Dragoste Si Ura, Proza... 35r1b

DRAGOSTE SI URA

MARIUS TH. BARNA 15.03.1999, Bucureşti

După ce ne naştem învăţăm ce e binele şi răul, dragostea şi ura, Dumnezeu şi păcatul. Toate acestea trăiesc în noi, dar cei care ne ţin de mână se simt îndatoraţi să ni le repete pentru a nu le confunda. După ani, care nu rareori sunt mulţi, se naşte în tine o dorinţă căreia ajungi să i te înrobeşti cu toată energia şi puterea ce o posezi şi, condus de o voinţă oarbă, încerci cu o disperare vecină cu nebunia să învingi tot ceea ce ţi se opune, chiar cu riscul de a te pierde pe tine însăţi. Mintea este slabă faţă de ceea ce prin sânge vine de la inimă... Sunt întinsă în pat. Simt că mă prinde somnul. Aş fuma. Mi-e atât de lene să mă ridic. Tac. Dar nu pot să-mi abandonez gândurile... Iubi ar fi trebuit să fi venit. Mi-e atât de drag. Visurile unuia sunt şi ale celuilalt. Şi, deşi trăim într-o ţară de cacat, cu o lume nenorocită şi o viaţă mizeră, eu şi el suntem fericiţi...Ce e dragostea în stare... Vorbind, mă aprind. Îmi dau seama că devin mai pătimaşă, mai impulsivă şi că pot părea lesne o exaltată. Cei care m-ar asculta sau m-ar citi dacă aş scrie, şi ce păcat că n-am această înzestrare căci ce pagini ar ieşi, cu aventuri, pasiuni şi ce mai viaţă, vai, vai, vai...dar pe bună dreptate, ar putea spune oricine că sunt prea pulsională şi aşa...deloc chibzuită...Hm… că pledez fără a dezvălui, că invoc fără să cer şi că, deşi tot vorbesc, mă agit, ţip sau alerg fără ca ceva concret să se poată observa sau intui...Totuşi realizez că şi eu şi oricine şi de oriunde şi oricând, înapoi aici se va întoarce, va descoperi totul aşa cum a fost cu dragostea şi ura ce dau oamenilor nebănuite forţe...Sunt lucruri de care nu mă îndoiesc. Întotdeauna după masa de prânz stau întinsă în pat. Intimităţi. Chiar şi sexuale. Incălzesc. Cum ar spune el : mă promedanez prin menajeria proprie... Celelalte colcăie între ele legănându-şi paturile...Arcuri, praf şi poate plictis... Iar el nu mai vine...O bătaie, două în uşă...Uite-i pe ai mei. Tata şi mama cum îi ştiam de nouasprezece ani. Zâmbete, bezele, agitaţie ca-ntr-o cameră de patru unde sunt şase persoane în picioare. Toată lumea s-a aşezat pe scaune şi a început să discute despre : şcoală, vreme, oraş, şcoală, repartiţie, sănătate, fără Europa Liberă că era totuşi prea multă lume în cameră, iarăşi despre şcoală, de două ori despre mozodromul din complex, Timişara, cantină, vreme, penticostali şi baptişti, poluarea din România ’80 că atât era, trenuri care întârzie, zahărul de pe cartelă, acumulatorul de la maşina alor mei cu care veniseră de la Oradea şi din nou şcoală şi, natural, toate celelalte din cameră au plecat lăsându-ne singuri cu ai mei. Eu şi ei. Ei nu mai erau mami şi tati...Erau Şerifu’ şi Scorpia ! El îi botezase aşa. Fără supărare ! De când reuzaseră să-l vadă. Cu mine ! Dar ţine-te bine ! Căci nici el nu mai era iubi... Nu, nu, nuuu ! Doar un oltean împuţit şi puturos ca toţi ceilalţi, iar aici le-aş fi dat dreptate deşi nu mai aveam când s-o fac, căci pe ei îi interesa numai el, cel care le întorcea viaţa, gândurile şi natural ţi mai ales, nelipsita sănătate, pe dos. Că nu vroia să mă lase pe mine în pace bună. Iar eu, fiica cea bună şi scumpă şi dulce, nu vroiam, dar de fapt ca întotdeauna în viaţă, să fac astfel de cum îmi doreau ei binele

meu şi al lor. Şi, în loc ca eu, bozgoriţa cum precis mă pomenea maică-sa, să mă duc şi să mă şi fut, culc, da’ de toate dacă chiar vreau, da’ cu unul de-al nostru, nealcoş dar curat, eu cea frumoasă şi sensibilă şi educată, am înnebunit. Cum diavolul intrase în mine, tata a început să facă tumbe. Mama-şi rupea nasturii blestemându-mă. Se loveau în cameră de o cămasă a lui, de ţigările din scrumieră sau de versurile cu care îmi tapetase peretele de deasupra patului. Tipau ! Îi imploram...Îşi făceau semne. Fiecare era pe drumul lui. Reproşurile curgeau. Nimeni nu-l înţelegea pe celălalt...Şi atunci ştiam şi ştiu şi voi şti toată viaţa că sunt momente pe care le reţii pentru totdeauna. Explozia, însă, mi-a scăpat ! Totul până la a patra palmă. Primele trei le-am primit repede. Refuzasem să le cred. Deşi fuseseră, nu le-am luat în seamă. Dar următoarea mia fost scârboasă ! Ea m-a făcut să cad pe pat. Şi niciodată nu mi s-a părut o pătură mai păroasă, degetele tatii mai unsuroase, iar mama mai umflată. Nu puteam decât să mugesc. Ca o vită. Plânsul care mi se zbătea în piept îmi făcea greaţă! Da! Greaţă,greaţă,greaţă ! ...Vai, aş fi vomitat dar parcă mi se lipise stomacul. Nările nu mai aveau aer. Sângele îmi plesnea în degete. Nu le-a trebuit nici 10 minute ca să-şi dea seama câtă lenjerie îşi lăsase el la mine la spălat, ce cursuri le scriam împreună pe indigo şi câţi bani aveam...Cum m-am spălat pe faţă, cum ne-am târât pe coridoare şi cum ne-am blocat într-o cameră de hotel, mi se pare de prisos să mai repet. Noaptea am încercat să-mi fac planuri şi planuri şi alte planuri, doar ca să pot să-mi revin. Incă îmi era frică. Tăceam. Din voia mea. Abia dimineaţă am început să vorbesc. Fără rost şi cu cât effort. Cât eram de atentă, cum încercam să nu-mi scape nimic, să mă concentrez, să intuiesc şi să prevăd ce vor. Pentru ce? Că ce? Şi ce! Într-o cameră de hotel, cică de lux, unde gândacii urcau pe pereţi, mi se scurgea pe creier urinatul tatii de la baie, iar ochii galbeni ai mamei mă provocau să-l scuip. Nu mai era în ei decât răutate, ură şi negreală. Nu mai era tata care mă conducea pe tricicletă...Nu mai era mama cu care chiţcăiam în bucătărie lângă aluatul cald… La revedere familie care făcea bezele fotografului pe plajă...Erau nişte nemernici care nu puteau a să iubesc pe cineva, pe care ei, în aversiunea lor neputincioasă şi nenorocită, nu-l puteau accepta. Înfiorător!...Trei zile. Eu, Scorpia şi Şerifu’. În acele zile am ascultat din nou, de zeci de ori, povestea vieţii părinţilor mei. Uneori şi suferinţa îţi provoacă silă şi dispreţ. Nu mă mai interesa nici bunicul care venise de la ruşi o epavă. Când îi auzeam bocind de cât efort se mutaseră la oraş ca să mă dea la o şcoală severă, mie îmi venea să râd. Renunţasem şi la casa pentru care îşi nenorociseră şi sănătatea ! Să o dea toată soră-mii ! Gata! Că vreau şi eu să-mi fac viaţa!... Ca să spun că era ca-n filme, că nu ieşeam din cameră decât câteva minute la aer pe o terasă, că serveam cina urmărindu-ne reciproc, că nu aveam cate dar le-am cerut poşeta, nu ştiu de ce dar mi se pare stupid. În a treia noapte l-am văzut în stradă. În cameră, întunericul plesnea de sforăituri. El era jos !...Am coborât în fugă, desculţă şi cu sandalele în mână. Bâlciul abia începea...Între etajele trei şi patru, un beţiv mi-a zâmbit; voi

avea noroc! Să fie ! ...Când l-am strâns în braţe pe iubi tremuram, tremura, tremuram… Nu mai aveam ce căuta în oraş. Din gară am sunat-o pe soră-mea şi am anunţat-o de plecarea mea la Craiova. I-am dat adresa părinţilor lui. Ea urma să-I sune pe ai mei la hotel. Noi ne-am urcat în primul tren spre sudul cel atât şi atât de iubit. Mi se cam făcea lehamite. Nu aveam nici un pic de încredere. Zaibăr, lene şi o boală după decoraţii – toate îmi provocau frisoane. O familie extaziată de cel care mă ţinea în braţe, mă punea pe gânduri. Cum îi ştiam pe ai mei, bănuiam că vor veni după noi. Ne vom mai bate ! Nu va fi uşor...Ce bine că eram cu el !...Iubi, iubi, iubi... Iubi ! Aşa-i spuneam. Tudor, numele său de botez, mi se părea umflat ca un pepene. Toată fanfaronada alor lui, ce-l trompetau de parcă vedeau moaştele străbunei eroine, mie mi se părea deplasată. Eram decisă să schimb o pagină de istorie în una de dragoste. Iubito, uneori reuşesc să ning nefiind decât un fulg de nea...Puiule...Mă săruta. Eu îl ţineam de curea. Eram pe culoar. Doi blatişti. Uneori îl pişcam de şold. Acolo unde avea puţină cărniţă. Mai moale şi mai caldă. Când în palmă ţi se lasă...Prunci mulţi eu ţi-aş face...Era noapte şi trenul gonea. Uneori soşeaua se lua după noi...Te-am căutat ca un disperat. Zic din gară să mergem la biserică. Ne-om lua şi nimeni nu ne-o împiedica...Dar eu nu sunt o slută ori o ţoapă ori o nimenea ! Nu ! Nu,nu,nuuuu ! Vreau să-i văd pe toţi în spate când voi spune DAAA !...Da !Să fie! Să trăiţi !...Nu fi prost...Poate vin ai tăi degrabă, căci e noaptea lungă şi albastră...Sunt după noi, dar ţine-mă de mână...căci în tren mi-e frig şi o ureche îmi vâjâie ! Lasă-te pe umărul meu ! Mândru, falnic sta-voi noaptea-ntreagă treaz...Brrr ! N-a fost decât o sclipire ! Când pe Scorpie o vazui călare ! Pe mătură zbura şi trenul ajungea ! Îşi întinse mâna. Rubinia piatra geamul îl zgâria...Nu mi-e teamă de viaţă, cât de greu să ne fie. Bani şi şpagă vom da ! Împreună într-o cameră neom muta ! ...Iubi ! DOI ANI mai sunt până când vom termina şcoala ! Mi-e cam frică ! Hai să fugim în lumea largă! …Lasă tu, că ne-o da bani babacu’ ! Tot la el în garnizoană ne-om întoarce ! … Crezi c-o să-i placă ? Fără zestre şi cu dispreţ? Căci e rea lumea şi de ureche bună! Repede te află ! De cine ? De Şerif mi-e mai teamă ! Tare aprig e ! Multe nu prea ştie! Poate e la barieră ! Uită-te la maşini ! Multe sunt...Dacii-s toate şi pocite !…Lasă asta! Casa ne-om aranja...doar un an doi, poate trei, copil n-om face ! CAR, rate, împrumuturi cu curaj şi îndrăzneală ! Ai să vezi cum vor veni în casă ! Rând pe rând. Alb imaculat şi înalt! El frigiderul Fram!...Voi fi harnică şi gospodină! O maşină de spălat e bună şi pentru îmbăiat! Voi fi tandru şi pentru vecini impunător! Niciodată nu voi intra beat în dormitor ! Să te cred ? Eu îţi jur ! Că de zaibăr o să iut ! Te voi ţine ca pe o regină ! Eva, Evi, Evichea ! Toată lumea ne-o invidia! Când îl auzeam cât pălăvrăgea şi vedeam cât se hizlea şi simţeam cum se avântă ca un ameţit, mă întrebam cum puteam fi atât de senină. Nici ai lui nu erau prea încântaţi de noi. Dintre cei care ne cunoşteau, ne încurajau, realizam eu, datorită unei simpatii faţă de exotismul legăturii noastre. In afară de câţiva prieteni de-ai săi, dar pe care nu puteam conta,

nimeni nu s-a oferit să ne ajute astfel decât cu sfaturi, încurajări şi bezele. Am ajuns la ai lui a doua zi pe la amiază. Sudul cel iubit !… La marginea oraşului ţiganii au tras semnalul de alarmă ca să poată coborî mai convenabil. Trenul a icnit şi a rămas acolo patru ceasuri. Am fi putut să o luăm pe jos dar am rămas aşteptând clipa imediată a plecării. Ne pregăteam să-i găsim pe Şeriful şi Scorpia la masă...În casă nu era decât soţul sorăsii, ce fugise de la slujbă cu trei amici să bage o ciorbă de burtă şi acum completau lozul de duminică. Unsuroşi la faţă, mi-au zâmbit cu drag. Au început telefoanele. Într-un sfert de ceas a apărut colonelul anunţând mobilizare generală. Eu eram murdară şi prăfuită. Mi se părea că put. Am intrat la baie. I-am lăsat pe bărbaţi să pună lumea la cale. Radio-ul urla ! Cincinale, pace, arăturile de primăvară, va cânta peste un ceas Florica Calotă ! Apa caldă nu curgea ! Am făcut un duş rece, rece, rece ! Ghiaţă! Dar mi-am revenit...De dincolo se auzeau vocalizele casei. Apără précis femeile! Toate ! ...Băiatu’ mamii, mamii şi dă-i cu bocete şi ţipete şi lacrimi. Lângă ea, un glas mai subţire. Ah, ce pălărie mov ! E a ei, a Evei mai precis ! De slăbit a mai slăbit ?!?...Auzi care erau problemele noastre ? Îmi venea deci să vărs. Scroafele!...M-am aşezat pe marginea vanei, lângă uşă şi am început să mă şterg uşor, uşor, uşor, auzind şi duşul care mai şiroia şi ameţeala de-afară. Iar oboseam. Mă simţeam străină...Mi se făcuse dor de casă. Dar dor, dor, dooor. E aşa greu să-ţi faci viaţa ta? Eu şi el. Noi doi ! Dacă chiar vrem asta. Dincolo, explicaţiile curgeau una după alta. Cum e tata gospodar şi mama distinsă...Ei ne iubesc, nu se opun, dar să ştim cât de greu o să ne fie...Nimeni să nu se mire când şi alţii au principii. Drepte strâmbe, fiecare singur şi le judecă. Mai de dispreţuit sunt cei fără un gând...Tot oraşul îl respectă ca pe un general. Numai bine făcut. Domn aşa, mai rar, au spus multe doamne...Lasă mamă, că ştii bine cum mi-ai spus să nu mă-ncurc cu orice mâţă ?!? Moldovencele sunt puturoase, regăţencele mincinoase, iar cele din Banat prea fudule !...Multe-s şmechere şi închipuite. Repede te prostesc, fără să ştii ciu îi spui : te iubesc! ...Colonelul spunea că sunt fată bună ! El în ochii mei credea ! Nu sunt verzi ca şi marea, ci albaştri ca şi cerul...Voi fi o nevastă iubitoare ! Ştie asta ginerele său ! Unguroaicele sunt şi aprige ! Sângele îl au şi roşu...Ba sunt chiar curve, zicea nevastă-sa ! Tudorică să fii grijuliu ! Precis să ştii câţi drăguţi a mai avut !...Că cu ea în casă degrabă vrei să vii...Vai, văleu, dar ce au bozgorii cu noi ?!? Din valahi împuţiţi nu ne scot !...Ce, noi n-avem un nume ?!? O tradiţie şi o istorie milenară ?...Domnitori şi oameni de ştiinţă ?...Că pe Coandă şi Brâncuşi îi ştie şi America toată !!!…Lasă, mamă, ne-om împăca… sunt şi harnici şi strângători. Mult face, ei ţi-l dau ! Trebuie să ne împăcăm cu toţii ! O familie să facem împreună. Voi cu ei. Eu cu ea. M-am privit în oglindă. Doar mi-am rujat buzele. Cu acel baton vişiniu, păstos şi lipsit de luciu. Când am ajuns în cameră, toţi m-au complimentat. Mama lui radia. Iubi să mă sărute...Dar a sunat soneria ! Lung şi scurt...Ştiam cine e la uşă.

Toţi s-au repezit la uşă, dar nimeni n-a îndrăznit să deschidă. Am ajuns eu. Mi-era frică. Am închis ochii, doar pentru o clipă... Şeriful mi-a zâmbit. Iubi mă ţinea de braţ. Mama se prezenta. El a vorbit primul. Vocea lui sigură, clară şi directă, i-a încovrigat pe toţi. Nimeni n-a îndrăznit să-l contrazică. Ba mai mult, se uitau la el cu respect pentru lovitura ce le-o dase. Chipurile lor zâmbeau anemic şi-mi stârneau dispreţ. Il uram pe tata ! Pentru ce-mi spusese...Niciodată nu mi s-a părut binele mai slab şi răul mai puternic. Nicidată nu am văzut vrăjmăţia crescând mai repede şi mai impunător. Iar speranţa mai bleagă...Niciodată nu mi s-a părut mai nemernică viaţa !...Eram umilită. Neputincioasă şi chiar mânjită. Atunci eu nu eram acolo decât dovada celor spuse de el ! Aşa cum a fugit de la noi, o să vă părăsească şi pe voi !... Peste trei ani, într-un oraş nenorocit din acel sud imposibil, un tribunal pronunţa fără complicaţii divorţul dintre noi doi. Nici unul dintre noi nu s-a luptat să schimbe hotărârea celuilalt. Ce, poate, ne-ar fi putut împiedica, copilul nu exista...