comparative History, în "World Politics", nr. 2/1997; apud „Caiet documentar”, vol. I, nr. 3, 1981, p. 38. 39 Vezi Călin Hentea, Arme care nu ucid...p. 48. 40 A se vedea , pe larg, Stephen Badsey, op. cit. pp. 117-169. Philip M. Taylor: War and the Media: Propaganda and Persuasion in the Gulf War., New York: St. Martin's Press, 1992, p.31.

important în istoria europeană41. Dar constatăm că nu suntem singurii care dorim să avem o asemenea imagine! Unii specialişti din Grecia consideră că şi ţara lor este una de frontieră dintre Occident şi Orient. Minna Rasku în lucrarea „On the Border of East and West Greek Geopolitical Narratives”subliniază că „Plasarea Greciei pe harta geopolitică este o sarcină interesantă din multe motive. Este situată într-o zonă geografică unde discuţia despre graniţe şi loc este vitală. Atât dilema Est-Vest cât şi dihotomia EuropaBalcani afecteză în mod profund Grecia. Mediterana crează o graniţă interesantă în sud, pentru că acolo Grecia înfruntă Africa. La est, Marea Egee separă Grecia de Turcia - cu care conflictul militar a fost într-o stare de fierbere de-a lungul secolelor trecute - şi de Anatolia, la care ne-am referit în mod tradiţional ca făcînd parte din Asia, sau chiar ca Asia propriu-zisă.” 42 Alexandr Dugin consideră că locul geopolitic de unde Rusia îşi poate îndeplini misiunea sa imperială este Asia Centrală 43. Profesorul David Newman de la Department of Geography, Ben Gurion University of the Negev, Beer Sheba, Israel subliniază, la rândul său, că „Imaginaţia geopolitică şi poziţionarea ţării sunt, într-o mare măsură, dependente de modul în care identităţile individuale sunt definite şi înţelese, atât intern (de către rezidenţii ţării respective) cât şi extern (de alte ţări din sistemul global). Faptul că un număr descrescător de cetăţeni se identifică cu ethosul naţional al Sionismului, construit social singular, este dovada faptului că Israelul a devenit pe de o parte o societate mult mai eterogenă şi, în mod crescător, din ce în ce mai critică în căutarea sa de forme alternative de semnificaţie, sens şi identitate. Acest fapt, la rându-i, va schimba natura, identitatea colectivă, geopolitica statului ca jucător în cadrul sistemului global.”44 În unele situaţii, strategiile de imagine sunt utilizate pentru a poziţiona actori care nu sunt subiecţi de drept internaţional, deoarece nu li se recunoaşte statalitatea în politica internaţională. A fost cazul provinciei Kosovo, devenit stat independent cvasirecunoscut de diplomaţia contemporană45 sau al autoproclamatei provincii Transnistrene 46, însă exemplele sunt mult mai numeroare, deoarece pot fi adăugate problemele kurzilor, palestinienilor, uigurilor, tibetanilor etc. 41

Ilie Bădescu, Geopolitica...p. 210-217. Minna Rasku, On the Border of East and West Greek Geopolitical Narratives, Jyväskylä University Printing House, Jyväskylä 2007, p. 9. 43 Apud, Ilie Bădescu, op., cit., p. 194-205. 44 David Newman, Citizenship, Identity and Location:The Changing Discourse of Israeli Geopolitics, In K. Dodds, D. Atkinson (eds), Geopolitical Traditions? Critical Histories of a Century of Geopolitical Thought. Routledge: London. 1998. 45 Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, op., cit., p. 186. 46 Sergei Markedonov, Unrecognized Geopolitics, in Russia In Global Affairs, Vol. 4,No. 1, January – March, 2006, p. 68-79. 42

Analiza geopolitică are caracter procesual şi necesită o echipă de specialişti care provin din diferite domenii ale cercetării ştiinţifice, de la politologie, geografie umană şi politică, istorie, teoria relaţiilor internaţionale, diplomaţie şi studii de securitate la ştiinţele comunicării şi sociologia propagandei. A radiografia o situaţie geopolitică la un moment dat nu este la îndemâna unui singur specialist sau analist geopolitician, oricât de priceput ar fi. „Produsele” de analiză geopolitică nu sunt nici ele aceleaşi ca structură şi scop. Diferă extrem de mult în funcţie de cine le comandă şi, mai ales, pentru ce sunt efectuate. Din această perspectivă, analizele geopolitice pot să fie: a) instrumente/ pentru decizia luată în politica internaţională a actorului clasic/nonclasic. Din această perspectivă, analizele geopolitice pot lua forma unor strategii şi scenarii geopolitice. Acestea sunt elaborate de institute/departamente specializate ce acţionează în structura unor instituţii ale statului, sau pot fi thik-thankuri şi centre de cercetare independente. Acestea nu au caracter public şi se bazează pe informaţii publice, dar, mai ales clasificate, obţinute de instituţii şi personal specializat care lucrează în domeniul intelligence-ului. În acest domeniu/arie de activitate, un număr de ţări europene au interfeţe puternice instituţionale între cercetare şi politică. Multe ministere de apărare au dezvoltat diverse mecanisme pentru a solicita cunoaştere din afara cadrelor lor. Câteva ţări europene menţin capabilităţi de cercetare pentru apărare (FOI, Agenţia de cercetare suedeză pentru apărare cu aproximativ 1000 de angajati; sau FFI, Instituţia norvegiană pentru apărare cu aproximativ 360 de oameni de ştiinţă la marginea sau în afara guvernului, dar cu o relaţie strategică de încredere, de exemplu: Qinetiq în Marea Britanie, cu aproximativ 6.500 angajaţi, sau IABG în Germania cu aproximativ 100 de angajaţi care sunt în intregime privaţi şi TNO în Olanda cu aproximativ 4.000 de oameni de ştiinţă, dintre care aproximativ o pătrime lucrează în domeniul apărării în sector public-privat dar în afara guvernului)47. b) documentare, reportaje, analize pentru media si opinia publică. Au caracter deschis şi în general sunt destinate „consumului” public. Ele sunt comandate de actorii media, în special în situaţia în care rivalităţile de interese iau forma conflictelor deschise într-o regiune sau alta. Neutralitatea acestor „produse” este îndoielnică şi nu pot fi luate în calcul de oamenii poltici decât în măsura în care „efectul CNN” mai funcţionează48; c) discursul geopolitic rostit de reprezentanţii actorilor implicaţi în cooperarea/rivalităţile geopolitice. În general aceste discursuri prezintă 47

Alyson JK Bailes, René Dinesen, Hiski Haukkala, Pertti Joenniemi and Stephan De Spiegeleire, op., cit., în loc., cit. 48 Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicarea in conflictele internaţionale, p. 197

realitatea prin prisma intereselor şi a ideilor-forţă, valorilor fundamentale care domină societatea, în cazul actorului clasic, sau cultura de organizaţie, în cazul actorului nonclasic.

4.2 Etapele analizei geopolitice Există o multitudine de metode şi prin urmare vom avea de-a face şi cu mai multe aprecieri privind numărul de etape pe care trebuie să le parcurgă o echipă atunci când este angajată în elaborarea unui produs de analiză geopolitică. Acestea diferă de la o şcoală geopolitică la alta şi chiar de la un specialist la altul. Unii analişti consideră că o bună analiză geopolitică presupune parcuregerea a patru paşi49, alţi a cinci etape50 sau chiar mai puţine51. Indiferent de complexitatea temei de cercetare/analiză, o echipă de cercetători nu poate eluda parcurgerea următoarelor etape de la primirea unei comenzi din partea unei instituţii sau organizaţii, sau de la stabilirea din proprie iniţiativă a temei/problemei până la realizarea „produsului” final: 1) Design research, care presupune stabilirea obiectivelor, a termenelor calendaristice, a echipelor şi responsabililor de obiectiv, precum şi resursele financiar-logisitce necesare realizării proiectului; 2) Colectarea informaţiilor necesare procesului de analiză de către instituţii/echipe specializate; 3) Realizarea cercetării pe echipe şi obiective propuse prin research design. 4) Întocmirea şi prezentarea Raportului de cercetare. Prima etapă a analizei geopolitice. Orice tip de cercetare empirică are, în mod implicit, dacă nu explicit, un model de cercetare. În sensul cel mai elementar, proiectul este o secvenţă logică care leagă datele, informaţiile empirice de întrebările şi, în final, de concluziile studiului. Într-un sens, modelul de cercetare este planul cercetării, având de-a face cu cel puţin patru probleme: Ce întrebări să studiem? Ce informaţii sunt relevante? Ce informaţii trebuie colectate şi cum trebuie analizate rezultatele. O cercetare 49

Merje Kuus, Critical Geopolitics, on line, http://www.isacompss.com/info/samples/ critical geopolitics_sample.pdf, accesat la 30 mai 2009, ora 20.45. 50 François Thual, op. cit., în loc. cit. 51 André Cabanis, Jean-Marie Crouzatier, Ruxandra Ivan, Jacques Soppelsa, Méthodologie de la recherche en droit international, géopolitique et relations internationales, Idea Design & Print, Editura, Cluj, 2010, p. 71.

geopolitică are nevoie, de asemenea, de un model sau o structură înainte de a putea începe colectarea datelor sau analiza. Un proiect de cercetare nu este doar un plan de lucru. Un plan de lucru detaliază ce trebuie făcut pentru a termina proiectul, dar planul de lucru se va inspira din modelul de cercetare al proiectului. Funcţia unui model de cercetare este să asigure ca evident ceea ce obţinem; dovezile ne fac capabili să răspundem la întrebarea iniţială într-un mod cât mai puţin ambiguu. Obţinerea dovezilor relevante atrage după sine un tip specific de dovezi care trebuie să răspundă la întrebarea de cercetare, să testeze o teorie, să evalueze un program, sau să descrie cu acurateţe un anumit fenomen. Cu alte cuvinte, când proiectăm cercetarea trebuie să ne întrebăm: având în vedere întrebarea cercetării (sau teoriei), ce tip de dovezi rezultate sunt necesare pentru a răspunde la întrebare (sau a testa teoria) într-un mod convingător?52 Important în acestă primă etapă este ca grupul să cunoască dacă este vorba de o cercetare teoretică sau una de tip operaţional. În prima situaţie se testează noi paradigme sau teorii. În acest caz, Barbara Geddes, de exemplu, sugerează că „marile întrebări pot fi împărţite în întrebări mai mici care pot fi testate mai uşor. Şi testarea teoriei împotriva evidenţei empirice este ceea ce avea în minte Geddes când vorbeşte despre construirea teoriei. Făcând acest lucru, trebuie să postulăm ipotezele clare şi falsificabile deduse din teoria noastră”.53 Apoi trebuie să testăm aceste ipoteze faţă de universul de cazuri la care se aplică. Mai important, trebuie să ne testăm ipotezele faţă de cazurile care nu făceau parte din procesul inductiv din care argumentul a fost propus iniţial. În mod ideal, acest proces ar trebui să includă cât mai multe observaţii faţă de fiecare ipoteză. Geddes argumentează că în realitate „ne agăţăm de detaliile cunoaşterii noastre şi ale cazurilor pe care le cunoaştem în detrimentul construirii teoriei.”54 Cu totul altfel este organizată activitatea de cercetare în cazul unei analize operaţionale. În acest caz, după ce se identifică problemele de soluţionat, se construiesc ipotezele şi obietivele de cercetare, se trece la alegerea conceptelor potrivite pentru operaţionalizare. Referindu-se la acest aspect, George Thomas, citindu-i pe David Collier şi Henry Brady subliniază că: „Cel mai important, înainte de testarea unei ipoteze trebuie să avem clar definite conceptele şi teoriile. Până la urmă, conceptele şi teoriile nu sunt lucruri prefabricate, alese la întâmplare de omul din ştiinţa politică nerăbdător să testeze o ipoteză sau alta, ci blocurile constructoare ale ştiinţei sociale, sunt bazele deducţiei cauzale corecte. Aşadar, exact locul în care intrăm în proces - fie că începem cu propoziţii, cazuri, sau concepte - depinde 52

Vezi pe larg, Valerie M. Hudson, Foreign Policy Analysis: Actor-SpecificTheory and the Ground of International Relations,in Foreign Policy Analysis, no. 1, 2005, p. 1–30. 53 George Thomas, op., cit., p. 856. 54 Ibidem.

de cercetarea particulară în care suntem angajaţi. Research design se referă la o problemă logică şi nu logistică.”55 Între research design şi etapa colectării de date este o strânsă legătură. Colectarea de date vizează nu atât cantitatea, cât mai ales calitatea informaţiilor. Acestea vor determina decisiv eficienţa analizei unui câmp/regiuni geopolitice. Referindu-se la importanţa colectării datelor pentru analiza politicilor publice de externă ale SUA, Valeri M. Hudson arată că „guvernul a furnizat peste 5 milioane de dolari în ultimii ani unor agenţii guvernamentale însărcinate cu strângerea de date şi informaţii pentru dezvoltarea unor «bănci» de date cu evenimente din perioada 1967-1981”56. În efortul general de colectare au fost utilizaţi atât specialişti, cât şi studenţi angajaţi să „perie”, să caute informaţii prin ziare, cronologii, şi alte surse pentru evenimente din politica externă, pe care apoi le codau conform regulilor de codare (în general elaborate) listate în manuale de codare (în general masive), având modul de codare periodic verificat pentru soliditate şi, în final, le stocau pe un card de calculator.57 Aşa au apărut în SUA baze de date cum ar fi WEIS sau COPDAB încă din deceniul opt al secolului trecut. Acestea aveau sisteme de codare şi stocare specifice pe tipuri de interacţiuni politice, care erau catalogate ca „evenimente” şi categorii de actori politici care erau codaţi. De remarcat că toate aceste baze de date erau colectate atât din surse dechise cât şi clasificate. Analistul z Francois Thual consideră că informaţiile care ne pot conduce către o bună analiză sunt cele obţinute de către serviciile de informaţii (spionaj). Acestea „sunt adevăratele depozitare cu intenţiile statului şi a grupurilor de interes”58. Serviciile de tip Intelligence au avut iniţial scop de a culege informaţii pentru strucuturile militare. Astăzi aria s-a răspândit foarte mult, de la sfera economică59 şi comercială până la cel de ordin privat60. În ultimii ani activitatea de intelligence este utilizată şi de către instituţiile şi organizaţiile de cercetare, think-thank-uri etc.61 În bătălia pentru controlul resurselor şi a distribuţiei de energie orice informaţie care aduce un avantaj pentru competitori este astăzi considerată strict sectretă. În timpul Războiului Rece, atât URSS cât şi SUA, au desfăşurat o serie de operaţiuni acoperite pentru a-şi proteja interesele în diferite regiuni de interes geopolitic. 55

Ibidem, p. 857. Valerie M. Hudson, op., cit., p. 9. 57 Ibidem, p. 10. 58 François Thual, Apprendre à déchiffrer l'actualité, on line, www.dachary.org/obses /geopo.html, accesat la 30 mai 2009, ora 21.00. 59 Robert Salmon, Yolaine de Linares, L’inteligence competitive; une combination subtile pour gagner ensemble, în Economica, Paris, 1997, on line. 60 Martin Petersen, What We Should Demand from Intelligence, in Intelligence and the National Security Strategist: Enduring Issues and Challenges, National Defense University Press, Washington D.C., 2004, p.429. 61 Zhongzhi Shi, On Intelligence Science, in International Journal of Advanced Intelligence, Volume 1, Number 1, November, 2009, pp.39-57. 56

Aceste operaţiuni nu ar fi putut să se fi desfăşurat cu succes dacă nu ar avut la dispoziţie date şi informaţii din categoria celor secrete62. Asemenea operaţiuni se desfăşoară şi astăzi, mai ales în domeniul geopoliticii resurselor, dar nu numai. Nu este deloc întâmplător faptul că, în februarie 2004, Federaţia Rusă a dat o lege prin care consideră că „orice informaţie ce priveşte rezervele de petrol ale ţării este un secret de stat.” 63 Agenţia Centrală de Informaţii ale SUA au creat un centru de analiză prin care se studiază competiţia pentru resurse, probleme ale deşertificării şi schimbărilor climatice, deplasărilor masive de populaţie etc., dar asemenea analize sunt în categoria celor clasificate64. Colectarea de date presupune nu numai un volum de muncă ridicat, dar şi folosirea unor metode şi tehnici aparţinând unor discipline diferite, de la statistică şi sociologie la geografie, economie, strategie sau istorie. Datele eveniment au fost iniţial dezvoltate de către Charles McClelland la începutul anilor 1960, ca o legătura dintre abordarea tradiţionalistă a istoriei diplomatice şi noua analiză cantitativă a politicilor internaţionale pledata în abordarea comportamentală. Premisa de la care a plecat McClelland a fost aceea că istoria poate fi descompusă într-o secvenţă de evenimente discrete, cum ar fi consultările, ameninţările, promisiunile, actele de violenţă şi aşa mai departe. Datele eveniment formau o legătură între teoriile sistemice generale, pe atunci prevalente ale comportamentului internaţional, şi istoriile textuale care ofereau o bază empirică pentru înţelegerea acelui comportament.65 Calculatorul şi tot mai larga sa folosire în universităţi şi centre pentru studierea relaţiilor internaţionale elimină o serie din inconvenienţele şi greutăţile întâmpinate altădată. Pentru pregătirea studenţilor, marile Universităţi posedă propriile baze de date din politica internaţională, care sunt utilizate în activitatea didactică, în elaborarea studiilor de caz din domeniul geopoliticii şi al relaţiilor internaţionale. Totuşi, o serie de dificultăţi în strângerea de date n-au putut fi depăşite, mai ales în ceea ce priveşte accesul la informaţiile care nu sunt destinate opiniei publice prin mass-media, dar sunt extrem de relevante 62

A se vedea John Prados, Războaiele secrete ale preşedinţilor, traducere din engleză J. Tutunea, Editura Elit., f.a., Ethan Kaplan, Arindrajit Dube, Suresh Naidu, Coups, Corporations, and Classified Informations, in The Quarterly Journal of Economics, on line, http://qje.oxfordjournals.org/content/early/2011/08/10/qje.qjr030.full, accesat la 23 noiembrie 2011, ora 23.00. 63 Alexander Sutyagin, Russia:Top secret oil, in Pravda on line, apr 28 2004, on line http://www.energybulletin.net/node/93, accesat la 23 noiembrie 2011, ora 22.00. 64 David Kravets, CIA Says Global-Warming Intelligence is Classified, on line, http://www.wired.com/threatlevel/2011/09/cia-classifies-global-warming-intelligence/ accesat la 22 noiembrie 2011, ora 22.00. 65 Philip A. Schrodt, op. cit., în loc. cit.

pentru comportamentul sau interesul unui actor într-un anume spaţiu geografic. Uneori, accesul la asemenea date este posibil peste foarte mulţi ani şi nu mai prezintă interes pentru analiza de situaţie, ci doar pentru analiza istorică şi activitatea didactică. F. Thual arată că toate statele, indiferent de mărime, au pe lângă servicii secrete şi instituţii de contraspionaj, pentru a împiedica un competitor din câmpul geopolitic să ajungă la informaţii top secret66. În ţările cu tradiţie în analiza relaţiilor internaţionale există centre specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor, în care sunt utilizate nu numai metodele cele mai adecvate, dar şi o tehnologie care include computere din cele mai performante. Datele şi informaţiile colectate pentru analiza câmpului geopolitic trebuie să vizeze: 1. Spaţiul geografic/web circumscris câmpului geopolitic; datele şi informaţiile culese trebuie să fie suficiente ca prin analiză să se poată răspunde la următoarele întrebări: ce tip de teritoriu este (un stat sau o parte a sa, o regiune/ansamblu de state, teritoriu internaţional etc.); poziţia geografică, vecinii şi spaţiile adiacente; care este configurarea din punct de vedere al suveranităţii politice, economice şi spirituale (independent, enclavă autonomă etc.); care este mărimea acestui spaţiu; caracteristicile geografice (climă, relief, vegetaţie, hidrografie etc.); populaţia (mărime şi nivel de instruire, grad de ocupare şi structură socio-profesională, religia dominantă şi nivelul de toleranţă faţă de activitatea de prozelitism desfăşurată de alte instituţii religioase); care sunt resursele disponibile/în exploatare şi cele potenţiale (energetice, de hrană şi apă, minereuri pentru industria de înaltă performanţă); nivelul infrastructurii (gradul de modernizare, lungimea şi densitatea căilor rutiere, maritime, numărul şi mărimea porturilor, aeroporturilor şi densitatea legăturilor cu lumea externă, gradul de acces la comunicaţiile de tip web etc.); structura economiei naţionale pe orizontală şi verticală (raportul dintre capitalul autohton şi cel intra/transnaţional, viteza cu care circulă capitalul pe piaţa autohtonă, gradul de securitate al capitalului în economia teritoriului respectiv etc.). Toate aceste întrebări constituie criterii şi indicatori de colectare şi alcătuire a bazei de date care să vizeze analiza spaţiului şi evaluarea sa din punct de vedere geopolitic. În funcţie de comenziile primite şi de strategiile utilizate, politici oficiale dar şi de discursul public prin care un actor îşi afirmă interesul/dezinteresul pentru un spaţiu, aceste date pot fi colectate, în general, din surse deschise dar nu numai. Bazele de date pot fi alcătuite din timp, arhivate şi utilizate atunci când este nevoie.

66

François Thual, op. cit., în loc. cit.

2. Un alt segment al activităţii de culegere şi arhivare a datelor vizează actorii şi comportamentul acestora în spaţiul analizat67: datele şi informaţiile privesc tipul de actori angajaţi în rivalităţile geopolitice (state, nonstatali – organizaţii politico-militare, instituţii financiare internaţionale etc.); structura şi calitatea alianţelor bi/multilaterale din zonă sau din proximitatea lor geografică (de conjuctură, de lungă durată, mutuale şi pe ce baze sunt construite etc.); tipul de matrice identitară şi pe ce valori este construită (mentalităţile şi prejudecăţile dominante, imaginea „străinului” şi atitudinea faţă de acesta, gradul de solidaritate în colectivităţile umane, natura raporturilor dintre majoritari şi minoritari, gradul de toleranţă reciprocă etc.); poziţia fiecărui actor în strucura relaţiilor din câmpul geopolitic (se va determina poziţia pe axa „centru-periferie” şi pe axa „conflict-cooperare” etc.); ce modalităţi şi mijloace preferă să folosească pentru a-şi promova/impune interesele (hardpower sau softpower, negocieri, foloseşte forţa etc.); 3. Date şi informaţii privind potenţialul de putere al actorilor implicaţi în câmpul geopolitic respectiv: resursele materiale (financiare, comerciale, de producţie, mărimea şi nivelul de dotare al forţelor armate, arsenalul militar – clasic şi de distrugere în masă etc.); nivelul de instruire şi de calificare a populaţiei dar şi nivelul de cultură (nivelul cercetării ştiinţifice şi domeniile prioritare, gradul de aplicare în practică a cercetării fundamentale etc.); prestigiul diplomatic şi „capitalul de simpatie” pe care îl are actorul în mediul internaţional (imaginea liderilor politici, gradul de apreciere a regimului politic în viaţa internaţională etc.); gradul de acceptare/respingere de către majoritatea populaţiei a intereselor promovate de conducerea legitimă a actorului respectiv (nivelul patriotismului sau de acceptare a culturii de organizaţie promovată de actorii nonstatali); 4. Culegerea de date şi informaţii privind percepţia actorilor asupra câmpului geopolitic este mai dificilă dar importantă în activitatea de analiză. Acestea trebuie să se refere la: reprezentarea unui actor despre puterea competitorului/partenerului; modul cum îşi „vede” propria putere; cum percepe comportamentul actorilor - adversari/parteneri (îi inspiră un sentiment de teamă, insecuritate sau securitate); reprezentările actorilor asupra principalelor ameninţări care îi pun în pericol realizarea intereselor pe care le are în acel câmp geopolitic; modul cum îşi „vede” şansele de câştig/pierdere în rivalitatea de interese care ia naştere în acel spaţiu (perceperea riscurilor de securitate, financiare, comerciale, identitare, de prestigiu etc.); reprezentarea pe care o are asupra intereselor celorlalţi actori din câmpul geopolitic analizat (perceperea unor interese identice/apropiate 67

A se vedea Bruno de Almeida Ferrari, Some Considerations about The Methods and The Nature of Political Geography and Geopolitics în http://www.ciari.org/ investigationcao/ Politicalgeo_geopolitics.pdf, accesat la 23 noiembrie 2011, ora 21.00.

205

sau concurente, perceperea unor interese care pun în pericol propriile interese sau ajută la satisfacerea lor etc.); 5. Informaţii şi date în legătură cu modul cum privesc şi se raportează la principiile şi regulile de drept internaţional public şi umanitar: în ce măsură actorii îşi adecvează comportamentul la normele dreptului internaţional public; respectă sau nu hotărârile organizaţiilor internaţionale cu vocaţie şi legitimitate universală; 6. Activitatea de culegere a datelor legate de modul cum au fost soluţionate/gestionate anterior crizele din acel câmp geopolitic sunt importante pentru a anticipa posibile reacţii asemănătoare; trebuie avute în vedere doar acele evenimente care pot să aibă relevanţă pentru studierea unei crize. Toate aceste informaţii trebuie să aibă un grad ridicat de concreteţe, acurateţe şi înalt grad de adecvare la realitate. Fiecare din domeniile şi subdomeniile menţionate pentru culegerea de informaţii trebuie raportate la criterii specifice de analiză. De exemplu, atunci când vom dori să cunoaştem ce tipuri de actori îşi dispută rivalităţile într-un spaţiu, va trebui să avem criterii care să îi împartă după mărime (state prăbuşite, mici, medii, mari puteri, superputeri etc.), după natura relaţiilor şi interacţiunilor, (politice – state, organizaţii politice regionale, globale; economice – organizaţii şi instituţii financiare, comerciale; culturale etc.). A treia etapă a analizei geopolitice 68 vizează prelucrarea informaţiilor în raport de ipotezele şi obiectivele care au fost stabilite şi specialităţi de cercetare. Aceasta are, ca durată, perioada cea mai mare de timpi, fixată prin planificare. După ce fiecare îşi va stabili meodologia şi instrumentele de lucru adecvate scopului şi specificului obiectivului, se va stabili calendarul etapelor de cercetare. În plus faţă de cele menţionate, aş dori să accentuez ideea în legatură cu metodele de cercetare care permit obţinerea unei imagini coerente şi de încredere a spaţiilor eterogene de zi cu zi. Aceasta este, în termeni similari, remarcată de Gerard O’Tuathail care se întreabă cum va fi achiziţionată o expertiză de nivel ridicat şi care este etica metodei de cercetare folosită, şi atrage atenţia asupra dificultăţilor de a gestiona timpul de lucru pe teren.”69 Grupurile vor trebui să colaboreze între ele pentru validare şi pentru a testa unele ipoteze de lucru. Fiecare grup se va ocupa de o singură problemă de cercetare şi analiză geopolitică. Un grup de cercetători/analişti vor prelucra informaţiile care privesc actorii şi vor realiza o arhitectură a relaţiilor geopolitice din spaţiul avut în analiză. Aceasta poate lua forma unor documentare, informări, analize, 68

Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia...p. 294. G. O’Tuathail, Localizing geopolitics: Disaggregating violence and return in conflict Regions, in Political Geography no. 29(2010), p. 256-265, on line http://gerardtoal.files. wordpress.com / 2010/01/localizinggeopolitics2010.pdf, accesat la 23 noiembrie 2011, ora 22.00. 69

206

însoţite de reprezentări grafice, iconografice, cartografice, multimedia etc., în funcţie de situaţie şi preferinţele grupului. Indiferent de forma de redare, arhitectura relaţiilor trebuie să conţină judecăţi de valoare şi aprecieri despre jucătorii strategici, pionii geopolitici, actorii care acţionează prin procură şi, nu în ultimul rând, despre actorii-obiect al rivalităţilor/jocurilor geopolitice. Constelaţia de relaţii formale (alianţe şi parteneriate strategice, economice etc.)70 sau informale se va creiona pe măsură ce vor fi primite aprecieri şi analize de la celelalte grupuri de lucru. Un alt grup de lucru va cerceta şi analiza informaţiile privind spaţiul în care au loc rivalităţile/cooperarea pentru realizarea intereselor 71. Analiza va trebui să scoată în evidenţă acele caracteristici fundamentale ale spaţiului si să fie evaluate pe o scară de la 1 la 10, în care cifra unu să indice absenţa iar zece maximul de manifestare a unui element care caracterizează acel spaţiu. Vor fi analizate spaţiile de suveranitate care compun regiunea/câmpul geopolitic pe patru dimensiuni esenţiale: a) economică; b) politică; strategică; d) cultural spirituală. Din această perspectivă grupul trebuie să conţină colective de analişti specializaţi pentru analiza celor trei dimeniuni aminitite. Dimensiunea economică este de departe cea mai importantă, deoarece rivalităţile geopolitice din secolul XXI se manifestă, mai ales, în controlul resurselor de apă energie şi hrană; competiţia pentru „ocuparea” de spaţii comerciale şi plasamente financiare a devenit acerbă. Resursele naturale care sunt necesare industriei high-tech sunt şi ele un obiect al rivalităţilor care apar între actorii nonclasici interesaţi de zonă dar nu trebuie omise şi raporturile dintre mutinaţionale/transnaţionale şi statele din zonă, mai ales când este vorba de circuite financiare, securitatea şi viteza cu care circulă capitalurile în regiunea respectivă.72 Un aspect demn de reţinut în atenţia anliştilor este gradul de modernizare a economiei, atât ca structură, cât şi infrastructură. Nivelul tehnologic şi gradul de încorporare a ştiinţei în unitatea de produs sunt alte două elemente care ne dau o reprezentare corectă a imaginii economice a unui spaţiu. Indicatorii de creştere economică, gradul de îndatorare a populaţiei etc., trebuie luaţi în calcul. Analizele trebuie să fie însoţite şi de grafice, hărţi, produse multi-media care să recapituleze şi să scoată, sintetic, în evidenţă constanţa şi esenţa unei trăsături economice. Prezentăm, sub formă de exemplu, redarea grafică a consumului de energie la nivel mondial. Este o redare grafică a nivelului de consum de energie care ne sugerează gradul de industrializare, nivelul de bunăstare, etc.; sunt modalităţi 70

François Thual, op. cit., în loc. cit. A se vedea şi o analiză concretă, Julien Dedenis, Sahara occidental essai d’approche geopolitique, Université de Rouen, Laboratoire AILLEURS, on line, 72 Robert D. Blackwill, The Geopolitical Consequences of the World Economic Recession - A Caution, RAND Corporation, on line, acesat la 20 decembrie 2009, ora 15.00. 71

207

şi mai expresive decât acest exemplu. Alegrea ţine de inspiraţia şi capacitatea echipei de a sitetiza şi reda unele reprezentări referitoare la dimensiunea economică a spaţiului.

Sursa: http://www.worldmapper.org/, accesat la 20 septembrie 2009 or 20.30.

Dimensiunea politică, presupune operarea în fapt cu un spaţiu social construit. „Cu alte cuvinte, spaţiile sunt construite şi reproduse prin discurs şi practici sociale. Ele sunt îmbibate cu relaţiile de putere, care, atunci când se schimbă, pot modifica natura şi graniţele subiectului spaţial împreună cu identitatea celor care îl constituie.” 73 Analiza vizează „prăpastia” dintre spaţiul politic imaginat de elita politică, existent ca aspiraţie politică în mentalul colectiv, şi realitatea frontierelor politice recunoscute de comunitatea internaţională. În spaţiul sud-est european de exemplu, în mentalul colectiv şi, uneori, în discursul public al unor lideri radicali: Bulgaria Mare; Serbia Mare; România Mare; Ungaria Mare; Albania Mare; Grecia Mare. La o simplă privire se poate constata că pe harta fizică a acestei regiuni, care consumă mai multă geopolitică decât poate produce, nu pot încăpea toatea aceste „State Mari”. În acest spaţiu există un potenţial exploziv în ceea ce priveşte graniţa politică. Un alt element al analizei pentru 73

Hilde Dominique Engelen, Post-Cold War Spatiality The Northern European Perspective, Cooperation and Conflict 2004; 39; 333, ed from http://cac.sagepub.com at HINARI on November 20, 2009.

208

acest grup este realizarea unei „hărţi” a gradului de încredere pe care îl are opinia publică în diferite personalităţi politice dar şi din alte domenii cu „potenţial” electoral, gradul de încredere pe care îl are populaţia în stat şi liderii politici care istrează puterea politică şi care dintre instituţii sunt în preferinţele populaţiei din ţările care alcătuiesc „câmpul geopolitic”. Aceste elemente ale analizei pot fi completate cu altele, specifice unei ţări sau alta din regiune. Dimensiunea spirituală a spaţiului este o teritorialitate virtuală şi are în vedere harta spirituală şi culturală. În spaţiul politic de suveranitate a unui stat pot coexista mai multe spaţii religioase care coexistă sau, dimpotrivă, se află în confruntare pentru hegemonie. Se analizează raporturile dintre diferite confesiuni şi relaţiile acestora cu puterea politică, mai ales potenţilitatea de conflict politic sau socio-confesional, aşa cum s-a întâmplat în Balcani în perioada post Război Rece. Conform unor analişti „Religia a fost efectiv manipulată ca un marcator cultural şi mobilizată ca un standard pentru exluderea etnică a altor grupuri, acordând puţină consideraţie pentru tapetul multi-etnic fragil. Liderii celor trei confesiuni monoteistice din Iugoslavia (islamul, catolicismul şi ortodoxia) s-au angajat cu toţii în utilizarea retoricii naţionaliste cu o consideraţie minimă pentru înţelegerea Celuilalt. Această acută lipsă de sensibilitate pentru experienţele istorice ale Celuilalt au întărit vechile stereotipuri şi au exacerbat nevoia de a se forma o identitate de tip naţionalist”.74 Trebuie, de asemenea, analizat impactul factorului religios asupra dimensiunilor economice şi sociale ale Statului, asupra arhitecturii simbolice a legitimităţii sale, asupra societăţii umane în ansamblul său, este evident, în contextul subiectivizării societale. Chiar în situaţia în care autonomizarea se întinde la toate câmpurile societale, religia participă prin a sa „Pace a lui Dumnezeu” la detaşarea oamenilor de dependenţele şi solidarităţile lor, creând astfel premisele construcţiei economice, ştiinţifice şi tehnice.75 Dimensiunea strategică este o componentă esenţială pentru înţelegerea rolului pe care îl joacă astăzi strâmtorile şi canalele de legătură între mări şi oceanele planetare (Suez, Panama, Malacca), prin care zilnic circulă milioane de barili de petrol pentru marii consumatori ai secolului XXI. Referitor la importanţa geopolitică a strâmtorii Malacca, Mokhzani Zubir subliniază: „În fiecare an, mai mult de 60.000 de vase trec prin strâmtoarea Malacca transportând diverse cargo-uri, de la petrol brut până la produse finisate din întreaga lume. Acest număr este aproape de trei ori mai mare decât cel al navelor care navighează prin Canalul Panama şi mai mult 74

Alexander Mirescu, Religion and Ethnic Identity Formation in the Former Yugoslavia, on line D. Herbert, Christianity, Democratisation and Secularisation in Central and Eastern Europe, in Religion, State & Society, vol. 27, no. 3 - 4, September - December, 1999, p. 277 75

209

decât dublu faţă de numărul de nave care folosesc Canalul Suez” 76. Strâmtoarea care conectează Oceanul Indian de Marea de Sud a Chinei şi de Oceanul Pacific, este una dintre cele mai ocupate, aglomerate autostrăzi oceanice ale lumii. O treime din comerţul mondial trece prin strâmtoare, făcând-o să fie denumită ca fiind artera economiei mondiale 77. Având în vedere că Strâmtoarea Malacca este atât de vitală pentru economia mondială, păstrarea ei în siguranţă, în special în termeni de securitate a trecătorii comerciale maritime, trebuie realizată pentru a asigura faptul că strâmtoarea va facilita continuu schimbul mondial. Orice întrerupere sau blocadă a Strâmtorii Malacca, realizată de o grupare teroristă sau de un actor clasic, va determina o confruntare extrem de violentă pentru controlul acesteia. Nevoia de resurse economice considerate vitale şi accesul la zăcăminte petroliere conduce la relaţii de cooperare pentru a se face o redistribuire raţională şi corectă. Însă aceleaşi raţiuni pot conduce la relaţii conflictual-militare, când resursele sunt rare sau un grup restrâns de actori le controlează şi nu doresc să le împartă corect cu alţii. Chiar şi observarea sumară a mediului internaţional actual relevă faptul că nu trebuie subestimaţi factorii care pot produce crize şi ameninţări în sistemul relaţiilor internaţionale: competiţia marilor actori pentru controlul „pivoţilor geopolitici” de pe „marea tablă de şah” asigură stabilitatea şi securitatea regiunilor prin care trec culoarele de transport a resurselor.78 În această a treia etapă a analizei geopolitice îşi desfăşoară activitatea şi grupul care cercetează interesele pe care actorii le au în spaţiul respectiv. Metoda de analiză este de ordin interdiciplinar. Unii specialişti vor trebui să facă analiza de conţinut a documentelor oficiale (constituţii, programe de guvernare, strategii de securitate naţională), dar şi sectoriale (energie, mediu, sănătate etc.), strategii economice şi de dezvoltare socială etc. Alţii vor trebui să efectueze analize prin metode comparative şi statistic matematice a nevoilor de funcţionalitate a economiei/sectoare cheie şi resursele de care dispune acel actor. Un exemplu, devenit clasic, este tensiunea, la aproape toate statele occidentale dezvoltate, discrepanţa dintre consumul de petrol şi capacitatea de a-l produce. Din acest punct de vedere, vom constata că prezenţa unui actor în Asia Centrală sau Orientul Mijlociu să fie justificată prin raţiuni de ordin 76

Mokhzani Zubir, The strategic value of the Strait of Malacca, on line, http://www.aspirasi-ndp. com/en/archive/ThestrategicvalueoftheStraitofMalacca.pdf, accesat la 23 decembrie 2010, ora 22.00. 77 Ibidem. 78 John H. Noer, Southeast Asian Chokepoints: Keeping Sea Lines of Communication Open, Institute for National Strategic Studies, Strategic Forum, Volume 98, December 1996; Ashley J. Tellis, Chung Min Lee, James Mulvenon, Courtney Purrington, and Michael D. Swaine, Sources of Conflict in Asia, in Zalmay Khalilzad and Ian O. Lesser ed, Sources of Conflict in the 21st Century: Regional Futures and U.S. Strategy, RAND, 1998.

210

politic, dar adevăratul interes să fie unul economic. Deşi îndepărtate geografic, SUA au devenit de-a-lungul timpului un jucător din ce în ce mai important, interesat atât de exploatarea resurselor petroliere din Asia Centrală cât şi de prevenirea dominării exclusive a spaţiului geopolitic al regiunii de către Rusia79. Prin această prezenţă SUA îşi urmăresc atât scopurile sale geostrategice euroasiatice dar îşi reprezintă, totodată, şi propriile interese economice. Referitor la aceste probleme, analiştii Henk Houweling, Mehdi Parvizi Amineh subliniază că „producţia domestică de petrol a Statelor Unite a atins punctul de vârf, apogeul în 1970. O Americă îndatorată la începutul secolului XXI s-ar putea să se fi izolat. Statele Unite, continuându-şi misiunea de a civiliza lumea, pot, prin aceasta cale, să caute o cale de scăpare curajoasă, lansând un război preventiv pentru controlul acestor resurse. Începând cu secolul al XXI-lea, Statele Unite au extras şi transportat zilnic 20 de milioane de barili de petrol, care înseamnă aproximativ 50% din totalul folosit de ţările industrializate din Vest şi Mexic.”80 Analiza puterii şi realizarea unei balanţe de putere trebuie să fie în această etapă în atenţia unui grup format din specialişti în strategie şi apărare, economişti dar şi sociologi şi analişti media. Sunt evaluate capacităţile şi potenţiale de apărare de care dispune un actor. Utilizând diverse formule de calcul consacrate de ştiinţa militară sau în teoria relaţiilor internaţionale, se construieşte o balanţă de putere a actorilor implicaţi în respectiva zonă geopolitică. Sunt luate în calcul şi eventualii actori care ar putea să intervină în zonă dacă situaţia se deteriorează şi apare posibilitatea unui conflict deschis. Se evaluează capacitatea fiecărui actor de a proiecta puterea în zona geopolitică respectivă81. Un alt indicator important este analiza gradului de încredere de care se bucură forţele armate din partea societăţii pentru fiecare actor, dar şi starea de disciplină, etică şi coezoiune în rândurile armatelor82. Un factor de putere ce trebuie avut în vedere în analiză este capacitatea actorilor de a face „agenda” publică. Se urmăreşte, în fapt, indicele de influenţare ce îl poate avea în raport cu alţi actori în arena internaţională83. Care sunt resursele şi capacitatea unui actor de „a face agenda” unei organizaţii internaţionale (clasice - ONU; OSCE; OUA; 79

Constantin Hlihor, Politici de securitate....p. 139 Henk Houweling, Mehdi Parvizi Amineh, The Geopolitics of Power Projection in US Foreign Policy: From Colonization to Globalization, in Perspectives on Global Development and Technology, Volume 2, issue 3-4, 2003, p. 372. 81 Ibidem, p. 339-389. 82 Harry Bondy, Postmodernism and the Source of Military Strength in the Anglo West, in Armed Forces & Society 2004; 31; 31, on line http://afs.sagepub.com/ cgi/content/ abstract/31/1/31, ed from http://afs.sagepub.com at HINARI on November 20, 2009. 83 Gérard Dussouy, Pragmatisme et géopolitique - Les opportunités méthodologiques d’une retrouvaille épistémologique, in L'Espace Politique, on line http://espacepolitique. revues. org/signaler1752.html, accesat la 12 decembrie 2011 ora 16.00. 80

211

nonclasice - ONG-uri, organizaţii de lobby) şi de a influenţa decizia acelei organizaţii. Unii autori consideră că analiştii trebuie să identifice posibilităţile prin care un actor îşi propune: „de a le controla dur prin controlul informaţiei, prin mass-media şi prin procesul socializării [...] a preveni, impiedica oamenii, în oricare grad, să aibă revendicări prin modelarea percepţiilor lor, cogniţiilor şi preferinţelor lor [...].84 Un consens manipulat ar putea deposeda sau priva segmente ale populaţiei de la procesul de vizualizare a intereselor lor reale şi de a-şi exercita puterea conform acestor interese. Această analiză nu este limitată la statele totalitare: se aplică la fel de bine şi statelor aşanumite democraţii Vestice. Puterea de negociere ca şi puterea de seducţie prin prestigiul valorilor politice promovate, etica manifestată în raporturile internaţionale poate uneori să cântărească mai mult în promovarea interselor într-un spaţiu geopolitic decât valoarea arsenalelor militare. Deoarece în comportamentul geopolitic al statelor/actorilor nonclasici în relaţiile internaţionale contemporane puterea nu este exercitată în forme „pure” de manifestare (soft/hard) este recomandabil să fie analizată prin comparare pentru a putea fi identificat care element al puterii ar fi un actor înclinat să îl folosească85: Calea pe care doreşte să o utilizeze

Tipul de putere utilizat Hard Power (coercive) (coercitivă)

Soft Power (co-optive) (cooperare)

Militară

Dispute, Război

UN Peacekeeping

Politico-Diplomatică

Ameninţări

Măsuri de Construire a Încrederii, Schimb de Informaţii

Economică

Embargouri

Comerţ Liber Multilateral

Psiho-Culturală

Infiltrare culturală, filme, drepturi ale omului, ONG-uri

Schimb Cultural Turistic?, studenţi străini

Aceste elemente care trebuie să stea în atenţia grupului de analiză au doar valoare explicativă şi nu normativă. Cercetătorii pot apela la cu totul alte metode şi instrumente de lucru dacă alte teorii şi concepte care definesc puterea sunt mai potrivite pentru analiza unui actor sau altul. Acest lucru este valabil, de altfel, şi pentru activitatea grupurilor de analiză enumerate anterior. Etapa a patra a procesului de analiză are ca miză realizarea şi livrarea raportului de cercetare către beneficiar sau publicarea rezultatelor 84

Steven Lukes, Power: A Radical View, second edition. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2005, p. 27-28. 85 Karl Hermann HÖHN, Geopolitics and the Measurement of National Power, Dissertation zur Erlangung des Grades des Doktors der Philosophie im Fachbereich Sozialwissenschaften der Universität Hamburg, http://powermetrics.bplaced.net/5A09E756.tmp.doc, , accesat la 12 decembrie 2011 ora 16.00.

212

cercetării dacă este o temă de cercetare din programul unui institut de cercetări ştiinţifice. Raportul de cercetare trebuie să conţină date referitoare la: titlu, autor(i), numele clientului (dacă există), utilitate, scop, ipoteze şi obiective de cercetare, metodologie şi instrumente utilizate în cercetare, resurse de informare şi calitatea echipei, rezultate şi constatări, concluzii şi recomandări, limitele cercetării. Facem precizarea că nu există o formulă standard de scriere şi de prezentare a unui raport de cercetare. Forma, grafica, şi modul de prezentare ţin de personalitatea fiecărui cercetător. Există, practic, o infinitate de modele de prezentare a rezultatelor de cercetare aplicată sau fundamentală. În cercetarea teoretică, de cele mai multe ori, aceste rezultate îmbracă forma unor lucrări, monografii, tratate etc. Ca un posibil ghid, vă prezentăm o schemă care ni s-a părut potrivită pentru analiza geopolitică86.

4.3 Discursul geopolitic şi „redesenarea” hărţilor geopolitice Analiza în domeniul geopoliticii-realitate construită prin discurs a cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimii ani, sub impactul accelerării schimbării în politica internaţională şi datorită faptului că explicaţiile cu 86

Research Report Realiyation and Preyentations, on line, http://www.apmf.org.sg/ Topic6.ppt#256, accesat la 12 decembrie 2011 ora 16.00.

213

privire la aceste schimbări, obţinute prin metodele clasice, nu au putut să conducă la predicţii şi scenarii eficiente. Din această perspectivă „noile strategii geopolitice şi cognitive care constituie fundamentul proiectelor de globalizare favorizează dezbaterile şi analiza critică a relaţiilor de putere manifeste în discurs, împreună cu reprezentările şi ierarhiile pe care le implică acestea în construirea şi imaginarea cartografiilor polarizate ale lumii, ....”87, implică reevaluarea instrumentelor şi metodelor tradiţionale de analiză a comportamentelor actorilor în geopolitica regională şi globală. În ultimii ani schimbările produse în economia mondială, generată de ritmul accelerat de creştere în regiunea sud est asiatică şi în Amarica Latină (Mexic şi Brazilia) dar şi emergenţa Rusiei, au afectat organizarea spaţială a puterii rezultată după încheierea Războiului Rece. Acestea se instituţionalizează prin dicursul geopolitic şi „re-imaginarea cartografiei” prin noi falii de reprezentare. Aşa au apărut pe Menthal Map noi opoziţii: Occident vs Islam88; Nordul industrializat vs sudul subdezvoltat, Europa vs. Balcani, Europa vs. America, Balcani vs. Europa Centrală ş.a. Toate aceste imagni care s-au întipărit în mentalul opiniei publice au redesanat hărţile geopolitice. În Europa spaţiul geografiei politice a unor state de pe acest continent, cum ar fi de exemplu Grecia, Bulgaria, Polonia, România şi Bulgaria, a rămas acelaşi dar poziţia lor geopolitică s-a modificat, pentru unele fundamental. România, Polonia, Ungaria şi Bulgaria făceau parte, în timpul Războiului Rece, din „Europa de Est”; după prăbuşirea comunismului Ungaria şi Polonia s-au poziţionat în „Europa Centrală”89 iar Bulgaria şi România, deşi state balcanice prin geografie, doresc să facă parte din Europa de sud-est. Percepţia unui analist neutru şi explicaţia sa este formată prin acumularea de informaţii pe care le consideră valide în raport cu evoluţiile din zonă. În opinia lui Mamoru Sadakata de la Nagoya University, Japan „În aceste foste ţări socialiste această dihotomie implică experienţe trecute ale democraţiei parlamentare şi dezvoltarii economice. Din punct de vedere istoric, linia ce desparte Europa Centrală de Balcani se suprapune cu aceea dintre Imperiul Habsburgic şi cel Otoman. În cazul fostei Iugoslavii, această linie tăia ţara în două jumătăţi, cu Slovenia şi Croaţia aparţinând Europei Centrale şi celelalte republici Balcanilor” 90. Analistul Japonez şi-a format această opinie nu raportându-se la imaginea pe care popoarele din 87

Eva Monica Szekely, Depăşirea stereotipurilor culturale. Imaginea Celuilalt in jurnale şi note de călătorie, on line, http://www.upm.ro/facultati_departamente/ stiintelitere/conferinte/ situl_integrare_europeana/Lucrari2/Eva%20Szekely.pdf, , accesat la 12 decembrie 2011 ora 16.00. 88 Mohamed Hamoud Kassim Al-Mahfedi, Edward Said’s “Imaginative Geography” and Geopolitical Mapping: Knowledge/Power Constellation and Landscaping Palestine, in The Criterion: An International Journal in English, on line http://www.the-criterion.com/ V2/n3/Mahfedi.pdf, accesat la 12 decembrie 2011 ora 16.00. 89 Tony Judth, Redescoperirea Europei Centrale, in Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Polirom, Iaşi, 1997, p. 17-42.

214

zonă încercau să şi-o redefinească după căderea regimurilor comuniste, ci după ceea ce percepea un jurnal de mare influenţă şi prestigiu de peste Ocean - The Chicago Tribune. Potrivit acestui ziar, „O nouă cortină cade de-a lungul Europei de Est, despărţind nordul de sud, vestul de est, partea bogată de partea săracă şi viitorul de trecut. Pe măsură ce Ungaria, Polonia şi Republica Cehă aleargă spre viitorul democratic şi al economiei de piaţă, România şi Bulgaria alunecă în înapoierea balcanică şi spre cetăţenia de rangul doi din cadrul noii Europe.”91. La distanţă de peste un deceniu, în care elita politică şi intelectuală din România a făcut eforturi, uneori, disperate să „scape” din „Balcani” Agenţia de ştiri şi analize a Mării Negre, Karadeniz Press, poziţiona geopolitic statul român altfel: „Din păcate, vocaţia balcanică a României, una a echidistanţei, armonizării, concilierii, nu şi-a mai găsit o formulă viabilă după prăbuşirea sistemului comunist şi încheierea Războiului Rece. Aderarea la NATO şi UE, dezmembrarea Iugoslaviei, răceala intevenită în relaţiile cu Turcia pot explica numai în parte abandonarea unei tradiţii politico-diplomatice cu rezultate în trecut”92. Aceste schimbări de percepţii, în cazul României, au fost posibile ca urmare a creşterii în volum şi intensitate a ideilor/imaginilor transmise în spaţiul public prin care Bucureştiul s-a poziţionat pe harta politică post Război Rece. În acest proces de schimbare a percepţiilor geopolitice doi „agenţi” au jucat un rol hotărâtor. Pe de o parte elita politică şi intelectuală românească a redefinit prin discurs poziţia noastră pe harta politică a continentului european, iar pe de alta media, care a fost vectorul de „transport” a acestor imagini create prin discurs93. De ce a fost posibil acest lucru? Ce s-a schimbat în lumea contemporană? Şi de ce hărţile noastre mentale sunt modificate de media interne şi internaţionale? Pentru a se răspunde la aceste întrebări şi la multe altele, analiştii geopoliticieni postmodernişti au propus diferite metode şi instrumente de lucru. De o largă apreciere a fost studiul lui Gerard O´ Tuathail, care a lansat la mijlocul deceniului zece al secolului trecut „un cadru pentru a analiza raţionamentul practic geopolitic”.94 Nu punem la îndoială eficacitatea şi nici caracterul ştiinţific al modelului lansat de O´ Tuathail, dar nu este clar dacă aceste 90

Mamoru Sadakata, The Balkans Between The Eu And Nato: Focusing On The Former Yugoslavia, in Roumanian Journal of European Affaires, no.3, vol.6, 2006, p. 38. 91 Ibidem, p. 39. 92 Apud, Corneliu Vlad, Cînd România era lider balcanic, on line, http://karadenizpress.ro/kara/cand-romania-era-lider-balcanic/, accesat la 12 decembrie 2011 ora 17.00. 93 Dušan I. Bjelić, Edited Identities and Geopolitics of Global Media, in Ethnographic Studies, issue no 9, November 2007, p. 6-19. 94 Gearo´id O´ Tuathail, Theorizing practical geopolitical reasoning: the case of the United States’ response to the war in Bosnia, in Political Geography 21 (2002) 601–628, on line http://www.nvc.vt.edu/toalg/Website/Publish/papers/Practicalgeopolitics.pdf, accesat la 12 decembrie 2011 ora 19.00.

215

analize sunt pentru o informare a specialiştilor din domeniul politicii externe, oamenilor politici care iau decizii în politica internaţională, sau media interne şi internaţionale care reacţionează şi uneori (re)crează evenimente geopolitice în diferite spaţii care se caracterizează prin mari rivalităţi de putere şi interes. „Efectul CNN” pus în evidenţă în ultimul deceniu din secolul XX a ieşit oarecum din sfera de interes a analiştilor, dar asta nu înseamnă că nu mai produce efecte în politica unor state. Media sunt un vector important pentru transmiterea către „consumatorul” de politică internă şi internaţională de care nici un lider politic nu mai poate face abstracţie. Strategiile de PR şi scenariile media au început să fie „arme de temut” pentru actorii clasici fără posibilităţi tehnologice şi financiare deosebite95. Pentru a înţelege cum se construiesc şi, mai ales, care sunt mecanismele prin care acţionează aceste strategii discursive în geopolitica postmodernă, trebuie să vedem care este rolul şi locul a două elemente cheie care stau la baza acestor strategiinarratives and storytellings. Christian Salmon crede că, de la începutul anilor ’90, lumea a intrat într-o revoluţie ale cărei consecinţe nu le bănuia la acea dată: cea a consumului de „produse” virtuale96. În comerţ oamenii nu se mai orientau atunci când alegeau un produs, în principal, după calitatea sa, ci după faima şi prestigiul de care se bucura marca acelui produs. La începutul secolului al XXl-lea se produce încă un salt şi, astfel, la imaginea mărcii se adaugă o poveste/narrative. Din lumea comercială această „revoluţie” a trecut foarte uşor în lumea politică şi utilizată cu mare succes în reprezentările geopolitice. Deşi studiile despre rolul narativului şi a storytelling-ului în formarea opiniei publice au apărut, încă din ultimile decenii ale secolului trecut, în cercetarea socio-politică din Statele Unite97 practica politică încorporează aceaste tehnici discursive odată cu intrarea în scenă a echipei care a pregătit campania electorală a fostului preşedinte american Clinton 98. Succesul pe care l-a avut în discursul de politică internă dar şi externă, bazat pe poveşti de mare succes pentru societatea americană, este explicat prin raţiuni de ordin psihologic şi social. Michael Jackson subliniază în acest sens: „Cu alte cuvinte, în timp ce storytelling face posibilă sociabilitatea, este în mod egal vital pentru activităţiile iluzorii auto-protecticve, autojustificatoare, ale minţii 95

Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicarea in conflictele internationale...p. 91-112; Simona Stefănescu, Media si conflictele, Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 21-25. 96 Christian Salmon, Storytelling, la machine à fabriquer des histoires et à formater les esprits, La Découverte, 2007, p. 21-23. 97 Michael Jackson, The Politics of Storytelling. Violence, Transgresion and Intersubjectivity, Museum Tusculanum Press, Copenhagen, 2002, p. 14. 98 Christian Salmon, Une machine à fabriquer des histoires, Le monde diplomatique, novembre 2006, on line http://www.monde-diplomatique.fr/2006/11/SALMON/14124 accesat la 12 decembrie 2011 ora 18.00.

216

umane individuale.”99 Puterea cuvintelor a devenit mai mare ca niciodată în istoria umanităţii, datorită dezvoltării fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă. Din această perspectivă, Michael Jackson este îndreptăţit să afirme că „deşi storytelling mediază relaţiile noastre cu lumi care se întind dincolo de noi. Lucrul important nu este cum numim aceste alte lumi, ci cum naraţiunea ne face capabili să negociem o balanţă existenţială dintre noi înşine şi aceste sfere ale celorlalţi”.100 Redefinirea spaţiilor la nivel global (occident-orientul islamic; trecerea de la unipolarism la multipolarism etc) şi regional (integrarea europeană) a avut impact şi asupra geopoliticii, ca realitate construită cu ajutorul limbajului. Fenomenul storytelling, deşi nu este utilizat ca instrument de analiză prea des de geopoliticieni, este un bun cadru pentru a întelege cum actorii îşi (re)defininesc poziţiile geopolitice sau cum îşi (re)construiesc identitatea politică şi naţională. Din punct de vedere psihologic, nevoia de identitate (culturală, etnică, lingvistică) este o condiţie a echilibrului psihic uman. Nevoia de alteritate, de raportare la altul, asigură însă posibilitatea dialogului. Cunoaşterea mecanismelor de schimbare a percepţiilor geopolitice presupune o bună înţelegere a mecanismelor de influenţare socială a acestor new naratives lansate în opinia publică internaţională prin intermediul discursului public şi mediatic de popoarele care şi-au căpătat existenţa după încheierea Războiului Rece. Aceste mecanisme le vom explica pornind de la teoriile foucauldiene aplicate în studiile postcoloniale asupra relaţiilor de putere reflectate în cartografierea lumii şi de la ideea acestuia că „nu există vreo formă de gândire ce poate pretinde un «adevăr» absolut în afara jocului discursului – toate formele politice şi sociale de gândire fiind astfel cuprinse în jocul cunoaşterii şi al puterii”101 Narratives geopolitics/geopolitica narativă are ca scop explorarea modului în care graniţele acestor noi state au fost realizate şi imprimate în mentalul colectiv şi cum acest proces se desfăşoară în continuare. Critical geopolitics explică locuri, spaţii, graniţe, centre şi periferii, prisma scopului politic şi al discursului public. Locurile şi graniţele nu sunt ceva dat de mai sus şi nu ar trebui luate ca un fapt dat. Producem locuri cu un anumit scop. Graniţele sunt construcţii sociale realizate de om. 102 Aceste poveşti încearcă să ne dea, din perspectiva liderilor acestor state, răspunsuri la întrebări, cum ar fi „cine suntem?”, „cine sunt ceilalţi?” şi „cărui spaţiu aparţinem?” Procesul susţinerii identităţii naţionale şi deliniarizării graniţelor este strâns legat de dezbaterile geopolitice. Scopul lor nu este numai de a-i face pe oamenii noştri să înţeleagă unde se află graniţa, ci, să-i forţeze pe ceilalţi să 99

Michael Jackson, op. cit., p. 15. Ibidem, p. 23 101 Ibidem. 102 Minna Rasku, op. cit., in loc. cit. 100

217

ită existenţa şi importanţa granitei. În primii ani după încheirea Războiului Rece a apărut a o astfel de geopolitică (narratives geopolitics) sub semnătura lui Samuel Hugtinton care a lansat o amplă şi lungă dezbatere despre graniţe şi „ciocnirea civilizaţiilor”. Pe de altă parte, a devenit o platitudine să observăm că lumea Islamică şi Vestul par să fie oglindite într-un ciclu care devine din ce în ce mai intens politic şi cultural conflictual şi că sursa cea mai semnificativă de rivalitate este natura profund schimbătoare a relaţiilor americane cu Orientul Mijlociu musulman. În chestiuni legate de geopolitica Golfului Persic, conflictului Arabo-Israelian şi politica renaşterii Islamice, politica Americană preferă să menţină stabilitate şi control printr-un sistem de alianţe regionale care sunt întâmpinate cu preferinţe regionale contrare, care sunt pentru schimbări dramatice. Fricţiuni generate de interese şi dorinţe conflictuale se împrăştie în cadrul domeniului cultural, rezultând în politizarea identităţilor şi o dinamică de conflict escalator, în care angajamentul valorilor de bază, a credinţelor şi informaţiilor despre „celalălt” sunt privite ca fiind ameninţătoare şi problematice. Rezultatul este o atmosferă de îndoială, neîncredere şi lipsă de respect, în care eforturile de a domina şi a forţa, constrâng adversarii, înlocuiesc iniţiativele de a colabora pentru căutarea înţelegerii interculturale şi a mijloacelor de acomodare şi acceptare politică reciprocă. De ambele părţi ale relaţiei tensionate dintre americani şi Orientul Mijlociu Musulman, există o puternică înstrăinare şi o credinţă crescătoare în inutilitatea comunicării.103 Metodele de analiză specific narratives geopolitics pot da soluţii eficiente de înţelegere a modului cum pot fi depăşite rivalităţile de putere şi interes în spaţiile nou definite în discursul politic al marilor puteri - Global Balkans, Great Meaddle East, Zona extinsă a Mării Negre, Balcanii Asiatici etc. Câţiva geopoliticieni binecunoscuţi credeau că „Storyline este o unitate fundamentală în analiza critică a discursului geopolitic”104. Importanţa definirii unui mit geopolitic şi a valorilor pe care se bazează pare să crească tot mai mult pe măsură ce se dezvoltă media. „Poveştile de succes”/narratives de pe arena politică pot, aşadar, să aibă un impact dominant asupra felului în care oamenii percep realitatea politică. De exemplu, Mark Howard Ross, defineşte naratives ca fiind „cadre de interpretare pentru acţiune” prin care membrii unor grupuri identitare înţeleg 103

Nathan C. Funk, Abdul Aziz Said, Islam and the West: Narratives of Conflict and Conflict Transformation, in International Journal of Peace Studies, Volume 9, Number 1, Spring/Summer 2004, on line http://www.gmu.edu/programs/icar/ ijps/vol9_1/ Funk& Said_91IJPS.pdf, ed on December 22, 2011. 104 John O’Loughlin, Gearoid O´Tuathail, Vladimir Kolossov, Russian geopolitical storylines and public opinion in the wake of 9–11: a critical geopolitical analysis and national survey

218

lumile sociale şi politice în care trăiesc şi explică conflictele în care sunt implicaţi”105. În opinia lui Philippe Mongin „O naraţiune poate fi definită ca un raport al acţiunilor umane şi al evenimentelor rezultate care fac clară ordinea temporală a acestor acţiuni şi evenimente cu scopul primar de a le face inteligibile publicului.”106. Anumite „discuţii depre naraţiunile ontologice duc la o idee similară când se referă la nevoia de a recunoaşte naraţiunile ontologice în viaţa socială, pentru a explica unele probleme cum ar fi „acţiuni colective” şi „formaţiuni grup”.107 În analizele geopolitice narratives sunt strâns legate, aşa cum am menţionat, de un alt fenomen-storylling. Un storyline poate fi definit ca fiind calea în care întâmplări, locaţii, protagonişti, procese şi interese geopolitice sunt organizate într-o naraţiune relativ coerentă de explicaţii şi interes. Deosebiţi de documentele pe care le studiază liderii politici pentru a răspunde la evenimentele zilnice sau pentru a-şi articula public politicile în faţa media, storylines sunt argumente care gradual devin coerente şi se încheagă în jurul schimbărilor şi dilemelor consistente din politica publică. Cultura geopolitica a unui stat este, în mod normal, caracterizată de o serie tradiţii geopolitice antagoniste şi competitoare care sunt folosite pentru a ajuta la scrierea unor storylines similare despre evoluţiile şi dramele din politica externă. 108 De exemplu, Dimitri Trenin, a argumentat că la începutul noului mileniu în Rusia cultura geopolitică este caracterizată de trei tradiţii şi orientări geopolitice competitoare: tradiţia marii Rusii, tradiţia anti–occidentală, şi tradiţia europeană109. Toate acestea s-au cristalizat de-a lungul timpului prin intrarea în conştiinţa publică a unor „poveşti” geopolitice de succes. Acestea, ca şi storytelling-ul, sunt foarte importante pentru construirea discursului geopolitic. Studiul discursului a devenit extrem de popular în cadrul geografiei politice şi nu numai, mai ales în ultimul deceniu. Pentru a înţelege cum prin discurs oamenii pot compune şi re-compune universul social în care trăiesc, cum apar sau dispar angoase, frustrări, trăiri şi comportamente sociale determinate de asemenea fenomene, considerăm că este necesară definirea/conceptualizarea

105

Ross, Marc Howard, The Political Psychology of Competing Narratives: September 11 and Beyond, in Craig Calhoun, Paul Price, Ashley Timmer, eds., Understanding September 11, New York: New Press, 2002 p. 303. 106 Philippe Mongin, Analytic Narrative, on line https://studies2.hec.fr/jahia/webdav/site/ hec/shared/sites/mongin/acces_anonyme/page%20internet/(O22)%20Mongin%20EnolSc %2010pdf.pdf, ed on December 22, 2011. 107 M. Somers, The narrative constitution of identity: A relational and network approach, in Theory and Society 23, 1994, p.618. 108 John O’Loughlin, Gearoid O ´ Tuathail, Vladimir Kolossov, op., cit., in loc., cit. 109 Dimitri Trenin, From pragmatism to strategic choice, in: Andrew, K. (Ed.), Russia after the Fall Carnegie Endowment for International Peace, Washington, DC,2002, p. 187–204.

219

termenului de discurs, în general, şi a discursului geopolitic şi mediatic în special. Oricum, în acest domeniu este o mare „inflaţie” de opinii110. Discursul, ca element central al comunicării publice, şi-a făcut apariţia în literatura ştiinţifică în anii ’70 ai secolului al XX-lea şi a constiutit o preocupare, în special pentru lingvişti. În ultimul deceniu al secolului trecut, odată cu impunerea Şcolii de la Copenhaga şi lansarea în dezbatere publică a teoriei securizării, s-a adus în discuţie tot mai mult şi analiza unui discurs mai aparte, cel de securitate. Referindu-se la acest aspect, Ole Waever vorbeşte despre analiza discursului ca despre „o teorie a politicii externe” 111. Este un mod de a se recunoaşte rolul limbajului în structurarea relaţiilor sociale de putere mediul internaţional. Fiecare situaţie de comunicare este influenţată de structurile de putere în care vorbitorii sunt plasaţi, convenţional sau nu. Şcoala lingvistică ză a impus noţiunea „discours”, cea anglosaxonă „discourse”, ceea ce corespundea în cadrul Şcolii ruse noţiunii de „stil funcţional”. Motivul sinonimiei terminologice se explică doar prin specificul şcolilor naţionale, da nu şi prin referirea la acelaşi subiect. În timp ce în tradiţia rusească „stil funcţional” prezenta, în primul rând, nişte tipuri speciale de texte – colocviale, birocratice, gazetăreşti şi altele, de asemenea, sistemul lexical şi gramatical specific fiecăruia din aceste texte, în tradiţia anglo-saxonă nu exista nimic asemănător, din simplul motiv că şcoala anglosaxonă încă nu avea ca ştiinţă obiectul stilisticii 112. Pentru uzul comun, dicţionarele oferă două semnificaţii principale pentru noţiunea de discurs. Prima este „aceea de exprimare în public pe o temă dată, în scris sau vorbit”, iar a doua este aceea de „act de a discuta”, „act de comunicare lingvistică” 113. 110

A se vedea pe larg, Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, trad. din limba ză de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu, Editura RAO, Bucureşti, 2006; Dumitru Borţun, Silvia Săvulescu, Analiza discursului public, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2007-2008; Nina Ivanciu, Epistemică şi receptare, Editura Univers, Bucureşti, 1988, p. 16+22; 65-71; Roberto Izurieta, Comunicarea statului în era divertismentului, AMA Impact, Bucureşti, 2003; Philippe Breton, Manipularea cuvântului, Institutul European, Iaşi, 2006; Daniela RovenţaFrumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005; Camelia Mihaela Beciu, Strategii persuasive în discursul politic, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2005, idem, Comunicare politică, Editura Comunicare.ro, Buvureşti, 2002; Marina Rotaru, Tony Blair şi noul discurs laburist. O analiză critică a discursului politic al partidului New Labour, Editura Lumen, Iaşi, 2006; Cesare Segre, Istorie, cultură, critică, Editura Univers, Bucureşti, 1986, p. 316-360; Horia Dulvac, Discursuri şi părţi, Editura AIUS, Craiova, 2005. 111 Ole Weaver, European Integration and Security: Analysing French and German Discourses on State, Nation, and Europe, on line, http://www.palgrave.com /pdfs/ 1403917 191.pdf, accesat la 13 oct. 2011, ora 20.00. 112 A se vedea şi Vitalina Băhneanu, Dimensiunile implicitului în discursul politic, on line, http://www.cnaa.md/files/theses/2010/15445/vitalina_bahneanu_thesis.pdf, accesat la 13 oct. 2011, ora 20.45. 113 Cesare Segre, op., cit., p. 316.

220

În plan ştinţific, discursul trebuie să fie înţeles prin prisma a două tipuri de relaţii: „discursul ca practică socială, discursul ca formă de acţiune, ceea ce oamenii fac pentru ei, ori împreună cu alţii. După M. Foucault, prin discurs se înţelege un mod de reprezentare a practicilor sociale, o formă de cunoaştere, ceea ce oamenii spun despre practicile sociale”114. Daniela Rovenţa-Frunuşani consideră că definiţia discursului a cunoscut mai multe „derive interpretative”, dintre care menţionează115: tendinţa restrângerii la comunicarea orală (face to face interaction), deşi practica scripturală actualizează mecanisme şi strategii discursive strict contextualizate (la fel ca interacţiunea face to face); tendinţa considerării competenţei de comunicare ca un tot ce ţine de o lingvistică a limbii, operând cu un locutor/autor ideal (în realitate, orice vorbitor se caracterizează printr-o anume combinare de abilităţi socio-lingvistice, discursive, culturale, altfel spus competenţa include zone socializate, dar şi zone strict individualizate); tendinţa de a separa competenţa lingvistică de competenţa de comunicare, cea din urmă adăugându-se cumva ca un element suplimentar celei dintâi. Or, cele două competenţe sunt interdependente. Competenţa de comunicare este rezultatul interacţiunii a mai multor competenţe - de la cea lingvistică, socio-culturală, enciclopedică, până la cea generică. De aceea, discursul „s-a instituit în ultimele decenii ca noţiune-cheie a lingvisticii, la frontiera lingvisticii cu sociologia, psihologia, teoria comunicării, filosofia limbajului” 116 dar şi a geopoliticii postmoderne. Cel mai adesea discursul este definit ca „manifestarea caracterului pragmatic al comunicării, el fiind, în fond, comunicare, în anumite condiţii de producere, sau parole plus condiţii de producere, dezvăluind, în resorturile sale intime, caracterul acţional al vorbirii”117. Pentru unii, discursul este un enunţ cu proprietăţi textuale dar, mai ales, un act împlinit într-o anumită situaţie (participanţi, instituţie, loc şi timp) 118: „un discurs se articulează în diverse genuri, care corespund tot atâtor practici sociale, diferenţiate în interiorul aceluiaşi câmp”119. Alteori, discursul este considerat ca fiind un eveniment (însemnând că discursul este realizat temporal şi în prezent, pe când sistemul limbii este virtual şi în afara timpului), ceva ce se întâmplă când cineva vorbeşte. Cel care vorbeşte se referă întotdeauna la o lume pe care o exprimă, o descrie, o reprezintă120. Miza discursului ar fi „aceea a actelor discrete şi, de fiecare dată, unice, prin care limba este actualizată în 114

Elena Dragoş, Introducere în pragmatică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000, p. 54. Daniela Rovenţa-Frumuşani, op. cit., p. 65. 116 Ibidem, p. 69-70 117 Elena Dragoş, op., cit., p. 54 118 F. Rastier, Sens et textualité, Paris, 1989, p. 40 119 Idem. 120 P. Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Bucureşti, 1995, p. 95. 115

221

vorbire de un locutor”121. S-ar putea trage concluzia, de aici, că discursul „nu e un obiect concret oferit intuiţiei, nu e o realitate evidentă, ci e rezultatul unei construcţii, e o organizare care îşi fixează scopul în realizarea unui text, ce este forma lingvistică a discursului”122. Discursul ca formă abstractă de cunoaştere nu poate fi redus, pur şi simplu, la elementul lingvistic definit printr-o sumă de acte constitutive, legate între ele prin texte într-o naraţiune, deoarece semnificările/reprezentările şi chiar percepţiile asupra unor realităţi nu pot fi decontextualizate de dimensiunea socio-istorică. Din această perspectivă, punctul de vedere pragmatic, a lui D. Maingueneau oferă o definiţie discursului mai adecvată pentru a descrie realităţi socio-istorice sau geopolitice dintr-un anume spaţiu socio-politic intern sau internaţional. „Înţelegem prin discurs «organizările» transfrastice relevate de o tipologie articulată, emise în condiţii de producere socio-istorice”123. Tot o definiţie pragmatică a discursului oferă şi Anne Reboul şi J. Moeschler124 care consideră că discursul „nu este un fenomen lingvistic şi, de aceea, nu poate fi redus la frazele care îl compun; este un fenomen pragmatic, care nu poate fi redus la enunţurile care îl compun. Distincţia dintre frază şi enunţ este o distincţie majoră: dacă fonemul, morfemul sau fraza sunt unităţi lingvistice, enunţul este o unitate pragmatică”. Cu alte cuvinte, poziţia celor doi lingvişti este simplă: „discursul nu este nimic mai mult decât secvenţa de enunţuri care îl compun”125. Ca realitate socială, discursul cuprinde următoarele aspecte: intenţiile emiţătorului (analiza textuală şi presupoziţia); interacţiunea oratorauditor (condiţii psihologice) şi eficacitatea 126. Toate aceste elemente aplicate analizei discursului geopolitic ne ajută să cunoaştem poziţia viitoare a unui actor în anumite zone de dispută şi interes. Iată de ce nu putem lua discursul drept un ansamblu de enunţuri ale unui emiţător, care se referă la un subiect unic. Teun van Dijk afirmă că discursul e o formă de acţiune, un act care are relevanţă socială, reflectând structuri de putere, ierarhii, interacţiuni, roluri şi identităţi sociale. Din această perspectivă, „discursul ar trebui studiat nu doar ca formă, înţeles şi proces mental, ci şi ca structuri complexe şi ierarhii de interacţiune şi practică socială, precum şi funcţiile lor în context, societate şi cultură” 127. Un alt 121

E. Benveniste, Problèmes de linguistique générale, Paris, 1966, p. 250. D. Maingueneau, Initiation aux méthodes de l’analyse du discours. Problèmes et perspectives, Paris, 1976, p. 16. 123 D. Maingueneau, op., cit., p. 19. 124 Anne Reboul, J. Moeschler, Pragmatica azi, Editura Echinox, Cluj, 2001, p. 195. 125 Ibidem. 126 Georges Vignaux, L’argumentation. Essai d’une logique discursive. Librairie Droz, 1976, Geneve-Paris, p. 14. 127 Teun A. van Dijk, Discourse as Interaction in Society, în Teun A. van Dijk, (ed.), Discourse Studies: A Multidisciplinay Introduction, volume 2, Discourse as Social Interaction, Sage 122

222

cunoscut specialist al domeniului, Charlotte Epstein, afirmă: „Un discurs este un ansablu coeziv de idei,concepte şi catalogări despre un obiect specific care încadrează acel obiect într-un mod anume şi, ca atare, delimitează posibilităţile de acţiune relaţionate la el”128 Norman Fairclough vede discursul drept text, exemplu de practică discursivă şi de practică socială în acelaşi timp şi susţine că multe din schimbările sociale actuale sunt constituite într-o mare măsură ca urmare a schimbărilor din practicile lingvistice129. Într-o lucrare recentă, acesta afirmă: Eu văd discursurile ca mijloace de reprezentare a aspectelor lumii-procese, relaţii şi structuri ale lumii materiale, „lumea mentală” a gândurilor, sentimentelor, credinţelor şi aşa mai departe, şi lumea socială... discursurile diferite sunt perspective diferite asupra lumii şi sunt asociate cu relaţiile diferite pe care oamenii le au cu lumea.130 Discursul nu doar descrie o realitate din viaţa unei societăţii oarecare, el poate şi proiecta una dezirabilă, sub forma unor idealuri sau aspiraţii naţionale. Din această perspectivă, credem că au dreptate autorii care afirmă că discursul „joacă un rol în construcţia socială a realităţii. Discursul nu descrie doar lucruri, el realizează face lucruri.”131 Este o resursă strategică la îndemâna oamenilor politici, şi nu numai, este un fundament şi vector pentru practica din relaţiile internaţionale. După cum este cunoscut, combaterea terorismului pe căi tradiţionale (distrugerea fizică a structurilor totalitare de putere şi lupta armată contra organizaţiilor teroriste) a condus la cheltuirea de uriaşe resurse materiale, financiare şi pierderi umane importante, cu rezultate apreciate de unii analişti ca fiind modeste, în raport cu eforturile făcute. Criticii istraţiei Bush Jr. afirmă că această strategie a creat Statelor Unite o problemă de imagine în lume, în general, şi în zonă, în special. Referindu-se la acest aspect, colonelul Michael P. Wadsworth, de la U.S. Army College este de părere că: „războiul împotriva terorii este din ce în ce mai mult perceput ca o intervenţie americană greşită de a impune reforme democratice în Orientul Mijlociu.”132 Analiza evenimentelor din Orientul Publications, London, Thousand Oaks, New Delhi, 1997/2000, p. 6. 128 Charlotte Epstein, op. cit., în loc. cit. 129 Norman Fairclough, Discourse and Social Change, Polity Press, Cambridge, 1992/2000, p.6. 130 Idem, Analyzing Discourse, London: Rutledge, 2003, p. 124. 131 Cynthia Hardy, Ian Palmer and Nelson Phillips, Discourse as a strategic resource în Human Relations, Volume 53(9), 2000, p. 1227–1248, The Tavistock Institute ® SAGE Publications London, Thousand Oaks CA, online http://hum.sagepub.com/cgi/ content/ abstract/53/9/1227. 132 Colonel Michael P. Wadsworth, Winning the War of Ideas: Assessing the Effectiveness of Public Diplomacy, on line http://docs.google.com/gview?a=v&q= cache% 3Ab1iG08PcQtUJ% 3Ahandle.dtic.mil%2F100.2%2FADA448271+The+Power+of+Metaphor %3A+Story+Telling+on+international+relations%2C+diplomacy&hl=ro&gl=ro, accesat 11 august 2009, ora 21.00.

223

Mijlociu a produs, în ultimii ani, o multitudine de explicaţii. 133 Noi încercăm să vedem dacă una dintre posibilele explicaţii nu rezidă şi în aceea că Pentagonul nu a luat în calcul şi utilizarea formelor soft de putere, inclusiv cea emanată de discurs şi contra-discurs în relaţiile internaţionale 134. Interesant de subliniat este că, la nivel de discurs, reprezentanţi de marcă ai istraţiei Bush nu au negat utilizarea puterii prin forme şi mijloace specifice comunicării. Secretarul de stat Condoleezza Rice afirma, în martie 2005, cu prilejul investirii unor demnitari în posturi de conducere la Public Diplomacy şi Public Affairs: „A sosit timpul să privim din nou la instituţiile noastre de diplomaţie publică. Trebuie să realizăm mult mai mult pentru a confrunta propaganda bazată pe ură, pentru a împrăştia mituri periculoase şi pentru a scoate la iveală adevărul. Trebuie să ne mărim schimburile cu restul lumii. Trebuie să conlucrăm mai mult ca niciodată aproape cu instituţiile educaţionale, sectorul privat şi organizaţiile non guvernamentale şi trebuie să ne încurajăm cetăţenii să se implice în lume să înveţe limbi străine, să înţeleagă culturi diferite şi să-i primească pe alţii în casele lor. Şi pentru a avea succes trebuie să ascultăm. O parte importantă din a spune povestea Americii este să înveţi poveştile altora. În timp ce nu trebuie niciodată să ne compromitem securitatea noastră, nu trebuie să ne închidem faţă de restul lumii. Am declarat că timpul pentru diplomaţie este acum. Ei bine timpul pentru reforma diplomaţiei publice este de asemenea acum.”135 Pentru cercetarea pe care noi am întreprins-o în vederea înţelegerii modului cum prin analiza de discurs putem anticipa tipul de comportament pe care un actor îl poate avea într-un anume spaţiu şi ce aşteptări are acesta de la opinia publică prin discursul rostit, definiţia dată de Georges Vignaux pare mult mai adecvată. Pentru acesta, „discursul reprezintă ansamblul de strategii ale oratorului care se adresează auditoriului în vederea modificării judecăţii acestuia asupra unei situaţii sau a unui obiect; acesta este un act, o intervenţie a subiectului emiţător, dar şi reprezentarea pe care interlocutorul o 133

James W. Skillen, With or Against the World? America’s Role Among the Nations, Lanham, Md.: Rowman and Littlefield, 2005; Anthony H. Cordesman, Winning the “Long War” in Iraq: What the US Can and Cannot Do, on line http://csis.org/images/ stories/burke/070611_cordesman_test_B.pdf, accesat la 11 august 2009, ora 18.00; Anatol Lieven, America Right Or Wrong: An Anatomy Of American Nationalism, New York, Oxford University Press, 2004; James A. Russell (ed.), Critical Issues Facing the Middle East: Security, Politics and Economics, Palgrave MacMillan 2006. 134 A se vedea şi opiniile profesorului Bruce Gregory de la George Washington University, Public Diplomacy and Strategic Communication: Cultures, Firewalls, and Imported Norms, on line http://www8.georgetown.edu/cct/apsa/papers/gregory.pdf, accesat 14 august 2009, ora 22.00. 135 Remarks of Secretary of State Condoleezza Rice, Announcement of Nominations of Karen P. Hughes as Under Secretary of State for Public Diplomacy and Public Affairs and Dina Powell as Assistant Secretary of State for Educational and Cultural Affairs, March 14, 2005, on line http://www.state.gov/secretary/rm/2005/43385.htm accesat 14 august 2009, ora 22.00.

224

poate accepta” 136. Acest concept are în vedere reprezentarea discursivă pe care un locutor o propune, în funcţie de ceea ce tratează, în funcţie de ideile pe care şi le face despre un auditor 137 . Este vorba despre cum ştie oratorul să răspundă la întrebările capitale ale oamenilor, dacă discursul lui este sau nu ancorat în actualitatea cea mai vie. Cuvântul omului politic trebuie să pătrundă adânc în inimile ascultătorilor, să frământe conştiinţele şi, uneori, să schimbe radical părerea oamenilor asupra evoluţiilor geopolitice. Cazul celor două războaie din Irak sunt relevante. În cazul primului război din Irak, discursul preşedintelui George Bush138 a fost extrem de bine primit şi a convins opinia publică mondială dar şi majoritatea actorilor internaţionali că situaţia nu se poate restabili decât prin utilizarea forţei. A obţinut legitimitate internaţională. În timp ce la peste un deceniu George W. Bush nu a obţinut aceleaşi rezultate. Povestea/storytelling oferită de acesta nu s-a vândut bine139. Din perspectiva înţelegerii modului cum se poate uneori ca prin discurs să crească sau să descrească rivalităţile de putere şi interes pe anumite spaţii geopolitice, este important să analizăm şi un tip special de discurs: cel conflictual. Pornim de la premisa că relaţia dintre emiţător şi receptor în procesul comunicării poate fi armonioasă sau conflictuală, în funcţie de interesele şi scopurile fiecărui participant la actul comunicării. Atunci când un emiţător/locutor ţine un discurs, el poate viza crearea unei relaţii armonioase cu publicul căruia i se adresează sau, din contra, el poate vorbi pentru a se distinge de interlocutor ori pentru a-l domina sau a-l exclude. Opţiunea pentru discursul conflictual înseamnă declanşarea războiului verbal, atacarea interlocutorului transformat în adversar140. Discursul ultimativ al guvernului sovietic, din vara anului 1940, prin care cerea României „înapoierea” Basarabiei şi nordul Bucovinei, nu prefigura nicicum posibilitatea unor negocieri141. Acelaşi lucru releva şi discursul fostului preşedinte George W. Bush, prin care i se cerea lui Saddam Husein „să plece” de la putere. Dacă prin discursul său locutorul caută să se plaseze nu numai în 136

Ibidem, p. 20. Ibidem, p. 21. 138 President George Bush Announcing War Against Irak, on line http://www.historyplace.com/ speeches/bush-war.htm, accesat la 23 oct 2011, ora 20.00. 139 Dennis R. Bullock, The Iraq War Discourse of President George W. Bush: Reconstituting the Soviet-style Threat, Justifying American Power and Manifesting the Unipolar Worldview, on line http://usublicdiplomacy.org/pdfs/Dennis_Bullock_thesis.pdf, accesat la 23 oct 2011, ora 21.00. 140 Steluţa Coculescu, Distorsionarea ethosului locutorului în discursul politic televizual românesc, on line http://www.philippide.ro/distorsionari_2008/073-084%20 COCULESCU _RED.pdf, accesat la 23 oct 2011, ora 20.00. 141 Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, AISM, Bucureşti, 2002, p. 67-73. 137

225

spaţiul discursiv, dar şi în societate, atacatorul său caută să îl de-plaseze, forţându-l să ocupe un alt loc decât cel dorit. Relevantă, din acest punct de vedere, este construcţia imaginii de „axă a răului” pe care fostul preşedinte Bush a (de-)plasat o serie de state: Iranul, Coreea de Sud, Somalia etc. Sociologul Uli Windisch defineşte discursul conflictual ca o „realitate discursivă sau acea parte a realităţii discursive care este traversată de un conflict”142. Autorul consideră că un discurs conflictual este discursul unei singure persoane, al unei singure părţi care declanşează un conflict; aceasta interpelează o persoană devenită enunţiator prin producerea unui discurs anterior şi o atacă, ca urmare a dezacordului sau a divergenţelor de opinie dintre ele. Utilizând acest tip de comunicare în politica internă sau internaţională, un locutor, care poate fi şef de stat sau diplomat, construieşte, în fapt, o ameninţare pentru cel căruia i se adresează. Dacă receptorul este un actor mai slab şi ameninţarea din discurs este credibilă pentru el, atunci el se conformează cerinţelor impuse de locutor; rezultatul este crearea unui spaţiu de securitate (doctrina şi strategia descurajării nucleare, promovate de marile puteri în timpul Războiului Rece). Este logica în care se utilizează discursul prin care se impun presiunea diplomatică, embargo-ul economic sau financiar, descurajarea militară etc. Dimpotrivă, dacă acelaşi receptor slab (stat sau regim politic, mai nou) percepe ameninţarea din discursul locutorului puternic ca fiind nu doar credibilă, ci şi inevitabilă, indiferent de răspunsul său, atunci el va adopta un comportament conflictual, „sinucigaş”. Aşa au apărut, în timpul Războiului Rece, o serie de conflicte „locale”, cum a fost războiul vietnamezo-chinez, sau cel de-al doilea război din Irak. Prin acest tip de discurs se defineşte, prin limbaj, o structură/ un raport de putere existentă între actorii mediului internaţional sau în interiorul unei societăţi oarecare. Puterea se referă la relaţii de diferenţă şi la efectul acestora asupra structurilor sociale. Limbajul creează puterea, o exprimă, este implicat oriunde există o luptă pentru putere. Puterea nu derivă din limbaj, dar limbajul poate fi folosit pentru a provoca, a submina sau a schimba distribuţia puterii pe termen lung sau scurt. Analiza discursurilor politice ale unor şefi de stat din ultima sută de ani ne arată că puţine modalităţi lingvistice nu au fost la un moment sau altul utilizate pentru a exprima puterea. Acest lucru este evident mai ales în situaţii de conflict. Aceste evenimentele istorice îşi lasă amprenta asupra discursului prin limbajul utilizat. S-a afirmat că Războiul din Vietnam sau cel din Irak au generat propriul limbaj pentru a exprima, pe de o parte, caracterul vicios al războaielor, iar, pe de altă parte, ca reflex viu de respingere a retoricii oficiale143. Într-adevăr, orice război este, înainte de toate, un conflict ideologic, astfel încât distorsionarea limbajului are un dublu scop: întâi, să atragă şi să manipuleze adversarul (militari şi populaţie civilă) 142 143

Apud, Steluţa Coculescu, op. cit., în loc. cit. Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, op., cit., p. 91.

226

prin propagandă, apoi, să dezinformeze propria tabără pentru a ascunde realitatea crudă a războiului (pierderi umane, eşecuri, atrocităţi). Steluţa Coculescu consideră că obiectivele urmărite de locutor prin discursul conflictual sunt144: (1) să combată tezele şi ideile adversarului, (2) să obţină triumful propriilor teze şi idei, (3) să obţină adeziunea publicului, martor al conflictului, la propriile teze şi idei. În mod evident construit pe negativul discursului adversarului, discursul conflictual este adresat unui public-ţintă martor, altul decât adversarul; de aceea, autorul discursului conflictual, prin contra-discursul pe care îl produce, caută să atace atât discursul advers, cât şi adversarul, care în această etapă nu răspunde. Pentru a reuşi, pune în scenă strategii care să confere discursului său spectacularul, caracterul teatral, uneori ludic, pentru a atrage publicul şi a-l seduce. Astfel, el distorsionează întreaga activitate discursivă a adversarului: neagă, descalifică, respinge, deformează, refutează, reformulează sau chiar destructurează discursul advers şi, în consecinţă, personalitatea adversarului. Aceste operaţii de natură discursivă traduc de fapt o luptă pentru putere, pentru instalarea unor raporturi ierarhice de inegalitate. Autorul discursului conflictual caută să deformeze imaginea adversarului, să îl domine, obligându-l astfel să ocupe o poziţie inferioară. Aceste scopuri sunt urmărite mai ales în situaţii de criză şi instabilitate în mediul internaţional de securitate. U. Windisch numeşte acest tip de comunicare discurs manipulat, iar discursul care îl neagă, discurs manipulant.145 Sunt specifice tuturor formelor de propagandă şi acţiunilor de dezinformare şi intoxicare. Discursul manipulat şi manipulant sunt folosite uneori, în practici politicianiste, şi în politica internă a statelor. Extremiştii sau ultranaţionaliştii utilizează în scop electoral asemenea tipuri de discurs, fără să fie preocupaţi de consecinţe: radicalizarea unor cereri, tensiuni interetnice şi chiar conflicte între diferite grupări religioase sau etnii. Se realizează o acţiune de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor prin expunerea la mesaje a persoanelor şi grupurilor umane în vederea atingerii unor scopuri dorite de altcineva (persoane sau organizaţii), fără aplicarea constrângerilor fizice şi fără conştientizarea discrepanţei dintre scopurile îndepărtate ale persoanelor şi grupurilor-ţintă şi scopurile îndepărtate ale celor care exercită influenţa. Scopul este atins dacă subiecţii umani (indivizi, grupuri, mulţimi) nu realizează că vor intra într-o acţiune care este în discordanţă cu propriile interese.146 În asemenea situaţii media pot juca rol ambivalent în 144

Steluţa Coculescu, op. cit., în loc. cit. Ibidem. 146 See, Ionuţ Isac, Mitologie politică, mitologie istorică şi manipulare în post-totalitarism. Sinuozităţi istoriografice în discursul politic oficial din Republica Moldova, on line, http://www.humanistica.ro/anuare/2010/Continut/art11Isac.pdf; S. Chelcea, Influenţa socială 145

227

funcţie de interesele geopolitice dintr-un spaţiu de rivalitate147. Pot să conducă la atenuarea, rezolvarea unei stări conflictuale dar la fel de bine să întreţină confuzia, să alimenteze conflictele şi teama. Din punct de vedere geopolitic putem afirma că media au devenit veritabile armate în ceea ce putem numi război imagologic. Conform lui Kenneth Payne „Media, în era modernă, este în mod indisputabil un instrument de război. Acest fapt se datorează ideii că victoria dintr-un război este la fel de dependentă de gestionarea opiniei publice interne şi internaţionale cât este dependentă de înfrângerea inamicului pe câmpul de luptă. Şi rămâne adevarată indiferent de aspiraţiile multor jurnalişti de a oferi o evaluare imparţială şi echilibrată a conflictului.”148 Specialiştii şi analiştii media apreciază că, după prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa şi URSS, Balcanii au devenit adevărate poligoane ale războiului imagologic. Reputatul reporter de război, Martin Bell, observa, în cazul conflictelor din Balcani, că „ştirile apăreau acolo unde erau ziariştii”149. În disputa de interese care a apărut între statele succesoare ale fostei Iugoslavii cel mai bine au înţeles acest lucru bosniacii şi albanezii kosovari. Aceştia au angajat o firmă de relaţii publice din SUA, Rudder Finn, pentru a obţine o imagine favorabilă în opinia publică internaţională. Campania declanşată de această firmă a condus la demonizarea sârbilor în media occidentale şi zdrobirea imagologică a lor cu consecinţe politice pe termen lung150. Dintre numeroasele cazuri promovate de Rudder Finn în media internaţionale ne vom opri doar la imaginile transmise de televiziune şi fotografiile care au fost preluate de marile cotidiene, reprezentând controversata groapă comună de la Raceak. Aceste imagini au contribuit în şi manipularea comportamentală, în Ştiinţă şi tehnică, nr. 5, 1990, p. 15–17; idem, Repere pentru o analiză psihosociologică a manipulării, Revista de psihologie, nr. 1, 1992, p. 37– 44; idem, Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Bucureşti, Editura Economică, 2002, p. 145–151. 147 Mark Frohardt Jonathan Temin, Use and Abuse of Media in Vulnerable Societies, Special Report, United States Institute of Peace, on line, http://dspace.cigilibrary.org/jspui/ bitstream/ 123456789/4590/1/Use%20and%20Abuse%20of%20Media%20in%20Vulnerable %20Societies.pdf?1, Andrew Puddephatt, Voices of war: Conflict and the role of the media, International Media , on line, http://www.i-m-s.dk/files/publications/Voices%20of %20war.pdf, ed 14 august 2009. 148 Kenneth Payne, The Media as an Instrument of War, Parameters, Spring 2005, p. 81-93. ed from http://carlisle-www.army.mil/usawc/Parameters/05spring/payne.htm , 1 September, 2009. For more on the role of the reporter in conflicts please see pages 187-8 in Seaton, J., Carnage and the Media: The Making and Breaking of News About Violence, London, Allen Lane (Penguin), 2005. 149 Margaret H. Belknap, The CNN Effect: Strategic Enabler or Operational Risk?, în “Parameters”, US Army War College Quarterly, Autumn 2002, Vol. XXXII, No. 3, p. 105-106. 150 Ibidem.

228

mare măsură la formarea unui curent de dezaprobare în cadrul opiniei publice mondiale, care apoi s-a transformat într-un vector de presiune pentru guvernele occidentale şi, astfel, s-a cristalizat opţiunea militară a NATO în Iugoslavia. Ulterior s-a constatat că ceea ce a fost prezentat ca fiind un masacru al populaţiei civile albaneze, la Raceak, de către forţele de securitate sârbeşti a fost un cimitir în care au fost îngropaţi militari ai UCK morţi în luptă151. Trebuie menţionat faptul că nici forţele militare sârbeşti n-au fost total surprinse de războiul informaţional practicat de Coaliţia internaţională şi a replicat, în câteva rânduri, destul de profesionist. În conflictul din Kosovo, spre deosebire de cel din BosniaHerţegovina, sârbii au practicat şi ei pool-system-ul, ca şi forţele militare americane în primul război din Golf. Au ţinut sub control sursa primară şi au limitat accesul jurnaliştilor la acţiuni militare directe152. Expresia cea mai elocventă a rolului pe care îl joacă astăzi strategiile de imagine în disputa de interese este dată de modul cum beligeranţii, pe de o parte, şi ceilalţi actori importanţi din mediul internaţional, pe de altă parte, au folosit media pentru a-şi promova interesele, mai ales cele legate de geopolitica petrolului. În primul rând, forţele britanico-americane n-au mai deţinut supremaţia în ceea ce priveşte mediatizarea războiului. În al doilea rând, lumea arabă a avut propriul canal de televiziune prin care transmitea „realităţile”, care de multe ori nu erau aceleaşi cu „realităţile transmise de canalele de televiziune americane sau britanice”153. Şi nu în ultimul rând, mass-media din unele ţări europene şi-au urmat propriile interese naţionale în ceea ce priveşte transmiterea ştirilor din teatrul de operaţiuni militare. Sârbii nu au avut o strategie de imagine corectă şi nu au putut să exercite vreo influenţă în media occidentale. Conform lui Malgorzata Smolak „Se crede în general că greşeala cea mai mare a lui Milosevic a fost faptul ca nu a înţeles nevoia unei propagande moderne în Vest, care ar putea ajuta la promovarea argumentelor sârbe. Autorităţile din Belgrad au subestimat importanţa influenţei lor asupra opuniei publice şi Milosevic nu şi-a schimbat niciodată atitudinea lipsită de încredere şi dispreţuitoare faţă de media occidentală.”154 Spre deosebire de liderii de la Belgrad, cei care reprezentau

151

A se vedea, Robert Saylor, Yugoslavia: Implications of an Unjust War, U.S. Army War College, Carlisle Barracks, PA 17013-5050, . ed from http://www.dtic.mil/cgibin/GetTRDoc?AD=ADA480196, 11 September, 2011. 152 Ibidem. 153 Constantin Hlihor, op., cit., p. 268. 154 Małgorzata Smolak, The Influence of Mass Media on the Course of Contemporary Military Conflicts. A Case Study: the Balkan War, ed from http://www.interdisciplinary.net/wp-content/s/2011/10/smolakcaper.pdf, accesat la 12 decembrie 2011 ora 19.00.

229

republicile separatiste au înţeles rolul media în noile războaie, au cheltuit milioane de dolari angajând cele mai mari firme de relaţii publice PR.155 Dealtfel, în conflictele din Balcani au fost implicaţi ca actori activi în războiul imaginilor cele mai importante agenţii de PR cum ar fi: Washington World Group, Ruder Finn, Global Enterprises Group, Jefferson Waterman International şi Burson-Marsteller. Agenţiile PR, care lucrau pentru clienţi non sârbi, au listat următoarele ca obiective ale muncii lor156: • recunoaşterea de către Statele Unite a idependenţei Croaţiei şi Sloveniei; • perceperea Sloveniei şi Croaţiei ca state moderne de sorginte vesteuropeană; • portretizarea sârbilor ca opresori şi agresori; • identificarea sârbilor cu naziştii; • formularea programului politic pentru albanezii kosovari; • portetizarea croaţilor, musulmanilor bosniaci şi albanezilor kosovari ca fiind exclusiv victime; • folosirea ONG-urilor, mediului academic şi think tank-urilor pentru realizarea propriilor scopuri; • rezultate favorabile pentru partea albaneză la Rabouillet; • promovarea investiţiilor Statelor Unite în statele succesoare iugoslave şi • Secesiunea Muntenegrului faţă de Belagrad. Toate aceste obiective nu aveau nimic în comun cu rolul şi menirea jurnalistului în societate. Acesta a devenit un instrument pentru promovarea unei cauze geopolitice determinate de primatul intereselor pe care actorii leau avut în conflictele Balcanice. Cât de mult succes a avut activitatea acestor agenţii se poate vedea din comentariile unui director din conducerea agenţiei Ruder Finn PR aflată sub contract cu guvernele din Croaţia şi Bosnia Herţegovina şi conducerea albanezilor kosovari: „Munca nostră nu constă în verificarea informaţiei. Nu suntem echipaţi să facem acest lucru. Munca noastră constă în accelerarea circulaţiei informaţiilor favorabile nouă, pentru a atinge ţinte alese în mod judicios. (...) Viteza este vitală.(...) Prima declaraţie contează. Retacţiile, dezminţirile nu au niciun efect.” 157 Strategiile mediatice discursul geopolitic şi alte modalităţi prin care se desfăşoară rivalităţile geopolitice în diferite spaţii nu au fost folosite doar în cazul războaielor din Balcani sau în cele din Golful Persic. În opinia lui John Pilger „În manualul militar de contrainsurgenţă al Statelor Unite, comandantul 155

Ibidem. Jörg Becker, War Marketing. How US-American PR agencies market the ex-Yugoslav wars, ed from http://www.alexanderlanger.org/files/Becker_WarMarketing.pdf, accesat la 12 decembrie 2011 ora 19.00. 157 Ibidem. 156

230

american, Generalul David Petraeus, descrie Afganistanul ca pe un „ război al percepţiei” dus în mod continuu folosind presa de ştiri.” Ceea ce contează nu sunt atât de mult bătăliile zilnice împotriva talibanilor, cât calea prin care întâmplările sunt vândute în America, unde „media influeţează direct atitudinea audienţelor cheie importante.”158 Realitatea geopolitică în care actorii cooperează sau se înfruntă concret pentru a-şi realiza interesele este substituită cu ajutorul media cu o realitate social construită. În această situaţie se produce o prăpastie între cele două realităţi 159, iar opinia publică nu poate să depăşească un asemenea obstacol. Se ajunge la o miză care vizează obţinerea legitimităţii în jocurile geopolitice pe spaţii mari. Aceste strategii pot să se constituie în nucleul principal al geostrategiei folosite de mari actori care doresc să-şi impună interesul într-un spaţiu sau altul. Au avantajul de a nu consuma muniţie care să ducă la eliminarea fizică a adversarului/competitorului din câmpul geopolitic şi oferă posibilitatea folosirii mijloacelor informatice şi cibernetice care pot conduce la obţinerea supremaţiei în spaţiul virtual. Câştigurile în spaţiul virtual vor putea să fie „contabilizate” în ciştiguri materiale.

158

John Pilger, Why are wars not being reported honestly?, in The Guardian, Friday 10 December 2010, ed from http://www.guardian.co.uk/media/2010/dec/10/warmedia-propaganda-iraq-lies 11 December 2011. 159 Josh Meyer, Gap between U.S. perception and reality in Iraq, Afghanistan, ed from http://nationalsecurityzone.org/site/gap-between-u-s-perception-reality-in-iraq-afghanistan -authorposits/, 11 December 2011.

231

Capitolul V Strategiile şi scenariile geopolitice „grile” de lectură sau instrumente de (re)construcţie a politicii internaţionale la nivel local, regional şi global? Accelerarea schimbărilor în lumea contemporană reclamă şi mai mult nevoia oamenilor politici pentru prognoze scenarii şi strategii în legătură cu dosarul marilor probleme de la cele economice şi financiare până la cele de remodelare a ordinii mondiale1. Din punct de vedere a politicii internaţionale, vom asista la o „ascensiune a restului”2 împotriva puterii hegemonice americane şi vom intra într-o Post Western World? Va fi o nouă ecuaţie a bipolarismului cu China şi SUA actori geopolitici majori sau o lume multipolară cu centre de putere în geometrie variabilă şi periferii multiple? Geopolitica va fi definitiv înlocuită de geoeconomia, geoinformaţia, geoecologia etc.? Va intra lumea într-o penurie de resurse şi va începe o mare confruntare pentru energie, hrană şi apă? Scimbările climatice şi geofizice vor fi mai îngrijorătoare decât penuria resurselor? Şirul întrebărilor ar putea continua, iar răspunsurile ar necesita câte una sau chiar mai multe lucrări şi tot nu am fi siguri că am găsit răspunsul care să ne ofere o imagine apropiată a acestor evoluţii. De un lucru suntem siguri din arsenalul metodelor şi tehnicilor de analiză pentru a afla răspuns la aceste întebări: cele de ordin geopolitic nu pot lipsi. 1

See, George Friedman, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century, Doubleday,2009; Josh Levin, How Is America Going To End?, ed from http://www.slate.com/articles/news_and_politics/the_end_of_america/2009/08/how _is_america_going_to_end_6.single.html, 23 November 2011; Uri Dadush, Bennett Stancil, The World Order in 2050 ed from http://carnegieendowment.org/ files/ World_Order_in_2050.pdf, 23 November 2011 20 predictions for the next 25 years, in The Observer, Sunday 2 January 2011, ed from http://www.guardian.co.uk/ society/2011/jan/02/25-predictions-25-years, 23 November 2011.

2

Simon Serfati, Moving into Post-Western World, in The Washington Quarterly • 34:2 pp. 7_23, ed from http://www.twq.com/11spring/docs/11spring_Serfaty.pdf, 23 November 2011; Giovanni Grevi,The interpolar world: a new scenario, Occasional Paper, no. 79 Paris: European Union Institute for Security Studies, June 2009, http://www.iss.europa.eu/s/media/op79.pdf,

232

Din arsenalul acestor instrumente, două au o importanţă deosebită scenariul şi strategiile geopolitice generale sau sectoriale pe care actorii le adoptă ca politici oficiale la un moment dat în funcţie de ce interese sunt pe agenda pe termen lung mediu sau scurt3. Deşi suntem convinşi că, atât scenariile cât şi strategiile au serioase limite şi slăbiciuni, oamenii angajaţi în expertiză şi în elaborarea politicilor internaţionale nu pot face abstracţie de acestea. 5.1 Strategiile geopolitice ale actorilor în mediul internaţional Strategia naţională pentru actorul clasic şi strategia sectorială/de obiectiv, specifică unui actor nonclasic, sunt instrumente prin care actorii din mediul internaţional îşi proiectează obiectivele de politică externă în funcţie de ameninţările şi riscurile cu care se confruntă, de modalităţile prin care aceştia decid să le elimine şi, nu în ultimul rând, de resursele de care dispun pentru a face acest lucru. Cele mai des întâlnite sunt strategiile naţionale de securitate şi strategiile de piaţă. Orice actor angrenat în politica internaţională are propria geostrategie, conform căreia îşi definineşte interesele geopolitice. Având ambiţii excesive, anumite state, corporaţii, sau alţi actori nonstatali îşi fundamentează strategia în detrimentul intereselor vitale ale altor ţări şi popoare.4 La începutul secolului al XX-lea, specialiştii americani atrăgeau atenţia oamenilor politici dar şi opiniei publice că SUA trebuie să dispună de o mare strategie/grand strategy.5 Rusia, după prăbuşirea imperiului sovietic, şi-a redefinit strategiile geopolitice în funcţie de interesele pe care le-a avut la un moment dat6; China şi-a stabilit liniile de conduită strategică într-o lume în schimbare. Văzute prin prisma timpului, strategiile de securitate folosite de diversele conduceri chineze converg într-o „Mare Strategie” generală care se străduieşte să acopere trei obiective interrelaţionate:(1) să controleze periferia şi să ţină departe ameninţările faţă de regimul conducător; (2) să păstreze ordinea şi bunastarea interioară în faţa diverselor forme de conflict social; şi 3

G. Wright, P. Goodwin, Decision making and planning under low levels of predictability: enhancing the scenario method., in International journal of forecasting., 25 (4), 2009, pp. 813-825, ed from http://dro.dur.ac.uk/6156/1/6156.pdf, 24 November 2011. 4 Tariel Putkaradze, Some Aspects of the Geopolitical Strategy of Georgia, ed from http://www.kas.de//auslandshomepages/PolDi_suedkaukasus/Causes_of_War/Causes_ of_War_georgia2.pdf, 26 November 2010. 5 Thomas P.M. Barnett Interview: Conversations with History; Institute of International Studies, UC Berkeley, ed from http://globetrotter.berkeley.edu/ people5/Barnett /barnett-con4.html, 26 November 2010. 6 Celeste A. Wallander, Russia: The Domestic Sources of a Less-than-Grand Strategy, in Ashley J. Tellis, Michael Wills, Domestic Political Change and Grand Strategy, eds, ed from http://www.nbr.org/publications/strategic _asia/pdf/Preview/ SA07/SA07_ Russia_preview.pdf, 26 November 2010.

233

(3) să obţină sau să-şi menţină influenţa politică ca un stat important sau chiar principal.7 Referindu-se la acest aspect, doctorul Uwe Nerlich sublinia următorul fapt: „Creşterea economică este una dintre bazele strategiei naţionale a Chinei şi prioritatea numărul doi, aceasta fiind urmărită prin patru ţinte de modernizare: agricultura, industria, ştiinţa şi apărarea.”8 Sven Scope era de părere, în august 2009, că este „timpul pentru o Mare Strategie a Uniunii Europene”9. Un an mai târziu, un alt specialist, Jolyon Howorth, găsea „cinci motive pentru care o strategie mare pentru Uniunea Europeană devine atât urgentă cât şi indispensabilă. Primul este ca, într-o lume instabilă, multipolară, în care intră activele Uniunii Europene, sunt din ce în ce mai răzleţite. Al doilea motiv este că jucătorii mondiali acţionează cu toţii într-un mod strategic clar. (...) Al treilea motiv pentru care este nevoie de o Mare Strategie constă din faptul că evenimentele istorice se petrec cu o viteză crescândă, nemaiîntâlnită, şi ceilalţi jucători globali negociază parteneriate strategice multiple, unul cu celălalt, bazându-se pe interesele percepute pe termen lung. (...) Patru, dintr-o perspectivă pură de securitate, lecţiile din ultimii zece ani sugerează că stabilizarea regională şi guvernanţa globală vor avea nevoie de o abordare mult mai comprehensibilă, subtilă şi coordonată faţă de locurile cu probleme decât cea care a fost folosită până acum. Cinci, strategiile de acomodare la mediul internaţional – nu mai sunt valabile (...)”10. În ceea ce priveşte strategiile adoptate de actorii nonstatali, acestea diferă foarte mult, funcţie de rolul pe care îl joacă în politica internaţională, de puterea de care dispun în raport cu actorii clasici dar şi de natura activităţii pe care o desfăşoară. Iată, unii specialişti geopoliticieni, analizînd strategiile adoptate, spre exemplu, de un actor nonclasic cu o pondere extrem de mare în fluxurile de capital, ajung la concluzia că acestea sunt diferite, în funcţie de profilul de activitate. Actorii non statali din politica internaţională de tip financiar, cum ar fi Fondului Monetar Internaţional, vor utiliza mecanisme monetare de control şi de asigurare a intereselor în diferite regiuni ale lumii. Pentru această instituţie financiară internaţională, de exemplu, „suma împrumutată şi nivelul de condiţionalitate a împrumuturilor ar putea fi folosite de creditori pentru a controla sau a-şi însuşi resursele strategice de la 7

Rand Corporations, Interpreting China's Grand Strategy, ed from http://www.rand.org/pubs/research_briefs/RB61/index1.html, 28 November 2010. 8 Dr Uwe Nerlich, Geopolitics: China's phased approach to national strategy, ed from http://www.geopolitical-info.com/en/article/1316596877569208900, 28 November 2010. 9 Sven Scope, Time for a European Union grand strategy ed from http://europeangeostrategy.ideasoneurope.eu/2009/08/18/time-for-an-eu-grand-strategy/ 28 November 2010. 10 Jolyon Howorth, What Europe badly needs is a “Grand Strategy”, ed from http://www.europesworld.org/NewEnglish/Home_old/Article/tabid/191/ArticleType/ArticleV iew/ArticleID/21474/WhatEuropebadlyneedsisaGrandStrategy.aspx, 28 November 2010.

234

debitori”11. În domeniul energetic, deşi sunt analişti care încă operează cu rivalităţi naţionale în diferite regiuni bogate în petrol, vor predomina strategiile marilor companii din domeniu şi nu cele ale statelor, mai ales dacă nu avem de-a face cu mari puteri. Potrivit unor date din 2007, în zonele de producţie şi transport energetic îşi disputau interesele în cel mai nou câmp geopolitic - cel african, marile corporaţii şi nu statele. După cum se poate vedea din tabelul de mai jos, doar câteva companii au resursele necesare să îşi impună interesele în patru state producătoare de petrol12:

Interesele comerciale ale unor asemenea giganţi ai petrolului au intrat în coliziune cu interesele politice ale unor lideri din ţările producătoare de petrol, astfel că am asistat, în unele situaţii, cum a fost cazul Libiei, la mutarea centrului de greutate în strategiile acestor actori, de pe comercial, pe politic. Potrivit unor analişti, printre cei care au ajutat populaţia să îl răstoarne de la putere pe liderul Moammar Gaddafi, au fost şi unele companii petroliere. Clifford Krauss, citat de Philippe Hughon, afirmă: „Colonelul Gaddafi s-a dovedit a fi un client enervant pentru multe companii internaţionale petroliere. Dictatorul libian ridica în mod frecvent taxele, impunea restricţii dure şi făcea cereri inconveniente”13. Lupta pentru 11

Julien Reynaud, Julien Vauday, IMF Lending and Geopolitics, Working Paper Series, no. 965, November, 2008, p. 11, electronic library at http://ssrn.com/abstract_id=1292331, 28 November 2010. 12 Apud, Philippe Hugon, Cooperation: New Players in Africa, in Revue internationale de politique de développement, ed from http://poldev.revues.org/138, 28 November 2010. 13 Ibidem.

235

supremaţia resurselor de petrol ale Libiei post Gaddafi se va da între companiile occidentale, pe de o parte, şi cele ruseşti, chinezeşti şi braziliene, pe de alta. Abdeljalil Mayouf, un director executiv din cadrul companiei de stat Libiene, Arabian Gulf Oil Company (AGOCO), a declarat pentru Reuters: „nu avem o problemă cu ţările occidentale, cum ar fi companiile italiene, ze şi britanice. Dar s-ar putea să avem probleme politice cu Rusia, China şi Brazilia”14. În ceea ce priveşte strategiile elaborate de actorii nonstatali care au apărut, în mediul internaţional, prin negocieri şi aranjamente rezultate din promovarea intereselor naţionale, vor avea obiective şi interese diferite. Unii dintre aceştia vor elabora strategii care să vizeze creşterea rolului pe care îl au în rezolvarea unor mari probleme din politica internaţională. La Summit-ul lor de la Lisabona, (2010), liderii NATO au adoptat un nou Concept Strategic, care va fi folosit ca foaia de parcurs a Alianţei pentru următorii zece ani şi care reconfirmă angajamentul de a se apăra unul pe altul în cazul unui atac, ca fiind fundaţia, baza securităţii Euro-Atlantice. Documentul stabileşte viziunea NATO pentru o alianţă aflată în evoluţie, care va rămâne capabilă să-şi apere membrii împotriva ameninţărilor moderne şi angajează NATO să devină mai agilă, mai capabilă şi mai eficientă. Conform Secretarului General al NATO, NATO este o comunitate fără precedent a libertăţii, păcii, securităţii şi de valori comune,(…) Dar lumea se schimbă. Ne confruntam cu noi ameninţări şi provocări. Şi acest Concept Strategic va asigura că NATO rămâne eficient ca întotdeauna în apărarea păcii, securităţii şi prosperităţii noastre.15 Subliniind că a sosit timpul pentru ca NATO să dezvolte noi capabilitati şi noi parteneriate, noul Concept Strategic deschide calea pentru capacitatea Alianţei de a-şi perfecţiona abilitatea de a-şi desfăşura misiunea centrală de apărare colectivă, în acelaşi timp continuând să promoveze stabilitatea internaţională. Noul Concept Strategic îi îndeamnă pe Aliaţi să investească în capabilităţi cheie pentru a întâmpina ameninţările emergente şi să fie de acord să dezvolte în cadrul NATO capabilităţile necesare pentru apărare împotriva rachetelor balistice şi atacurile cibernetice. Strategiile geopolitice ale actorilor globali sau regionali vor determina (re)configurarea ordinii internaţionale. La nivelul jucătorilor strategici aceste strategii vor conduce la creşterea rivalităţilor în anumite spaţii, iar în altele la o colaborare. Anticiparea acestor caracteristici permit analiştilor geopoliticieni să prefigureze arhitectura regională sau globală. Este necesar, însă, să înţelegem de ce au devenit atît de importante şi cum se construiesc strategiile geopolitice, atât la nivelul actorilor clasici cât şi a celor nonstatali. 14

Michael Hughes, Libya endgame: It’s the oil, stupid, ed from http://www.examiner. com/geopolitics-in-national/libya-endgame-it-s-the-oil-stupid, 28 September 2011. 15 NATO adopts new Strategic Concept ed from, http://www.nato.int/s/ en/ natolive/news_68172.htm, accesat la 28 octombrie 2010 , ora 17.00.

236

5.1.1. Apariţia şi evoluţia strategiei ca instrument de organizare şi acţiune a actorilor în mediul internaţional Definiţiile şi modul de înţelegere, în general, a strategiei acoperă o gamă extrem de diversificată de aprecieri şi percepţii. Cuvântul vine din grecescul strategos, care însemna a conduce o armată (stratos-armată; ago-a conduce)16 şi a evoluat, de-a lungul timpului, ca înţeles, interpretare, dar şi ca practică, pe măsură ce strategia a fost utilizată şi în alte domenii decât cele legate de armată şi conflicte militare. Încă din antichitate, Platon a văzut legătura dintre politică şi război. În viziunea sa, strategia trebuie să fie subordonată politicii, iar arta militară conducerii războiului. Înaintea marilor gânditori greci, Sun Tzu (sec. VI A.Chr.), este primul teoretician al strategiei, recunoscut ca atare, cartea sa Arta Razboiului fiind studiată de aproape toţi strategii militari care i-au urmat, iar ideile sale au şi astăzi o actualitate surprinzătoare. Dintre acestea, importanţa acordată de gânditorul chinez mijloacelor psihologice ale războiului şi nu a celor militare, fenomen care caracterizează, mai mult decât oricare, era nucleară. Cu toate acestea, a trebuit să aşteptăm până în 1794 pentru ca sintagma strategie să apară, pentru prima oară, în limbajul modern, în scrierile generalului prusac Frierdrich Wilheim Bulow.17 Dacă facem chiar şi o sumară analiză a modului de gestionare a activităţii în cele mai diverse domenii – de la cel politic, economic, cultural, sportiv până la literatură şi artă –, astăzi pare de neconceput să se ia decizii fără să existe o strategie. Conceptul are astăzi, practic, o întrebuinţare nelimitată, ceea ce a condus la proliferarea definiţiilor cu impact asupra înţelegerii sensului care se dă strategiei. Nu a crescut gradul de limpezire, ci de confuzie pentru că definiţia dată, de exemplu, în teoria militară nu mai are nici măcar acelaşi gen proxim cu cea dată pentru sectorul economic, atunci când se elaborează strategia de întreprindere. S-a petrecut un lucru asemănător cu proliferarea conceptului de război în polemologie. Se operează astăzi cu război economic, război electronic, război PSYOPS, război imagologic, război informaţional etc., încât nu le mai putem deosebi de cuvântul clasic război. Din acest motiv credem că, pentru a defini strategia, 16

A se vedea Herve Coutau-Begarie, Tratat de strategie, vol. I, Editura UNAp, „Carol I”, Bucureşti, 2006, pp. 41-74. 17 Alexandre del Valle, From the strategy to the geopolitics, several elements of a multidisciplinary approach, ed from http://www.strategicsinternational. com/ 3enggeopolitic.htm, accesat la 28 octombrie 2010 , ora 18.00.

237

trebuie să o distingem de o serie de concepte şi discipline care sunt asociate strâns cu acest termen dar care nu trebuie încurcate, riscând să pierdem din vedere propria semnificaţie şi obiectivare. Din domeniul teoriei şi practicii militare, strategia a trecut şi a fost folosită în cel economic pentru a se realiza succesul în afaceri, finanţe. Ulterior s-a ajuns la ceea ce unii specialişti numesc „strategia de întreprindere”18. Se pare că termenul a fost întrebuinţat, pentru prima dată, în anul 1947, de către von Newman şi Morgenstern care au folosit teoria jocurilor în proiectarea afacerilor19, iar un an mai târziu, de către McDonald, cel ce avea să construiască un adevărat imperiu global în industria fast-food20. Globalizarea şi creşterea interdependenţelor economice au condus nu numai la amplificarea studiilor şi cercetărilor în domeniul aplicării strategiei la cele mai diverse tipuri de activitate, ci au determinat adoptarea şi a altor metode şi tehnici specifice în trecut doar domeniului militar. Aşa a luat fiinţă în Franţa, în anul 1995, după model american, o Şcoală de război economic21 care pregăteşte specialişti în domeniul informaţiilor economice şi al elaborării de scenarii şi strategii în cele mai diverse domenii. Viitorii strategi pregătiţi în aceste instituţii de învăţământ vor fi „generalii” care vor comanda actori de tip non statali ce îşi vor disputa interesele în diferite cîmpuri geopolitice iar miza confruntării va fi controlul resurselor de energie, apă şi hrană, dar nu numai. Nu planul de campanie elaborat de statele major ale diferitor armate, cum se întâmpla în secolele trecute, va prestabili câştigătorul/perdantul în viitoarele confruntări, ci analiza SWOT. Aceasta a devenit un instrument comun pentru orice tip de management, nu numai din domeniul economiei, ci şi cel al politicii din cele mai diferite sectoare ale societăţii22. Strategia nu există în sine, ea se manifestă întotdeauna ca un raport între ceea ce doresc să obţină actorii, pe de o parte, şi metodele pe care utilizează, mijloacele de orice fel pentru atingerea scopului, pe de altă parte. Reprezintă arta de a ştii cum trebuie să facă pentru a-şi atinge scopurile. Din această perspectivă, strategia este legată de contextul istoric al societăţii în care se aplică. În spaţiul euroatlantic, strategia va avea un înţeles şi un anume 18

Herve Coutau-Begarie, op., cit., p. 69. Alain Desreumaux, La stratégie, Editions Dalloz, Paris 1994, p. 8. 20 Mc.Donald, Strategy in Business, Pocket and War, Norton, New York, 1948; apud Abdelkarim Moussa, Cadre épistémologique de la stratégie d’entreprise et utilisations de la stratégie militaire dans le domaine des affaires, online, http://www.gea.ac.ma/a/francais/colloque/moussa2.htm, accesat la 28 martie 2010 , ora 17.00. 21 Interviu de Christian Harbulot la Info, online, http://www.ege.fr/, accesat la 28 octombrie 2010, ora 19.00. 22 Analyse stratégique, online, http://www.businesspme.com/articles/strategie/8/analysestrategique.html, accesat la 28 octombrie 2010, ora 15.00. 19

238

mod de a se aplica, şi un cu totul altul în cel asiatic sau chiar rusesc 23. Din această perspectivă, reputatul specialist în strategii economice Henry Mintzberg precizează nu mai puţin de zece Şcoli de gândire care identifică moduri şi căi diferite de construire şi aplicare a strategiilor. Fiecare dintre acestea consideră că punctul ei de vedere este idealul în construirea unei bune strategii. De altfel chiar şi el defineşte strategia în cinci moduri diferite: strategia ca o percepţie, prin care desemnează un curs prestabilit de acţiune, pentru a soluţiona o situaţie; strategia ca o schiţă sau un proiect, ce constă într-o manevră menită să asigure depistarea unui contracurent sau oponent; strategia ca un model, ce stabileşte o structură de acţiuni consistente în plan comportamental; strategia ca o poziţionare a firmei, ce rezidă în mijloacele de identificare a locului pe care organizaţia îl are în mediu sau, cel mai frecvent, pe piaţă; strategia ca o perspectivă ce implică nu numai stabilirea unei poziţii, dar şi o anumită percepere a realităţii ce se reflectă în acţiunile sale, vizând piaţa, tehnologia24. Din această definiţie, rolul cel mai important pare să revină comportamentului deoarece îl defineşte o caracteristică importantă, şi anume consistenţa. Consistenţa exprimă de fapt strategia, lipsa consistenţei implicând contrariul, adică lipsa strategiei, chiar dacă scriptic ea poate să existe în activitatea politică sau în orice alt domeniu. Andreas Martschitsch crede că, indiferent de definiţia pe care o acceptăm pentru strategie, aceasta nu trebuie să se confunde cu planul şi planificarea unei activităţi/acţiuni 25. Referindu-se la acest aspect, Peter Druker afirmă că „planificarea pe termen lung nu conţine deciziile viitoare ci doar semnalează impactul viitor al deciziilor actuale”26. Aceasta deoarece strategia este, în fapt, un rezultat combinat al tuturor planurilor, deciziilor şi acţiunilor realizate pentru a îndeplini un scop/obiectiv într-un domeniu sau altul. Strategiile din domeniul politicilor promovate de un actor clasic sau nonclasic într-un câmp geopolitic sunt strâns legate, de interesele care fixează scopurile în politica promovată în mediul internaţional. Politica fixează obiectivele/scopurile urmărite la nivelul societăţii sau într-un domeniu anume, iar strategia recomandă mijloacele şi modalităţile prin care se ajunge la ele. Edward Luttwak citat de Alexandre del Valle subliniază că arhitectura reală a unei strategii presupune existenţa a cinci nivele: la cel mai de jos, tehnicile, care se compun din conceptul, realizarea şi implementarea 23

Andreas Martschitsch, What is Strategy? online, oblix.ch//dbproxy.php?table= infofile&column=file_en&id=3&=true, 27 march 2010. 24 A se vedea şi Ion Juvin, Perspective teoretice şi metodologice în studierea gândirii strategice, în Revista de psihologie, tomul 47, no.1-2, 2001. 25 Andreas Martschitsch, op. cit., în loc. cit. 26 Apud col. conf. dr. Ion Voievozeanu, Elemente definitorii în planul strategiilor militare, în vol. România membru al Alianţei Nord-Atlantice, Editura UNAp, Bucureşti, 2004, pp. 113125; Peter Prevos, Strategic Management and Business Performance, online http://prevos.net/ola/performance.pdf, accesat la 28 octombrie 2010 , ora 19.00.

239

mijloacelor, ale persoanei, ale cantităţii, si ale folosirii spaţiului; apoi , tactica, care combină mijloacele tehnice ale oamenilor pe terenul precis în care se acţionează. Apoi vin două nivele intermediare, nemenţionate anterior: cel operaţional (un termen foarte des întâlnit în limbajul militar), care determină interferenţa dintre timp şi spaţiu, şi mijloacele de care se dispune, care combină nivelul operaţional cu acele constante şi variabile care ţin de geografie şi de spaţiu (de unde corespondenţa termenului geo-strategic); în cele din urmă marea strategie, care devine aplicabilă şi trebuie să determine convergenţa coerentă a eforturilor depuse în politica internaţională (militară şi/sau civilă) cu deciziile puterii politice.27 „ Marea strategie” descrie cadrul real mondial al scopurilor principale, idealurilor, şi priorităţilor care guvernează abordarea faţă de restul lumii a unei naţiuni. Pe scurt, o mare strategie stabileşte interesul naţional, în viziunea unui lider şi spune ce va fi dispus să facă un stat pentru a-l promova. O mare strategie nu prescrie soluţii detaliate pentru fiecare problemă şi oferă unei naţiuni puternice un plan pentru cum să acţioneze şi aduce o măsură a ordinii restului lumii, făcând mai clare aşteptările sale. Strategiile din domeniul politicilor pe care un stat le adoptă, iar oamenii politici le promovează au şi o anumită particularitate identificată şi excelent prezentată de Henry Kissinger."Intelectualii– afirmă acesta – analizează funcţionarea sistemelor internaţionale; oamenii de stat le construiesc. Şi există o mare diferenţă între perspectiva unui analist şi cea a unui om de stat. Analistul poate alege problema pe care vrea să o studieze, în vreme ce omului de stat problemele îi sunt impuse. Analistul poate aloca oricât timp este nevoie pentru a ajunge la o concluzie clară; problema copleşitoare a omului de stat este presiunea timpului. Analistul nu lucrează cu nici un risc. Dacă se dovedeşte că a ajuns la concluzii greşite, el poate scrie un alt tratat. Omului de stat îi este îngăduit să încerce o singură dată; greşelile sale sunt iremediabile. Analistul dispune de toate faptele; el va fi judecat după forţa lui intelectuală. Omul de stat trebuie să acţioneze conform unor evaluări care nu pot fi probate în momentul în care le elaborează; el va fi judecat de istorie…” 28. Acest fapt ne arată că nu pot exista strategii infailibile pentru nici un om politic/manager de multinaţională dar nici nu putem face abstracţie de acestea dacă dorim ca acţiunea desfăşurată să îşi atingă scopurile propuse. Actorii nonstatali, care sunt tot mai prezenţi în politica internaţională, elaboreză, la rândul lor, strategii regionale sau chiar globale, care se intersectează sau chiar intră în coliziune cu cele ale actorului clasic-statul. Un număr relativ mic de companii multinaţionale domină marea majoritate a comerţului şi a investiţiilor la nivle mondial. Într-adevăr, cele mai mari 500 de companii multinaţionale înseamnă 90% din stocul investiţiilor directe 27 28

Alexandre del Valle, op. cit., in loc. cit. Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 24.

240

străine şi ele, la rândul lor, conduc jumătate din comerţul lumii.29 Lumea corporatistă se află în procesul transformării globale. Fuziunile, achiziţiile, externalizările şi reducerile de personal devin cuvinte comune peste tot. Privatizarea permite întreprinderilor libere să-şi asume funcţii care anterior erau în domeniul guvernului/guvernelor. Graniţele internaţionale slăbesc ca importanţă pe măsură ce afacerile adoptă o perspectivă mai globală şi tehnologia erei informaţiei micşorează timpul necesar comunicării şi procesului de luare a deciziei. Definiţiile date strategiei în domeniul corporatismului sunt ca şi pentru actorii statali foarte diferite de la un autor la altul, de la un domeniu la altul. Alfred Chandler definea strategia ca fiind: „Determinarea scopurilor şi obiectivelor pe termen lung ale unei întreprinderi şi adoptarea cursurilor direcţiilor de acţiune şi alocarea de resurse pentru îndeplinirea acestor scopuri”.30 Kenneth R. Andrews definea strategia ca fiind: „Tiparul obiectivelor, scopurilor, intenţiilor şi a politicilor importante pentru a îndeplini aceste scopuri declarate în aşa fel pentru a defini în ce tip de afacere este sau va fi compania şi tipul de companie care este sau va fi.”31 Pentru ca un actor clasic să poate realiza interesele naţionale într-o anumită regiune geopolitică trebuie să dispună de o great strategy dar şi de alte strategii sectoriale, cum ar fi strategia de securitate energetică, strategia de protejare a mediului, strategie comercială, de securitate umană/human security etc. 5.1.2 Etape şi paşi în elaborarea strategiilor geopolitice Modul cum se construiesc strategiile geopolitice, paşii care trebuie efectuaţi, modul cum se adoptă ca instrumente de politică externă sau management şi marketing (în cazul actorilor nonstatali) diferă de la o ţară la alta. În general, pentru elaborarea unei strategii trebuie parcurse mai multe etape. Numărul acestora diferă de la o Şcoală de gândire la alta sau chiar de la un analist la altul. Sarah Scalet apreciază că o bună strategie se poate construi în cinci paşi32, iar cunoscuţii specialişti în domeniu, James A. Baker 29

Alan M. Rugman, Alain Verbeke, Regional and Global Strategies of Multinational Enterprises Kelley School of Business, Indiana University, ed from http://www.bus. indiana.edu/riharbau/RePEc/iuk/wpaper/bepp2004-19-rugman-verbeke.pdf, accesat la 28 octombrie 2010 , ora 18.00. 30 Apud, Prof. Thenmozhi, Strategy Formulation : An Overview, ed from http://nptel.iitm. ac.in/courses/ IIT-MADRAS/Management_Science_I/Pdfs/9_1.pdf, accesat la 28 octombrie 2010 , ora 19.00. 31 Ibidem. 32 An Alternative Strategy Process for Planning Government Space online, http://www.spacefuture.com/archive/an_alternative_strategy_process_for_planning_governm ent_space_programs.shtml, accesat la 28 octombrie 2010 , ora 16.00

241

III de la Institute for Public Policy of Rice University, Edward L. Morse şi Amy Myers Jaffe33, cred că sunt suficienţi patru asemenea paşi. Alţi specialişti consideră că în procesul de construire a unei strategii trebuie să fie date răspunsuri coerente la trei întrebări: Care sunt scopurile ce trebuie atinse? Care sunt mijloacele de care dispui şi pe care poţi să le utilizezi? Care sunt modalităţile prin care aceste resurse pot fi folosite?34 Doi reputaţi specialişti americani – P. H. Liotta şi Richmond M. Lloyd, ne prezintă o variantă în care etapele sunt construite în funcţie de cum experţii răspund la cinci întrebări fundamentale: Ce vrem să facem? Cum plănuim să facem aceste lucruri? Ce sau cine ni se împotriveşte? Ce avem disponibil pentru a realiza ce ne-am propus? Care sunt nepotrivirile? De ce vrem să facem aceste lucruri? Modul cum răspunsul generează acţiuni, metode şi resurse pentru îndeplinirea lor este sintetizat în schema de mai jos:35

33

Edward L. Morse şi Amy Myers Jaffe, Strategic Energy Policy Challenges for the 21st Century, online, http://www.informationclearinghouse.info/article3535.htm, accesat la 28 octombrie 2010 , ora 15.00. 34 Daniel Biro, Studiile strategice, în vol., Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean, op. cit., p. 125. 35 P. H. Liotta, Richmond M. Lloyd, The Strategy and Force Planning Framework, în Naval War College Review, Spring 2005, Vol. 58, No. 2, ed from http://www.nwc.navy.mil/press/Review/2005/spring/art5-sp05.htm, accesat la 2 mai 2010 , ora 17.00.

242

Analistul militar J.B. Bartholomees Jr. propune pentru construirea unei strategii geopolitice un model care presupune o analiză multinivel pe trei paliere: analiza mediului internaţional; analiza mediului social intern şi analiza fundamentelor pe care se construiesc strategiile 36. În ceea ce priveşte analiza mediului internaţional, sunt analizate ameninţările generate de o serie de fenomene şi procese, de la cele care ţin de globalizare, până la armamentele nucleare şi chimice. Factorii identificaţi prin cercetarea societăţii sunt de mare importanţă deoarece sunt generaţi de analiza opiniei publice (orice strategie trebuie să se bucure de un larg sprijin popular pentru a avea legitimitate), actorii sociali-media, grupurile de interes, ONG-urile etc.- care au impact în formarea percepţiilor şi atitudinilor sociale faţă de problemele majore ale societăţii (teama de ameninţarea teroristă; apărarea valorilor democraţiei liberale etc.) dar şi instituţiile statului cu atribuţii în domeniul politicii externe. Cel de-al treilea nivel este al paşilor concreţi (trei la număr!) care trebuie făcuţi pentru construirea unei strategii. În primul pas se analizează: National Purpose (Enduring Beliefs, Ethics and Values); National Interests; Strategic Vision; and National Policy. După această analiză se trece la cel de-al doilea pas procesul de elaborare a strategiei naţionale sau sectoriale, iar în cel de-al treilea, scrierea şi supunerea spre aprobare a Strategiei. Toate acestea sunt sintetizate în schema de mai jos37

36

J.B. Bartholomees Jr., Guide to National Security Policy and Strategy, ed from http://www.carlisle.army.mil/DIME/documents/592_07groh.pdf, accesat la 2 mai 2010 , ora 18.00. 37 Ibidem.

243

În fapt, în amble modele prezentate avem de-a face cu un ciclu în care etapele sunt determinate, în principal, de răspunsurile care se dau la întrebările: Care sunt obiectivele stabilite de guvern/actor nonstatal prin politica pe care o urmăreşte? Cum se pot ele rezolva? Ce vulnerabilităţi, ameninţări, dar şi oportunităţi pot apărea? Ce modalităţi de acţiune sunt adecvate (acţiune de tip softpower/hardpower, coaliţie de forţe şi cooperare/acţiuni unilaterale etc.)? Care sunt riscurile şi gradul de predictibilitate? Răspunsul la aceste întrebări ne oferă un cadru pentru a alcătui o posibilă etapizare a procesului de elaborare a unei strategii geopolitice: a) cercetarea şi analiza idealurilor politice şi a valorilor care stau la baza unui regim politic din societatea respectivă. Pe baza cunoaşteri lor pot fi înţelese şi operaţionalizate intersele naţionale şi cele sectoriale pe care le promovează la un moment dat statul respectiv, dar mai ales prioritatea în care se acţionează pentru realizarea lor; b) analiza mediului intern şi internaţional în care un actor acţionează pentru realizarea intereselor; c) evaluarea sustenabilităţii obiectivelor strategice în raport de: resurse, căi de realizare şi riscul pe care îl poate accepta actorul (stat/nonstatal) în raport cu pierderile/câştigurile posibile; d) editarea unui document programatic care să fie asumat de un for decizional şi aprobarea sa de către parlament. Elaborarea unui proiect de strategie revine echipei de experţi şi analişti care a fost angajată în acest scop de către un factor politic/decizie cu atribuţii în domeniu. Prezentarea sa pentru dezbatere publică şi apoi supunerea spre aprobare forului legislativ revine instituţiei/actorului cu răspundere în domeniul securităţii. După aprobarea proiectului în forul legislativ se trece la materializarea în practică a prevederilor şi la analiza periodică a modului de aplicare în practica socială. Cu acest prilej se aduc şi unele corectări şi adaptări în conţinutul scenariului şi al alocării de resurse. Mulţi analişti şi experţi în construirea de strategii consideră că în prima etapă, pentru a se elabora o bună strategie, trebuie să se analizeze mediul internaţional. Analiza este una interdisciplinară şi centrul de greutate este dat de natura rivalităţilor/cooperării de ordin geopolitic. Dacă disputa geopolitică vizează rivalităţile în domeniul energiei, atunci, în principal, se analizează elementele care ţin de acest sector. Acest lucru presupune identificarea schimbărilor majore în natura ameninţărilor la adresa securităţii energetice în toate sectoarele – în piaţa de energie, în tehnologia industrială şi cea a transporturilor, dar şi în cea a producerii de noi surse de energie, în creşterea economică pe termen lung şi mediu a principalilor consumatori de energie38. Un element important al analizei în această etapă este şi studierea impactului pe care îl pot avea asupra strategiei geopolitice catastrofele 38

Simon Roberts, Energy as a driver of change, în The Arup Journal no. 2/2006 online, http://www.arup.com/_assets/_/630.pdf; accesat la 2 mai 2010 , ora 16.00.

244

naturale şi dezastrele produse de oameni prin accidente industriale sau acţiuni teroriste. Important este ca să se identifice corect care sunt modificările şi tendinţele de evoluţie din mediul internaţional, care afectează în mod direct societatea/statul pentru care se elaborează scenariul. Acestea nu au aceleaşi implicaţii şi consecinţe pentru toată lumea! O schimbare majoră, de exemplu, în piaţa de energie – petrol sau gaze naturale – poate să aibă pentru un stat consecinţe pozitive, iar pentru un altul, efecte dezastruoase pentru realizarea intereselor naţionale. În acest domeniu au fost lansate cele mai provocatoare scenarii care au afectat gândirea celor care au elaborat strategii naţionale sau sectoriale. Una dintre schimbările de esenţă promovate de ademenea scenarii este epuizarea resurselor neregenerabile în următorii ani. Noi credem că este o falsă problemă. Dezvoltarea cunoaşterii va conduce la apariţia de tehnologii care să elimine această angoasă, problemă ce poate ridica inversarea raportului dintre actorul clasic şi cel nonclasic în ceea ce priveşte proprietatea şi mai ales controlul resurselor energetice. 39 Marile companii petroliere pot să influenţeze direct securitatea energetică a ţărilor cu o economie precară sau chiar mediu dezvoltate, iar pe de altă parte responsabilităţile sociale şi ecologice sunt lăsate pe seama statului care trebuie să elaboreze strategii în aceste domenii. Este poate şi motivul pentru care în Federaţia Rusă, Vladimir Putin a obstrucţionat, uneori violent, apariţia marilor giganţi petrolieri care să iasă de sub autoritatea statului. Cazul Yukos este unul cât se poate de relevant în acest sens. În acest fel, conducerea de la Kremlin poate să folosească energia ca pe o armă în promovarea intereselor sale în raporturile cu alţi actori.40 După acest „model”, o serie de şefi de state din America Latină au început un proces de renaţionalizare a resurselor de energie şi a companiilor de exploatare a acestora. Sunt doar câteva dintre schimbările de esenţă pe lângă cele provocate de ceea ce specialiştii au numit „şocul cererii”, petrecut în ultima perioadă prin creşterile masive ale importului de petrol de către China. Aceste câteva aspecte ne arată faptul că lumea este încă departe de a intra într-o nouă ordine mondială – cea zugrăvită atât de idilic de către profeţii globalizării la începutul deceniului zece al secolului trecut 41. Dezordinile provocate de organizaţiile teroriste, de creşterea valului aşa-zis revoluţionar al naţionalismelor de tot felul ca în spaţiul fostei URSS şi al fostei Iugoslavii42 vor determina apariţia rivalităţilor şi a „războaielor energetice”. 39

Michael Hirsh, The Energy Wars, în Newsweek International Editions, May 3, 2006 online http://www.msnbc.msn.com/id/12617717/site/newsweek/, accesat la 2 mai 2010 , ora 19.00. 40 Nikolas K. Gvosdev, A Dose of Realism on Russia, în The Journal, Fall 2006, Number 11. 41 Andrew Gamble, Politică şi destin, traducere Nicolae Năstase, Editura Antet, 2001, pp. 34-35. 42 Dr. Michael A. Weinstein, An Era of Instability in World Politics, în The Power and Interest News Report (PINR) ed from http://www.pinr.com/report. php?ac=view report &report _id=225&language_id=1, 25 june 2010.

245

Nimeni nu poate exclude o posibilă „încălzire” a competiţiei pentru resurse, chiar respectând regulile pieţei dintre marii consumatori de energie. Motive pentru un asemenea scenariu ar putea fi găsite în creşterea preţului de către un mare competitor până la limita imposibilităţii altora de a achiziţiona energia, dar şi în controlul regiunilor bogate în resurse energetice prin politici de investiţii. China este deja unul dintre marii competitori care încearcă să facă „legea” în unele zone ale Africii. Dacă rivalitatea este în domeniul controlului unor culoare strategice si al unor puncte obligate de trecere (Suez, Malacca, Panama, Ormuz, Gibraltar etc.), atunci analiza se concentrează pe alte elemente din mediul internaţional regional si global. Conform regretatului specialist Herve Coutau-Begarie, fost preşedinte al Institutului de Strategie Comparată, strategia americană integrală (sau totală) este remarcabil de coerentă şi este organizată în jurul a trei axe: strategia economică generală, strategia militară şi strategia culturală generală.43 În aceată etapă se consumă un mare efort pentru strângerea informaţiilor necesare analizei şi interpretării datelor. Acurateţea şi realismul unei strategii sunt strâns legate de calitatea informaţiilor de care dispune echipa de experţi şi analişti. Documentarea trebuie făcută de specialişti care să nu fie numai din domeniul energiei sau al securităţii. Echipa trebuie să fie interdisciplinară şi trebuie să cuprindă şi specialişti din domeniul informaticii, geografiei, climatologiei, sociologiei, afacerilor, apărării etc. Este foarte important de ştiut faptul că datele publice oferite de instituţii ale statului sau de marile corporaţii sunt orientative şi trebuie luate doar ca tendinţe. Multe dintre aceste date constituie secrete ce sunt păstrate cu foarte mare grijă. În Federaţia Rusă, un magnat al petrolului execută o pedeapsă penală, printre altele, şi pentru că a făcut publice date statistice privind resursele de petrol şi gaze ale ţării. De fapt, credem că astăzi lupta dintre diferite servicii secrete este mai importantă, în multe privinţe, pentru supremaţia în piaţa energetică şi nu în spaţiul militar clasic. Sunt doar câteva din elementele identificate cu titlu de exemplu. În funcţie de caracteristici de interese, de schimbările produse în mediul internaţional dar şi de intersele geopolitice ale unui actor în centrul analizei poate sta un cu totul alt element decît cel pe care l-am luat noi în calcul. Mult timp elementul central în analiza mediului internaţional a fost terorismul ca fenomen şi proces. Astăzi centrul de greutate pare să fie criza economică, mâine? O altă etapă extrem de importantă în procesul elaborării unei strategii o constiuie analiza vulnerabilităţilor, ameninţărilor şi calcul riscurilor pe care un stat/actor nonstatal şi le asumă atunci ia decizia de a se implică într-o zonă geopolitică sau alta. 43

apud, Alexandre del Valle, op. cit., în loc. cit.

246

Cel mai important element este al identificării şi construcţiei sociale a ameninţării la adresa unei societăţi/actor nonclasic. A sintetiza o gamă largă de informaţii, care cel mai adesea sunt disparate pentru a identifica o ameninţare, afirmă specialiştii, nu este o treabă uşoară şi nici la îndemâna oricui. Specialiştilor de înaltă clasă trebuie să li se ofere de către instituţiile specializate datele care să fie cele reale. Pe baza acestora, cei din sectorul de expertiză elaborează „portretul robot” al ameninţării44. Odată ameninţarea detectată, trebuie adusă la cunoştinţa factorului de decizie politică care o proclamă drept problemă de securitate. În principiu, orice actor al scenei politice poate să observe/perceapă o ameninţare la adresa securităţii şi poate chiar să o facă publică, dar nu poate să o desemneze ca problemă de securitate deoarece „securitatea este astfel un câmp foarte înalt structurat, în interiorul căruia unii actori sunt plasaţi în poziţii de putere, în virtutea acceptării lor generale ca voci autorizate în domeniul securităţii, prin faptul că au puterea de a defini securitatea”45. Uneori, aceste propuneri sunt justificate în mod plauzibil, dar nu se dovedesc a fi superioare altor definiri de probleme, agende şi opţiuni politice. Atunci când se ia decizia şi acţiunea se transformă în act politic nu este necesară o dovadă. Se trece la acţiune, nu atunci când o opţiune politică se dovedeşte a fi corectă, ci atunci când majoritatea celor care au autoritatea de a defini problema de securitate ajung la un acord. Aşa s-a întâmplat între preşedintele George W. Bush şi principalii săi colaboratori pe probleme de apărare şi securitate, când s-a luat hotărârea de a se declanşa războiul contra Irakului în 2003. Ameninţările la adresa securităţii individului sau a societăţii în ansamblul ei s-au multiplicat şi diversificat foarte mult în comparaţie cu epocile în care violenţa armată dominau sistemul internaţional, dar şi social intern prin revoluţii şi conflicte sociale. Din această perspectivă nu se poate opera cu criterii de clasificare unanim acceptate, mai ales atunci când definirea lor implică un factor politic. De altfel, atunci când se operează cu scheme de clasificare sau ierarhizare a ameninţărilor, este important de stabilit dacă acestea sunt „luate” de pe agenda politică sau sunt „extrase” dintr-o agendă ştiinţifică46. Concludentă ni se pare compararea tipului de ameninţare cu care se vor confrunta SUA în viziunea celor două „agende”. Prestigiosul teoretician al relaţiilor internaţionale John J. Mearsheimer, deşi consideră că „statele nu vor putea să aibă niciodată informaţii despre situaţiile cu care se confruntă (...) 44

John Hollywood, Diane Snyder, Kenneth McKay, John Boon, Out of the Ordinary, Finding Hidden Threats by Analyzing Unusual Behavior, RAND Corporation, Santa Monica, 2004, p.13. 45 Ionel Nicu Sava , op. cit., p. 201. 46 Ibidem, p. 240-241.

247

deoarece adversarii potenţiali au motive solide să-şi prezinte deformat propria tărie sau slăbiciune şi să-şi disimuleze adevăratele scopuri” 47, face şi el o evaluare a ameninţărilor cu care se vor confrunta americanii în următorii ani. La cea de-a doua conferinţă anuală ţinută de t Threat Antipation Centrer în aprilie 2006, acesta apreciază că SUA se vor confrunta, în principal, cu două tipuri de ameninţări: clasice şi asimetrice. 48 Cele clasice vor veni din partea marilor puteri, a statelor de pe „axa răului” (rougue states) şi a organizaţiilor nonstatale teroriste. Ameninţarea majoră, în peisajul următorilor 20 de ani, va veni din partea organizaţiilor teroriste, în principal a celei mai mediatizate din ultimii ani, Al-Qaeda. Această apreciere este făcută din perspectiva realismului ofensiv care aşează în centrul sistemului internaţional actorul clasic. Previziunile făcute de unul dintre cei mai prestigiosi analisti ai politicii americane au avut impact asupra factorilor de decizie din America dar cît de mult a contat? În februarie 2009, presedintele Statelor Majore Comune, Amiralul Mullen a subliniat că „Datoria naţională este în mod singular cea mai mare ameninţare la securitatea naţională. Contribuabilii vor plăti dobânzi la datoria naţională în jur de 600 de miliarde, în 2012, după cum le-a spus preşedintele Statelor Majore studenţilor şi liderilor locali din Detroit.49 Alţi teoreticieni şi analişti precum Francis Fukuyama, Paul Pillar, generalul Virinder Uberoy sau Peter W. Singer , şi nu sunt singurii, aveau o cu totul altă percepţie decît John J. Mearsheimer. Teoria potrivit căreia ameninţarea teroristă este cea mai gravă la adresa securităţii SUA „este corectă până la un anume punct”50, deoarece este confuz definită şi de aici şi imposibilitatea „materializării” precise a actorului cu care trebuie să se lupte acestea. „Cine sunt aceia care ne-au atacat – se întreabă Peter W. Singer –, care este natura ameninţării: un om (Bin Laden); o organizaţie (Al-Qaeda ); o mişcare (al-qaeda-ismul/jihadismul); o ideologie (islamismul); o regiune (lumea islamică) sau o religie întreagă (islamul)?” 51 istraţia „a caracterizat greşit ameninţarea Americii pe care o reprezenta islamismul” 52 şi apoi a combinat-o cu ameninţarea care venea din partea aşa-ziselor staterougues. 47

John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă, traducere de Andreea Năstase, Antet, Bucureşti, 2003, p. 32. 48 Idem, What are National Security Threats, Center Workshop Conference Report, April 3-5, 2005. 49 War and The Economic Crisis: Mullen: "Debt is Main Threat to U.S. National Security ... Pentagon Must Cut Spending" in Global Research, August 29, 2010, on line http://www.global research .ca/index.php?context=va&aid=20810, accesat la 2 mai 2010 , ora 19.00. 50 Francis Fukuyama, op. cit., p. 59. 51 Peter W. Singer, The 9/11 War plus 5: Looking Back and Looking Forward at U.S.-Muslim Morld Relations în Turkish Policy Quarterly, Volume 5, no. 3, Fall 2006, în http://www.turkishpolicy.com/default.asp?show=fall_2006, accesat la 3 mai 2010 , ora 17.00 52 Francis Fukuyama, op. cit., p. 14.

248

Potrivit analistului militar american Virinder Uberoy, important nu este doar să ştii că există o ameninţare la adresa securităţii. Oamenii trebuie să aibă o percepţie corectă/adecvată asupra naturii şi intensităţii cu care aceasta ar putea să se manifeste şi prin urmare să poată lua măsurile de contracarare adecvate şi oportun.53 Cum majoritatea problemelor de securitate în lumea contemporană sunt generate de comportamentul actorilor în mediul internaţional contemporan, de mare interes este în ce măsură acesta este predictibil. În istoria Războiului Rece, lipsa de încredere şi comunicare au generat crize şi conflicte care ar fi putut fi evitate 54. Astfel de situaţii apar şi după ce a dispărut ameninţarea comunistă, deşi lumea se aştepta ca ele să dispară odată cu revenirea la transparenţă şi încredere în sistemul relaţiilor internaţionale. În Strategia Naţională de Securitate a SUA se precizează că „pericolul unui atac nuclear din partea organizaţiilor teroriste şi a statelor-problemă, cum ar fi Koreea de Nord şi până nu demult Irakul lui Saddam Hussein”55, a impus regândirea şi implementarea unei strategii care „să securizeze interesele noastre naţionale.”56 Sunt amintite şi alte ameninţări şi pericole la adresa securităţii societăţii americane, dar nu li se acordă atenţia ce li se dă primelor două. Asemenea „diferenţe” între lista oficială a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi cea a mediului academic se găsesc şi în ţări din Europa sau Asia. America nu este un caz singular, dar este cea mai vizibilă în acest sens, deoarece politica ei de securitate produce efecte în mediul internaţional şi, din păcate, distanţa dintre aşteptările opiniei publice şi efectele aplicării în practică a prevederilor din strategia sa de securitate creşte continuu. Perceptia factorilor de decizie americani asupra ameninţărilor pare a se fi scimbat fundamental. Acest lucru reiese din modul cum sunt reaşezate în ecuaţia prorităţilor ameninţărilor la adresa securităţii. Potrivit Annual Threat Assessment of the US Intelligence Community for the Senate Select Committee on Intelligence „Pentru interesele Statelor Unite peisajul strategic s-a schimbat considerabil în ultimul an. Vedem câteva îmbunătăţiri, dar de asemenea un număr de probleme înrădăcinate şi un progres lent în anumite zone în viitorul predictibil. Câteva ameninţări pe scară largă la adresa 53

Maj Gen Virinder Uberoy, Threat Perception For National Security, online http://www.ndtv. com/ent/bookextracts.asp?id=263&slug=Threat+Perception+For+National+Security, accesat la 3 mai 2010 , ora 17.00. 54 Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicarea în conflictele secolului XX, Editura Comunicare. ro Bucureşti, 2010, p. 31-39. 55 Lawrence J. Korb, Project Director A Council Policy Initiative, A New National Security Strategy in Age of Terrorists, Tirants, and, Weapons Mass Destructions, Publications Office Council on Foreign Relations, New York, 2003, p. 1. 56 Ibidem, p. 2.

249

intereselor Statelor Unite vor necesita o atenţie mărită,(...).” 57 În opinia directorului National Intelligence, Dennis C. Blair ameninţarea nr. 1 nu mai este cea a terorismului fizic pentru securitatea SUA, cum era definită după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, ci vine din partea domeniului cibernetic. Este o schimbare de esenţă în percepţia factorilor de decizie americani care se produce după un deceniu de evoluţii şi acţiuni de mare amploare desfăşurate în zone geopolitice fierbinţi. Potrivit acestuia: „Statele Unite se confruntă cu o combinaţie periculoasă de vulnerabilităţi cunoscute şi necunoscute, capabilităţi adversare puternice şi aflate într-o extindere accelerată, rapidă, şi o lipsă de conştientizare cuprizătoare a ameninţărilor. Activitatea cibernetică rău voitoare se realizează la o scară fără precedent şi cu mijloace extraordinar de sofisticate. În timp ce atât ameninţările cât şi tehnologiile asociate cu spaţiul cibernetic sunt dinamice, balanţa existentă în reţeaua tehnologică care favorizează actorii rău voitori, este probabil să continue să facă acest lucru în viitorul previzibil”58. Informatii sensibile, importante sunt furate zilnic atât din reţelele guvernamentale cât şi din cele private, subminând încrederea în sistemele noastre de informare, şi în înseşi informaţiile pe care aceste sisteme erau menite să le transmită. Adesea găsim prezenţe persistente, neautorizate, şi câteodată, secrete în cadrul reţelelor exploatate, marca unui adversar necunoscut care intenţionează să facă mult mai mult decât să-şi demonstreze capacităţile sau să-şi „bată” joc de o vulnerabilitate. Nu putem să fim siguri că infrastructura ciber-spaţiului nostru va rămâne disponibilă şi sigură în timpul unei crize. În cadrul acestui mediu dinamic, ne confruntăm cu ameninţări care sunt mai ţintite şi serioase. Noile abordări ale securităţii cyber trebuie să fie în mod continuu dezvoltate, testate, şi implementate pentru a răspunde la noile ameninţări tehnologice şi strategice.59 Aceste diferenţe în a percepe ameninţarea la adresa securităţii nu se constituie în singurul obstacol deoarece în mediul ştiinţific teoreticienii operează cu definiţii sensibil diferite60 şi uneori aşează ameninţarea pe un continuum cu vulnerabilitatea şi riscul, ceea ce sporeşte şi mai mult gradul de confuzie în termeni61. Asemenea corecţii s-au făcut şi la nivelul altor state în timp ce în altele strategii de securitate au rămas încremenite în situaţia analizată în 57

Dennis C. Blair, Annual Threat Assessment of the US Intelligence Community for the Senate Select Committee on Intelligence, February 2, 2010, on line, http://www.dni.gov/ testimonies/20100202_testimony.pdf, accesat la 3 mai 2010 , ora 18.00. 58 Ibidem. 59 Ibidem. 60 Richard Ullman, Redefining security. International Security, vol. 8. no. 1, Summer 1983, pp. 129-53; Thierry Balzacq, op. cit., în loc. cit., im. 61 Constantin Hlihor, Poltici de securitate in mediul international...p. 37-46; Ionel Nicu Sava, op. cit., p.189-199.

250

preajma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001. Cazul României poate fi edificator. În timp ce oficiali ai statului român prezintă în continuare pe locul întâi terorismul ca ameninţare majoră62, opinia publică pare să fie mai realistă. Există o discrepanţă mare între percepţiile factorilor de decizie din România şi opinia publică. În ceea ce priveşte ameninţările teroriste la adresa României, Traian Băsescu a afirmat, cu prilejul bilanţului de la SRI, că riscul acestora creşte odată cu declanşarea acestui conflict armat în zona statelor arabe, şi a declarat că a cerut SRI să ridice nivelul de alertă începând de la jumătatea anului 2010. În timp ce mai mult de jumătate dintre români consideră corupţia şi sărăcia drept cele mai importante ameninţări la adresa securităţii pe plan intern şi nu terorismul63. De aceea trebuie luat în calcul faptul că percepţiile noastre pot fi corecte şi în conformitate cu obiectul perceput însă pot fi şi în flagrantă contradicţie cu acesta. Un actor A poate să acumuleze arme, iar actorii B, C şi D ştiu exact numărul, dispunerea, puterea de distrugere, deci au o percepţie adecvată. Dar B, C şi D au relaţii diametral opuse cu A: B este prieten şi legat prin relaţii de cooperare cu A; C nu este în relaţii cordiale cu A, având şi unele dificultăţi de cooperare şi înţelegere în diferite domenii; D se găseşte în relaţii de neutralitate cu toţi actorii. Acumularea de arme făcută de actorul A poate să devină o ameninţare pentru C dacă acesta îşi propune să acţioneze contra sa. Este cazul clasic de manifestare a dilemei de securitate. În schimb, aceeaşi acumulare de arme a lui A nu este nici o ameninţare pentru B. Dimpotrivă, acesta poate să o privească drept un factor de securitate dacă este legat de A prin tratate şi înţelegeri de securitate. Pentru D problema este doar una de informare-cunoaştere a evoluţiilor din mediul internaţional contemporan. Din perspectiva noastră, o ameninţare la adresa securităţii se constituie dintr-un factor material/imaterial, proces sau fenomen natural care este asociat cu voinţa şi capacitatea unui individ/grup/stat de a afecta integritatea fizică şi interesele unui alt individ, grup, sau a sistemului (politic, social, economic, ecologic, financiar, energetic etc.) din care el face parte. Este un binom factor de distrugere – voinţa cuiva de a efecta fizic, funcţional sau strucutral un individ, sistem etc., şi nu are relevanţă decât în raport cu vulnerabilitatea „ţintei”. Armele nucleare ale unui actor A, de exemplu, ar putea să nu constituie nici o ameninţare pentru un stat B care fie că are o apărare antirachetă totală şi invulnerabilă, fie o capacitate de ripostă disproporţionată cu cea a statului A. Nu acelaşi lucru se poate spune despre 62

Traian Băsescu SRI bilant, on line http://www.ziare.com/articole/ traian+basescu+ sri+bilant, accesat la 3 mai 2010, ora 17.00. 63 Alexandra Fusoi, Eurobarometru: România- o europeană atipică după temerile cetăţenilor săi, on line http://cursdeguvernare.ro/eurobarometru-romania-%E2%80%93-o-europeanaatipica-dupa-temerile-cetatenilor-sai.html, accesat la 3 mai 2010 , ora 16.00.

251

relaţia lui A cu C care nu dispune nici de mijloace adecvate de apărare şi nici de o ripostă care să facă faţă unui asemenea atac. Clasificarea ameninţărilor poate fi mai complexă sau mai simplă în funcţie de numărul de referenţiale cu care se operează. Cel mai adesea se operează cu un criteriu folosit astăzi până la saturaţie – natura ameninţării. Din acest punct de vedere, ameninţările pot fi clasice, asociate îndeobşte cu modul de comportare conflictuală al statelor şi nonclasice, asociate actorilor nonstatali. Considerăm că un referenţial mai puţin uzitat, dar care poate fi folosit în obţinerea unei percepţii mai adecvate asupra ameninţărilor, este cel care ţine de natura şi caracteristicile „ţintei” vizate. Din această perspectivă, ameninţările pot fi: militare, politice, economice, societale, identitare, energetice, ecologice etc.64 Intensitatea cu care este percepută o ameninţare poate să se constituie într-un alt criteriu. Din această perspectivă, pot fi întâlnite ameninţări difuze, proeminente, majore sau minore. Unii specialişti apreciază că, din perspectiva acestui criteriu, ameninţările pot fi: proximity, probability of occurrence, specificity, consequences and historical settin 65. Cele mai multe dintre ameninţările cu care se confruntă societatea astăzi „sunt mult mai difuze, ascunse, vag definite”. 66 Apariţia actorilor nonstatali a reactivat criteriul istoric. Se operează astăzi cu ameninţări clasice, dar şi aşazisele asimetrice, între care una – terorismul este, în fapt, tot clasică. Terorismul nu este un fenomen/produs tipic pentru epoca postrăzboi rece. După amploarea spaţială cu care se pot manifesta ameninţările, acestea pot fi locale şi regionale. Avem unele rezerve faţă de unele clasificări în care sunt identificate ameninţări globale. Unii specialişti cred că avem de-a face cu ameninţări care pot fi văzute/identificate şi poate fi conştientizată existenţa lor, dar pot exista şi unele care provin, în general, din mediul natural, cum ar fi cutremurele, care nu pot fi decât prognozate. Noi considerăm că ameninţările sunt doar cele care rezultă din natura comportamentului conflictual al statelor/societăţilor sau al unor grupuri specifice de oameni. Nu există ameninţări în afara voinţei omului de a acţiona în raport cu îndeplinirea unui scop, în general, şi de securizare, în special, dacă se ţine cont de interesul şi voinţa celuilalt. O hipersecurizare pentru cineva poate să se constituie în ameninţare pentru un altcineva cu care nu ai raporturi de cooperare sau cel puţin de neutralitate. Cutremurele pot fi asociate pericolelor. Natura nu îşi propune să facă rău oamenilor.

64

Ibidem. Institute for Strategic Studies, The concept of threat analysis. (Part III: Changing Threat Perception). 2000, on line, http://www.thefreelibrary.com/The+concept+of+ threat+analysis.+ (Part+III%3A+Changing+Threat...-a081891204, accesat la 3 mai 2010 , ora 15.00. 66 Timothy Garton Ash, op. cit., p. 10. 65

252

Percepţia poate să fie un criteriu important de clasificare al ameninţărilor. Acest criteriu poate opera mai ales atunci când avem de-a face cu ameninţări care rezultă din decizia şi acţiunea umană individuală sau colectivă. În relaţiile dintre state sau grupuri etnice, religioase, sociale etc., percepţiile sunt influenţate de stereotipurile, psihofixaţiile istorice şi modul cum percep reciproc valorile sociale, politice, religioase, morale 67. Ce este pentru un popor/grup valoare, poate să se considere pentru un altul ameninţare. Acest lucru este cu atât mai important cu cât asistăm la o creştere spectaculoasă a capacităţilor de transport a bunurilor şi de deplasare a oamenilor, dar şi la modificări la fel de spectaculoase în însăşi esenţa comunităţii umane. Nici un agregat de fiinţe umane nu este considerat a fi comunitate decât dacă este „ţesut strâns” din biografiile împărtăşite într-o lungă istorie şi cu o speranţă de viaţă şi mai lungă a interacţiunilor frecvente şi intense. Globalizarea afectează, în prezent, tocmai acest tip de experienţă, iar absenţa ei poate fi percepută de unii drept „declin”, „moarte” sau apus al comunităţii. Sub influenţa acestui proces, „legăturile comunitare devin din ce în ce mai dispensabile. Loialităţilor personale le scade efectul odată cu slăbirea succesivă a legăturilor naţionale, regionale, comunitare, de vecinătate, ale familiei şi, în cele din urmă, cu slăbirea legăturilor faţă de o imagine coerentă a sinelui”68. Ce este globalizarea pentru unii şi ce poate fi pentru alţii ? Pentru unii poate fi ameninţare, pentru alţii, factor de bunăstare. Estimarea tipului de reacţie pentru a elimina o ameninţare care planează asupra individului sau a comunităţii umane se face în urma unui proces complex de analiză şi cercetare care necesită, la rândul său, parcurgerea mai multor etape. Mai întâi se construieşte „profilul” ameninţărilor. Analiza acestor „profiluri” conduce la stabilirea şi ierarhizarea priorităţilor în a reacţiona pentru a le înlătura/anihila. Este un moment foarte important al procesului pentru că o decizie eronată în stabilirea priorităţilor poate avea consecinţe dramatice pentru actorul care îşi propune să securizeze ceva. Istoria politică a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, dar şi a anilor care i-au urmat este plină de asemenea exemple69. Un rol important în această operaţiune îl are expertiza ce este furnizată de instituţiile specializate private sau publice, dar şi influenţa grupurilor de presiune/lobby. În general, interacţiunea lor cu aparatul birocratic şi specializat de analiză este un lucru pozitiv şi specific societăţilor democratice70. Ele contribuie la gradul de inteligenţă şi acurateţe 67

Claudia Seymour, Social Psychological Dimensions of Conflict, în Beyond Intractability: A Free Knowledge Base on More Constructive Approaches to Destructive Conflict; http://www.beyondintractability.org/essay/social_psychological/ accesat la 5 mai 2010 , ora 17.00, 68 Maurice R. Stein, The Eclipse of Community. An interpretation of American Studies, 2nd edition, Harper and Row, New York, 1965, p. 329; apud Zigmunt Bauman, op. cit., pp. 36-37. 69 Maj Gen Virinder Uberoy, Threat Perception For National Security în loc. cit. 70 Vezi pe larg, Chareles E. Lindblom, Edward J. Woodhause, op. cit., pp. 116-160.

253

al analizei prin acceptarea mai multor puncte de vedere şi de apreciere. Nu trebuie însă ignorate aspectele negative care pot să apară. În nici un sistem politic democratic contemporan, grupurile de interese nu reprezintă, în mod egal, toţi cetăţenii. Minorităţile etnice/sociale, bogaţii, afacerile, media tind să fie foarte bine reprezentate, pe când alte grupuri şi în special cele defavorizate sunt aproape invizibile în „peisajul” grupurilor de interese. La o extremă, o singură persoană foarte bogată poate să aibă aceeaşi influenţă în stabilirea „fizionomiei” ameninţărilor la adresa societăţii ca şi o organizaţie de masă foarte puţin finanţată71. Acest lucru este cu atât mai important cu cât a crescut rolul mass-media şi nu puţini sunt specialiştii care iau tot mai mult în calcul, atunci când este vorba de construirea de politici, şi efectul CNN. Este cunoscut faptul că schimbările din sfera comunicaţională au încurajat şi au adâncit interacţiunile dintre trei mari tipuri de actori externi care influenţează astăzi agenda de securitate a statelor şi, implicit, creionarea tipurilor de ameninţare care planează asupra noastră, a tuturor – media, ONG-urile şi factorii de policy-making72. Analiza capacităţii de a acţiona/reacţiona a unui actor contra unei ameninţări presupune nu numai identificarea resurselor de putere necesare, dar şi cunoaşterea vulnerabilităţilor/slăbiciunilor sale. Evaluarea vulnerabilităţilor este o operaţiune extrem de importantă în construirea strategiilor geopolitice. Oamenii, atât la nivel individual dar mai ales social, au căutat dintotdeauna să-şi cunoască propriile puncte slabe, dar şi pe cele ale adversarilor. Nu întâmplător a apărut expresia de „călcâi al lui Ahile” atunci când vorbim de slăbiciunile cuiva. Din această perspectivă, vulnerabilitatea este o categorie extrem de importantă în evaluarea stării de securitate a cuiva sau a ceva. Acest lucru devine şi mai important atunci când avem de-a face cu rivalităţile geopolitice dintr-o zonă geografică sau la nivel global. Ca şi ameninţarea, această noţiune nu are relevanţă pentru analiză decât în relaţie cu alte caracteristici esenţiale ale actorilor care se luptă pentru cât mai multă securitate. Privitor la elementele cu care vulnerabilitatea se relaţionează pentru a căpăta concreteţe, în discursul de securitate sunt puncte de vedere diferite73. Înţelegerea modului cum diferiţi actori îşi definesc vulnerabilităţile este esenţială pentru a înţelege tipul de reacţie şi comportament în politica externă. Percepţia corectă sau eronată asupra vulnerabilităţilor ce caracterizează la un moment dat un actor are impact asupra modului cum acesta îşi construieşte politica de securitate. Opinăm că între vulnerabilitatea şi puterea unui actor este o relaţie directă care se 71

Ibidem, p.134. Vezi pe larg, Călin Hentea, Arme care nu ucid, Nemira, Bucureşti, 2004; idem, Propagandă fără frontiere, Nemira, Bucureşti, 2002; Philip M. Taylor, War and Media, Manchester University Press, 1995; Elena Lorena Popescu, Provocări şi dileme ale intervenţiei umanitare după Războiul rece, Editura Lumen, Iaşi, 2006. 73 Vezi Ionel Nicu Sava, op. cit., pp. 189-190. 72

254

reflectă în starea sa de securitate/insecuritate şi nu între ameninţare şi vulnerabilitate74. Se pune întrebarea: ce este vulnerabilitatea şi care sunt posibilităţile de a fi identificată în societate? Unii specialişti definesc vulnerabilitatea ca fiind capacitatea unui sistem/subsistem de a reacţiona la un stimul exterior care poate să-i afecteze sau să îi disturbe funcţionalitatea 75. O perspectivă interesantă de a defini dar şi de a stabili locul şi importanţa cunoaşterii vulnerabilităţii în societatea contemporană o găsim la sociologul Nicolae Perpelea76. Acesta, preluând o idee a lui Bruno Latour, consideră că percepţia oamenilor potrivit căreia au reuşit să iasă dintr-o lungă paranteză a istoriei, când se credeau „la adăpost de manifestarea unei constante biologice şi antropologice cum este vulnerabilitatea”77, este doar o iluzie. Oamenii se confruntă cu alt fel de vulnerabilitate rezultată din însăşi caracteristicile dezvoltării sociale contemporane. Vulnerabilităţile „survin din raţionalizarea instrumentală şi din reţelele de interdependenţă în care sunt prinşi umanii şi non umanii”78. Apreciem că vulnerabilitatea poate fi definită ca „fiind un raport dintre atracţia ce o exercită o posibilă ţintă pentru un potenţial agresor şi capacitatea acesteia de a lua contramăsurile necesare sau nivelul de ripostă pe care ţinta o poate da”79. Analiza vulnerabilităţii presupune activitatea de identificare a părţilor „slabe” din potenţialul de putere, dar şi din modul de a o istra şi folosi, din planurile şi strategiile de dezvoltare a unor sectoare ale vieţii sociale, economice sau din alte zone ale societăţii ce ar putea fi exploatate de către actori clasici sau nonstatali care au interes în respectiva societate şi care nu le-ar putea promova/obţine pe altă cale.80 În general, aceste analize sunt făcute de echipe de specialişti cu calificare înaltă specifică fiecărui domeniu în parte şi cu metode şi tehnici adecvate. Nu o să poată identifica un analist politic, oricât de bun ar fi acesta în profesia sa, vulnerabilităţile unui sistem de apărare antirachetă sau ale 74

Ibidem. B. L. Turner, R. Kasperson, P. Matson, J.J. McCarthy, R. Corell, L. Christensehn, N. Eckley, J. Kasperson, A. Luers, M. Martello, C. Polsky, A. Pulsipher and A. Schiller, A Framework for Vulnerability Analysis in Sustainability Science, 2003, PINAS, pp. 74-79. 76 Nicolae Perpelea, Argumente şi concepte pentru o analiză sociologică a discursurilor asupra riscului, Institutul de Sociologie al Academiei Române, on line www.racai.ro/ RISC1/ NicolaePerpelea.pdf, accesat la 7 mai 2010 , ora 17.00. 77 Ibidem. 78 Ibidem. 79 Nancy A. Renfroe, Joseph L. Smith, Threat/Vulnerability Assessments and Risk Analysis, on line, în http://www.wbdg.org/design/riskanalysis.php, accesat la 7 mai 2010 , ora 17.00. 80 Raymond J. Decker, Key Elements of a Risk Management Approach, Testimony Before the Subcommittee on National Security, Veterans Affairs, and International Relations; House Committee on Government Reform United States General ing Office, p. 5, în http://www.gao.gov/cgi-bin/getrpt?GAO-02-150. 75

255

unuia bancar! Există preocupări pentru cunoaşterea şi popularizarea unor astfel de metode. Una dintre ele, WarRoom-ul Strategic, este practicată, pe scară largă, în Occident81. Pentru a se putea folosi această metodă este nevoie de un sistem de Radare de Securitate care să poată acţiona pe întreg teritoriul ţării, şi care să cuprindă centre de analiză şi institute de sondare a opiniei publice, institute de cercetare specializate în probleme de securitate şi ONGuri pentru a fi vectori de influenţă în opinia publică. În România, potrivit analizelor făcute de factorii responsabili, au fost identificate următoarele vulnerabilităţi: dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; proporţia redusă, fragmentarea şi rolul încă insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieţii economico-sociale; fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată; starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţământ la cerinţele societăţii; organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de criză; angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate82.O analiză a acestor vulnerabilităţi arată că lista este departe de a fi completă. Declinul demografic al societăţii româneşti, pe termen lung, poate să se transforme într-o vulnerabilitate, după cum nu poate fi negată existenţa unor tensiuni între diferite grupuri din societatea românească. Gradul de vulnerabilitate a diferitor structuri şi sisteme politice economice, militare sau de altă natură este în directă legătură cu gradul de insecuritate a respectivelor sisteme şi structuri, şi influenţează direct riscul de securitate. Cel mai adesea în studiile clasice de securitate vulnerabilitatea statelor se raporta la capacitatea lor de a-şi spori potenţialele militare. 83 Riscul unui conflict armat de tip clasic a scăzut simţitor şi prin urmare vulnerabilităţile de acest gen nu mai sunt cu predilecţie monitorizate de către cei interesaţi de crearea unui climat de insecuritate şi instabilitate într-o zonă 81

A se vedea pe larg, Steven M. Shaker, Theodore L. Rise, Beating The Competition: From War Room to Board Room, Global Associates Ltd, în www.oss.net/dynamaster/ file _archive/ 040320/c667344105e2a2b6c7e0a5; Silviu Nate, Tendinte in Managementul de Securitate Nationala, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, în http://www.studiidesecuritate. ro/ pdf/metodo.pdf. accesat la 8 mai 2010 , ora 17.00. 82 Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007, im. 83 A se vedea pe larg, Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Editura UNAp, Bucureşti, 2005, pp. 201-216; Ionel Nicu Sava, op. cit., pp. 162-188.

256

sau alta84. Sunt cu siguranţă atent monitorizate vulnerabilităţile din sistemul energetic, bancar sau chiar de sănătate publică. Din această perspectivă credem că este imperios necesară alcătuirea unei „hărţi” la nivel naţional, în care fiecărei vulnerabilităţi să i se asocieze şi ameninţarea ce ar putea să o exploateze. Nu lipsit de importanţă ar fi şi calculul probabilităţii cu care ar putea fi exploatată fiecare vulnerabilitate în parte. Acestea ar putea permite şi elaborarea unor indicatori de apreciere a gradului de vulnerabilitate a unei posibile ţinte:  foarte înalt – posibila ţintă este percepută foarte atractivă pentru potenţialul agresor, iar contramăsurile şi capacitatea de ripostă sunt inadecvate;  înalt/atractivitate moderată – posibilul agresor este convins că va avea succes; contramăsurile au grad scăzut de adecvare la profilul ameninţării;  moderat/atractivitate scăzută – contramăsuri adecvate, dar forţe/resurse insuficiente;  scăzut – profil care nu încurajează acţiunea din partea unui potenţialul agresor; contramăsuri adecvate tipului de ameninţare şi resurse/forţe suficiente. Aceste niveluri ar putea avea o reprezentare grafică ca în schema de mai jos: Foarte înalt Înalt Moderat Scăzut Nu este suficient să fie elaborată o asemenea ierarhie a gradului de vulnerabilitate pentru o societate sau alta. Vulnerabilitatea colectivităţilor umane este dată de însumarea slăbiciunilor care caracterizează diferite componente ale vieţii materiale şi spirituale. O societate poate să aibă o vulnerabilitate scăzută la o ameninţare de ordin militar, dar să fie total descoperită din punct de vedere economic. Cazul Uniunii Sovietice care s-a prăbuşit prin implozie în faţa provocărilor lansate de principalul concurent la supremaţia globală – SUA, deşi din punct de vedere al arsenalului construit în acest sens diferenţele nu au fost majore, ni se pare relevant. Erorile de percepţie şi în acest caz pot fi la fel de fatale pentru un actor sau altul din mediul internaţional contemporan. Evaluarea riscurilor. Analiza capacităţii unui actor de a acţiona/reacţiona pentru eliminarea unei ameninţări pe care o percepe într-un câmp geopolitic este strâns legată de riscurile pe care ar trebui să le înfrunte. Riscul este un 84

John Hollywood, Diane Snyder, Kenneth McKay, John Boon, op. cit., p. 23.

257

concept central în studiile şi analizele de securitate, numai că şi acesta, ca şi celelalte concepte cu care s-a operat, are interpretări şi definiri multiple în funcţie de disciplina academică şi de domeniul în care se utilizează 85. Conceptul de risc apare la sfârşitul secolului XVII şi începutul celui următor, odată cu cercetările din domeniul probabilităţii în statistica matematică. Este folosit în teoriile economice pe la începutul deceniului al şaselea al secolului XX şi mult mai târziu este folosit şi în alte domenii, de la cele tehnologice la cele care ţin de securitatea individului şi a societăţii umane. Problema riscului pentru societatea contemporană a fost adusă în discuţie de sociologul Ulrich Beck în deceniul al noulea al secolului trecut, în lucrarea Risikogesellschaft. Sociologul german încearcă să convingă că societatea industrială contemporană, spre deosebire de cele specifice celui deal doilea val, produce nu numai bunurile necesare unui confort deosebit, ci şi riscuri.86 Din această perspectivă, riscul nu mai este doar o problemă de cercetare ştiinţifică, ci o condiţie pentru a asigura buna funcţionare a societăţii. Omul modern trebuie să se obişnuiască astăzi cu ideea că trebuie permanent să găsească un echilibru între riscurile existente în societatea modernă şi măsurile care să-l pună la adăpost de ele87. Noţiunea de risc, prin urmare, este un concept cheie pentru a înţelege natura securităţii în societatea contemporană, dar şi a construi politicile şi strategiile de securitate. Ce este riscul şi în câte moduri ne poate afecta viaţa sau proprietatea, liniştea, identitatea, libertatea, pacea etc.? Noţiunea are o arie extrem de largă de definire în funcţie de domeniul căruia i se aplică. Este întâlnit astăzi în studiile de mediu, în afaceri, în sănătate sau asigurări de orice fel. Practic, în societatea modernă nu există domeniu de activitate în care să nu se facă o analiză de risc88. La modul cel mai general, riscul este definit ca o probabilitate cu care un eveniment se produce cu consecinţe nedorite89. Merkhofer crede că nu are importanţă, atunci când definim riscul, dacă luăm în calcul nu doar consecinţele „rele”, deoarece acesta este văzut ca o „sumă de rezultate ale unor evoluţii, nu 85

Paul Allard, Éléments pour une problématique de l’histoire du risque. Du risque accepté au risque maîtrisé. Représentations et gestion du risque d’inondation en Camargue, XVIIIe-XIXe siècles. Mémoire pour l’Habilitation à la direction de recherches, Revue d'histoire du XIXe siècle, 2001-23, Nouvelles approches en histoire économique, [En ligne], mis en ligne le 28 juin 2005. URL: http://rh19.revues.org/document341.html. Consulté le 30 décembre 2006. 86 U. Beck, Risikogesellschaft. Auf dem Weg in eine andere Moderne, Suhrkamp Verlag, Frankfurt /Main, 1986; Ionel Nicu Sava, op cit., p. 283; Nicolae Perpelea, op. cit., în loc. cit. 87 Eric de la Maisonneuve, Pour un concept de securite, în Agir, no. 10, 2002, ed from, http://www.societe-de-strategie.asso.fr/agir.php?id=10#sommaire, Dernière mise à jour: 18 décembre 2006: : Vincent Bernier, 1998-2006, Société de Stratégie. 88 P. L. Berstein, Against the Gods:The Remarkable story of Risk, John Wiley: New York, 1996, p. 23. 89 Eric de la Maisonneuve, op. cit., în loc. cit.

258

neapărat a celor rele”90. Ulrich Beck defineşte riscul drept „o situaţie care poate apărea şi în care ei nu ştiu ce să facă” 91. Profesoara şi analista Mary Douglas defineşte riscul drept „probabilitatea cu care un eveniment se produce, combinată cu magnitudinea pierderilor şi a câştigurilor produse”92. În geopolitică, indiferent de domeniul în care aceasta se materializează – de la geoeconomie la geocultură şi geoinformatie – atunci când se defineşte riscul, acesta trebuie asociat cu cel al deciziei şi al gradului de certitudine/probabilităţii cu care o decizie se poate materializa. Din punct de vedere formal, riscul se referă la posibilitatea ca rezultatul deciziei să nu coincidă cu valoarea anticipată. Posibilitatea ca rezultatul deciziei să fie mai favorabil decât valoarea anticipată defineşte potenţialul upside. Posibilitatea ca rezultatul deciziei să fie nefavorabil în raport cu valoarea anticipată defineşte riscul downside. Potenţialul upside şi riscul downside sunt relevante numai pentru situaţiile de risc speculativ. Riscul pur este în exclusivitate de natură downside, fără posibilitate de potenţial upside. Decidenţii care preferă riscul sunt tentaţi de potenţialul upside. Se pare însă că decidenţii cu înclinaţie pentru risc sunt în minoritate. Cei mai mulţi decidenţi sunt preocupaţi îndeosebi de riscul downside93. Ín aceste condiţii, majoritatea decidenţilor din domeniul politicului se preocupă de a fi în posesia unei expertize de foarte bună calitate. Sunt foarte importante, prin urmare, percepţiile pe care factorii de decizie din societate le au în legătură cu acest raport între şansele de realizare a unei decizii şi probabilitatea de a eşua. 94 Din această perspectivă credem că, în analiza de securitate, riscul poate să fie rezultatul unui raport între forţa cu care o ameninţare se manifestă pentru a exploata o vulnerabilitate şi capacitatea ţintei de a reacţiona înmulţit cu impactul produs de consecinţele ce pot apărea. Cunoaşterea gradului de risc în care omul contemporan trăieşte şi acţionează a devenit o condiţie a modernităţii. Informaţiile despre pericolele, vulnerabilităţile şi ameninţările ce există într-o societate se pot transforma, prin conştientizarea lor, în comportamente ale individului şi grupurilor umane.95 90

M.W. Merkhofer, Decisions Science and Social Risk, M. D. Reidel Publishing Company: Dordecht, p. 2. 91 Ulrich Beck, op. cit., pp. 96-97; apud Marie-Claude Smouts, Risque global et politique mondiale, Notes de lecture, Ulrich Beck, La société du risque. Sur la voie d’une autre modernité, Paris, Aubier, 2001 în http://www.developpement.durable.sciences-po.fr/ publications/cahier4_Smouts.pdf, 92 M. Douglas, Risk and Blame: Essays in Cultural Theory, Routlege:London, 1992, p. 40. 93 A se vedea, Daniel Kahneman, Amos Tversky, Prospect Theory: An Analysis of Decision under Risk, Econometrica, Vol. 47, no. 2, March 1979, pp. 263-292. 94 A se vedea şi Paul Slovic, Elke U. Weber, Perception of Risk Posed by Extreme Events, Palisades, New York, April 12-13, 2002, on line. http://www.ldeo.columbia.edu/chrr/ documents/meetings/roundtable/white_papers/slovic_wp.pdf; G. Royal Society Study, Ed. Risk: Analysis, Perception, and Management, London: The Royal Society, pp. 89-134. 95 Nicolae Perpelea, op. cit., în loc. cit.

259

Securitatea absolută nu există. Astăzi nimic şi nimeni nu poate să asigure cetăţenilor sau societăţii o protecţie de 100% împotriva oricărui tip de ameninţare posibilă în orice moment 96. Oamenii însă au nevoie de securitate şi caută mereu soluţii pentru a o obţine. Soluţiile nu pot fi viabile dacă nu sunt adoptate pe baza cunoaşterii adecvate a mediului de securitate. Una dintre aceste soluţii este şi analiza şi managementul riscului cu care trebuie să „coabiteze” cetăţeanul/societatea97. Este un truism astăzi a spune că societatea modernă are o mai mare nevoie de management al riscurilor cu care se confruntă pentru a se trata incertitudinea la nivel strategic, pentru a câştiga din orice oportunitate şi a informa şi spori implicarea factorilor de răspundere cu interese în îmbunătăţirea procesului decizional. În prezent, managementul riscului se poate vedea ca o problemă de larg interes în orice organizaţie care, în coordonare cu alte iniţiative organizaţionale, va permite îmbunătăţirea procesului decizional, permiţând trecerea spre managementul fondat pe rezultate. Managementul eficient al riscului minimizează pierderile şi rezultatele negative şi identifică oportunităţi pentru a obţine un mediu optim de securitate. Unii specialişti din domeniul analizei de risc98 consideră că managementul riscului reprezintă un proces de măsurare sau de evaluare a riscului, pe baza căruia se elaborează strategii pentru diferite sectoare de activitate din societate sau activitatea unor instituţii, inclusiv a celor care se ocupă cu securitatea internă/externă. În ministerul american al apărării, de exemplu, managementul riscului este definit ca un proces de identificare, evaluare şi control al riscurilor care rezultă din acţiunea factorilor operaţionali, şi luarea de decizii care să ducă la echilibrarea costului riscului cu beneficiile misiunii99. Strategiile folosite în acest caz sunt extrem de diversificate ca metodă şi mijloace utilizate, de la activitatea de transfer a riscului identificat către o altă entitate (persoană, organizaţie, structură specializată în combaterea acestora), la cele care presupun evitarea riscului sau reducerea efectelor negative ale acestuia, până la un punct care presupune acceptarea unora sau a tuturor consecinţelor unui risc pe care nu ai cum să îl eviţi. Decizia SUA de a declanşa lupta contra terorismului global a presupus din partea istraţiei Bush Jr. şi asumarea unor posibile acţiuni/reacţiuni din partea organizaţiilor teroriste. Evenimentele din Irak şi Afganistan par să confirme aceste aserţiuni. 96

Eric de la Maisonneuve, op. cit., în loc. cit. A se vedea pe larg, col. Iulian Bujoreanu, Consideraţii asupra evaluării riscului în sistemul românesc de management al resurselor de apărare, teză de doctorat, Academia Tehnică Militară, Bucureşti, 2006, online, http://www.mta.ro/doctorat/rezumat_teza_bujoreanu_iulian.pdf., acceat la 23 noiembrie 2011, ora 19.00. 98 Ibidem. 99 Ibidem. 97

260

În modul tradiţional, managementul riscului se concentra pe analiza riscurilor care îşi aveau originea în cauze fizice, juridice, financiare (de exemplu dezastre naturale sau incendii, accidente, acţiuni în justiţie, investiţii în diferite activităţi comerciale sau de producţie etc.). Din această perspectivă, acesta se derula ca un proces prioritar, luându-se în calcul mai întâi riscurile care implicau cea mai mare pagubă şi prezentau cea mai mare probabilitate de producere. Riscurile cu probabilitate de producere mai scăzută şi pierderi mai mici urmau a fi evaluate ulterior. În practică, procesul poate fi deosebit de dificil, fiind şanse mari de eroare acolo unde se încearcă echilibrarea priorităţii între riscuri cu probabilitate mare de producere, dar care implică pierderi minore, şi riscuri cu probabilitate scăzută de producere, dar cu pierderi majore, pe care nici un actor nu şi le-ar putea asuma. Analiza riscului se realizează în modalităţi diferite, în funcţie de domeniul pentru care se realizează100. Unii specialişti consideră că analiza presupune o activitate efectuată în cinci paşi: stabilirea contextului, identificarea riscurilor, analiza riscurilor, evaluarea riscurilor şi tratarea riscurilor101. Tot cinci paşi trebuie parcurşi şi în următoarea viziune, dar diferă conţinutul etapelor, şi anume: identificarea şi analiza riscurilor (frecvenţă, gravitate, costuri, probabilitate de a se produce); analiza vulnerabilităţilor (prevenire şi protecţie, organizare, capacitate de revenire după ce o ameninţare a acţionat, factorii psihosociali); constituirea unui „referenţial” cu resursele care ar trebui alocate pentru a gestiona un atac din partea unei ameninţări; evaluarea gradului de acoperire din punct de vedere al asigurărilor financiare, în cazul unor atacuri de anvergură naţională (atacurile asupra gemenilor au scos la iveală asemenea „slăbiciuni”); stabilirea unei scheme de priorităţi în planul de acţiune, în cazul unui atac masiv în sectorul energetic pe întregul lanţ – producţie, distribuţie, consum. Alţii consideră că trebuie parcurse patru asemenea etape: identificarea ameninţărilor; estimarea condiţiilor şi a gradului în care ameninţările se pot materializa; identificarea capacităţii şi a modului în care se pot înlătura ameninţările, posibile pierderi şi consecinţe; estimarea costurilor pentru înlăturarea ameninţărilor102. În realitatea geopolitică este foarte important pentru un actor clasic sau non clasic să aibă o percepţie coerentă aupra riscurilor dintr-o anumită zonă geografică de interes. Asemenea analize şi expertize au devenit comune pentru actorii jucători strategici în diferite arii geopolitice. Pentru zona balcanică asemene analize au fost făcute de-a lungul timpului de instituţii sau personalităţi angajate de unele instituţii ale statului. Comisia Europeană, de 100

United States General ing Office, ing and Information Management Division, Information Security Risk Assessment, August 1999, online http://www.gao.gov/ special.pubs/ai99139.pdf. 101 Col. Iulian Bujoreanu, op. cit., în loc. cit. 102 United States General ing Office, ing and Information Management Division, op. cit., în loc. cit.

261

exemplu, prin FRONTEX a elaborat Western Balkans Annual Risk Analysis 2010103, iar Victoria A. Greenfield şi Frank Camm au elaborat pentru aceeaşi zonă de interes un studiu „Risk Management and Performance in the Balkans” for the United States Army104. Literatura şi expertiza este mult mai amplă pentru regiuniile in care rivalităţile geopolitice îmbracă forma disputelor sau înţelegerilor pentru controlul resurselor de petrol şi gaze, apă şi hrană. Cel mai elocvent caz este cel al regiunii central asiatice unde timp de peste un deceniu s-a crezut că aici sunt imense resurse de energie. Geografia a făcut din statele din Asia Centrala şi Caucazul de Sud o conexiune istorică pentru comerţ, competiţie şi, câteodată conflict. În mod tradiţional, puterile străine au văzut regiunea ca pe o „poartă” către alte părţi ale lumii. Oarecum mai recent, de când statele din regiune şi-au câştigat independenţa faţă de Uniunea Sovietică acum un deceniu, potenţialul regiunii pentru producerea de energie a creat interese străine noi, adiţionale. Astăzi, este din ce în ce mai clar că acea competiţie străină pentru energie este doar o componentă a unei balanţe complexe a scopurilor pe termen scurt şi lung, economice şi strategice a unor părţi interesate, o balanţă complicată şi, mai mult, de importanţă crucială pe care o are Asia Centrală faţă de răspunsul multinaţional dat la atacurile teroriste împotriva Statelor Unite pe data de 11 septembrie, 2001.105 Varietatea, complexitatea studiilor de analiză a riscului este justificată. Tipurile de expunere la risc pe care le înfruntă un actor sunt variate şi variază de la un actor la altul. Aceste expuneri ar putea fi riscul eşecului afacerii, riscul unor pierderi financiare proiectate, riscul eşecului stabilităţii şi aşa mai departe. Este de dorit ca riscurile să fie înţelese şi identificate cât mai devreme posibil, pentru ca strategia potrivită să fie implementată pentru a reţine anumite riscuri sau a le transfera pentru a minimiza orice aspect negativ pe care ar putea să le aibă.106 Din punct de vedere conceptual, managementul riscului s-a dezvoltat în moduri diferite de-a lungul ariilor specializate în care este puţină operaţionalizare a conceptelor şi utilizarea metodelor secifice (de exemplu, 103

Western Balkans Annual Risk Analysis 2010, ed from http://www.frontex. europa.eu/ situation_at_the_external_border/art19.html, 20 December 2011. 104 Victoria A. Greenfield, Frank Camm, Risk Management and Performance in the Balkans Published 2005 by the RAND Corporation, ed from, http://www.dtic.mil/cgibin/GetTRDoc?AD=ADA439061, 20 December 2011. 105 Olga Oliker, Conflict in Central Asia and South Caucasus: Implications of Foreign Interests and Involvement ed from, http://130.154.3.8/content/dam/rand/pubs/ monograph_reports/MR1598/MR1598.ch7.pdf, 20 December 2011. 106 See more, Shou Qing Wang, Mohammed Fadhil Dulaimi Muhammad Yousuf Aguria, Risk management framework for construction projects in developing countries, in Construction Management and Economics (March 2004) 22, p. 237–252, ed from http://sites.sdjzu.edu.cn/xuyouquan/jxzy/3.pdf, 19 December 2011.

262

inginerii care studiază siguranţa centralelor atomice sau planificatorii financiari care folosesc risk management în moduri foarte sofisticate şi specializate, dar folosesc terminologii şi cadre diferite pentru implementare, care nu sunt usor de tradus de la o disciplină la alta). Managementul riscului a fost întotdeauna inerent oricărui tip de activitate. Dar acum, mai mult decât oricând, şi vizualizând evenimentele recente de importanţă locală şi globală, a apărut nevoia pentru o abordare coordonată şi sistematică a riscurilor comportamentale ale actorilor. În opinia unor specialişti107, riscul ar trebui identificat şi atenuat, conform unui set foarte clar de priorităţi strategice. Per ansamblu, scopul managementului de risc este să reducă sau elimine riscul unde este posibil, în timp ce pregăteşte efectiv răspunsul în acele zone unde nu pare probabil ca riscurile să fie atenuate. Analiza şi managementul riscului pentru un actor care are interes să se implice într-o anumită zonă este o componentă esenţială a deciziei politice în politica externă pentru orice lider/guvern sau lidership al unui actor nonstatal. Managementul riscului constă dintr-un proces sistematic de evaluare apoi de gestionare a riscului. Acest lucru/proces este descris mai detaliat în urmatoarea diagramă. Procesul conţine consideraţiile asupra contextului, urmate de identificarea, analiza, evaluarea şi tratarea riscurilor.108 Managementul riscului presupune parcurgerea a şase pasi pe două nivele de analiză care, în final, sunt integrate în matricea deciziei pe care actorul o ia în legătură cu prezenţa sau absenţa sa din respectiva zonă geopolitică. În primul nivel presupune ca regiunea geopolitică să fie privită ca un asamblu fără să fie concentrată atenţia asupra unui actor sau altul. În studiile de geopolitică regiunile sunt definite în funcţie de interese politice şi raporturi de putere fără să aibă neapărat relevanţă definitivă criteriul geografic cum ar fi de exemplu, Middle East/Great Middle East; Balkans/Global Balkans şi aşa mai departe and so on. Primul pas presupune analiza statelor din zonă (caracterisitici istorice de continuitate şi discontinuitate, economice, socio-culturale şi politice, mentalităţile, relevante pentru a se putea identifica atât ameninţările cât şi vulnerabilităţile), valorile si interesele actorilor prezenţi în acea zonă. Pasul al doilea presupune identificarea ameninţărilor specifice zonei şi care ar putea exploata o 107

Integrated Risk Management Framework, Queensland Government, Department of Infrastructure and Planning, ed from, http://www.dlgp.qld.gov.au/resources/ policy/ integrated-risk-management-framework-strategy.pdf, 19 December 2011. 108 Todd Masse, Siobhan O’Neil, John Rollins, The Department of Homeland Security’s Risk Assessment Methodology: Evolution, Issues, and Options for Congress, Congressional Research Service, ed from, http://www.fas.org/sgp/crs/homesec/RL33858.pdf, 19 December 2011.

263

vulnerabilitate. Rezultatul analizei pe primul nivel se concretizează în pasul al treilea care presupune realizarea unei matrici a posibelelor evenimente care ar putea apărea prin exploatarea unei vulnerabilităţi109. Acest proces de analiză poate sa aibă o exprimare grafică ca în schema următoare: (A) Cel de-al doilea nivel presupune un proces de management al riscurilor în trei paşi. Primul presupune identificarea riscurilor. Riscul perceput poate fi identificat prin utilizarea unor formule mai mult sau mai puţin eficiente. Nu împărtăşim asemenea teorii deoarece nu credem că acţiunea umană, în orice doemniu, nu poate fi calculată şi proiectată în viitor cu exactitate matematică. Intervin prea multe variabile care nu sunt cunoscute de către analist. Totuşi, nu înseamnă că nu este important să încercăm să anticipăm. Rezultatul unor asemenea calcule trebuiesc luate cu precauţia necesară! În fapt, prin utilizarea oricărei formule existente în literatura de specialitate, se calculează intensitatea cu care o ameninţare exploatează o vulneranilitate raportată la capacitatea actorului de a acţiona în ecuaţia ameninţare-vulnerabilitate. Se identifică locul, timpul, motivul şi modul în care evenimentele pot preveni, degrada, întârzia sau intensifica realizarea obiectivelor. O identificare cuprinzătoare a tuturor riscurilor potenţiale este esenţială pentru ca ele să fie analizate şi evaluate în mod exact în termenii de verificări adecvate în paşii rămaşi în procesul de evaluare. În timpul procesului de identificare a riscurilor este important să identificăm, de asemenea, cauzele fiecărui risc. S-ar putea ca un anumit risc sa aibe mai mult decât o cauză potenţială care necesită, la rândul lor, verificări diferite. 110 De menţionat că nu avem de-a face cu un singur risc într-o zonă geopolitică. O ameninţare A poate exploata o vulnerabilitate din domeniul economic (industria producătoare de energie nucleară, lipsa de atractivitate a pieţei de capital, calitatea îndoielnică a managementului etc.) şi atunci în zonă se va manifesta o sumă de riscuri specifice structurii şi infrastructurii acelei economii (risc financiar-bancar, risc industrial, risc de piaţă etc.). Aceeaşi ameninţare se poate manifesta cu alte intensităţi în domeniul socio-politic şi de aici rezultă o altă sumă de riscuri specifice. Al doilea pas este analiza riscurilor fiecărui domeniu de manifestare (economic, socio-politic, cultural spiritual, mentalităţilor etc.) şi realizarea unei matrice a riscurilor pe cinci niveluri de manifestare şi categorii: Probabilitatea

Consecintele

109

Laura Elly Novac, Petre Brezeanu, Metode moderne de identificare a riscurilor în managementul riscului, ed from, http://www.managementmarketing. ro/pdf/ articole/ 27.pdf, 21 december 2011. 110 Integrated Risk Management Framework, in loc. cit.,

264

A (aproape sigur) B (probabil) C (moderat) D (puţin probabil) E (rar)

Insignificant 1

Minor 2

Moderat 3

4 Major

High Ridicat

HighRidicat

ExtremeExtrem

ExtremeExtrem

Catastrofic 5 ExtremeExtrem

MediumMediu LowScăzut LowScăzut

HighRidicat MediumMediu LowScăzut

HighRidicat HighRidicat MediumMediu

ExtremeExtrem ExtremeExtrem HighRidicat

ExtremeExtrem ExtremeExtrem ExtremeExtrem

LowScăzut

LowScăzut

MediumMediu

HighRidicat

HighRidicat

Analiza riscurilor percepute într-un câmp geopolitic şi realizarea unei matrice a pierderilor, oportunităţilor şi câştigurilor în raport de interesele pe care un actor le are, în respectiva zonă fiecare nivel presupune un anume comportament după cum se poate vedea şi din schema de mai jos: (a) Extreme. Este necesară o acţiune executivă imediată. (b) High. Este necesară o acţiune executivă. (c) Medium. Responsabilităţile de conducere trebuie specificate. (d) Low. Conducerea se face printr-un proces de rutină. Reacţia unui actor într-un câmp poate fi apreciată după natura şi intensitatea interesului ce a determinat prezenţa sa în acel câmp geopolitic. Dacă interesul este unul de ordin politic şi este major, cum ar fi stabilitatea şi securitatea zonei X- şi costurile unei intervenţii în zonă sunt mari sub raport economic, al imaginii în opinia publică internă sau externă, al degradării unor relaţii cu alţi actori implicaţi în zonă (riscuri majore), s-ar putea ca intervenţia să aibă loc cum s-a întâmplat în cazul Irak 2003. Dacă interesul politic este scăzut şi riscurile majore, atunci prezenţa actorului respectiv în zonă este puţin probabilă aşa cum a fost cazul SUA privind intervenţia coaliţiei conduse de UE pentru îndepărtarea dictatorului libian în 2011. Acest calcul al probabilităţii de a accepta/nu un risc într-un câmp geopolitic poate avea următoarea exprimare grafică;

NI VE L

Risc de neaccepta t

Aploarea riscului Risc ce nu poate justificat in nici un fel

Greu de acceptat dacă sunt foarte mari costurile

AL RI SC UL UI

Risc acceptabil

265

Costuri scăzute in raport cu ceea ce ar putea a o organizatie Nevoia de a mentine asemenea stare pentru un actor

Pasul al treilea este un proces integrat de analiză prin care se realizează unele planuri de acţiune şi de monitorizare şi poate să difere de la un actor la altul în funcţie de resurse, capacităţi de reacţie sau de interese. Această etapă finalizează implementarea soluţiilor de control şi obţine un periodic pentru a identifica noi riscuri. Metoda de stabilire a profilului riscurilor oferă o abordare complexă, interdisciplinară strategică şi sistemică. Sistemul oferă o evaluare transparentă, comparabilă şi consistentă a riscurilor din întreaga regiune geopolitică. Imaginea de ansamblu a riscurilor adresează priorităţile de risc diferite şi concurente cu care se confruntă majoritatea actorilor prezenţi în acea zonă. Procesul trebuie adaptat pentru interesele fiecărui actor, întrucât diferenţele existente determină profiluri distincte. Procesul de prioritizare permite concentrarea resurselor limitate pentru riscurile-cheie care pot afecta obiectivele şi scopul unui actor prezent în acea regiune. Un alt avantaj este preocuparea continuă pentru identificarea şi integrarea riscurilor noi în sistem. Metoda este o combinaţie de tehnici verificate şi de încredere, aplicate strategic diferit în managementul unor actori non statali care au în acest sens o experienţă uneori mai mare decât a multor actori clasici, dacă avem în vedere statele mici şi chiar mijlocii. Analiza procesual sistemică oferă avantajul unei viziuni integrate, astfel încât să fie evitate greşelile apărute prin neluarea în calcul a unor riscuri considerate minore de către actorii mari puteri sau chiar puteri regionale. SUA, considerăm noi, au interpretat greşit unele riscuri când a luat decizia de a interveni militar pentru eliminarea de la putere a lui Saddam Hussein şi anume riscul ca în timpul scurt după înlăturarea dictatorului să nu se poată schimba percepţia militarului american din inamic iî amic şi, astfel, o bună parte a populaţiei irakiene, care chiar dacă l-a urât pe Saddam ,nu a simpatizat cu trupele americane şi a continuat rezistenţa armată. Astfel, se elimină pericolul ignorării riscurilor cu prioritate redusă. Scenariul, ca instrument de analiză şi planificare în politică internaţională, oricât de bine ar fi alcătuit, conţine în mod obiectiv şi elemente de imprevizibil care afectează gradul de predictibilitate în analiza geopolitică. Imprevizibilul este dat de factori care ţin de hazard şi catastrofe naturale şi industriale, dar şi ca urmare a impactului pe care îl au fenomenele 266

rare/rare events asupra societăţii şi politicii internaţionale. Pentru a acoperi partea de neprevăzut din planificarea strategică Torsten Wulf, Philip Meissner şi Christian Brands au introdus în analiză două instrumente pe care ei îl definesc „360° Stakeholder ” şi „Impact/Uncertainty Grid”.111 O bună analiză geopolitică trebuie să îmbine în mod judicios tehnicile, metodele şi instrumentele specifice strategiei cu cele ale scenariului. 5.2 Rolul scenariului în geopolitica postmodernă Lumea politică a constatat mai ales după desfăşurarea unor mari conflagraţii mondiale când rivalităţile de putere şi interes au căpătat formele cele mai acute şi dramatice de evoluţie că niciodată sfârşitul acestora nu s-a suprapus peste proiectele şi planificările făcute înainte de a se declanşa conflictul. Armata germană, prin capacitatea înaltului comandament de a planifica şi elabora planurile generale de război prin instruire şi dotare a fost, pentru ambele războaie mondiale, considerată a fi cea mai bună112, dar a fost de fiecare dată învinsă. La acea dată, planurile de campanie se elaborau după metoda clasică şi nu luau în calcul şi eventualele riscuri. Acest lucru se va impune în lumea marketingului după cel de-Al Doilea Război Mondial. La începutul deceniului opt al secolului trecut, după primul şoc petrolier, Compania Shell International, a constatat că metoda clasică de analiză a evoluţiilor imprevizibile de pe piaţa energetică nu mai este adecvată împrejurărilor generate de criza petrolieră 113. A căutat soluţii şi ideea revolutionară a venit de la utilizarea studiilor strategice „de război” pentru situaţii de pace. Aşa s-a născut un nou mod de cercetare şi analiză: scenariul. A fost aplicarea pe scară largă a cercetărilor efectuate încă de la începutul anilor ’50 de către celebrul Herman Kahn de la RAND Corporation. Acesta a plecat de la analiza şi înţelegerea rolului pe care îl are factorul neprevăzut în planificarea luptei. A observat că, de cele mai multe ori, strategul militar trebuie să planifice, în desfăşurarea luptei, şi neprevăzutul114. Ulterior a înfiinţat un institut de cercetări ştiinţifice în care deviza era „thinkig the unthikable”115. 111

Torsten Wulf, Philip Meissner şi Christian Brands, A Scenario-based approach to strategic planning, Working paper 5/2011, Leipzig, August 10, 2011, p. 2.n 112 Colin S. Gray, Războiul, pacea şi relaţiile internaţionale. O introducere in istoria strategică, Polirom, Iaşi, 2010, p. 22. 113 Tom Leney, Mike Coles, Philipp Grollman, Raivo Vilu, Trousse d’outil pour la construction de scenarios, Cedefop Dossier series; 10, Luxembourg, 2004, p. 11. 114 Herman Kahn, Thinking About the Unthinkable in the 1980s, New York: Simon and Schuster, 1984, p. 11, 55, 58. 115 John S. Ratcliffe, Scenario Biulding:A Suitable Mthod for Strategic Construction Industry Planning, on line, www.buildnet.co.za/cdroc/docs/1st/ratcliffe_js.pdf, accesat la 12 mai 2011, ora 19.00.

267

Studiile şi metoda sa au cucerit astăzi nu numai mediile de afaceri, dar şi cercetarea ştiinţifică din cele mai diverse domenii. Într-un articol publicat în „San Francisco Chronicle”, la începutul lunii septembrie 2005, Eamon Kelly, analizând surpriza asupra autorităţilor americane privind intensitatea cu care s-a manifestat uraganul Katrina, concluziona că şi o putere globală precum SUA trebuie să înveţe că formula “think the unthinkable” trebuie aplicată nu numai în domeniul economic sau al apărării, ci şi al securităţii. 116 Planificarea scenariilor a devenit un instrument de planificare strategică din ce în ce mai important deoarece un număr crescător de coorporaţii, organizaţii, şi agenţii guvernamentale încep să folosească scenarii. Creşterea în complexitate a vieţii internaţionale va determina şi creşterea gradului de incertitudine pentru actorii care acţionează în mediul internaţional. Din acest punct de vedere, preocuparea pentru găsirea de soluţii de a se micşora, cât mai mult posibil, zona de incertitudine a crescut în toate domeniile de activitate, şi implicit în domeniul geopoliticii şi geostrategiei. Scenariul, alături de alte instrumente, poate constitui o cale de a mări şansele de reuşită pentru un actor antrenat într-o rivalitate geopolitică dintr-un spaţiu geografic/virtual. El poate oferi şi un mod creativ de a rezolva o situaţie ce poate părea fără soluţii la un moment dat. Scenariul poate, de asemenea, să fie şi un mod de a ne educa şi instrui. Ne ajută să acţionăm folosind spiritul intuitiv şi imaginaţia. La întrebarea ce este un scenariu, răspunsurile au fost variate şi diversificate în funcţie de specializarea şi domeniul de cercetare în care şi-au desfăşurat activitatea un autor sau altul. Doi dintre reputaţii specialişti în domeniu, Paul K. Davis şi James P. Kahan, afirmă că „sunt multe căi de definire şi folosire a scenariilor”117. Ei definesc scenariul ca fiind „ca o imagine logică şi consistentă a viitorului. Poate reprezenta o extrapolare din prezent bazată pe analiza de tendinţe, direcţii sau o discontinuitate faţă de prezent şi tendinţele anticipate”.118 Alţi specialişti au afirmat că scenariul este „o poveste despre ce-ar trebui să fie o proiecţie a acţiunii umane” 119. Alţii cred că poate fi „o unealtă cu care să ne eficientizăm în viitor acţiunile” 120. Michael Priestley de la IBM 116

Eamon Kelly, US Must Learn to Think the Unthinkable. Storm Damage Shouldn’t Have Been a Surprise, în http://www.gbn.com/ArticleDisplayServlet.srv?aid=32142. 117 Paul K. Davis, James P. Kahan, Theory and methods for ing high level military decisionmaking, Prepared for the United States Air Force, Published 2007 by the RAND Corporation, p. 36. 118 Ibidem. 119 Eva Wollenburg, David Edmunds, Louise Buck, Anticipating Change: Scenarios as Tool for Adaptive Forest Management. A Guide. Center for International for Forestry Research, Bogor, Indonesia, 2000 p. 2. 120 Diana Scearce, Katherine Fulton, Wat If? The Art of Scenarios, Global Business Network, 2004, p. 11.

268

Toronto Lab defineşte Scenariul ca pe o cale de a ajunge la un rezultat. 121 Analistul şi cunoscutul specialist în prognoze Peter Schwartz consideră că scenariile „sunt puternici vectori care ne zdruncină modelele noastre mentale despre lume” (are the powerful vehicles for challenging our mental models about the world). Pot fi, în egală măsură, şi instrumente care să ne ajute la o mai bună înţelegere a lumii în viitorul mai apropiat sau mai depărtat 122. În acest fel, afirmă reputatul specialist, „se suspendă neîncrederea noastră în multiplele forme pe care le poate îmbrăca viitorul: permiţându-ne să gândim că oricare dintre ele se poate realiza.”123 În lucrarea Competitive Advatage, M. Porter defineşte scenariul drept „o reprezentare coerentă a ceea ce ar putea deveni în viitor” 124. Profesorul David Stout, de la Centrul britanic Foresight, afirmă tranşant că scenariul este un viitor imaginat şi nicidecum o prevedere a sa 125. Unul dintre pionierii care au militat pentru introducerea scenariului în sistemul de decizie, Arie P. de Geus, afirma în „Harvard Business Review”că acestea „sunt mai degrabă produse ale artei decât analize ştiinţifice”126, însă extrem de utile pentru cei care acţionează în mediu cu un ridicat nivel de incertitudine. În teorie, scenariile sunt sinteza diverselor căi (evenimente şi strategii ale actorilor) care duc la un viitor posibil. În practică, scenariile descriu adesea numai seturi particulare de evenimente sau variabile.”127 Aceste definiţii ca şi altele au ceva în comun – nevoia de a evalua şansele de câştig/pierdere, riscurile pe care trebuie să şi le asume un actor atunci când întreprinde o acţiune. Previziunea este activitatea prin care se imaginează un eveniment viitor, probabilitatea ca el să se „întâmple”. A prevedea înseamnă a decide ceea ce se va întâmpla, însă oamenii nu pot fi stăpânii evenimentelor în momentul luării deciziei.128 121

Michael Priestley, Scenario-Based and Model-Driven Information, în xml.coverpages. org/ Priestley ACMSIGDOC-2003-DITA.pdf, 122 Apud Ivan Klinec, Strategic Thinking in the Information Age and the Art of Scenario Deg, Conference at The First Prague Workshop On Futures Studies Methodology CESES, Charles University, Prague September 16-18, 2004. 123 Apud Dragoş Paul Aligică, Marian Zulean, Deciziile strategice în condiţii de incertitudine, în vol. Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean, op. cit., p.138. 124 Apud Tom Leney, Mike Coles, Philipp Grollman, Raivo Vilu, op. cit., p. 21. 125 David Stout, The use of Scenarios in Foresight, o line http://www.foresight.gov.uk/ Previous_Rounds/Foresight_1994__1999/General_Publications/The%20Use%20Of %20Scenarios%20In%20Foresight/, accesat la 23 mai 2010, ora 23.00. 126 Arie P. de Geus, Planning as Learning, în „Harvard Business Review”, March-April, 1988; apud Diana Scearce, Katherine Fulton, op. cit., p. 38. 127 F. Roubelat, The prospective approach: contingent and necessary evolution, in Future Studies, Vol. 4,200, p. 4, apud, Dana Mietzner and Guido Reger, Advantages and disadvantages of scenario approaches for strategic foresight, Int. J. Technology Intelligence and Planning, Vol. 1, No. 2, 2005, ed from http://www.lampsacus. com/documents /Stragegic Foresight. pdf, 12 December, 2010. 128 Constantin Opran (ed.), Managementul proiectelor, Editura Comunicare.ro, p. 27.

269

Scenariul nu este o simplă activitate de prognoză sau de planificare a unei activităţi pentru că el nu ne oferă doar o singură imagine care, să întruchipeze „viitorul”, ci propune să „scrutăm” mai multe „viitoruri” şi să optăm pentru una dintre posibilele evoluţii care, la rândul ei, poate să sufere corecţii dacă situaţia o impune129. Fiecare dintre aceste evoluţii către un „viitor” poate să ceară o anumită strategie, anumite mijloace şi resurse. Analiştii militari americani P.H. Liotta şi Thimoty E. Somes apreciază că, atunci când operăm cu scenariile, în fapt noi ne confruntăm cu două tipuri de realitate. În opinia lor, “scenariul operează cu două lumi: o lume a faptelor şi o lume a percepţiilor. Explorăm fapte care se vor petrece în viitor şi acestea sunt la momentul acela doar în minţile noastre”130. Scenariul se constituie într-un instrument util atunci când 131: cei care iau decizii se confruntă cu o diversitate mare de păreri; nu se întrevăd prea multe oportunităţi de realizare a scopurilor propuse; nu există o viziune/politică pe termen lung sau foarte lung; se simte nevoia unui „limbaj” comun şi a unui consens de acţiune; organizaţia este deschisă spre inovare şi schimbare; sunt suficiente resurse pentru a atinge scopurile urmărite etc. Unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în elaborarea scenariilor, Ged Davis, care a şi lucrat la Shell International în anii ’70 alături de cel ce avea să devină pentru această companie părintele scenariilor, Pierre Wack, remarca faptul că scenariul a devenit un instrument util de lucru pentru situaţia în care decizia trebuie luată în momente de mare incertitudine 132. Reputatul specialist observă că această practică nu a cucerit încă pe toată lumea şi nu este cazul să spunem că este o metodă cu un grad mare de generalizare. Există o lungă listă de organizaţii care resping asemenea instrumente de lucru, zicând că „nu funcţionează/merge în cazul nostru”133. Sunt specialişti care apreciază că există diferenţe între scenario building şi scenario planning134. În primul caz avem de-a „face cu speculaţii în legătură cu incertitudinile pe care le avem cu privire la viitor” 135. Scenario planning presupune învăţarea managerilor să „opereze”, în actul de elaborare a 129

Sellamna Nour, Scenarios and Strategies – Key Concepts, e from http//www.icraedu.org . 130 P.H. Liotta şi Thimoty E. Somes, The Art of Reperceiving Scenarios and the Future, în Naval War College Review, Autumn 2003, Vol. LVI, No. 4. 131 Ibidem; Diana Scearce, Katherine Fulton, op. cit., p. 23. 132 Pierre Wack, Scenarios Thinking:Concepts and Approaches, Global Business Network, Emmeryville, 1996, p. 94. 133 Ibidem. 134 Dana Mietzner, Guido Reger, Scenario Approaches – History, Differences, Advantages and Disadvantages, EU-US seminar: new technology foresight, forecasting & assessment methods-Seville 13-14 May 2004, ed from http://www.jrc.es/projects /fta/papers/ Session%201%20Methodological%20Selection/Sceario%20Approaches.pdf, 15 November 2010. 135 Ibidem.

270

deciziilor, cu „incertitudinea”136. John S. Ratcliffe consideră, din acest punct de vedere, că un bun scenariu ne permite să „vedem” mai multe „feţe” ale viitorului, să percepem liniile de discontinuitate în evoluţiile prezentului şi ne învaţă să „lucrăm” cu incertitudinile137. Acelaşi autor referindu-se la diferenţa dintre cele două tipuri de scenari arată că „Construirea scenariului scenario building este un instrument care ajută factorii de decizie furnizând un context pentru planificare şi programare, scăzând nivelul de incertitudine şi crescând nivelul de cunoaştere în relaţie cu acele consecinţe ale acţiunilor care au fost luate, sau vor fi luate, în prezent”.138 Este important să recunoaştem faptul că scenariile nu sunt doar simulări ale unor combinaţii variate ale realităţilor prezente, sunt şi experimente de gândire despre cum va opera o organizaţie faţă de o varietate de posibilităţi viitoare. Trebuie să surprindă şi să reprezinte toată complexitatea din lume, să mărească înţelegerea şi să ajute în procesul de luare a deciziilor. Nu trebuie exclus că uneori scenarii foarte simple pot să conducă la modificarea, alterarea, ghidarea factorilor de decizie către posibilităţi noi. Cu toate acestea, elaborarea unui scenariu poate fi privită: ca o metodă obiectivă, pentru că este predominant bazată pe date şi informaţii; ca o metodă multiplă, deoarece ia în consideraţie şi foloseşte metode subiective (cum ar fi tehnicile Delphi) în etape diferite; o metodă sistematică, pentru ca interrelaţionările între zone şi tendinţe sunt subliniate în multe cazuri; şi o metodă sinoptică şi simultană, pentru că o varietate de variabile sunt analizate în acelaşi timp.139 Potrivit lui David A. J. Axson utilizarea scenariului este o modalitate de a înţelege elementele care astăzi influenţează evoluţia lumii şi vor modela viitorul, cum ar fi demografia, globalizarea, schimbarea tehnologică şi schimbările de mediu. În trecut scenariul era utilizat în lumea planificării strategice, însă, astăzi multe organizaţii din cele mai variate domenii, de la economic la sociocultural, aplică tehnici de planificare specifice scenariului în zona operaţionalui, organizarea bugetului sau realizarea de prognoze pentru procesele de evaluare a eficacităţii lor.140 Un bun scenariu va fi întotdeauna provocator şi va lua prin surprindere pe cel care l-a comandat. Un modest/mediocru scenariu îi va confirma întotdeauna aşteptările, îi va întări concepţiile şi ideile foarte 136

Ibidem. John S. Ratcliffe, Scenario Planning: An Evaluation of Practice, School of Construction & Property Management, University of Salford, October 2002, p. 4. 138 Idem, Scenario Building: a Suitable Method for Strategic Property Planning? Dublin Institute of Technology, ed from, http://arrow.dit.ie/futuresacart/13, 15 November 2010. 139 Ibidem. 140 David A. J. Axson, Scenario Planning: Navigating Through Today's Uncertain World , in Journal of ancy, March 2011, ed from http://www.journalo fancy. com/Issues/2011/Mar/20103483.htm, 15 November 2010. 137

271

cunoscute, perpetuând prejudecăţi şi stereotipuri din activitatea umană, indiferent de domeniul în care se acţionează. Având în vedere că scenariile şi-au dovedit utilitatea şi eficienţa în ultimii ani, în varii domenii de activitate, ele pot fi instrumente utile şi pentru o mai bună înţelegere a evoluţiilor din domeniul rivalităţilor geopolitice fie că acestea se desfăşoară pentru controlul unor resurse vitale fie că sunt pentru redesenarea arhitecturii ordinii internaţionale la o anumită etapă. Sunt necesare atât pentru oamenii politici care trebuie să ia decizii foarte rapid într-o lume cu o dinamică tot mai accelerată, cât şi pentru cei care lucrează în acest sector sau sunt implicaţi în expertizarea acestor probleme. Astfel, în situaţii de urgenţă se va putea acţiona confruntând incertitudinea, şi nu eschivându-se sau ocolind zona de necunoscut141. Scenariile nu sunt în nici un fel recomandări pentru factorii de decizie politică din cadrul executivului, care elaborează politicile externe ale unui stat/actor nonstatal şi strategiile geopolitice elaborate de aceşti actori. La fel cum nu pot fi recomandări nici pentru consiliile de istraţie/managerii marilor companii comerciale, financiare sau pentru alţi actori din categoria celor nonstatali implicaţi în politica internaţională la nivel regional sau global.142 Scenariile sunt instrumente de cunoaştere şi ajută, pe cei care comandă asemenea instrumente, la o mai bună înţelegere a evoluţiilor din domeniul energetic şi a provocărilor la care societatea ar putea să fie constrânsă să facă faţă. Activitatea de construire a unui scenariu în domeniul rivalităţilor geopolitice nu se deosebeşte de cea care se desfăşoară pentru construirea unuia din domeniul politicii militare a unui stat. Este o activitate care s-ar putea încadra în ceea ce specialiştii numesc activitate practică, însă ea este o activitate intelectuală şi trebuie să se bazeze pe o foarte bună cunoaştere a realităţii, pe metode şi instrumente de analiză adecvate domeniului de cercetare ales, pe o sinergie superioară în cadrul grupului de elaborare, în aşa fel încât să se realizeze cu uşurinţă brainstorming-ul. Indiferent de domeniul pentru care se elaborează un scenariu, trebuie parcurse mai multe etape. Numărul acestora diferă de la un autor la altul. Sellamna Nour identifică şase etape143: definirea problemei; stabilirea priorităţilor în ceea ce priveşte forţele motrice; discutarea trendurilor posibile de evoluţie; vizualizarea/creionarea scenariului; redactarea conţinutului acestuia; formularea principalelor linii de evoluţii. În opinia lui John S. Ratcliffe, specialist în elaborarea scenariilor la Institutul Tehnologiei de la Doublin, elaborarea unui bun scenariu presupune 141

Tom Leney, Mike Coles, Philipp Grollman, Raivo Vilu, op. cit., p. 12. Interlaboratory Working Group on Energy Efficient and Clean Energy Technologies, Scenarios for a Clean Energy Future, US Department of Energy, November 2000, online, http/www.nrel.gov/docs/fy01 osti/29379.pdf p.28. 143 Sellamna Nour, op. cit., în loc. cit. 142

272

parcurgerea a cel puţin şapte asemenea etape144 identificarea şi analiza temei de analiză; aprecierea factorului cheie în decizie; stabilirea forţelor motrice; ierahizarea; proiectări alternative ale soluţiilor; dezvoltarea scenariului; interpretarea scenariului. John S. Ratcliffe susţine că respectarea şi parcurgerea acestor etape nu conduce automat şi la elaborarea unui scenariu de succes. De asemenea, el atrage atenţia asupra selectării riguroase a specialiştilor care trebuie cooptaţi în echipa de bază atunci când situaţia o cere. Diversitatea de opinii este obligatorie şi ideal ar fi ca însăşi scrierea scenariului să nu fie lăsată pe seama unui singur om sau a unei echipe reduse. Pentru elaborarea unui bun scenariu, profesorul David Stout crede, şi el, că este necesar să se parcurgă şapte etape145: revizuirea situaţiei deschise; identificarea trendurilor economice, sociale politice şi tehnologice care ar putea influenţa orizontul de aşteptare al scenariului; identificarea, pentru grupul de lucru, a problemei esenţiale-Big Idea; construirea scenariului; revizuirea unor trenduri de evoluţie pe măsură ce se descoperă noi ameninţări şi apariţia de riscuri suplimentare; alegerea variantei de acţiune; evaluarea. Scenariile sunt deci, şi pentru David Stout, excelente instrumente de lucru doar atunci când oferă o diversitate de soluţii care „să graviteze în jurul forţei care determină schimbarea într-un câmp acţional”146. O întrebare la care specialiştii în teoria şi practica scenariilor n-au dat un răspuns exact şi unanim acceptat este cea legată de orizontul de timp pentru care ele se elaborează şi în cât timp trebuie realizate pentru a fi cu adevărat instrumente utile în luarea deciziilor. Majoritatea specialiştilor apreciază că scenariul trebuie să cuprindă în analiză o perioadă de cel puţin 10 ani 147. Sunt şi opinii în care plaja merge de la minim cinci ani până la o jumătate de secol148. Nebojsa Nakicenivic apreciază că un bun scenariu în domeniul energiei trebuie să acopere o perioadă de cel puţin o sută de ani şi uneori chiar mai mult. Se pot astfel opera cu „imagini” ale raportului energie – dezvoltare sustenabilă, care pentru perioada zilelor noastre ar fi greu de acceptat149. Perioada optimă pentru construirea unui bun scenariu este greu de definit, însă cei care prevăd un orizont de timp între cinci şi zece ani, credem noi, sunt mai aproape de realitatea zilelor noastre 150. Cu un secol în urmă, lucrurile evoluau destul de încet în toate domeniile. Viteza cu care acestea se petrec astăzi, de la domeniul cunoaşterii fundamentale la cel al praxis-ului uman, era de neimaginat pentru înaintaşii noştri de acum o sută de ani şi 144

John S.Ratcliffe, op. cit., p. 12. David Stout, op. cit., în loc. cit. 146 Ibidem. 147 Ibidem. 148 Sellamna Nour, op. cit., în loc. cit. 149 Nebojsa Nakinovicec, op. cit., p. 335. 150 Constantin Hlihor, op. cit., p. 315. 145

273

poate chiar şi pentru cei de acum 50 de ani! Fie şi numai din această perspectivă, a elabora un scenariu pentru următorii 100 de ani, cu pretenţia de a fi un util instrument de cunoaştere, incumbă şi acceptarea unei mari doze de hazard, dar poate aici stă tot „farmecul” său151. Şi în ceea ce priveşte timpul necesar întocmirii unui scenariu lucrurile nu sunt mai clare.152 Se apreciază că de la primirea comenzii pentru elaborarea unui scenariu de către o echipă bine alcătuită în ceea ce priveşte specialitatea membrilor săi şi cu o oarecare experienţă şi până la predarea sa beneficiarului, perioada de timp nu trebuie să fie mai mică de câteva luni şi nu mai mare de un an de zile153. Această succintă incursiune în teoria şi practica scenariilor ne arată că acestea îmbracă o gamă largă şi diversificată de aspecte, că scopul pentru care sunt elaborate este la fel de diversificat şi că este foarte greu de realizat o clasificare a lor154. Unul dintre cunoscuţii specialişti în teoria scenariilor, I. J. Shooneboom, arată că acestea pot fi clasificate în două tipuri: proiective şi prospective155. Nu ne propunem o analiză a scenariilor din acest punct de vedere, însă o clasificare cât mai completă presupune identificarea tuturor criteriilor/referenţialilor posibili. Analistul german K. Steinmuller a identificat patru criterii pentru o bună clasificare a scenariilor156. Astfel, după amploarea activităţii/domeniului în care este implicat un actor în mediul în care este obligat să acţioneze, scenariile pot fi sectoriale/multisectoriale. După gradul de agregare, acestea pot fi clasificate în micro, mezo şi macroscenarii. Un alt criteriu identificat de K. Steinmuller este direcţia evoluţiilor. Din această perspectivă, scenariile pot fi proiective şi prospective. După amploarea explorării, scenariile pot fi dominant, limitat şi înalt explorative. Alţi doi analişti care s-au ocupat de problema scenariilor – Fahey şi Randell – consideră că acestea pot fi împărţite în globale/Global Scenarios, industriale/Industry scenarios, tehnologice/ Technology scenarios157 etc. Sunt disponibile câteva tipologii de scenariu, cum ar fi cele propuse C. Ducot şi G. J. Lubben, N. E. Duncan şi P. Wack, Godet şi Roubelat (1996), Postma et al. (1995), şi Heugens şi Van Oosterhout (2001). Fiecare dintre aceştia identifică 151

Ibidem, p. 316. Diana Scearce, Katherine Fulton, op. cit., p. 64. 153 Ibidem. 154 Kalev Sepp, Olavi Hiiemäe, Land Use and Land-use Scenario, Estonian Agricultural University, 2004, p. 35. 155 I. J. Shooneboom, Overview and state of the art of scenario studies in J. F. Th. Schoute et al. (eds.), Scenario Studies for the Rural Environment, Kluwer Academic Publishers, 1995, pp. 15-24. 156 K. Steinmüller, Grundlagen und Methoden der Zukunftsforschung Szenarien, Delphie, Technikvorschau, WerkstattBericht 21, Sekretariat für Zukunftsforschung, Gelsenkirchen, 1997, pp. 54-56. 157 Apud K. Steinmüller, op. cit., p. 55. 152

274

distincţii fundamentale dintre tipurile de scenarii, dar după cum tipologiile reflectă starea de lucru a timpului, devin depăşite pe măsură ce domeniul evoluează. O altă problemă este că aceste clasificări nu ne oferă o evoluţie clară în sensul dezvoltării contemporane a scenariului. Gert Goeminne, Emilie Jempa şi Kanko Mutombo158 sintetizează clasificarea scenariilor intr-o formulă care este utilă pentru a înţelege ce tip şi ce formă de exprimare ar putea fi de folos pentru construirea unui scenariu geopolitic pentru evoluţiile locale, regionale sau globale. Potrivit lui Moya K. Mason, în privinţa elaborării unui scenariu sunt două şcoli de gândire.159 O şcoală sugerează că scopul planificării bazate pe scenariu este să dea posibilitatea marilor organizaţii să răspundă rapid în vremuri turbulente. Aceasta poate fi numită şcoala reducerii de risc. Cealaltă şcoală crede că scopul planificării bazate pe scenariu este să stabilească o viziune la care nu numai organizaţia, ci de asemenea o industrie întreagă poate aspira ca fiind cea mai bună dintre viziunile competitoare. Aceasta poate fi numită şcoala revoluţionară. Şcoala Reducerii de Risc se raportează la scenarii, ca fiind unelte pentru a genera o dezbatere creativă şi pentru a descoperi tendinţe slabe. Scenariile ar trebui să dea posibilitatea directorilor/managerilor să răspundă mai eficient la schimbare pe măsură ce viitorul se desfăşoară, şi să-i ajute să-şi reducă riscurile de a trece prin pragurile de schimbare? Abordarea Şcolii Revoluţionare foloseşte scenariile ca pe unelte pentru a ajuta marile organizaţii să-şi atingă ţinta de a obţine o viziune despre care ele cred că este cea mai buna pentru viitor. Scenariile sunt folosite pentru structurarea deliberărilor despre alegerea uneia dintre viziunile alternative pentru organizaţie şi pentru a identifica sarcinile care sunt necesare pentru a o obţine. Scenariile geopolitice au un caracter integrat, de mare generalitate şi sunt interdisciplinare160 pentru că evoluţiile din acest sector au impact asupra întregii societăţi. Scenariile, spre deosebire de analizele geopolitice, nu focalizează cercetarea doar asupra evoluţiilor care sunt în curs de desfăşurare într-un câmp geopolitic, ci oferă variante posibile ale acestor confruntări/cooperări pe termen mediu şi lung, în legătură cu accesul în zonă a altor competitori, cu evoluţiile politice din statele ce compun zona dar şi structura relaţiilor de colaborare economică socio-culturală dar mai ales în legătură cu alianţele /parteneriatele de ordin strategic161. 158

Goeminne, Emilie Jempa, Kanko Mutombo, The Field of Scenarios: fuzziness as a chance for building appealing future visions, Working paper for the CONSENTSUS project, ed from http://www.belspo.be/belspo/SSD/science/Reports/A3_Goeminne MutomboThe%20field%20of%20scenarios_WP2_CDO_ULB.pdf, 14 October 2010. 159 Moya K. Mason, Future Scenarios: The Art of Storytelling ed from http://www.moyak.com/papers/scenarios-future-planning.html, 14 October 2010 160 Constantin Hlihor, op. cit., p. 314.

275

Scenariile construite pentru diferite genuri de rivalităţi (resurse162, piaţă, circuite financiare163 etc.) şi pentru diferite regiuni de interes pot avea şi funcţii persusive dacă ele sunt preluate şi difuzate de media pentru opinia publică. În primul rând, opinia publică poate fi conştientizată asupra pericolelor/oportunităţilor ce ar putea să apară dacă se schimbă/înlătură un lider hegemonic dintr-o anumită regiune geopolitică. Un scenariu explorativ în domeniul energetic dintr-o zonă de intensă rivalitate geopolitică sau al creşterii demografice poate avea pronunţate funcţii persuasive şi propagandistice. Considerăm că aserţiunile analiştilor Diana Scearce şi Katherine Fulton, care arată că, în principal, scenariile sunt folosite în educarea şi instruirea celor care conduc diferite instituţii şi organizaţii pentru a le schimba mentalitatea pe care o au în operarea cu reprezentările despre viitor, pe care cele două specialiste le numesc „Mental Map”, sunt valabile în primul rând pentru scenariile geopolitice.164 În literatura de specialitate există variate metode şi căi specifice de construire a scenariilor165. Majoritatea specialiştilor apreciază că nu există o metodă universală şi unanim acceptată. Art Kleiner, în studiul său publicat, în 1999, în revista Whole Earth Quarterly, aprecia că elaborarea acestora este o artă şi o ştiinţă în acelaşi timp. 166 Realizarea acestora nu este la îndemâna unui om oricât de bun specialist ar fi, ci presupune lucrul într-o echipă cu un pronunţat caracter interdisciplinar. Aceasta poate să fie alcătuită, în opinia reputatului specialist în teoria şi practica scenariilor, Ged Davis, din 50-60 de persoane167, cu specializări în domeniul politicii şi diplomaţiei internaţionale, economişti, strategi şi teoreticieni militari, sociologi şi specialişti în domeniul energiei, dar şi în psihologie socială, antropologie, mass-media etc. Construirea unui scenariu geopolitic nu poate să difere mult în raport cu modalităţile generale de elaborare a unui asemenea construct de explorare. Scenariile geopolitice pot să aibă caracter explorativ când actorul care comandă un asemenea produs este interesat doar de cunoaşterea evoluţiilor 161

Joop de Vries (eds.), Geopolitics: The next Wave, în “The Challenge!” Forum; www.chforum.org. 162 Michael T. Klare, Rising Powers, Shrinking Planet: The New Geopolitics of Energy, New York: Metropolitan Books/Henry Holt, 2008. 163 Benjamin J. Cohen, Global Currency Rivalry: Can the Euro Ever Challenge the Dollar?, Journal of Common Market Studies 42:4, 2003, (September), p. 575-595. 164 Diana Scearce, Katherine Fulton, op. cit., p. 34. 165 W. R. Huss, A Move Toward scenario analysis, în „International Journal of Forecasting, no.4, 1988, pp. 377-388. 166 David Lehrer, Scenarios and the Scenario Management Tool, online, http://systemsresearch. ac.at/projects/dead_sea/s/whatAreScenarios.pdf. 167 Peter Leyden, A GBN Conversation with Ged Davis, în http://66.249.93.104/search? q=cacheaF3bSJbtmNoJ:www.weforum.org/pdf/CSI/GBN_Davis_interview.pdf+building+ge opolitics+scenarios&hl=ro;

276

posibile în anumite zone de interes sau la nivel global. A apărut în ultima vreme o literatură extrem de bogată dar şi diversificată în acest domeniu încât este foarte greu de a face şi o sinteză în acest sens. Potrivit analistului american Michael T. Klare „Elaborarea unei strategii pentru a evita un conflict major ar trebui să fie o prioritate politică. Problema relaţiei dintre Statele Unite şi China este una pivotală; aceste ţări ar trebui să încerce să găsească şi să dezvolte interese comune. „Devising a strategy to avoid major conflict should be a policy priority. The problem of the U.S.-China relationship is pivotal; they should seek to find and develop common interests 168.Ambele ar putea colabora pentru a gasi alternative la petrol si pentru a dezvolta “ o noua paradigma industriala”. Both might collaborate to find petroleum alternatives and develop “a new industrial paradigm”169. Problema sechestrării carbonului din cauza arderii carbunelui este urgentă. Japonia-China şi India-UE sunt alte parteneriate de colaborare posibile. Aceste parteneriate ar putea «să creeze o dinamică nouă» The problem of carbon sequestration from coal burning is urgent. Japan-China and India-EU are other possible collaborative partnerships. Such partnerships might “possibly create a new dynamic”170.” Să nu ne amăgim: Puteri aflate în ascensiune/planeta care se micşorează este o formulă periculoasă. „Make no mistake: Rising powers /shrinking planet is a dangerous formula. Încercările de a rezolva provocările centralizate ale competiţiei pentru resurse, lipsurile de energie, şi schimbarea climaterică vor fi printre cele mai dificile probleme cu care se confruntă comunitatea umană. Addressing the interlocking challenges of resource competition, energy shortages, and climate change will be among the most difficult problems facing the human community. Dacă vom continua să extragem şi să consumăm resursele vitale ale planei în acelaşi mod neprevăzător ca în trecut, vom tranforma pământul într-o scenă aproape nelocuibilă a dezolării, mai degraba mai curând decât mai târziu „If we continue to extract and consume the planet’s vital resources in same improvident fashion as in the past, we will, sooner rather than latter, transform the earth into a barely habitable scene of desolations”171. Scenariile geopolitice care vizează rivalităţile din domenii concrete cum ar fi resursele energetice şi minerale pot îmbrăca şi o formă operaţională dacă actorul care le comandă este unul implicat, în direct, în producţia, transportul sau distribuţia lor. Cu atât mai mult acesta are nevoie de un scenariu atunci când are intenţia să intre în competiţie pe o altă piaţă sau într-un alt câmp geopolitic.172 Louis Michel un fost Comisar European 168

Michael T. Klare, op., cit., p. 241-249. Ibidem, p. 249-255. 170 Ibidem, p. 259-261. 171 Ibidem, p. 269. 172 Joop de Vries (eds), op. cit., în loc. cit; The use of Scenarios in Long Term Defence Planning 2002-11-11, în “Plausible Futures Newsletter”, ed from http://www.plausiblefutures. com/article55074-6691.html, 12 august 2010. 169

277

pentru Relaţiile cu Statele Afriacane, Caraibiene şi din Pacific, din cadrul Ajutorului pentru Dezvoltare şi Umanitar referindu-se la Africa sublinia că: „La începutul secolului 21, lumea se schimbă sub influenţa combinată a globalizării economiei şi a „multi polarizării” puterii. Nicaieri acest fapt nu este mai adevărat decât în Africa. former European Commissioner for Relations with African, Caribbean and Pacific States, Development and Humanitarian Aid refered to the Africa underline that „At the dawn of the 21st century, the world is changing under the combined influence of the globalisation of the economy and the "multi-polarisation" of power. Nowhere is this more true than in Africa. Africa evoluează şi se schimbă mai mult decât oricare altă regiune a lumii. Africa is evolving and changing more than many other regions of the world. Africa is once. Din nou, Africa este curtată de toate puterile globale, în frunte cu Statele Unite şi China. Nu mai este privită ca o „povară”, ci ca pe o oportunitate, o „nouă frontieră”. Again being courted by all the global powers, with the United States and China leading the way. It is no longer regarded as a "burden", but as an opportunity, a "new frontier". Aceasta noua lume multipolara provoaca intreaga lume Occidentala. This new multipolar world poses a challenge to the Western world as a whole173. Considerăm că trebuie făcută distincţie între un scenariu cu caracter operaţional şi prognoză, cu care nu trebuie să se confunde în nici un caz. Prognoza spre deosebire de scenariu are drept scop să identifice trendurile posibile de evoluţie a unor procese şi fenomene din varii domenii ale acţiunii umane supuse analizei. Aceste instrumente de lucru sunt elaborate de institute si think-thank-uri specializate şi au caracter operaţional deoarece stau la baza deciziei în politică, economie, în societate în general ca şi în politica internaţională pentru orice tip de actor.174 În ultimii ani, tot mai multe state şi organizaţii internaţionale au elaborat scenarii pe marginea unor probleme de interes global. Cele mai des întâlnite şi cu impact asupra politicii internaţionale sunt cele din domeniul energetic şi mai nou în cel al resurselor minerale. According to Bram Buijs and Henrike Sievers „Recent, tensiunile legate de posibilul deficit de resurse naturale au fost mari”. In recent times, tensions have been running high concerning possible scarcities of natural resources.175 Marile state 173

Louis Michel, "Europe-Africa: the indispensable partnership", Spech at The London Schools of Economics, 17 January, 2008, ed from http://www2.lse.ac.uk/public Events/pdf/20080117_Michel.pdf, 12 august 2010. 174 A se vedea şi Harry G. Summers, Jr., The New World Strategy: A Military Policy for America's Future, New York: Simon and Schuster, 1995, p. 61 şi urm. 175 Bram Buijs, Henrike Sievers, Critical Thinking about Critical Minerals Assessing risks related to resource security, ed from, http://www.clingendael.nl/publications/ 2011/20111111_ciep_bgr_briefingpaper_buijs_sievers_critical_thinking_about_critical_mine rals.pdf; See, also Euractiv, Raw materials: Towards a Global Resource War?, ed

278

consumatoare de energie şi de materii prime – SUA, UE, China sau India, dar şi în state mai mici, cum ar fi Irlanda sau chiar Bangladesh care au un consum modic în raport cu populaţia, sunt preocupate de a avea asemenea instrumente de lucru pe masa oamenilor politici şi de decizie în cadrul societăţii. Preocupări majore în domeniul geopolitic care sunt materializate în scenarii sunt legate de viitoarea ordine internaţională şi de raporturile de putere care se vor creiona în anii următori la nivel regional şi global. Everyone agrees the World is changing. The question is in which directions. Sunt o mulţime de scenario elaborate în ultimii ani cu impact nu numai asupra opiniei publice dar şi a oamenilor politici. Imaginile asupra lumii internaţionale în viitorii ani în mentalul liderilor politici şi militari se aşează pe un continuum de la catastrophic până la optimism. De exemplu, Generalul de Armatata Nikolat Makarov, vorbind la o conferinţă de presă lunară în Moscova, a spus că organizaţiile militare ruseşti trebuie să fie pregătite pentru evoluţiile cele mai nefavorabile. For example speaking at a Monday press conference in Moscow, Army General Nikolay Makarov said that Russian military organizations must be ready for the worst possible developments. Situaţia din lume este complicată şi se află într-o continuă schimbare, în special în Africa de Nord şi în Orientul Mijlociu. Ce s-a intamplat în aceste regiuni a fost dificil de prevăzut şi evenimentele s-au desfăşurat cu o viteză extraordinară. The situation in the world is complicated and it is constantly changing, especially in North Africa and the Middle East. What happened in these regions was difficult to predict and the events developed at a tremendous speed.176 (...) „Nimeni nu poate spune acum ce se va întampla acolo. Totuşi, acesta este un semnal pentru toate statele”. No one can tell now what will happen there. However, this is a signal for all states. „Noi, armata, trebuie să fim pregătiţi pentru cele mai rele scenarii”. We, the military, must be ready for the worst scenarios. Jerome Glenn, pe de alta parte, ne oferă un scenariu plin de speranţă pentru anul 2050, în care lumea s-ar putea să se dovedească un loc plăcut de trăit. On the other hand Jerome Glenn offers a hopeful scenario for 2050, in which the world may turn out to be a pleasant place to live in. Conform lui „În ciuda perspectivei întunecate în prezent - cu titluri dominate de razboaie, dispute etnice, SIDA şi degradarea mediului - există multă speranţă pentru un viitor mai bun According to him „Despite a somewhat gloomy outlook at present — with headlines dominated by wars, ethnic strife, AIDS and environmental from http://www.euractiv.com/en/specialreport-rawmaterials/raw-materials-global-resourcewar-news-502704, 3 March 2011. 176 Dangerous Crossroads: Russian Military Chief: Prepare For “Worst-Case Scenarios” In Unravelling World, ed from, http://www.pakalertpress.com/ 2011/09/14/ dangerous-crossroads-russian-military-chief-prepare-for-worst-case-scenarios-in-unravelling -world/, 21 October, 2011.

279

degradation — there is much hope for a better future. Principalii catalizatori ai lui ar putea fi ştiinţa, tehnologia şi Internetul. Its main catalysts could be science, technology and the Internet.177 Criza financiară izbucnită în 2008 dar mai ales creşterea datoriilor suverane la nivel regional şi global vor avea consecinţe nebănuite asupra echilibrului geopolitic şi al structurii relaţiilor internaţionale. Din punct de vedere geopolitic, la nivelul UE se vorbeşte tot mai mult de creşterea influenţei Germaniei178 şi anumiţi analişti cred că tensiunile geopolitice în şi dintre ţări vor continua să aibă un impact negativ asupra capacităţii zonei euro de a depăşi criza datoriilor. ...and some analysts thinks that Geopolitical tensions within and between countries will continue to negatively impact the euro zone’s ability to overcome the debt crisis. Riscurile că unul sau mai multe guverne vor refuza să continue finanţarea planurilor de salvare şi/sau vor aştepta? Planuri de salvare impuse de creditori cresc, precipitând o lipsă dezordonată de datorii, de plătire a datoriilor. The risks are growing that one or more governments will refuse to continue financing the bailouts and/or abide by creditor-imposed bailouts, thus precipitating a disorderly debt default. Pieţele devin în mod justificat mai neliniştite, nervoase faţă de modul de criză permanentă a zonei euro şi a incapacităţii acesteia de a-şi rezolva problemele de bază fundamentale. The markets are justifiably becoming more nervous about the euro zone’s permanent crisis mode, and its inability to deal with the fundamental underlying problems179. Procesul de elaborare a scenariilor geopolitice este, ca şi în cazul altor domenii, de durată şi cuprinde mai multe faze/etape în funcţie de natura lor, dar şi de experienţa acumulată în diferite ţări sau chiar institute de cercetare. Astfel, de exemplu, în cazul scenariilor geopolitice ce analizează problema energiei numărul fazelor/etapelor diferă de la un autor la altul şi variază între trei-patru faze/etape180 şi şapte181. Activitatea de elaborare a unui scenariu poate să înceapă doar în momentul în care s-a identificat o problemă/temă de interes pe agenda unui actor clasic sau nonclasic şi s-a constituit o echipă pentru a o rezolva182. Art Kleiner consideră că, dacă nu se identifică corect problema, 177

See Jerome C. Glenn, A Better World in 2050? ed from http://www.theglobalist.com/ StoryId.aspx?StoryId=2196, 21 October, 2011. 178 Dr. Luis Simon, The Euro-debt crisis: from finance to geopolitics? ed from http://www.rusi.org/analysis/commentary/ref:C4ED8CBAE97CFA/ 25 October, 2011 179 Current economic crisis is not simply financial or economic, but also geopolitical, Report by Economic and Strategy Team National Bank of Canada, ed from, http://www.fxstreet.com/fundamental/analysis-reports/the-geopolitics-of-the-euro-zone-debtcrisis/, 25 October, 2011. 180 Diana Scearce, Katherine Fulton, op. cit., p. 34. 181 W.R. Huss, op. cit., p. 381. 182 Exploring the Future, Scenarios: An Explorer’s Guide, Global Business Environment, Shell International, 2003, p. 42.

280

echipa riscă „să-şi piardă timpul degeaba”183. Corect nu presupune interpretarea datelor şi informaţiilor care generează o astfel de problemă, deoarece rezolvarea ei prin realizarea unui scenariu presupune „a se opera cu imaginea pe care noi o avem despre acea realitate”184. Modul de alcătuire a unei astfel de echipe poate să difere de la un domeniu la altul. Ea poate să aibă un caracter formal, informal sau o structură de tip think tank. Este condusă de un director care mai mult orientează decât conduce185. Membrii echipei trebuie să înţeleagă cerinţele puse de cel ce comandă scenariul, pentru a putea formula corect problema/key issues 186 şi a contura un plan de acţiune (clear road map)187. Nu în ultimul rând, echipei trebuie să i se asigure condiţiile de cercetare şi resursele necesare. Analistul z Bernard Laponche consideră că un bun scenariu în domeniul cererii de energie, de exemplu, trebuie să se bazeze pe un set de ipoteze care să privească evoluţiile în domeniul producerii şi al cererii de energie, în ceea ce priveşte creşterea populaţiei, indicii de creştere economică, pe scurt, ceea ce el numeşte déterminants de la demande188. Prima fază a elaborării unui scenariu energetic începe cu operaţionalizarea cererii formulate de actorul care a făcut comanda şi cu evaluarea mediului politic internaţional. Echipa trebuie să înţeleagă foarte clar natura interesului urmărit de actorul pentru care se elaborează scenariul. Trebuie să poată formula răspunsuri pertinente la întrebări de genul189: Care este interesul fundamental pe care actorul respectiv îl are în raport cu propria sa politică energetică, dar şi cu a celorlalţi actori? Este acest interes formulat în termeni publici? Dacă nu, atunci care sunt scopurile formulate în termenii intereselor ce au fost comunicate opiniei publice? Este actorul respectiv, la momentul proiectării scenariului geopolitic, capabil să influenţeze sensul evoluţiilor în câmpul geopolitic? Este momentul în care începe activitatea de adunare a informaţiilor atât de ordin tehnic cât şi statistic referitoare la evoluţiile din sectorul energetic, dar şi din cel al economiei şi creşterii populaţiei. Nu în ultimul rând se colectează informaţiile legate de mutaţiile din mediul internaţional de 183

Art Kleiner, Scenarios are imaginative pictures of futures, but the picture is just a means to an end, în Whole Earth, Spring 1999 ed from, http://www.wholeearthmag. com/ArticleBin/ 224.html, 25 October, 2011. 184 Pierre Wack, op. cit., p. 59. 185 J. Rojot, A Bergmann, Comportament et organisation, Vuibert, 1989, p. 27. 186 Eva Wollenburg, David Edmunds, Louise Buck, op. cit., p. 3. 187 John S.Ratcliffe, op. cit., în loc. cit. 188 Bernard Laponche, Energie et développement durable: l’avenir est ouvert, în Tempsreels online http://www.temps-reels.net/article1301.html. 189 A se vedea şi cum acţionează o echipă care construieşte un scenariu economic în această fază la Juergen H. Daum, How Scenario Planning Can Significantly Reduce Strategic Riscs and Boost Value in the Innovation Chain, „New Economy Analyst Report”, September 08, 2001, http://www.juergendaum.com/news/09_08_2001.htm.

281

securitate, cu precădere cele din regiunile bogate în resurse, dar cu “probleme”. Se identifică tipul de ameninţări care sunt în respectivul câmp geopolitic şi natura riscurilor pe care actorul trebuie să le înfrunte, dar şi stereotipurile, prejudecăţile ce pot fi identificate în mentalul colectiv din ariile supuse analizei190. Sunt tentaţi actorii care se confruntă sau cooperează în domeniul energetic să folosească metode aparţinând hard/softpower? Se creionează orizontul de timp pentru care se va proiecta scenariul geopolitic. Acesta depide de o serie de factori atât de natură obiectivă, cât şi subiectivă. Răspunsul la aceste întrebări orientează echipa documentaristică spre surse valoroase de informare atât open sources cât şi inedite. Sursele pertinente de informaţii pot fi identificate prin intermediul bazelor de date electronice, cum ar fi Bibliotecile naţionale, universitare, EBSCO sau ProQuest. Utilizarea acestor instrumente nu poate substitui lectura cărţilor de specialitate şi utilizarea de cercetări din literatura de specialitate nepublicate dacă există parteneriate de cercetare cu alte institute similare. Explorarea este o fază care presupune nu numai o foarte bună cunoaştere a câmpului geopolitic supus analizei, ci şi folosirea din plin a imaginaţiei şi a intuiţiei concomitent cu utilizarea instrumentelor şi tehnicilor ştiinţifice de analiză191. Activitatea în acest moment este focalizată pe identificarea factorilor cheie (driving-force, în engleză sau facteurs-clés, în limba ză). În opinia unor specialişti, factorul cheie/forţa motrică este un instrument conceptual care ne permite să anticipăm evoluţiile ulterioare în domeniul energetic192. Driving forces sunt lucruri cum ar fi dinamica socială, probleme tehnologice, economice, politice, şi realităţi legate de mediu. Avem un control minim asupra driving forces, şi singurul mod prin care le putem echilibra este să le recunoştem drept ceea ce sunt, să le înţelegem efectele şi să contribuim la crearea de noi driving forces dacă nu ne place ceea ce găsim. Are things such as social dynamics, technological issues, economic issues, political issues, and environmental realities193. We have little control over driving forces, and the only way we can leverage them is to recognize them for what they are, understand their effects, and contribute to creating new driving forces if we do not like what we find. Driving-forces pot influenţa sau schimba decisiv caracteristicile iniţiale ale evoluţiilor identificate de către membrii echipei prin punerea problemei. Odată identificaţi, factorii cheie sunt selectaţi după relevanţă, semnificaţie şi capacitatea de a influenţa evenimentele din câmpul energetic. În majoritatea

190

Dana Mietzner, Guido Reger, op. cit., în loc. cit. David Stout, op. cit., în loc. cit. 192 Driving Forces, în Scenario Thinking.org, online http://scenariothinking.org/ wiki/index. php/ DrivingForces. 193 Moya K. Mason, op. cit., în loc. cit. 191

282

metodologiilor de construire a scenariilor energetice194 sunt identificate două tipuri de forţe motrice: predeterminate, dar şi incerte. Forţele motrice predeterminate sunt acele elemente anticipate prin prognoză şi care au un grad de realizare destul de ridicat, cum ar fi, de exemplu, creşterea producţiei de energie, consumul de carburanţi etc. Acestea sunt, în general, uşor identificabile prin analiza societăţii/statelor cu accent pe domeniul economic, demogragic, social, tehnologic, militar etc., şi prin analiza mediului internaţional cu accent pe interesele naţionale/strategice ale actorilor, tipul de comportament la care este predispus actorul în politica internaţională, evoluţia sistemului de norme şi principii care alcătuiesc substanţa dreptului internaţional public etc. Din analiza domeniului economic driving forces pot fi identificate prin operaţionalizarea informaţiilor privind: resursele naturale, în special a celor legate de apă, hrană şi energie; indicatorii de dezvoltare economică la nivel macro şi microeconomic; viteza de circulaţie şi a securităţii capitalului financiar; legăturile economice şi a partenerilor tradiţionali în comerţul internaţional; dezvoltarea economică de la o etapă la alta şi a identificarea cauzelor care au provocat regresul economic/creşterea economică.195 Din analiza domeniului demo-social, forţele motrice pot fi identificate prin analiza: dinamicii demografice; schimbărilor din structura socială (raportul dintre sexe, raportul dintre populaţia activă economic şi pensionari, ce rol va juca tineretul în următorii 10 ani etc.); creşterii/scăderii cheltuielilor publice; bunăstării sociale etc. Din analiza mediului internaţional: the types of actors tipurile de actori; their capabilities encountered; capabilităţile întâlnite; the military/political-military coalition coaliţia militaro/politicămilitară; international low so on dreptul internaţional şi aşa mai departe. Identificarea „forţelor motrice” incerte presupune analiza factorilor care conduc la schimbări majore în: aprovizionarea cu energie a populaţiei şi a consumatorilor industriali; comportamentul consumatorilor de energie în 194

Margaret Chandler, Long Term Strategic Thinking Placing the Pembina Institute in Divergent Scenarios of the World, ©2005 The Pembina Institute for 2025, Drayton Valley, Alberta T7A 1S7 Canada, p. 4. 195 John S.Ratcliffe, op. cit., în loc. cit.

283

sensul economisirii/risipei de energie; evoluţiile preţului sau apariţia unor crize şi conflicte majore între consumatorii globali de energie etc. A treia fază în construirea unui scenariu – sinteza/conduct research, writing and analysis presupune analiza forţelor motrice identificate şi ierarhizarea lor în funcţie de şansele ca ele să apară şi să modifice esenţial fizionomia câmpului geopolitic în diferite intervale de timp ale perioadei analizate. Aprecierea se va face pe o scală/matrice în care se va merge de la cele cu cel mai mare grad de certitudine de realizare (cum ar fi cele din domeniul statisticii demografice) până la cele cu şanse „0” de realizare (cum ar fi cele din domeniul opiniei publice)196. Pentru exemplificare redăm o posibilă aşezare în matrice a forţelor motrice, pentru un scenariu energetic construit de specialiştii de la The Pembina Institute197.

În această fază se identifică ameninţările de orice natură din câmpul geopolitic, care ar putea să pericliteze interesele actorului în acel spaţiu. Evaluarea raportului dintre şansa de a reuşi, materializarea interesului şi eşec ne dă şi gradul de risc pe care actorul trebuie să îl ia în calcul atunci când ia 196 197

Ibidem, p. 29. Margaret Chandler, op. cit., p. 6.

284

decizia de a fi sau a nu fi prezent în câmpul geopolitic respectiv. Analiza multivectorială a „forţelor motrice” predictibile şi incerte conduce la ierarhizarea factorilor care pot modifica esenţial fizionomia energetică a unei societăţi, a unei regiuni sau chiar la nivel global. Sunt autori care consideră că, în această fază, munca de realizare a scenariului nu trebuie să se bazeze numai pe raţionament ştiinţific, ci şi pe „intuiţii, credinţe care nu sunt neapărat rezultatul cunoaşterii ştiinţifice. Pot să aibă rădăcini în cultura populară sau chiar în religie”198. Următoarea fază presupune construirea scenariului/building scenario, adică anticiparea acelor posibile trenduri de evoluţii geopolitice într-un spaţiu. Rezultatul se va concretiza în acele „multiple” viitoruri. Numărul variantelor construite pentru a „desena” posibilele evoluţii din spaţiul analizat diferă de la un autor la altul. Sunt păreri că este relevant pentru decizia de a acţiona să fie construite 2-3 variante199, dar cele mai multe converg către o cifră care se încadrează între 5 şi 10 asemenea produse. În opinia noastră, nu numărul variantelor este foarte important, deşi nu trebuie neglijat, ci modul de a prezenta imaginile posibile asupra cum va arăta lumea al cărui grad de civilizaţie depinde esenţialmente de cantitatea de energie ce o consumă zilnic, de modul cum se raporta la consumul de resurse şi mai ales de modul cum vor răspunde provocărilor generate de criza resurselor. Aceste imagini pot fi descrise în funcţie de combinaţiile pe care le obţinem prin evaluarea interacţiunilor dintre diferite tipuri de forţe motrice. Aceste “fotografii” trebuie să se încadreze pe o axă care să se deplaseze de la catastrofic la optim, iar pe o alta de la credibil la incredibil, rezultând o infinitate de combinaţii aleatorii cu cel puţin patru caracteristici fundamentale:

198

Paul Erickson, Clark Miller, op. cit., în loc. cit. Garry D.Peterson, Scenario Planning: Atool for Conservation in an Uncertain World, în „Conservation Biology”, Volume 17, No.2, April 2003, p. 361. 199

285

OX – axa consecinţelor OY – axa şanselor de reuşită I – imaginea Aşa cum rezultă şi din schema prezentată, discuţiile care au loc în cadrul echipei de realizare a scenariilor trebuie să nu fie grevate de comportamente care să conducă la alegerea variantelor care se încadrează fie pe ceea ce este la modă, fie pe ceea ce ar fi pe placul celor care au comandat scenariile. Specialiştii L. Fahey şi P. Randall apreciază că această dezbatere trebuie să fie guvernată de următoarele tipuri de conflictualitate de idei în ceea ce priveşte dezvoltarea evoluţiilor viitoare în construirea scenariilor 200: prezent versus viitor; final aşteptat contra final imprevizibil; ştiinţific contra imaginativ; intelectual-raţional versus emoţional; probabilitate versus posibilitate; constrângere versus dialog; cantitativ contra calitativ; optimism contra scepticism etc. Scrierea şi codificarea/Create scenario narrative scenariilor este faza în care acestea capătă conţinut şi expresie grafică. Scenariile astfel pregătite pot să se constituie în utile instrumente de cercetare şi analiză a şanselor de reuşită, dar şi de evaluare a riscurilor pe care un actor şi le asumă în momentul în care îşi construieşte politica energetică. O bună politică energetică trebuie să fie construită pe expertiza furnizată de o excelentă activitate de prognoză, dar şi pe provocările generate de scenariile energetice sau globale. Analistul Peter O’Brien a găsit o exprimare grafică interesantă în ceea ce priveşte interdependenţa dintre prognoză şi scenariu în construirea

200

Apud John S.Ratcliffe, op. cit., în loc. cit.

286

politicilor externe ale statelor, aşa cum se poate vedea din schema de mai jos:201 prognoză prognoză

scenariu scenariu

“speranţă”

incertitudine

0

proiecţie Distanţa în viitor

Indiferent de schema grafică în care se realizează un asemenea scenariu dar şi de raporturile care se pot stabili între acesta şi alte elemente ale conducerii şi managementului în domeniul securităţii energetice, nimeni nu mai poate face astăzi abstracţie de aceste instrumente de cunoaştere şi lucru totodată. Hărţile joacă un rol deosebit în prezentarea scenariilor indiferent de problema pe care o au în atenţie. Scenariile geopolitice elaborate de specialişti şi instituţii au un impact mai mare asupra „consumatorului dacă este însoţită şi de o „lectură” vizuală. Revista Geo Curresnts publică în mai un posibil scenariu al jocului geopolitic al marilor puteri în sud estul asiatic. Informaţia pe scurt se referea la „Pakistanul a dat Chinei o bază la Gwadar în inima teritoriului Baluch. Ca atare, un stat independent Baluchistan ar servi interesele strategice ale Statelor Unite în plus faţă de scopul imediat de combatere a forţelor Islamiste”. “Pakistan has given China a base at Gwadar in the heart of Baluch territory. So an independent Baluchistan would serve U.S. strategic interests in addition to the immediate goal of countering Islamist forces 202. Ilustrarea acestei informaţii conduce la mult mai multe concluzii privind jocurile geopolitice în zonă.

201

Peter O’Brien, Scenario Planning A Strategic Tool, Legislative Services, AusInfo, GPO Box 84, Canberra ACT 2601, ed from http://affashop.gov.au/PdfFiles/13207_ scenario_planning.pdf., 28 November 2010. 202 Balochistan and a New “Great Game” in Central Asia? ed from http://geocurrents. info /geopolitics/ balochistan-and-a-new-great-game-in-central-asia#ixzz1imcFYfVP28 November 2010.

287

Mai relevant este modul cum sunt ilustrate cu ajutorul hărţilor scenariile legate de evoluţia populaţiei, a încălzirii globale etc. Redăm mai jos două hărţi. Prima ilustrează rata posibilă de creştere a populaţiei globului în următorii 50 de ani iar cea de-a doua cum va arata repartiţia demografică în 2050.

http://www-personal.umich.edu/~mejn/cartograms/ World populations in 2050

288

http://www.worldmapper.org/images/largepng/11.png, Importanţa scenariilor ca instrumente de analiză în teoria şi practica geopolitică nu trebuie exagerată în nici un fel. Strategiile şi scenariile geopolitice sunt ambele o reflecţie directă a discuţiei echipei respective. Scenariile pun în lumină subiectele cărora echipa le-a acordat atenţie, în mare măsură ignoră subiectele care nu s-au bucurat de mare atenţie. În mod interesant, s-a acordat multă atenţie dimensiunilor de putere şi fricii, în timp ce dimensiunile tehnologice şi economice nu au fost menţionate în mod frecvent şi nu au fost considerate ca fiind driving forces majore. O altă observaţie este că echipa a menţionat puţin modele de valuri, deşi proiectul iniţial se referea explicit la „următorul val”. Aşteptările echipei corespund mai degrabă cu o tranziţie ireversibilă decât cu o mişcare sau un val ciclic. Geopolitica, fie că se manifestă pe spaţii globale, regionale fie locale va avea ca interesul şi puterea. Proiecţia şi reprezentarea acestor două elemente în relaţiile internaţionale se pot face utilizând ca instrumente atât strategia cât şi scenariul, dar acestea nu vor fi decât un ghid pentru decizia pe care oamenii politici din fruntea statelor şi conducătorii organizaţiilor internaţionale/alţi actori nonstatali o vor lua sau nu.

Încheiere Este posibil ca disputele privind locul şi rolul geopoliticii în corpusul disciplinelor academice şi universitare prin dimensiunea sa teoretică, cât şi asupra posibilităţii ca aceasta să poată oferi instrumentele şi metodele necesare unei analize riguroase a mediului internaţional să nu dispară curând. Motivaţiile pot fi multiple, dar cel mai important pare a fi faptul că, în media actuală, forţa imaginilor şi a cuvântului asociat termenului geopolitică este tot mai des utilizat, deoarece organizaţiile şi instituţiile de PR, de propagandă de toate felurile, angajate atât de actorii clasici dar şi de cei nonclasici, nu vor renunţa să facă din teoria şi analiza geopolitică un vector de transport „la ţintă” al mesajelor subliminale în scop de manipulare şi persuadare a opiniei publice în legătură cu evenimente şi fapte care vor avea loc în mediul internaţional. Acest fapt va conduce, în continuare, la menţinerea unei confuzii în ceea ce priveşte locul şi rolul ei în rândul disciplinelor care analizează relaţiile internaţionale contemporane şi o anume reticenţă din partea mediilor academice şi universitare. Cred, însă, cu tărie că multiplicarea studiilor teoretice, dezbaterile ştiinţifice vor conduce în final la clarificări conceptuale şi la limpezirea raporturilor dintre geopolitică şi propagandă, manipulare şi

289

intoxicare a opiniei politice care se practică din varii interese în lumea politică de astăzi. Tot mai multă lume va putea sa facă o distincţie între geopolitică şi geografia politică, geopolitică şi propagandă sau alte tehnici de manipulare şi dezinformare folosite astăzi în „războiul global media” şi astfel linia ce separă analizele geopolitice de propaganda geopolitică să fie tot mai conturată şi „vizibilă” şi pentru opinia publică, nu numai pentru specialişti. Sper ca invitaţia şi provocarea lansată prin acest volum tuturor celor care se ocupă de geopolitică şi de relaţii internaţionale sub toate aspectele să aibă ecou în lumea academică şi în cea a analiştilor din domeniul relaţiilor internaţionale. Este necesară o discuţie teoretică serioasă asupra tehnicilor, metodelor şi instrumentelor de analiză folosite de geopolitică pentru cunoaşterea mediului internaţional. Sunt puţine şi, uneori, marginale asemenea dezbateri, deşi nivelul şi intensitatea controverselor şi disputelor pe marginea geopoliticii sunt ridicate. Globalizarea, de care se vorbeşte atât de mult în ultimii ani, a transformat profund mediul internaţional, încât cunoaşterea sa nu se mai poate face decât printr-o analiză interdisciplinară. Geopolitica nu poate lipsi din corpusul acestor discipline. Prezentul studiu asupra geopoliticii aduce în discuţie şi faptul că la jumătatea deceniului zece din secolul trecut s-a produs o ruptură în cunoaşterea geopolitică făcând posibilă apariţia unor noi paradigme în senul dat conceptul de Thomas Khun la începutul deceniului opt al secolului XX, şi utilizat cu măiestrie de alţi specialişti din domeniul socio-uman. Ruptura cu viziunea clasică nu a însemnat în mod automat că astăzi nu se mai elaborează studii şi nu se mai fac analize din această perspectivă. Nu este nimic rău în această privinţă ci dimpotrivă va contribui la clarificări pentru o disciplină academică care a suferit endemic de identitate şi a fost incapabilă mult timp să se definească printr-o metodologie specifică sau printr-un obiect de studiu unic. Paradigmele supuse dezbaterii publice în această lucrare încearcă să propună o soluţie de depăşire a acestui impas şi să dezvolte linia geopoliticii critice care se impune tot mai mult după încheierea Războiului Rece. Lucrarea pledează, în egală măsură, pentru elaborarea unei metodologii proprii de analiză.

290

Index Al-Mahfedi Mahomed Hamoud Kassim, 215 Almeida Ferrari Bruno de, 122, 205 Amineh Mehdi Parvizi, 212 Amy Myers Jaffe, 243 Ancel Jacques, 31, 50, 56 Anderson Eric C., 158 Andrei Petre, 182 Andrews Kenneth R., 220, 242 Anghel Nicolae, 39 Anton Mioara, 128 Appadurai Arjun, 85 Ardeleanu Ion, 168 Armstrong Hamilton Fish, 18 Art Robert, 145 Art Robert J., 148 Ash Timothy Garton, 253

A Abric Jean-Claude, 162, 168 Acrivoulis Dimitris, 63 Adduci Michael, 40 Ag Hindi Aboubacrim, 99 Agnew John, 41, 43, 46, 82, 88, 157 Aguria Muhammad Yousuf, 264 Ahrari M. E., 97 Albareda Jose Maria, 59 Albright Madeleine, 163 Alexandrescu Vasile, 112 Alexe Vladimir, 35, 36 Aligică Dragoş Paul, 270 Allard Paul, 259

291

Assad, 104 Ataman Muhittin, 144 Atkinson David, 31, 84 Attali Jacques, 32, 33 Aupick, 165 Axson David A. J., 273 Ayoob M., 186

Becker Jörg, 231 Beckhard Richard, 167 Begarie- Coutaux Herve, 9 Belknap Margaret H., 229 Bell Martin, 229 Benveniste E., 222 Berenskoetter Felix, 136 Bergès Michel, 56 Bergmann A., 282 Berlin Issiah, 110 Berman Ilan, 104, 105 Bernier Vincent, 259 Berstein P. L., 260 Bessis Sophie, 113, 114 Bially Janice, 141, 142 Biro Daniel, 243 Bjelić Dusan I., 216 Blache Vidal de la, 31 Blackwill Robert D., 208 Blair Dennis, 251 Blair Tony, 145, 170, 174, 221 Blouet B. W., 64 Bogzeanu Cristina, 147, 151, 153 Bondy Harry, 212 Boon John, 248, 258 Borges Joao Vieira, 97, 98 Borţun Dumitru, 220 Börzel Tanja A., 130 Bosch Reinoud, 133 Bossy Raoul, 168 Botai Giuseppe, 58 Bouthoul Gaston, 99, 100 Boyer A., 170 Brady Henry, 202 Brands Christian, 268 Brătianu Gheorghe I., 39 Braudel Fernand, 107 Brejnev Leonid Ilici, 140 Breton Philippe, 220 Brezeanu Petre, 265 Brickman Philip, 158 Brooks Stephen G., 70

B Babeţi Adriana, 215 Bădescu I., 38, 109 Bădescu Ilie, 14, 33, 39, 88, 89, 106, 107, 108, 109, 110, 112, 176, 198, 199 Badie Bertrand, 69 Badsey Stephen, 155, 198 Baerwald T. J., 122 Băhneanu Vitalina, 221 Bahtin M. M., 139 Bailes Alzson J.K., 121, 200 Baker III James A., 117, 242 Balzacq Thierry, 252 Bar Dan, 138 Barber George F., 60, 150 Bar-Gal Yoram, 60, 61 Barkat Abdul, 142 Barnett Thomas P. M., 234 Bartholomees Jr. J. B., 244 Băsescu Traian, 252 Bassin Mark, 43, 112 Baud Jacques, 137 Baud Michiel, 32 Bauman Zigmunt, 254 Baumont Maurice, 155, 156 Beal James, 97 Beauregard Robert A., 98 Beauvois Daniel, 113 Beciu Camelia Mihaela, 221 Beck Ulrich, 85, 134, 135, 259, 260 292

Broquet Hervé, 130 Broué Pierre, 112 Brown Carl, 130 Bruck H. W., 190 Bruckner Pascal, 90 Brunhes Jean, 32 Bruno Giordano, 179 Brzezinski Zbigniew Kazimierz, 7, 8, 26, 49, 64, 65, 68 Buck Louise, 270, 282 Buijs Bram, 280 Bujoreanu Iulian, 261, 262 Bullock Dennis R., 226 Bulow Frierdrich Wilheim, 238 Burebista, 109 Burlacu Elena, 104 Burton John, 86 Bush George W., 138, 170, 174, 191, 225, 226, 248 Bush George Jr., 129, 224, 262 Busuioceanu Oxana, 111 Buzan Barry, 63 Buzatu Gheorghe, 13, 33, 39, 43, 45, 54, 57, 62

Castano Emanuele, 161 Castells Manuel, 132, 136 Ceauşescu Nicolae, 90, 131, 137 Cellérier Piérre, 33 Chandler Alfred, 242 Chandler Margaret, 284, 285 Charlton Mark W., 99 Chase-Dunn, 85 Chelcea Septimiu, 228 Chen Michael, 40 Chi Sang-Hyun, 40 Chiper Ioan, 94, 95 Chisholm M., 122 Chomsky Noam, 79 Christensehn L., 256 Church Michael, 60 Churchill, 94 Cioculescu Simona, 111 Cîrstea Marusia, 78 Claussevitz Carl von, 128 Claval Paul, 51, 72, 74 Cline Ray S., 141 Clinton Bill, 104, 217 Coculescu Steluţa, 226, 227 Cohen Benjamin J., 95, 96 Cohen Deborah, 101 Cohen Saul, 23, 49, 65, 89, 277 Coles Mike, 268, 270, 273 Collier David, 202 Collins John, 25 Collins Michael, 26 Columbeanu Mihnea, 134 Conea Ion, 13, 15, 27, 37, 42, 43, 44, 45, 50, 52, 56, 84, 196 Constantiniu Florin, 29, 94, 95 Conteh Morgan Earl, 176 Corbridge Stuart, 46 Cordesman Anthony H., 224 Corell R., 256 Cornell Svante E., 50 Cornog Evan, 138 Costa-Foru Anca, 111

C Cabanis Andre, 201 Çakmak Cenap, 172 Calhoun Craig, 219 Calvocorressi Peter, 156 Cameron David, 145 Camm Frank, 263 Cantemir Dimitrie, 15 Capatina Ecaterina, 136 Caravasile Aurora, 163 Carey Christopher D., 149 Carol I, 39, 147, 151, 238 Carter J., 104 Casebeer William D., 191 Cassirer Ernest, 170 293

Coutau-Begarie Herve, 56, 238, 239, 247 Couteau-Bégarie, 33 Cozianu Andreea-Ioana, 184 Crampton Andrew, 21 Creech Bill, 167 Creţia Aurelia, 111 Creţia Vatmaniuc P., 111 Creţu I., 111 Crouzatier Jean-Marie, 201 Csurgai Gyula, 108, 194 Cucu V. S., 13, 33, 39, 43, 45, 54, 57, 62 Culcasi Karen, 47 Cull Steven, 159 Czegledy Nina, 81, 82 Czinkota M. R., 122

Demangeon Albert, 31, 56 Demarest Geoffrey, 98 Demaugeau Albert, 50 Desaint J., 165 Desreumaux Alain, 239 Dessouy Gerard, 97 Deudney Daniel, 48 Deutsch Karl W., 134, 154, 181 Dijk Teun A. van, 223 Dimiu Claudio, 111 Dinesen Rene, 121, 200 Dittmer J., 164 Dobrescu Paul, 23, 26, 34, 39, 53, 114 Dobrinescu Valeriu Florin, 54, 94 Dodds Klaus J., 28, 31, 84, 164, 189 Dogan Mattei, 41, 42 Donald Nuechterlein, 149 Douglas Mary, 260 Dragoş Elena, 221, 222 Drezner Daniel W., 97 Druker Peter, 240 Dube Arindrajit, 203 Ducot C., 276 Dugin Aleksandr, 7, 8, 35, 36, 199 Dulaimi Mohammed Fadhil, 264 Dulvac Horia, 221 Duncan N. E., 276 Dungaciu Dan, 88, 89, 106, 107, 110, 111, 112 Dunn David J., 86 Dunning J. H., 122 Durkheim Emile, 160, 161 Dusouy Roger, 74 Dussouy Gerard, 50, 51, 52, 56, 57, 60, 61, 66, 67, 86, 87, 89, 93, 102, 103, 106, 107, 110, 133, 165, 189, 212 Duţu Petre, 147, 151, 153

D d’Aquino Thomas, 146 Dadush Uri, 233 Dahl Robert A., 134 Dalai Lama, 129 Dalby Simon, 11, 12, 13, 46, 55, 62, 125, 192 Dallmayr Fred, 175 Damean Sorin Liviu, 78 Daniel Deudney, 48 Danilevsky N., 34 Darwin Ch., 88 Dassault, 144 Daudel Cristian, 33, 50, 51, 52 Daum Juergen H., 283 Davis Ged, 271, 278 Davis Paul K., 269 de Gaulle Charles, 32, 33 De Spiegeleire Stephan, 121, 200 Debié Frank, 62 Decker Raymond J., 257 Dedenis Julien, 208 294

E

Finn Rudder, 118, 229, 231 Finnemore Martha, 148 Fisher Glen, 155, 156 Flint Colin, 40, 122, 124, 157 Florovski G., 34 Folk Kevin L., 126 Foster John Bellamy, 28, 185 Fotiadis Piers, 157 Foucault Michel, 220, 221 Francart Loup, 137 Francis, 125 Franco, 59 Frăsineanu Dragoş, 30, 31, 37 Friedman George, 233 Friedman Thomas L., 130, 177 Frohardt Mark, 117, 229 Fukuyama Francis, 249, 250 Fuller Graham E., 50 Fulton Katherine, 270, 271, 275, 277, 282 Funk Nathan C., 219 Fusoi Alexandra, 252

Echeverria Martin, 59 Eckley N., 256 Eco Umberto, 132 Ecobescu Nicolae, 166 Eden Anthony, 94 Edmunds David, 270, 282 Edwards Thomas M., 53 Eichengreen Barry, 96 Einstein Albert, 41 Ek Richard, 117, 118 Elazar Daniel J., 87 Elden Stuart, 82, 83, 89 Elhefnawy Nader, 166 Eliade Mircea, 108 Emandi E. I., 13, 33, 39, 43, 45, 54, 57, 62 Eminescu Mihai, 110, 111 Engelen Hilde Dominique, 209 Engels Fr., 195 English Robert D., 164 Engstrom Jeffrey G., 158 Epstein Charlotte, 129, 223 Erickson Paul, 286 Eyal Jonathan, 160 Ezzati Ezzatollah, 36

G Gaddafi Moammar, 236 Gaddis John Lewis, 55 Gagiev Kamaludin, 35 Gagné Jean-François, 47 Gal Diana, 183 Gallois Pierre, 33 Gamble Andrew, 246 Gardels Nathan, 75, 98, 99, 113 Garfinkle Adam, 48 Gary Colin S., 81 Gârz Florian, 166 Geddes Barbara, 202 Geeraerts Gustaaf, 144 Geoffrey Parker, 110 Georgescu R., 165 Georgiu Grigore, 195

F Fabritius Eva, 30 Fahey L., 276, 288 Fairclough Norman, 145, 190, 223, 224 Falk Kevin L., 195, 196 Farca Elena, 184 Fearon James D., 93 Ferrari Bruno, 42, 66 Fettweis Christopher J., 19, 25, 55 Fields Barry, 115 Filipescu Nicolae, 174 295

Gerbner George, 119 Gerges Fawaz A., 164 Gerhards Jurgen, 113 Gertjan Dijkink, 50 Geus Arie P. de, 270 Ghica Luciana Alexandra, 243, 270 Ghiu Bogdan, 220 Giddens A., 50 Gilboa Eytan, 116, 117 Gilpin Robert, 64, 87 Ginghis Han, 26 Gleick Peter H., 103 Glenn Jerome C., 281 Gloveli G., 34 Godet, 276 Goeminne Gert, 276 Goldfinger Charles, 107 Goldfrank Walter L., 85 Goldsmith Marshall, 167 Goldstein Joshua S., 183, 184, 186 Goldstein Judith, 181 Golopenţia Anton, 45, 56, 57 Golu Pantelimon, 159 Goodwin P., 233 Gostev Alexander, 193 Gottfried Paul, 90 Gourevitch Peter, 179 Graham Stephen, 98 Gray Colin S., 19, 24, 49, 64, 268 Gray John, 11 Graziani Tiberio, 26 Greenfield Victoria A., 263 Gregor Norman, 72 Gregory Bruce, 225 Greider William, 85 Greimas A. J., 132 Grenzen Echte, 57 Grevi Giovanni, 233 Griffiths Martin, 67, 87, 154 Grimes Christopher, 85 Grimes Peter, 85

Grix Jonathan, 47, 48 Grollman Philipp, 268, 270, 273 Grossman Karl, 25, 26 Grove Mark, 155 Grrifiths Martin, 133 Guidère Mathieu, 164, 173 Guzzini Stefano, 9, 126, 133, 140, 147 Gvosdev Nikolas K., 246 H Haass Richard N., 185 Hackett Ken, 114 Hahn Gordon M., 118, 119 Halford, 16, 17, 18, 19, 20, 25, 48, 55, 64 Hall Martin, 87 Halperin Jonathan J., 164 Handoca Mircea, 108 Hans Silke, 113 Haque Irfan ul, 143 Harbulot Christian, 239 Hardy Cynthia, 191, 224 Harper John, 160 Hatchet D. F., 94 Haukkala Hiski, 121, 200 Haul Otto, 27 Haushofer Karl, 27, 28, 29, 30, 31, 51, 56-59, 110, 178 Haushoffer Karl, 27 Havel V., 140 Havers Rob, 155 Hayden Günter, 15 Hayes Nicky, 158 Hays Gries Peter, 161 Hegel G. W. Friederich, 15, 111 Held David, 75 Hellelbein s, 167 Henning-Körholz, 27

296

Hentea Călin, 118, 119, 128, 198, 255 Herbert D., 210 Heron Jim, 86 Herring George C., 148 Herrmann Richard K., 159, 164 Hervé, 33 Heske Henning, 27, 57 Hess Rudolf, 30 Hesselborn P., 122 Heugens, 276 Hiiemäe Olavi, 275 Hirsh Michael, 246 Hirst Paul, 71, 72, 73 Hitler Adolf, 29, 30, 60, 90, 94, 131, 133, 155, 168 Hlihor Constantin, 1, 10, 11, 14, 15, 19, 24, 25, 27-29, 33, 35, 41, 46, 50, 54-56, 63, 65, 67, 71, 78, 79, 84, 85, 88, 89, 91, 93, 94, 103-106, 115, 119, 123, 133, 136, 137, 147, 154, 164, 173, 174, 189, 190, 199, 200, 207, 212, 217, 226, 227, 230, 250, 252, 258, 275, 277 Hlihor Ecaterina, 63, 79, 115, 119, 164, 174, 199, 200, 217, 227, 250 Hofer Walter, 155 Hoffmann Stanley H., 92, 186, 195, 196 Höhn Karl Hermann, 213 Holdar Sven, 16 Hollywood John, 248, 258 Holzer Jan, 176 Hopkins T. K., 107 Hoselitz Bert F., 198 Hough Richard Lee, 90 Houtum Henk van, 75, 89 Houweling Henk, 212 Howard Marc, 219 Howard Newton, 164, 173

Howorth Jolyon, 235 Huang Yiping, 96 Hudson Valerie M., 190, 202, 203 Hughes Karen P., 225 Hughes Michael, 237 Hughon Philippe, 236 Hugo Victor, 179 Hugon Philippe, 236 Hugtinton Samuel, 218 Huguet Del Vittard Emilia, 59 Huntington Samuel, 64, 90 Huss W. R., 277, 282 Hussein Saddam, 69, 103, 149, 170, 174, 180, 183, 191, 226, 250, 267, 268 Huyghe François Bernard, 127129 I Ikenberry John, 95 Ionescu Mihail E., 134, 160 Iordache Virgil, 64 Iorga Nicolae, 111, 112 Iosup Ana-Maria, 55 Isac Ionuţ, 228 Ismailov Eldar, 36 Ivan Ruxandra, 201 Ivanciu Nina, 220 Izurieta Roberto, 220 J Jackson Michael, 217 Jackson Robert H., 181 Jaffe Amy Myers, 243 Janovský Jozef, 176 Jarvis Robert, 148, 156 Jeftić Desimir, 163 Jempa Emilie, 276 297

Jervis Robert, 156, 166, 173, 185 Jodelet Denise, 161, 162, 167 Joenniemi Pertti, 121, 200 Johnston R. J., 41 Jomini, 19 Jones Roland W., 150 Joppke Christian, 113 Judth Tony, 215 Juvin Ion, 240

Kjellen Rudolf, 11, 14-16, 37, 40, 45, 110 Klare Michael T., 50, 84, 277, 278 Kleiner Art, 277, 282 Klinec Ivan, 270 Kolossov Vladimir, 35, 219, 220 Korb Lawrence J., 250 Krasner Stephen D., 146 Krauss Clifford, 236 Kravets David, 204 Kristof Ladis K.D., 52 Kuehner Trudy J., 81 Kuhn Thomas, 41, 126 Kull Steven, 159 Kundera Milan, 113 Kundnani Hans, 102 Kuus Merje, 28, 50, 67, 188, 201 Kyoon Grace, 139

K Kagan Robert, 165 Kahan James P., 269 Kahn Herman, 269 Kahneman Daniel, 260 Kakowitz Arie M., 91 Kane Thomas M., 126, 195, 196 Kant I., 126 Kapferer Bruce, 93 Kaplan Ethan, 203 Kaplan Robert D., 71, 73, 74 Kapuscinski Ryszard, 113 Karhaushofer, 178 Kasperson J., 256 Kasperson R., 256 Kazanecki Wojciech, 123, 188 Kearney A. T., 106 Kearns Gerry, 48 Kelly Eamon, 269 Kennan George F., 24, 171 Kennedy Paul, 15, 99 Kennedy Robert F., 169 Keohane Robert O., 74, 129, 181, 184 Kerr David, 34 Khalilzad Zalmay, 211 Khun Thomas, 41, 292 Kinney Douglas, 155 Kirkpatrick Jeanne, 191 Kissinger, 68, 86, 143, 145, 241

L Lacoste Yves, 15, 30, 54 Laden Bin, 249 Laitin David D., 93 Lambakis Steven, 137 Lanneau Catherine, 130 Laponche Bernard, 282, 283 Larionescu Maria, 183 Latour Bruno, 256 Launay Jaques de, 155 Lautensach Herman, 27 Lavric Tudor, 163 Layne Christopher, 141, 142 Le Bras Herve, 97 Lee Chung Min, 211 Lehrer David, 278 Leney Tom, 268, 270, 273 Lesser Ian O., 211 Levin Josh, 233 Levy Jack S., 148 Lewis Martin W., 177 298

Leyden Peter, 278 Li Chen, 114 Lieury Alain, 159 Lieven Anatol, 224 Light Jennifer S., 98 Linares Yolaine de, 203 Lindblom Chareles E., 255 Linser Roni, 196 Liotta P. H., 146, 149, 243, 271 Lisée Jean Francois, 130, 133 Little Richard, 63 Livingston Steven, 80 Llamas Carmen, 90 Lloyd Richmond M., 243 Loan Geoffrey, 81 Lockheed, 144 Longo Waldimir, 141 Lopreno Dario, 54, 110 Loth Wilfried, 55 Lotta Raymond, 105 Lubben G. J., 276 Luers A., 256 Luke Timothy W., 67, 71, 87, 92, 98, 115, 176 Lukes Steven, 135, 213 Lungu Mihai, 168 Luttwak Edward N., 47, 102, 134, 240 Lux Petrone Deborah, 164

Maior George Cristian, 192, 193 Maisonneuve Eric de la, 259, 260, 261 Makarov Nikolay, 280 Maliukevičius Nerijus, 47, 74 Mamadouh V. D., 40 Mann Michael, 67 Manners Iann, 131 Mărăşescu Ioana, 161 Marcos Ferdinand, 137 Mărdărescu G. D., 112 Marenches, 104 Marinescu D., 165 Marjan Attila, 160 Markova Ivana, 139, 140 Maronkova I., 140 Martello M., 256 Martin G. C., 194 Martinelli Alberto, 70 Martschitsch Andreas, 239, 240 Marx Karl, 195 Mason Moya K., 276, 284 Masse Todd, 264 Mastanduno M., 96 Matson P., 256 Matsuk Andrew, 81 Matsuo Masatsugu, 69 Mauhl Otto, 51 Maurois Andre, 155 Mayouf Abdeljalil, 236 Mc.Donald, 239 McCarthy J. J., 256 McClelland, 204 McClelland Charles, 204 McDonald, 239 McDougall Walter A., 80, 81 McGrew A., 75 McKay Kenneth, 248, 258 McKee Robert Guy, 138, 139 Mherson Mellisa, 141, 142 McQuail Dennis, 115

M Machiavelli, 146 Mackinder Halford John Sir, 8, 1622, 24, 25, 29, 39, 48, 49, 55, 64, 65, 101 MacMillan Palgrave, 50, 188, 213, 224 Mahon Alfred Tayer, 16, 19-21, 101 Maingueneau D., 222, 223 299

Mearsheimer John J., 128, 148, 249 Mechnikov L., 34 Mehedinţi Simion, 37, 38, 88 Meissner Doris, 100 Meissner Philip, 268 Melo Robin, 138, 139 Merkhofer M. W., 260 Merle Marcel, 69, 70, 94 Meyer Josh, 232 Michalet Charles-Albert, 106 Michel Albia, 110 Michel Louis, 279 Mietzner Dana, 271, 272, 283 Mihăilescu Vintilă, 38 Miller Clark, 286 Milosevic, 230 Milosevici, 186 Mintzberg Henry, 240 Miodovnik Dan, 155, 156, 164, 165 Mirescu Alexander, 210 Miroiu Adrian, 165, 168, 173 Miroiu Andrei, 165 Miroiu Crisia, 187 Mironenko Nikolai, 35 Miskel James F., 148 Mitan Mădălina, 163 Mittelman James, 85 Mitterand François, 32 Mody Bella, 79, 80 Moeschler J., 223 Moffett M. H., 122 Mohammed, profet, 172 Moliner Pierre, 161 Molotov, 29, 54, 94 Mongin Philippe, 219, 220 Mor Ben, 128 Morelli Anne, 128 Morgenstern, 239 Morgenthau Hans, 22, 144, 147, 149 Morin Edgar, 178

Morris Peter, 134 Morrow William, 94 Morse Edward L., 242, 243 Moscovici Serge, 160, 161 Moussa Abdelkarim, 239 Mrak Mojmir, 152 Mullen, 249 Müller Martin, 28, 188, 189 Mulvenon James, 211 Murdoch Rupert, 118 Murphy Alexander B., 43 Murshed S. M., 114 Muşat Mircea, 168 Mussolini, 58, 60 Mutombo Kanko, 276 N Nagy, 169 Naidu Suresh, 203 Nakinovicec Nebojsa, 275 Nartov Nikolai, 35, 36, 49 Nartov Vladimir N, 36 Năstase Andreea, 249 Năstase Nicolae, 246 Nate Silviu, 257 Nazarbaev Nursultan, 36, 37 Neagu C., 165 Neamţu Iulian, 163 Neculau Adrian, 161, 162 Neculau Radu, 161 Neguţ Silviu, 32, 37, 39 Nerlich Uwe, 234, 235 Neumann Simona, 148 Newman David, 43, 199 Newton, 41 Nicolae Perpelea, 256 Nicolaïdis Kalypso, 131 Nilsson N., 50 Noer John H., 211 Norling N., 37 300

Nour Sellamna, 271, 274, 275 Novac Laura Elly, 265 Nye Joseph Jr., 129, 143 Nye Joseph S., 74, 129, 184

Pavan S., 114 Pavel Maria, 107 Payne Kenneth, 229 Peet R., 157 Pellerin Cheryl, 130 Perle Richard, 191 Perpelea Nicolae, 256, 259, 261 Petermann Simon, 130 Petersen Martin, 203 Peterson Garry D., 286 Petraeus David, 231 Petrencu Anatol, 54 Petřík Jaroslav, 176 Pevenhouse Jon C., 183, 184, 186 Philip Christian, 93 Phillips Nelson, 191, 224 Pickles John A., 86 Pilger John, 231, 232 Pillar Paul, 249 Pkhakadze Gorgi, 100 Platon, 238 Poggi Gianfranco, 134 Polsky C., 256 Pop Adrian, 32, 39, 94, 95 Popârda Oana, 161 Popa-Vereş M., 57 Popescu Elena Lorena, 255 Porter M., 270 Postma, 276 Poukamisas Georgios D., 92 Powell Dina, 225 Pozdnyakov E. A., 15, 49, 89, 90 Prados John, 94, 203 Preda Dumitru, 112 Prevos Peter, 240 Price Paul, 219 Priestley Michael, 270 Primakov Evgheni, 163 Prodan Costică, 112 Puddephatt Andrew, 229 Pulsipher A., 256 Purrington Courtney, 211

O Ó Tuathail Gearóid, 11, 12, 13, 41, 46, 68, 81, 101, 125, 176, 192, 216, 219, 220 O’Brien Peter, 288 O’Loughlin John, 51, 59, 62, 219, 220 O’Neil Siobhan, 264 O’Tuathail Gearoid, 118, 207 Obama Barak, 130 Obst Erich, 27 Ohlin B., 122 Ohmae Keniche, 75 Oliker Olga, 263 Oosterhout Van, 276 Opran Constantin, 271 Oprescu Al., 111 Oprescu Eugenia, 111 Opriş Petre, 140 Orezeaţă Mihail, 172 Ormerod Paul, 124 Orrel Sue, 158 Owen-Vandersluis Sarah, 72 P Pahre Robert, 42 Palast Greg, 84 Palmer Ian, 191, 224 Papademetriou Demetrios G., 100 Papava Vladimer, 36 Parker G., 110, 111 Pasteur Ivan, 54, 110 Paul Darel E., 84 301

Puşcaş Vasile, 128, 187, 194, 195 Putin Vladimir, 246 Putkaradze Tariel, 234 Rădulescu Alexandru, 38 Rae David, 72 Raffestin Claude, 28, 50, 54, 57, 58, 59, 60, 62, 88, 110 Raguera A. T., 59 Randall P., 276, 288 Ranke Leopold von, 15 Rasku Minna, 82, 83, 198, 199, 218 Rastier F., 222 Ratcliffe John S., 269, 272, 274, 282, 285, 288 Ratzel Fr., 15, 30, 31, 40, 57, 88 Raytheon, 144 Reboul Anne, 223 Réclus Elisée, 30 Reed Lawrence, 179 Reger Guido, 271, 272, 283 Reidel M. D., 260 Renfroe Nancy A., 256 Reparaz Gonzalo de, 59 Retegan Mihai, 168 Reuber Paul, 43, 188 Reynaud Julien, 235 Ribbentrop, 29, 54, 94 Rice Condoleezza, 225 Ricoeur P., 222 Rienner Lynne, 92 Riordan Shaun, 77, 124 Rise Theodore L., 257 Risse Thomas, 130 Rist Gilbert, 136 Ritter Carl, 15 Ritterger Volker, 67 Ritz Michael W., 169, 170 Roberts Simon, 245 Robertson Roland, 85 Rodham Clinton Hillary, 130 Rogers James, 177

Rojot J., 282 Roland Alex, 164 Rollins John, 264 Ronkainen I. A., 122 Roosevelt F. D., 20 Rosenau James, 76, 148 Roskin Michael G., 146 Ross Mark Howard, 219 Ross Phillip, 158 Rotaru Marina, 221 Roubelat F., 271, 276 Rourke Jon T., 170 Rousseau David L., 155, 156, 164, 165 Rove Karl, 138 Rovenţa-Frumuşani Daniela, 220222 Rugman Alan M., 241 Rupert Mark, 133 Russell Bertrand, 133 Russell James A., 191, 224 S Saab, 144 Saakashvili Mikheil, 119 Sachi Simona, 161 Sadakata Mamoru, 215 Said Abdul Aziz, 219 Saizu Ioan, 39, 111 Salisbury, lord, 147 Salmon Christian, 138, 217 Salmon Robert, 203 Sandmeier J., 15 Sapin B., 190 Sassen Saskia, 51 Sava Ionel Nicu, 27, 28, 29, 57, 58, 133, 178, 248, 252, 256, 258, 259 Saviţki P., 34, 35 Săvulescu Silvia, 220 302

Saylor Robert, 230 Scalet Sarah, 242 Scearce Diana, 270, 271, 275, 277, 282 Schelling Thomas C., 104, 148 Schendel Willem van, 32 Scheneckener Ulrich, 77 Schiller A., 256 Schlesinger James, 80 Schneckener Ulrich, 77 Schneider Barry R., 194 Schoute J. F. Th., 275 Schrodt Philip A., 204 Schwartz Peter, 270 Scope Sven, 235 Scurtu Ioan, 29, 54, 94, 173, 226 Seaton J., 229 Secăreş Vasile, 166 Segre Cesare, 221 Seiple Chris, 16, 17 Selby Jan, 50, 104 Seleznev Ghenadi, 35 Sempa Francis P., 18, 19, 21, 22, 24, 25 Sen Debabrata, 127 Senehi Jessica, 138 Sepp Kalev, 275 Serfati Simon, 233 Serrao Nathalie T., 141 Sethi Deepak, 144 Severin Adrian, 184, 186 Seymour Claudia, 254 Shaker Steven M., 257 Shambaugh George E., 77 Sheldrake P. F., 81 Shi Zhongzhi, 203 Shooneboom I. J., 275 Show Martin, 72 Sidaway J.D., 189 Sievers Henrike, 280 Simon Luis, 281 Singer Peter W., 249, 250

Skillen James W., 224 Slovic Paul, 260 Smith A., 92 Smith Graham, 35 Smith Joseph L., 256 Smith Neil, 101 Smith Perry M., 167 Smith Richard D., 106 Smolak Małgorzata, 230 Smouts Marie-Claude, 260 Snyder Diane, 248, 258 Snyder R. C., 190 Sokolov Dimitri, 35 Soldatos Payanotis, 93 Sollinger Jerry M., 141, 142 Somers M., 220 Somes Thimoty E., 271 Soppelsa Jacques, 201 Sorel G., 109 Soutou Georges, 137 Sparke Matthew, 134 Spencer Herbert, 40 Springfield G. G., 94 Sprout H., 190 Sprout M., 190 Spybey Tony, 85 Spykman Nicholas John, 8, 20, 21, 22, 24, 25, 26, 55, 101, 185 Spykmen Nicholas, 123 Stalin V. I., 29, 90, 94, 131 Stancil Bennett, 233 Stark Jurgen, 97 Stech Frank J., 118 Stein Maurice R., 254 Steinmuller K., 276 Steinmüller K., 276 Stimson H. L., 20 Stokesbury James L., 156 Stolberg Alan G., 146, 149 Stout David, 270, 274, 284 Strange Susan, 73, 133, 157, 184 Strausz-Hupé Robert, 20, 21, 93 303

Summers, Jr. Harry G., 280 Supar, 45 Surcinski P., 34 Sussmilch Johann Peter, 141 Sutyagin Alexander, 204 Swaine Michael D., 211 Sylvan D. A., 190 Szekely Eva Monica, 215

Tsygankov Pavel, 48 Tucidide, 103, 147 Tupolev, 144 Turner B. L., 256 Turovsky R. F., 48 Tutunea J., 203 Tversky Amos, 260 Tyrell Patrick, 73 Tzu Sun, 194, 238

Ş Ţ Şerbănescu Narcisa, 113 Şişcanu Ion, 54 Ştefan cel Mare, 109 Ştefănescu Simona, 217 Ştraub Adriana, 184

Ţîrău Liviu, 19 U Uberoy Virinder, 249, 250, 255 Ullman Richard, 252 Ungheanu Mihai, 112 Ungureanu Cornel, 215 Vaisse Morice, 183 Valdicasas Alfonso Garcia, 59 Vallaux Camille, 31, 32 Valle Alexandre del, 238, 240, 241, 247 Van Dijk Teun A., 136 Văratic Vitalie, 54 Vasilescu Mircea, 220 Vauday Julien, 235 Venier Pascal, 16, 65, 66 Verbeke Alain, 241 Vianu Tudor, 183 Vidal Gore, 84 Vignaux Georges, 223, 225 Vilu Raivo, 268, 270, 273 Vives Jaime Vicens, 59 Vlad Corneliu, 216 Voicu Bogdan, 182 Voievozeanu Ion, 240 von Newman, 239

T Tămaş Sergiu, 20, 29, 54, 57, 148 Taylor Peter, James, 62, 124, 125 Taylor Philip M., 198, 255 Tellis Ashley J., 141, 142, 211, 234 Temin Jonathan, 117, 229 Thenmozhi, 242 Thomas George, 202 Thual François, 125, 192, 193, 201, 203, 204, 205, 208 Thurer Daniel, 71 Timmer Ashley, 219 Tito I. B., 95 Todd Emmanuel, 106 Toffler Alvin, 134, 137 Toffler Heidi, 137 Toma Ruxandra, 104 Tomlinson John, 85 Trenin Dimitri, 35, 36, 220 Trubeţkoi N., 34 Trubetskoi Evgeny, 34 Trubetskoi George, 24, 34 304

Voss J. F., 190 Vries Joop de, 277, 279 Vusten Herman van der, 51

Wolfowitz Paul, 185, 191 Wolin Sheldon, 13, 63 Wollenburg Eva, 270, 282 Woodhause Edward J., 255 Woods Bretton, 97 Woodward Susan L., 93 Wright G., 233 Wulf Torsten, 268 Wusten Herman van der, 51

W Wack Pierre, 271, 276, 282 Wadsworth Michael P., 224 Waever Ole, 221 Wagner Christian, 128 Wallander Celeste A., 234 Waller J. Michael, 180 Wallerstein Immanuel, 85, 124, 125 Walsh Edmond, 20 Walt Stephen, 148, 164 Waltz Kenneth N., 126, 196 Wang Shou Qing, 264 Washington George, 138 Waters Malcolm, 85 Watts Larry L., 197 Watts M., 189 Watzlawick Paul, 154 Weaver Ole, 221 Weber Elke U., 260 Weibel Ernest, 84 Weinstein Michael A., 247 Weintraub Sidney, 75 Weldon Curt, 98 Wenger Andreas, 68 Whittlesey, 51 Wight Martin, 193, 197 Wihbey Paul Michael, 104, 105 Wijkman P. M., 122 Williams John, 89 Williams Phil, 77 Wills Michael, 234 Wilson J.L., 37 Wilson W., 133 Windisch Uli, 226, 228 Wint Guy, 156

X Xiaochuan Zhou, 96 Y Yarger H. Richard, 150 Yeo George, 75 Z Zaccaro Sabina, 100 Zakaria Fareed, 176, 187 Zecbo Joseph K., 108 Zhou, 96 Zhu Tianbao, 158 Zierler Elena, 183 Zinn Howard, 84 Ziuganov Ghenadi, 35, 36 Zub Alexandru, 92 Zubir Mokhzani, 210 Zulean Marian, 243, 270 Zunes Stephen, 98 Zurn Michael, 72, 73, 92 Бурлаков В.А., 29 Нартов Н, 49

305

Туровский Р.Ф., 48

306